Era libertatii, vol 2

HORIA SIMA

 

ERA LIBERTATII

STATUL NATIONAL LEGIONAR

VOLUMUL II

 

 

 

CUPRINS

 

I. DESHUMAREA CăPITANULUI

1. S-a prăvălit piatra

2. Mormântul de la Jilava

3. Lucrările de deshumare

4. Mărturia lui Posteucă

5. La Biserica Sf. Ilie Gorgani

6. Decorarea-martirilor

7. Pregătiri pentru reînhumare

8. De la Biserica la Mausoleul de la „Casa Verde”

 

II. PROCESUL LUI CORNELIU ZELEA CODREANU

1. Revizuirea procesului Căpitanului

2. Scrisoarea Căpitanului trimisă Profesorului Nicolae Iorga

3. Cum s-a înscenat procesul de ultragiu

4. Procesul cel mare şi lovitura de Stat

5. Arestarea Căpitanului

6. Un rechizitoriu sui-generis

7. O monstruozitate juridica

8. Un complet de judecata

9. Atmosfera de teroare

10. Martorii în lagăr

11. Decimarea apărării

12. Misterioasele dosare dispărute. Nulitatea Tribunalului

13. Procedura rapidă

14. Capetele de acuzaţie

15. Osândit din ordin

16. Anularea sentinţei de condamnare a Căpitanului şi reabilitarea memoriei lui

17. Revizuirea procesului politic a 19 legionari

18. „Un grăunte de noroi”

 

III. PEDEPSIREA ASASINILOR

1. Dar Dumnezeu vede şi va răsplăti

2. Cum s-au făcut arestările

3. Antonescu vroia să-i salveze pe asasini

4. Procesul… AD KALENDAS GRAECAS

5: Un trimis al lui Canaris

6. Detonatorul

7. Surprins de evenimente

8. O noapte la Preşedinţie

9. Alarma de la Prefectura de Poliţie

10. Un consiliu de miniştri memorabil

11. Comunicatul

12. Antonescu cere şefia Legiunii

13. Convocarea Forului Legionar

14. Intervenţia germană

15. Sechestrarea lui Madgearu şi Iorga

16. Pe Valea Prahovei

17. Ce-am găsit la Ploieşti

18. La Câmpina

19. întoarcerea la Bucureşti

20. O atmosferă calmă

 

21. Faţă în faţă cu făptuitorii

22. Măsurile luate

23. Convenţia finală cu Antonescu

24. Dă-mi-l pe Boieru!

25. Soarta lui Iorga

26. O complicitate germană

27. şi dacă n-ar fi fost Jilava?

28. Sfârşitul domniei carliste

 

IV. RESTABILIREA ECHILIBRULUI

1. Schimbare de atitudine

2. Marea manifestaţie de la Alba Iulia

3. Parada trapelor germane

4. Am avut noroc

5. Semne de bunăvoinţă

6. Mihai Antonescu intră în cuib

 

V. FAZA PROVOCăRILOR

1. Fatala decizie a Berlinului

2. Misiunea lui Killinger

3. Debarcarea Ministrului de Interne

4. „Berbecul de Codreanu”

5. „Eu nu voi fi un Kerenski al României”

6. Scoaterea jandarmeriei de sub autoritatea Ministrului de Interne

7. „Trageţi în ei…””

8. Marea provocare

9. Antonescu strânge documente

10. O confruntare dramatică

11. Decorat de Rege

12. Numirea lui Eugen Cristescu

13. Isprăvile lui Stângă

14. Descinderea de la loja masonică

15. Cum a fost torpilată audienţa mea la Hess

 

VI. LOVITURA DE STAT A GENERALULUI ANTONESCU

1. Originile loviturii de Stat

2. O formidabilă coaliţie

3. Opacitatea germană

4. întoarcerea de la Obersalzberg

5. Mari adunări legionare în toată ţara

6. Asasinarea Maiorului Döring

7. Destituirea Generalului Petrovicescu

8. Manifestaţia studenţimii

9″. A doua faza a loviturii de Stat. înlocuirea Prefecţilor şi chestorilor legionari

10. Planul şi realitatea

11. Cine a ocupat instituţiile publice? Agresorul şi victimele

12. Atitudinea armatei

13. Contraatacul

14. înfrângerea lui Antonescu

15. Apeluri disperate la Berlin

16. Ultimatumul lui Hitler

17. Un act de ocupaţie

18. Masacru pe străzile Capitalei

19. Intervenţia Regelui

20. O calamitate istorica

 

 

 

Notă introductivă

 

Volumul al II-lea din Era Libertăţii este dominat de două evenimente capitale: deshumarea Căpitanului şi conspiraţia puterilor înfrânte la 6 septembrie pentru a-şi lua revanşa contra Legiunii.

Sforţările inamicilor din umbră s-au concentrat asupra Generalului Antonescu, cultivându-i orgoliul lui bolnăvicios. Printr-o ţesătură măiastră de intrigi l-au înstrăinat treptat de Mişcare, determinându-l în final la o acţiune de forţă contra noastră. Fiind prea slab pe plan intern în raport cu Mişcarea, Generalul Antonescu n-ar fi reuşit niciodată să ne îndepărteze de la putere, dacă n-ar fi primit ajutor de unde ne aşteptam cel mai puţin: de la Germania naţional-socialistă. Aceia pe care i-am salutat cu bucurie, deschizându-le calea în România, ne-au dat lovitura de graţie, distrugând acest început de renaştere naţională şi făcându-şi lor cel mai mare rău.

 

• DESHUMAREA CăPITANULUI

 

N-a fost o deshumare. Ci o adevărată înviere, înviere în sens spiritual. Acel pe care-l credeau îngropat, s-a ridicat din mormânt şi i-a azvârlit pe ei, pe ucigaşii lui, în nimicnicie.

 

• S-A PRăVăLIT PIATRA

Guvernarea legionară poate fi judecată sub mai multe aspecte. în volumul anterior am înfăţişat uriaşul efort făcut de Mişcare pentru refacerea naţiunii mutilate şi umilite de către regimul carlist. Se inaugurase un proces de însănătoşire care, daca ar fi continuat câţiva ani, ar fi dus la rezultate spectaculare în toate domeniile. Dar semnificaţiile acestei guvernări este mult mai adâncă. Dincolo de elanul ei creator, de impunătoarele ei realizări, el întrupează un moment care depăşeşte în însemnătate toată opera noastră din această perioadă: actul deshumării Căpitanului.

Dacă n-ar rămâne nimic decât acest fapt, răsturnarea pietrei de la Jilava, şi guvernarea noastră ar fi justificată pe planul mare al istoriei şi dincolo de istorie, în eternitate. Aşa cum fariseii şi cărturarii l-au dat morţii pe Hristos, în speranţa că odată pierit din această lume nu va mai rămâne nimic din minunile Lui, aceeaşi socoteală şi-au făcut şi fariseii de la Palat: ştrangulat şi târât în mormânt Căpitanul, praf şi pulbere se va alege de Mişcarea lui. Dar iată că diabolicul lor plan s-a spulberat la 6 septembrie, când o naţiune întreagă şi-a sfărâmat cătuşele şi a ieşit triumfătoare la lumină.

Dar cine a biruit de fapt a fost Căpitanul! Deşi azvârlit în fundul unei gropi peste care s-a turnat o mare placă de beton, el continuă să trăiască în inimile legionarilor, să le inspire acţiunile, să-i întărească în credinţă şi să-i îndemne la luptă. Dar nu numai legionarii, ci întreaga suflare românească trăia într-o încordare continuă, aşteptând minunea învierii. şi celui mai umil fiu al neamului i se părea imposibil să fie răpus Căpitanul, aşa cum anunţase comunicatul oficial. S-au făurit legende care întăreau credinţa mulţimilor că se găseşte în viaţă undeva şi va apărea câr de curând în fruntea oştilor biruitoare.

N-a revenit Căpitanul, aşa cum doreau toţi, cu chipeşa lui înfăţişare, dar nici n-a zăbovit la Jilava. S-a ridicat din mormânt şi a străbătut capitala, plâns de toată ţara. A fost o înviere. Nu învierea trupească, pe care n-a cunoscut-o decât un singur om, Fiul lui Dumnezeu, ca o garanţie a învierii noastre a tuturora, ci învierea Adevărului contra puterilor întunericului. Crima era prea mare ca să rămână un episod oarecare al istoriei noastre. S-a prăbuşit catapeteasma minciunii şi sute de mii de oameni l-au salutat, purtat pe scut de către legionarii lui.

Posteucă, în stilul lui patetic, exprimă aceeaşi idee: „Cine ar fi cutezat să spună în 1938-1939, şi chiar în 1940, că va învia Căpitanul? Cine l-ar fi crezut sănătos la minte pe acela care ar fi afirmat atunci că Corneliu Codreanu va da la o parte, într-o bună zi, lespedea de două vagoane de ciment şi că va mai mărşălui odată biruitor prin mijlocul neamului, regăsit şi cutremurat de aşa măreţie, prin faţa duşmanilor, a călăilor înnebuniţi de groază şi aruncaţi la pământ, călcând peste propria sa moarte? Cine ar fi crezut, cine ar fi putut afirma? şi totuşi minunea s-a împlinit. Căpitanul şi martirii lui au înviat. Au înviat! Scriu acest cuvânt cu toată îndrăzneala. Căci ridicarea lor din morminte n-are nimic pământean. Face parte din voia lui Dumnezeu şi din veşnicia celeilalte învieri, întâmplată acum aproape 2000 de ani. A fost adevărat: înviere”.

Vorbind de guvernarea legionară, Mile Lefter îmi spunea odată în exilul din Germania, că n-a fost altceva decât un moment de ruptură în tragica istorie, un intermezzo, o cortină ca s-a ridicat şi iar a coborât, pentru a descoperi o singură întâmplare: deshumarea Căpitanului. Odată acest act împlinit, se pare că nu mai avea nici un rost să rămânem la guvern, ci trebuia să părăsim scena istoriei pentru a intra din nou în lumea noastră proprie, în existenţa noastră obişnuită, ca şi primii creştini: în prigoană.

Caracterizarea lui Lefter mi se pare justă. într-adevăr, după îndeplinirea datoriei faţă de Căpitan, după aşezarea trupului lui între Moţa şi Marin la Casa Verde, se strânge cercul trădării în jurul nostru, ducând la deznodământul din Ianuarie 1941. Căpitanul biruise încă o dată, nu aşa cum ar fi dorit naţia, creând „o ţară ca soarele sfânt de pe cer”, ci zădărnicind planurile duşmanilor, care ar fi vrut nu numai să moară, dar să se stingă şi amintirea lui în anonimatul istoriei. Toate au ieşit la lumină, şi înfricoşătorul lui sfârşit, iar ceata care a urzit marea nelegiuire şi a executat-o, şi-a primit cuvenita pedeapsă.

 

• MORMâNTUL DE LA JILAVA

Căpitanul, Nicadorii şi Decemvirii, după ce au fost ştrangulaţi în noaptea de 29-30 Noiembrie 1938 în pădurea Tâncăbeşti, de către jandarmii aşezaţi în spatele lor cu frânghiile în mână, au fost aduşi la Jilava în aceleaşi brekuri în care s-a săvârşit crima, şi trupurile lor fără viaţă au fost azvârlite într-o groapă dinainte pregătită.

După cum anunţa comunicatul oficial al guvernului, Corneliu Codreanu şi ceilalţi legionari ar fi încercat „să fugă de sub escortă” şi, după somaţiile de rigoare, jandarmii ar fi tras în ei, omorându-i până la unul. Pentru a fi în concordanţă cu comunicatul, simulând încercarea lor de fugă, înainte de a-i arunca în groapă, jandarmii au tras salve de gloanţe în trupurile lor încă nerăcite. Dar în graba cu care au lucrat, ca să nu-i prindă zorile cu morţii lângă ei, au uitat corpul delict, ştreangurile de la gâturile celor sugrumaţi.

Groapa a fost săpată într-o vâlcea acoperită cu o pădurice de salcâmi, în partea de sud-vest a Fortului, la o distanţă de cca. 200 de metri de staţia de cale ferată Jilava.

Dar la câteva zile după săvârşirea crimei, echipa de asasini revine la Jilava cu noi ordine. Au desfăcut groapa şi au turnat peste trupurile aflate în fundul ei o mare cantitate de acid sulfuric, adus în bidoane. care a fost motivul acestei macabre operaţii, realizată tot noaptea, la lumina felinarelor? Fără îndoială că Armand Călinescu se gândea la reclamaţiile ulterioare ale familiilor care ar fi putut cere să li se predea trupurile celor ” fugiţi de sub escortă”, pentru a fi înmormântaţi creştineşte. Pentru această eventualitate îndepărtată, dar totuşi chinuitoare, trebuia să dispară orice urmă a crimei, nemairămânând din trupurile martirilor decât resturi de oase calcinate , amestecate cu ţărână. Vitriolul turnat în cantităţi considerabile peste ei trebuia să grăbească dispariţia lor fizică, pentru a nu se afla cum au fost executaţi(cu ştreangul de gât), dar să nu fie nici cel puţin posibilă deshumarea şi identificare lor, nemaiexistând în fundul gropii nimic, nici din falnicul trup al Căpitanului şi nici al camarazilor lui.

Cu această măsură, neliniştea lor nu s-a terminat. Dar dacă într-o noapte, un grup de legionari ar pătrunde în incinta Fortului şi ar ridica trupurile, ascunzându-le în altă parte şi provocând o gravă tulburare în ţară? Căci Căpitanul chiar mort, în posesia legionarilor, ar deveni un mit exploziv, capabil să provoace răsturnare regimului. Mormântul trebuia fortificat, pentru ca nimeni să nu poată pătrunde la locul unde zac osemintele lor. Au adus zidari, au turnat la nivelul suprafeţei o placă de beton ce cântărea 30.000 de kg şi era groasă de 30-35 cm. Cele trei vagoane de ciment vărsate deasupra garantau inviolabilitatea mormântului.

Mormântul avea o lungime de 13 metri şi 3 metri lăţime. Deasupra lui era o movilă de pământ destul de mare, în formă de trapez, înaltă de aproape 1,50 metri. în vârful movilei era înfiptă crucea cu numele martirilor. Sub movilă, invizibilă dinafară, se afla uriaşa lespede de beton. Sub lespede se mai găsea un strat de cărămidă şi apoi începea groapa propriu-zisă, care acea o adâncime de 1,50 metri. în fundul ei zăceau martirii neamului.

Singura concesie ce au făcut-o călăii sentimentului public, îngrozit de atâta cruzime, a fost că au lăsat să se pună o cruce la mormânt cu numele celor ucişi.

 

• LUCRăRILE DE DESHUMARE

şefii de regiuni şi judeţe au fost convocaţi la Casa Studenţească, Duminică, 24 Noiembrie, pentru a pregăti reînhumarea sfintelor oseminte ale Căpitanului. Luând parte la această şedinţă, împreună cu secretarul general al Mişcării, am stabilit următorul program, care a fost transmis imediat prin radio şi presă.

„Din ordinul Comandantului, săptămâna care vine, începând de Luni, 25 Noiembrie, va fi închinată în întregime memoriei, eroismului şi jertfei nemuritoare a întemeietorului Mişcării Legionare.

în toate zilele din această săptămână, legionarii vor înălţa rugăciuni la toate bisericile din ţară pentru odihna sufletului Căpitanului, cel mai mare erou şi martir al neamului nostru.

Miercuri seara, în 27 Noiembrie, sfintele oseminte ale Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor vor fi depuse la Biserica Sf. Ilie Gorgani, unde preoţii vor rosti ziua şi noaptea rugăciuni, iar comandanţii legionari şi toate gradele legionare vor face de veghe la căpătâiul celor adormiţi în Domnul.

Toate drapelele studenţimii şi ale marilor unităţi legionare vor fi aduse la Biserica Sf. Ilie Gorgani, pentru a fi închinate Căpitanului.

Reînhumarea va avea loc Sâmbătă, 30 Noiembrie, la Casa Verde.

Unităţile tuturor organizaţiilor din provincie, cu drapele lor, vor fi prezente în capitală, în dimineaţa zilei de sâmbătă.

în această zi, a celei mai mari jertfe din istoria neamului nostru, legionarii de pe întreg cuprinsul ţării vor ţine post negru şi vor trăi într-o adâncă reculegere”.

în conformitate cu dispoziţiile luate în şedinţa aceasta, organizaţia capitalei a luat măsurile necesare cum să se procedeze la lucrările de deshumare.

Marţi 26 Noiembrie, la orele 10 dimineaţa, pătrund în fort echipele de lucru şi se concentrează în faţa mormântului. La colţurile lui străjuieşte o gardă de legionari în cămăşi verzi. ţinând seama de faptul că trebuia ridicată uriaşa placă de beton, s-a deplasat la Jilava şi un grup de ingineri, acelaşi grup care a lucrat şi la blocul Carlton, prăbuşit din cauza cutremurului. Echipa îl avea în frunte pe inginerul ştefan Drăgănescu, ajutat de inginerul Florescu, de Pantazescu şi Trofin. La început, tehnicienii au făcut planul ca lespedea să fie spartă cu aparate speciale şi apoi bucăţile din ea să fie înlăturate de pe mormânt. S-a renunţat mai târziu la metoda sfărâmării, după ce comandanţii legionari prezenţi au stăruit ca placa să fie scoasă întreagă, fiind o piesă istorică, ce trebuie păstrată aşa cum este. S-a avut în vedere şi eventualitatea ca, în cursul operaţiei de spargere, să nu fie atinse şi trupurile din groapă, neştiindu-se exact la ce adâncime se aflau. S-a renunţat la distrugerea plăcii şi dintr-un sentiment de pietate: să se respecte liniştea celor ce-şi dormeau somnul de veci sub lespede.

Echipa de ingineri a elaborat un alt plan, care prevedea ridicarea întreagă a plăcii şi aşezarea alături de mormânt. Această lucrare era mult mai anevoioasă, cerea unelte speciale şi o forţă motrică. Pe de altă parte ar fi durat mai mult decât simpla ei spargere.

La Jilava s-a deplasat şi Comisia Specială de Anchetă, în frunte cu preşedintele comisiei, consilierul Eugen Bănescu, împreună cu membrii ei: Apostolide, Vintilă Cristescu şi Gerota. Comisia era însoţită de medicul legist Valentin Sava şi de comandantul închisorii Jilava, colonelul Opriş.

Consilierul Eugen Bănescu vroia ca în cursul acelei zile, la ora 4 după masă, să procedeze la identificarea osemintelor. Dar hotărându-se ca lespedea să fie ridicată întreagă, lucrările s-au prelungit până a doua zi dimineaţa şi atunci consilierul, pierzându-şi răbdarea, a spus celor dimprejurul lui, dar suficient de tare ca să audă şi alţii: „Să se termine odată cu comedia asta”.

înainte de a se ajunge la lespede, trebuia dată la o parte uriaşa movilă de pământ de deasupra ei, înaltă de 1,50 metri. O echipă e legionari din ţara Moţilor începe lucrul. „Bulgării de pământ se rostogolesc cu iuţeala fulgerului, scrie reporterul de la Buna Vestire. Cu mâinile încleştate pe târnăcop, alţi pe cazemate şi lopeţi, legionarii muncesc de zor şi n-au pic de odihnă până nu văd placa de beton. După 4 ore de lucru le iau locul studenţii de la Politehnică şi apoi grupul legionar „Dealul Negru”. Abia spre seară a putu fi îndepărtată imensa cantitate de pământ aflată deasupra plăcii. Fiind la sfârşitul lui Noiembrie şi noaptea venind timpuriu, s-au instalat reflectoare puternice, care au permis continuarea lucrărilor fără întrerupere în tot cursul nopţii”.

Odată lespedea de beton dezvelită, a început operaţia de ridicare a ei. Au fost săpate galerii sub placă şi prin ele introduse şine de cale ferată, proptite în afară în două grinzi de fier, aşezate de-o parte şi de alta a mormântului. Cum oamenii nu puteau ridica această uriaşă greutate de 30.000 de kg, s-a folosit forţa motoarelor. Sub acţiunea maşinilor, placa s-a desprins de stratul de cărămizi şi a început să se înalţe încet. Abia la orele două noaptea, după mari sforţări, placa a fost ridicată şi aşezată alături de mormânt.

Odată acest obstacol eliminat, Miercuri, 27 Noiembrie, la orele 6 dimineaţa, încep săpăturile pentru a se ajunge la osemintele din fundul gropii. în vederea deshumării, sunt prezente toate gradele legionare din Capitală, în frunte cu comandanţii Bunei Vestiri, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici şi Mile Lefter. Mai sunt de faţă la actul deshumării doamna Elena Codreanu, soţia Căpitanului, în mare doliu; domnul profesor Codreanu cu doamna Codreanu, soţia lui; familia Doru Belimace şi aproape toate familiile martirilor care zac în această groapă.

Abia la ora zece dimineaţa stratul de pământ, adânc de un metru şi jumătate, a fost scos şi au apărut primele corpuri. în acel moment, părintele Boldeanu a făcut cea dintâi slujbă de pomenire a sufletelor celor adormiţi de doi ani sub lespedea de piatră.

Primele relicve au apărut mai înainte, odată cu săparea galeriilor sub lespede. Din mormanul de pământ au fost scoase trei oscioare calcinate, bucăţi de lanţ şi o bucată de tablă, ce pare a fi ruptă de la bidoanele de tinichea, în care a fost adus vitriolul vărsat peste trupurile martirilor. Relicvele sunt adunate grămăjoară şi aşezate deasupra mormântului, aprinzându-se lumânări în jurul lor. Primele obiecte întâlnite de legionari în groapă au fost geamantanul Căpitanului şi o cărticică de rugăciuni, tot a Căpitanului. Se pare că ucigaşii au uitat aceste lucruri şi le-au aruncat în groapă mai târziu, după ce începuseră să azvârle pământ peste trupuri. în continuare, îl cităm pe reporterul de la Buna Vestire, care a făcut o dare de seamă amănunţită a actului deshumării.

Apar osemintele

„Săpându-se mai departe şi curăţindu-se ţărâna cu mare grijă, s-a dat apoi peste primul rând de oseminte. Corpurile martirilor erau aşezate cu faţa în jos, unul lângă altul, unele chiar suprapuse. Din cauza imensei cantităţi de acid sulfuric turnat în groapă, corpurile martirilor sunt aproape negre, însă toate bine conservate.

Faptul că nu s-au descompus, identificarea făcându-se pe alocuri cu uşurinţă, se datorează plăcii de beton, care n-a permis pătrunderea apei şi a aerului în groapă.

îmbrăcămintea şi încălţămintea în special a fost găsită în bună stare.

Toţi martirii poartă haine vărgate, uniforma deţinuţilor, iar în picioare ghete sau bocanci.

Primele oseminte scoase sunt identificate ca fiind ale decemvirului Ion Caratănase, găsindu-se în buzunarul bluzei vărgate o gumă de şters, un briceag, un port-ţigaret şi o cutie de chibrituri.

Sub bluza vărgată familia a recunoscut flanela ce i-o trimiseseră la închisoare.

Vin apoi la rând rămăşiţele pământeşti ale lui ştefan Georgescu, care sunt recunoscute după portmoneu şi îmbrăcăminte.

în preajma lui s-a găsit un geamantan de piele care conţinea articole de toaletă, o Biblie şi o iconiţă îmbrăcată în argint.

ştefan Curcă este recunoscut după trăsăturile şi conformaţia feţei, precum şi după verigheta de aur găsită la deget.

Ion Trandafir este recunoscut imediat de familie după cojocul ce-l purta în permanenţă, precum şi după lenjerie şi îmbrăcăminte.

Gavrilă Bogdan, ale cărui oseminte au fost scoase imediat după cele ale lui Ion Trandafir, este identificat abia la urmă după fularul de la gât, după dantură, lenjeria de corp şi tabachera de lemn în care se mai găseau câteva ţigări.

De la marginea gropii sunt scoase apoi alte oseminte, ce par de asemenea a fi greu de identificat. Până la urmă ele sunt recunoscute ca fiind ale decemvirului Ion Atanasiu, după o hârtiuţă pe care este scrisă o rugăciune”.

Apar osemintele Căpitanului

„Din mijlocul gropii, dintre decemviri, sunt scoase alte oseminte care sunt recunoscute imediat. Sunt ale Căpitanului, având la gât cele trei cruciuliţe, un săculeţ mic de pământ, o iconiţă-medalion şi verigheta.

Ochii tuturor se umplu de lacrimi. Rămăşiţele sunt luate cu mare grijă, aşezate într-un cearşaf şi puse apoi pe platforma de ciment ce se găseşte aşezată în partea de nord a mormântului.

Doamna Elena Codreanu, soţia Căpitanului şi părinţii Căpitanului, cu ochii scăldaţi în lacrimi, aşează flori multe, multe…”

Ceilalţi martiri

„De lângă Căpitan este desprins apoi corpul lui Iosif Bozântan, recunoscut după dantură şi îmbrăcăminte.

Al nouălea este scos Ion Grigore State. şi acesta este recunoscut de soţie cu multă uşurinţă, după verighetă şi îmbrăcăminte.

Vlad Radu, scos din marginea de nord a mormântului, este identificat după medalionul de la gât, cărticica de rugăciuni din buzunarul bluzei vărgate şi tabachera, în care se găseau intacte două ţigări. Mai greu este identificat Ion Pele, deoarece nu se afla nimeni din familia lui. Este recunoscut totuşi după conformaţia feţei, brichetă şi tabacheră”.

Nicadorii

„Ultimii scoşi sunt nicadorii. Aşezaţi unul lângă altul, într-un colţ al gropii.

Primul este scos Nicky Constantinescu, recunoscut imediat de fratele său. Nicky avea la gât o bucată de frânghie.

Caranica Ion poartă la gât o cruciuliţă, iar Doru Belimace este recunoscut imediat de părinţii săi după îmbrăcăminte.

Platforma de ciment în greutate de peste 30.000 de kg., aşezată de asasini deasupra mormântului din cine ştie ce calcule, de data aceasta serveşte drept platformă pentru identificarea osemintelor.

Corpurile martirilor sunt aşezate pe platformă în ordinea găsirii lor în groapă, învelite în giulgiuri albe. Platforma îţi face impresia unui admirabil strat de flori, albul imaculat la pânzei împletindu-se cu varietatea florilor.

Plâng părinţii, fraţii, surorile, plâng rudele, plâng cămăşile verzi, toată lumea plânge.

în noaptea care se lasă pe nesimţite se aprind proiectoarele, făcând tot mai strălucitoare şi mai impunătoare trista ceremonie a deshumării. Rând pe rând osemintele sunt ridicate de legionari şi aşezate cu multă grijă în cele patrusprezece sicrie”.

 

• MăRTURIA LUI POSTEUCă

Au fost mulţi legionari la Jilava şi mulţi martori ai actului deshumării, dar nici unul nu ne-a lăsat o depoziţie mai cutremurătoare decât Vasile Posteucă.

Reportajele din gazete au redat cu exactitate desfăşurarea lucrărilor de dezgropare, dar „reportajul” lui Posteucă, scris cu patru ani mai târziu, pe când se afla în lagărul de la Buchenwald, întrece toate dările de seamă din ziarele timpului, prin adânca înţelegere a acestui moment unic din istoria neamului nostru. El nu notează numai ce s-a întâmplat atunci, ce zguduitoare trăire este să stai faţă în faţă cu acela care a fost îndrumătorul unei generaţii, acum redus la nimicnicia lutului şi cu ştreangul de gât, ci proiectează în fiecare particulă a timpului scurs în această veghe cumplită, transcendenţa istorică şi spirituală a întâlnirii cu Căpitanul, în starea în care se afla după groaznicul sacrilegiu săvârşit prin uciderea lui, care va apăsa greu asupra neamului nostru.

Posteucă a scos în evidenţă, dincolo de durerea familiilor şi a legionarilor prezenţi, sfărâmarea unui vis de mărire naţională. Toate valorile umane şi spirituale au fost ultragiate în noaptea de 29-30 Noiembrie şi trebuia să se ajungă la tragicul deznodământ ce ne-a costat mai întâi sfărâmarea ţării şi apoi subjugarea ei. A fost ucis omul care putea să cruţe ţării trista soartă de astăzi. Dăm acum cuvântul lui Vasile Posteucă, urmărindu-i emoţiile, gândurile, reflexiile, când s-a înălţat din groapă Căpitanul:

„îmi stăruie şi acum în minte, în suflet şi în sânge, zilele şi nopţile acelea ale deshumării de la Jilava. Aş vrea să mă adun pentru a descrie tot fiorul dumnezeiesc simţit atunci, şi nu ştiu cum să încep. Mă pierd într-o stare de evlavie care-mi frânge sufletul şi ă arunc în genunchi, pentru a mă închina şi a mă ruga lui Dumnezeu.

E o noapte de toamnă. Rece. Bate din când în când câte o şuviţă de vânt tăios, foşnind straniu în frunza uscată a salcâmilor. Lucrăm de zor. Peste zi lespedea uriaşă a fost dată la o parte cu ajutorul tancurilor şi a macaralelor. Hârleţe, târnăcoape şi lopeţi hârşâie în pământul jilav şi înnegrit de acidul sulfuric, ca şi cum ar atinge în oase. în lumina stranie a reflectoarelor, feţele celor care lucrează se răsfrâng palide, ca şi lutul de pe lopeţi, iar păduricea Jilavei pare o armată de duhuri cu braţele tremurate de rugăciune spre cer. Lângă un mal mai înalt, la picioarele crucii date la o parte, ard sute de lumânări de ceară, aruncând umbre şi lumini pe feţele icoanelor înnegrite de vreme. O noapte ireală. Suntem undeva pe-o margine de cer, în legendă şi veşnicie. Oprit pentru o clipă din lucru, mă copleşesc mii de întrebări: oare e aievea ce văd? Nu cumva e un vis? îmi vine să mă reped la camarazii de alături, cu frunţile numai picuri de sudoare, să-i pipăi şi să-i întreb: voi sunteţi cu adevărat, măi? Trăiţi? E posibil sau am înnebunit eu? îl dezgropăm pe Căpitan? Nu-mi vine să cred. Mă uit mirat, atent şi cutremurat împrejur şi fiecare clipă care se scurge rupe din mine, împingându-mă din ce în ce mai mult în mit şi ireal. îmi duc mâna la fruntea ce o simt rece, şi lângă vatra de jar ce-mi incendiază trupul, mintea şi sufletul, şi mă întreb: e oare posibil? Acum un an se lăudau duşmanii în satanica lor ură fără margini: l-am trântit sub piatra grea. De-acum să poftească să se mai ridice. Să poftească a mai vorbi de biruinţă şi înviere!

Toate fantasmele dimprejur sunt numai întrebări, numai chinuri. şi totuşi e adevărat. Săpăm la deshumarea Căpitanului, a Nicadorilor şi Decemvirilor. Săpăm chinuiţi mereu mai adânc, într-o tăcere de sfârşit de lume. Zidurile negre de noapte care mărginesc lumina reflectoarelor, fac parte din păduricea de al Jilava, o insulă fără legătură cu lumea. Suntem undeva departe, dincolo de ţară, de zilele de care abia ne-am desprins şi dincolo de lume. Fără aderenţă în materie, fără calendar. Când am început? Când vom sfârşi? Nu ştim. Săpăm tăcuţi cu lopeţile, cu căuşele palmelor, înnegrite şi însângerate. Mai pe deal, sfinx al durerii româneşti de totdeauna, stă tatăl Căpitanului, moş Zelea. în sumanul lui bucovinean, înalt cât un stejar secular din Codrul Cosminului, creşte în lumina jucăuşă a reflectoarelor şi mai înalt. Până la cer. Ce va fi zicând sufletul acestui om, în aceste clipe, când aşteaptă să-şi scoată din pământul nesătul, feciorul? Mintea mă doare ca sub cuţite. Nu pot să-mi răspund nimic. ştiu că în sufletul bătrânului apostol şi tată stăruie amara întrebare, care ne sfârtecă şi nouă inima: dar dacă mormântul e gol? Dacă i-au ars la crematoriu sau i-au aruncat în altă parte şi aici au făcut mormântul numai pentru a minţi ochii lumii? Durerea mă frământă în ghearele ei sălbatice, cum ai frământa în mâna aspră un bulgăre de lut. Mi-e rece, mi-e cald. Aş vrea să dorm. Dar nu pot. Sap mai departe. Mă simt ca de piatră. S-a adunat tot universul în mine. îmi vine să plâng cu hohote, aud gemete în mine, care mă îngrozesc. E posibil? A murit Căpitanul? îl dezgropăm pe Căpitan? îmi vine să strig peste toată lumea: unde sunteţi voi, duşmani? Unde vă e puterea cu care vă lăudaţi mai ieri? Unde vă sunt slugile, unde vă sunt santinelele care până mai ieri păzeau mormântul acesta, la uşile tuturor închisorilor, lângă reţelele lagărelor? Unde sunteţi? Unde vă e dreptatea? Unde e ordinea în numele căreia aţi omorât? Mi-e mintea o noapte valpurgică. Trec zece ani într-un minut. Mă văd pornit, copil încă, în 1932, la luptă. în văd pe Căpitan. îi văd apostolii cutreierând ţara pentru a semăna duhul nou al mântuirii româneşti, mă văd în primele începuturi căzând, cântând, înfruntând lumea. Casa Verde, 1933, prigoana Duca. Apoi anii de glorie: ’35, ’36, ’37. Victoria formidabilă din Decembrie 1937. Toate taberele de muncă: Rarăul, Carmen Silva, altele şi altele. Apoi viforniţa din 1938. „Căpitanul nu poate fi omorât”! Râdeam de duşmanii care spuneau că-l vor omorî. şi iată că l-au omorât. Dar nu l-au putu înfrânge. Nu i-au putut fura învierea. Acum stau aici şi sap pentru a-l dezgropa pe Căpitan.

Săpăm mereu. Sudoarea de pe frunţi pică fierbinte în ţărână. Intrăm în adânc şi nu dăm de nimic. Suntem aproape al doi metri. Deznădejdea că nu vom găsi nimic ne anchilozează braţele. şi noaptea nu se mai sfârşeşte. O noapte fără sfârşit… Caut să mă dezbăr de vis. Să mă agăţ de realitate. Iau ţărâna-n palme şi o duc la frunte. Sunt cu adevărat? Da! Sunt cu adevărat. E adevărat. Sunt adevărate toate. între lumânări, cu faţa la icoane, cu genunchii-n ţărâna rece şi udă, se roagă doamna Lilica, soţia Căpitanului. în vălul de doliu, pare o umbră a mormântului pe care-l scormonim…

Trăiesc şi acum clipele acelea şi mă înfior. şi vorbesc de unul singur cum vorbeam şi atunci. De ce l-aţi omorât, măi? De ce? De ce aţi însângerat întreaga istorie a neamului românesc? Ce v-a făcut acest om? N-aţi ştiut că prin el vorbeşte însăşi istoria românească? Cu ce veţi putea plăti crima aceasta, care întunecă lumea, care-L întunecă la faţă pe însuşi Dumnezeu?

Da… în noaptea aceea, la jilava, s-a împlinit voia lui Dumnezeu. învierea lui Corneliu Codreanu şi pedepsirea fulgerătoare a călăilor lui. Cei ce cădeau în noaptea aceea sub gloanţe, în cazematele de alăturea ale Jilavei, nu cădeau de vrerea pământească, rezultat al unei uri sau însetoşări de răzbunare, ci sub biciul implacabil al destinului, al voiei lui Dumnezeu, pentru a restaura ordinea şi respectul dreptăţii în lume.

Mă gândesc astăzi, după patru ani, la toate acestea şi văd cele întâmplate acolo, total desprins de evenimente şi de oameni. Cei ce loveau în cazematele jilavei, erau numai instrumente ale unei porunci care venea din mormântul Căpitanului. Nimic mai mult. Era o poruncă mare, uriaşă, pe care oamenii n-o puteau înconjura, căreia nu i se puteau refuza. Era glasul Căpitanului: „Doresc să fiu răzbunat… deoarece sunt convins că în felul acesta veţi face un mare bine neamului românesc”.

şi în timp ce noi râcâim lutul cu degetele, alte braţe mânate de destin ridicau pietrele de pe sufletul Căpitanului. îi izbeau cu moarte pe călăi. şi dimineaţa a venit greu. Dar a venit. Albă şi liniştită, cum sunt dimineţile Sfintelor Paşti, când pe tot pământul se strigă: Hristos a înviat! Căpitanul! Dar pentru a învia era nevoie ca Iuda să nu mai existe. şi Iuda era acum multiplicat. Nu era numai unul. Dar şi crucea şi mormântul jertfelor erau multiplicate. Nu era numai unul. Erau sute. De aceea şi iuda trebuia să ispăşească multiplicat. şi a ispăşit. A plătit înainte de a se da lespedea la o parte şi de a se ridica fiul neamului.

Au fost şi mai sunt încă oameni (şi vor mai fi) care să ne acuze că i-am împuşcat pe călăii Căpitanului, fără a-i judeca. Dar oare deschiderea mormântului de la Jilava n-a fost un proces? N-a fost cea mai teribilă sentinţă, care va rămâne în toată istoria românească? Biruinţa legionarismului în cadrul naţionalismului european nu era cea mai formidabilă sentinţă? Mai era nevoie de formalităţi? şi totuşi, noi n-am ocolit aceste formalităţi. Cei ce ne-au acuzat, ne mai acuză. Noi am fi vrut ca cei de la Jilava să fie judecaţi. Dar dacă judecata formală a putut fi evitată, cea mai implacabilă, care e mai tare decât vicleniile oamenilor, n-a putut fi. Pe cei de la Jilava i-a judecat istoria şi tot ea i-a pedepsit prin mâna legionară, la porunca mormântului care se deschidea în noaptea aceea, pentru a aduce a doua zi, neamului întreg, ridicat cu fruntea spre cer, vestea învierii”.

 

• LA BISERICA SF. ILIE GORGANI

Deshumarea şi identificarea osemintelor a ţinut toată ziua de Miercuri 27 Noiembrie, până noaptea târziu. După recunoaşterea trupurilor şi învăluirea lor în giulgiuri, legionarii le-au ridicat cu grijă şi le-au aşezat în sicrie. în momentul când corpul Căpitanului vine la rând, ultimul, să fie depus în sicriu, comandantul legionar Sandu Valeriu dă comanda „Pentru onor”.

„Nimeni nun mai suflă, doar un foşnet determinat de executarea salutului legionar şi liniştea de mormânt se aşterne iarăşi în decorul mistic al păduricii. Un moment de înaltă reculegere şi preoţii încep slujba prohodului…”

La citirea Sfintei Evanghelii, toţi cei de faţă au căzut în genunchi, iar după „veşnica pomenire”, corul legionar intonează Imnul Legionarilor Căzuţi.

Sicriele sunt închise. Ridicate pe umeri de legionari, sunt purtate spre autocarele ce aşteaptă în apropiere. înainte de a fi aşezate în maşini, sicriele sunt înfăşurate în drapele tricolore şi drapele verzi ale Legiunii. Sunt mai multe autocare. în prima maşină este aşezat sicriul Căpitanului; în maşina a doua, sicriele Nicadorilor, iar în alte maşini, ale Decemvirilor.

Cortegiul de maşini porneşte din faţa mormântului la ora 9 seara. Până la ieşirea din fort s-au făcut mai multe opriri, preoţii rostind rugăciuni. După ieşirea de la Jilava, în drum spre biserică, s-au făcut câteva popasuri, la locuri care evocau viaţa legionară petrecută de martiri: la Biserica „Progresul”, la casa lui Doru Belimace, la sediul din strada Gutenberg.

Procesiunea ajunge la Biserica Sf. Ilie Gorgani, al orele 10,45 noaptea. Sicriele sunt coborâte din maşini şi, purtate de legionari, sunt aşezate de catafalc, în faţa altarului. în centru şi pe un podium mai înalt, al Căpitanului, apoi ale Nicadorilor şi la urmă ale Decemvirilor. S-a oficiat de îndată un serviciu religios de către un sobor de preoţi, în frunte cu părintele Udrişteanu. După slujbă, a început din aceeaşi clipă veghea la căpătâiul Căpitanului de către gradele legionare, în poziţie de drepţi. S-a întocmit un program cu echipele ce vor face de gardă, schimbându-se din oră în oră, fără întrerupere, până Sâmbătă dimineaţă.

Biserica este îmbrăcată în verde. Toate drapele studenţimii şi ale marilor unităţi au fost aduse la biserică, pentru a fi închinate Căpitanului. Legionarele din capitală au adus braţe de flori pe care le-au presărat pe sicrie. Se fac slujbe fără întrerupere, iar corurile legionare, care se schimbau şi ele, dau răspunsurile. Cum numeroşi preoţi au cerut să ia parte la slujbele de pomenire, în timpul cât osemintele Căpitanului se aflau în biserică, s-a decis ca slujbele să se facă în sobor. Preotul Ilie Imbrescu a fost însărcinat cu organizarea serviciilor funebre la Biserica Sf. Ilie Gorgani şi cu rânduiala în ziua înmormântării. Pentru a domni ordinea perfectă în toate momentele reînhumării Căpitanului, a dat un comunicat în care a stabilit cum se vor încadra preoţii în cursul ceremoniilor religioase.

Pentru cucernicii preoţi

„în legătură cu marile solemnităţi ale înhumării sfintelor oseminte ale Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor, comunicăm:

• Cucernicii preoţi care vor să participe la sfintele slujbe de priveghere şi înmormântare se vor înscrie în acest scop la secretariatul secţiei bisericeşti, Pr. Ion Lungianu, la sediul legionar din str. Roma nr. 33-34 zilnic, între orele 5-7 după amiază. De acolo se vor întocmi tablourile respective pentru fixarea rândului fiecărui preot înscris.

Tabloul pentru fiecare zi (24 de ore), cu rânduirea preoţilor la veghere în Biserica Sf. Ilie Gorgani, va fi afişat, în timp util, la sediul legionar din str. Gutenberg nr. 3.

• în ziua înmormântării, preoţii care participă la trista solemnitate din capitală, se vor prezenta la sediul legionar din strada Gutenberg nr.3, până cel mai târziu la ora 11 a.m., spre a fi rânduiţi cum se cuvine în cortegiul respectiv. Fiecare trebuie să vină cu veşminte proprii şi anume: epitrahil şi felon.

în toată ţara, cucernicii preoţi sunt rugaţi să facă slujbă pentru morţi, în ziua înmormântării, la orele 11, iar până atunci, în fiecare zi slujbe de priveghere pomenind următoarele nume:

• Corneliu Zelea Codreanu
• Nicolae Constantinescu
• Ion Caranica
• Doru Belimace
• Ion Caratănase

• Iosif Bozântan
• ştefan Curcă

• Ion Pele
• Ion Stata
• Ion Atanasiu
• Gavril Bogdan
• Radu Vlad
• ştefan Georgescu

• Ion Trandafir

în zilele de Joi, Vineri şi Sâmbătă, rugăm să se bată clopotele în toată ţara, de trei ori pe zi, pentru cei morţi. Sâmbătă se vor bate mai mult la amiază.

Preotul legionar Ion Lungianu va supraveghea stricta şi deplina executare a dispoziţiilor privitoare la participarea preoţilor în capitală.

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!

Preot Ilie I. Imbrescu„

în dimineaţa zilei de Joi, 28 Noiembrie, a început pelerinajul la Biserica Sf. Ilie Gorgani pentru populaţia capitalei şi pentru cei sosiţi din provincie. Cei dintâi care sosesc la biserică sunt fruntaşii Legiunii, membrii guvernului şi autorităţile civile şi militare. Biserica este arhiplină. O afluenţă de lume cum nu s-a mai văzut vreodată. Cămăşi verzi, bătrâni, femei şi copii, au umplut străzile învecinate şi aşteaptă în tăcere să le vină rândul. Când ajung la treptele bisericii, se înşiră unul câte unul, intră în biserică, aprind lumânări ş se prosternează în faţa Căpitanului, rostind o rugăciune. Nu mai mult de un minut şi trec mai departe, făcând loc altora. Acest val de oameni continuă fără întrerupere zi şi noapte.

Vineri, 29 Noiembrie, pelerinajul a atins punctul culminant. Toată ţara vrea să-şi înfrăţească gândul şi inimile cu cei ce-au lăsat mărturie ziarul Buna Vestire. Biserica Sf. Ilie Gorgani a luat aspectul unui furnicar. Străzile din jurul bisericii încă din cursul dimineţii au fost blocate de imensitatea celor veniţi să-şi ia creştinescul bun rămas de la acei care şi-au jertfit viaţa întru sfintele idealuri ale neamului românesc.

„Cu tot frigul şi burniţa căzută, au aşteptat unii câte 3-4 ore până au reuşit să se încadreze în monom, spre a avea posibilitatea să se prosterneze în faţa celor 14 sicrie.

Ordinea menţinută în mod impecabil, în permanenţă, de cordoane de legionari şi legionare, a asigurat o normală desfăşurare a pelerinajului.

Astă noapte, la orele 12, începând de la Monitorul Oficial şi până al biserică, circulaţia a fost complet întreruptă, publicul, în care abundau cămăşile verzi, aşteptând să le vină rândul să intre în biserică”.

 

1. DECORAREA MARTIRILOR

Eu nu fusesem de faţă la lucrările de deshumare de la Jilava. Am socotit că nu e locul meu aici, deoarece asista Comisia de Anchetă, în frunte cu consilierul Eugen Bănescu, preşedintele ei. Comisia trebuia să dispună de toată libertatea pentru a-şi pune concluziile ei, fără nici un amestec din partea guvernului. în al doilea rând, Mişcarea era reprezentată de Comandanţii Bunei Vestiri, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici şi Mile Lefter, mult mai indicaţi decât mine se prezideze actul deshumării, fiind camarazii Căpitanului din primele ceasuri ale întemeierii Legiunii. în sfârşit, avea întâietate familia Căpitanului, în frunte cu profesorul Codreanu şi doamna Elena Codreanu, soţia Căpitanului.

Aveam de gând să merg totuşi la Jilava a doua zi, Miercuri, după încheierea lucrărilor de deshumare, pentru a vedea mormântul în care au zăcut trupurile martirilor şi sicriele lor, înainte de a fi închise şi duse la biserică. N-am putut să merg nici atunci deoarece am fost absorbit de evenimentele ce-au urmat. în noaptea premergătoare, au fost împuşcaţi asasinii închişi la Jilava, iar Miercuri, toată ziua, am fost legat de Consiliul de Miniştri, care a început de dimineaţă şi a ţinut până seara târziu. După sfârşitul lui, în goană am plecat spre Ploieşti, în speranţa că voi da de urmele lui Iorga şi Madgearu şi îi voi putea salva. Noaptea de Miercuri spre Joi, 27/28 Noiembrie, am petrecut-o pe Valea Prahovei. M-am întors în capitală abia Joi pe la amiază şi atunci a trebuit să mă ocup în grabă de fixarea ordinii de participare şi a itinerarului ce trebuia să-l străbată cortegiul funebru de la Biserica Sf. Ilie Gorgani până la Casa Verde.

în după masa zilei de Joi, 28 Noiembrie, vine la Preşedinţie Fănică Anastasescu şi-mi propune să decorez post-mortem martirii neamului. Am dat din cap îndoielnic. Nu-mi cădea bine propunerea lui. Eu eram prea mic ca să-l decorez pe Căpitan şi chiar pe Nicadori şi Decemviri. Apoi, Nicadorii şi Decemvirii, după câte ştiam eu, fuseseră decoraţi de Căpitan cu Crucea Albă. Cum să adaug acum o decoraţie de aceeaşi valoare? Fănică Anastasescu nu s-a dat bătut şi mi-a răspuns:

– Actul decorării are acum o altă semnificaţie, fiind săvârşit în alte împrejurări. Dumneavoastră sunteţi şeful Legiunii şi vicepreşedintele Consiliului de Miniştri. E o recunoaştere a martiriului şi a gloriei lor din partea Statului Naţional Legionar, pentru a cărui împlinire s-au sacrificat ei.

– Bine, sub acest aspect, actul ar avea o justificare, dar pe Căpitan în nici un caz nu pot să-l decorez eu. Trebuie să însărcinăm un senator al Legiunii sau un comandant al Bunei Vestiri.

Ne-am fixat atunci asupra profesorului Ion Găvănescul, primul senator al Legiunii. Atât prin vârstă, cât şi prin vechimea lui, era cel mai indicat să prindă decoraţia pe pieptul Căpitanului.

– Dar eu nu am Crucea Albă, şi nu ştiu cine să aibă numărul necesar, căci şi decoraţiile au fost confiscate de poliţie şi distruse.

– Am eu o colecţie întreagă, mi-a spus Fănică Anastasescu. N-au fost găsite în cursul prigoanei.

Vineri dimineaţa, 29 Noiembrie, la orele 8,40, însoţit de profesorul Găvănescul şi de Fănică Anastasescu, am intrat în Biserica Sf. Ilie Gorgani, care fusese mai înainte închisă publicului. După un scurt moment de reculegere, sicriele au fost deschise şi pe linţoliul care învăluia trupurile lor, am pus decoraţiile. La urmă, profesorul Găvănescul a prins decoraţia pe pieptul Căpitanului. A fost ultima dată când sicriele au fost descoperite.

O tăcere mormântală. Toată lumea lăcrima împietrită. Ne închinăm cu evlavie în faţa sicrielor şi părăsim biserica. Pelerinajul şi slujbele religioase şi-au reluat cursul.

în noaptea de Vineri spre Sâmbătă am făcut şi eu de gardă la căpătâiul Căpitanului, cu o echipă de schimb.

 

1. PREGăTIRI PENTRU REîNHUMARE

Pregătirile pentru reînhumare au început cu o săptămână înainte. Duminică, 24 Noiembrie, şefii de regiuni şi judeţe au fost convocaţi la Casa Studenţească din Bucureşti, pentru a fi consultaţi asupra ceremoniei funebre şi pentru a primi ultimele dispoziţii. La sfârşitul acestei şedinţe, ţinută sub conducerea mea, s-a dat un comunicat din partea secretariatului general al Mişcării, pe care l-am transcris în capitolul 3, „Lucrările de deshumare”.

Acest comunicat a suferit o modificare mai târziu, în sensul că ziua de post negru a fost strămutată pentru Vineri, 29 Noiembrie, în loc de Sâmbătă 30 Noiembrie, cum era fixată la început. Aceasta s-a petrecut în urma unei observaţii ca profesorului Codreanu şi a unor preoţi legionari.

şefii de regiuni şi de judeţe, după întoarcerea lor acasă, au luat măsuri necesare ca să se îndeplinească dispoziţiile date prin comunicat.

Paralel, comandantul Frăţiilor de Cruce a dat ordin ca tinerii din această organizaţie să se pregătească să ia parte la ceremonia reînhumării.

Direcţia Generală a Teatrelor, Operelor şi Spectacolelor a publicat un comunicat, prin care aducea la cunoştinţă că în ziua de 30 Noiembrie 1940 – ziua reînhumării sfintelor oseminte ale Căpitanului – toate spectacolele de orice fel, din întreaga ţară, sunt suspendate”.

De asemenea, Ministerul de Educaţie Naţională a anunţat că sunt suspendate în această zi cursurile la toate şcolile din ţară, de orice grad.

Abia întors de pe Valea Prahovei, Joi, la amiază, a trebuit să întocmesc în grabă programul funeraliilor Căpitanului, ordinea de participare a oficialităţilor şi a unităţilor legionare. După ce m-am consultat cu mai multe căpetenii legionare, am ajuns la următorul dispozitiv, pe care-l reproduc după ziarele timpului:

Cum va decurge ceremonia reînhumării

• La ora 8 dimineaţa, unităţile se găsesc concentrate pe Cheiul Dâmboviţei.
• La ora 8,45, familiile, reprezentanţii M.S. regelui, conducătorul statului, şeful Mişcării Legionare, corpul diplomatic, guvernul, reprezentanţii autorităţilor, Forul Legionar, cavalerii Ordinului Mihai Viteazul şi generalii se vor afla în biserică, al locurile indicate.

• La ora 9 începe slujba religioasă. La această oră se trag clopotele în întreaga ţară.

• La ora 10,30-11, formarea cortegiului şi plecarea spre Casa Verde, unde se va face reînhumarea.

Traseul

Bulevardul Elisabeta, Bulevardul Brătianu, Piaţa Victoriei, Bulevardul Basarab, Calea Griviţei, Casa Verde.

Dispozitiv

Deschid cortegiul Frăţiile de Cruce, formând o troiţă vie.

Crucile purtate de comandanţii plini şi ajutoare.

Colivele.

Praporii.

Coroanele şi corurile.

Preoţii.

Căpitanul purtat de 24 de comandanţi: comandanţii Bunei Vestiri şi comandanţii legionari.

Ceilalţi martiri, purtaţi de 156 de legionari, grade şi funcţii.

Familiile.

Reprezentantul M.S. Regelui.

Conducătorul statului şi comandantul Mişcării Legionare.

Miniştrii străini. Guvernul român.

Corpul diplomatic şi delegaţiile străine venite în formaţie.

Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul şi generalii.

Trupa militară.

Cetăţuile.

C.S.L.

C.M.L.

Răzleţii.

Regiunile de la 1-10.

O chestiune care n-a putu fi soluţionată satisfăcător a fost aceea a transportului sicrielor de la Biserica Sf. Ilie Gorgani la Casa Verde. Orientându-ne după înmormântarea lui Moţa şi Marin, ar fi trebuit să folosim şi noi carul înveşmântat în cetină de brad şi tras de legionari. Dar din cauza timpului scurt şi a tulburărilor din acea vreme, n-am putu face aceste pregătiri. De altă parte, nea-m gândit că nu cadrează cu maiestatea momentului să recurgem la carele funebre, obişnuite la înmormântări, şi nici la autocarele cu care au fost aduse sicriele de la Jilava. Aşa se face că am ales atunci ca trupurile martirilor să fie purtate pe umeri de legionari pe toată lungimea traseului. Defilarea celor căzuţi, pe străzile capitalei, a avut un efect zguduitor asupra publicului, dar organizarea schimburilor a fost defectuoasă. Adeseori a trebuit să ies eu din cortegiu pentru a trimite echipe de legionari care să ia locul acelora care dădeau vădite semne de oboseală.

 

1. DE LA BISERICă LA MAUSOLEUL DE LA „CASA VERDE”

Ziua de 30 Noiembrie 1940, ca şi aceea a înmormântării eroilor Moţa şi Marin va rămâne în istoria României ca o manifestare religioasă şi naţională de proporţii necunoscute până atunci. A fost un act de adeziune al întregului popor la sacrificiul Căpitanului, al Nicadorilor şi Decemvirilor. A fost mai mult decât un doliu colectiv: o revărsare transcendentală de sentimente şi credinţe spre acei care şi-au vărsat sângele pentru mântuirea neamului. Participarea mulţimilor a fost uriaşă. Lacrimi, emoţii şi suferinţe la toţi oamenii care, înşiraţi de-a lungul străzilor, salutau cortegiu murmurând rugăciuni.

Din cauza evenimentelor de atunci, am redus participarea legionarilor din provincie la delegaţii, pentru a nu răni susceptibilitatea lui Antonescu. Anturajul lui, în frunte cu doamna Goga, îi insuflase şi cu acest prilej teama că noi vrem să profităm de venirea la Bucureşti a mase de legionari, pentru a-l răsturna. Această măsură restrictivă nu a alterat cu nimic masiva afluenţă de populaţie la funeralii. Lipsurile din provincie au fost compensate de capitală. în afară de evrei, n-a lipsit nici o casă de român şi creştin care să nu fi ieşit în întâmpinarea martirilor, pe ultimul lor drum. Trebuie socotit la cel puţin o jumătate de milion de oameni pe cetăţenii care s-au adunat de-a lungul străzilor parcurse la cortegiu, pentru a aduce ultimul lor omagiu de recunoştinţă şi reculegere acelora care s-au ridicat biruitori prin moarte.

Nu putem reda mai bine starea de spirit a populaţiei din capitală, a familiilor celor căzuţi şi a mulţimilor legionare decât reproducând impresiile reporterului care a consemnat pentru ziarul Buna Vestire desfăşurarea actului de reînhumare:

La Biserica Sf. Ilie Gorgani, fortăreaţa creştinismului legionar

„Biserica Sf. Ilie Gorgani, lăcaşul unde se închina pe vremuri Căpitanul, de unde au plecat şi eroii Moţa şi Marin, iar deunăzi venerabilul luptător, părintele Ion Moţa, adăposteşte de trei zile şi trei nopţi sfintele oseminte ale Căpitanului şi ale celorlalţi treisprezece martiri, trecuţi întru Domnul pentru dreapta credinţă legionară.

în acest răstimp, pe dinaintea celor paisprezece sicrie, a defilat toată ţara românească, ca un ultim omagiu adus unor vieţi de zbucium şi de sacrificiu.

Momentele premergătoare parcurgerii drumului spre veşnicie sunt de o cutremurare nemaiîntâlnită.

încerci să-ţi reţii durerea, dar lacrimile curg peste orice zăgazuri şi se preling abundent. Eşti cuprins de acea durere în faţa căreia nu găseşti nici un fel de mângâiere, trăieşti momentele acelea când vrei cu tot dinadinsul să iei locul alături de sufletele lor, să parcurgi vămile nevăzute ale văzduhului, spre acel minunat colţişor de rai, în locuri luminate, în locuri nevinovate, unde se vor aşeza sufletele nevinovate ale martirilor pe care-i jelim astăzi. La căpătâiul Căpitanului, scufundată în adâncă smerenie, plânge, plânge, doamna Elena Codreanu, tovarăşa lui de viaţă.

Aureolată de fumul de smirnă şi tămâie emanat din amfore, ai viziunea unei martire, ce şi-a luat sarcina de a înfrunta drumul spinos al vieţii. De unde o mai fi având lacrimi?

Mai departe, străjuind în capul celorlalte sicrie, abia conturându-se în mulţimea de flori, vezi răsărind familiile îndurerate ale celor ce-au avut parte de o moarte atât de grozavă.

Comandanţii legionari, garda de onoare, dau sumbrului decor o notă de o şi mai pronunţată durere.

Pătrunşi de măreţia clipei, înaintea sicrielor martirilor, înainte de Sfânta Slujbă a Prohodului, un grup de ostaşi germani privesc îndelung cele paisprezece trupuri neînsufleţite”.

Marea Slujbă a Prohodului

Un impunător sobor de preoţi, în frunte cu Mitropolitul Gurie al Basarabiei, asistat de P. S. S. Venaimin Pocitan, prim Vicar al Patriarhiei, a săvârşit slujba religioasă. Din sobor mai făceau parte P. S. S. Valeriu Moglan, Vicarul Mitropoliei Moldovei, preoţii Andrei Mihăilescu-Gorgani, Georgescu-Edineţi, duhovnicul studenţimii, Arh. Atanasie Popescu, Dionisie Udrişteanu, Liviu Stan, ştefan Palaghiţă, Protoereul Firmilian Marin, Ilie Imbrescu, G. Butnaru, C. Diaconescu, Antipa Florescu, Orghidan, Tuţă, Brighidan, Matei şi Babuş.

Biserica, ce de dimineaţă adăpostea numai familiile legionarilor căzuţi, începând de la opt şi jumătate, se populează încet cu oficialităţi şi conducători legionari.

în partea dreaptă a bisericii iau loc, alături de reprezentantul M. S. Regelui, colonelul Erwin Kraus, dl. general Antonescu, şeful statului, Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare, îmbrăcaţi în cămaşă verde. în acelaşi timp, Comandanţii Bunei Vestiri, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Mile Lefter şi inginerul Blănaru. Alături de ei, primul senator al Legiunii, profesorul Ion Găvănescul.

Tot în partea dreaptă, în al doilea rând, se aşează membrii guvernului: Traian Brăileanu, Ministrul Educaţiei Naţionale; Nicolae Mareş, Ministrul Agriculturii; George Creţianu, Ministrul Finanţelor; Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale; Ion Protopopescu, Ministrul Comunicaţiilor; general Constantin Petrovicescu, Ministrul Afacerilor Interne; Nicolae Dragomir, Ministrul Cordonării Economice; Mihail Antonescu, Ministrul Justiţiei.

în spatele miniştrilor, iau loc subsecretarii de stat şi alţi înalţi demnitari: Alexandru Constant, Subsecretar de Stat la Ministerul Presei şi Propagandei; Constantin Papanace, Subsecretar de Stat la Finanţe; Vladimir Dumitrescu, Secretarul General la Ministerul Cultelor şi Artelor; prof. P. P. Panaitescu, Rectorul Universităţii din Bucureşti; Eugen Chirnoagă, Rectorul politehnicii din Bucureşti; prof. arhitect Iotsu, Retorul şcolii de Arhitectură; Radu Gyr, Directorul Ministerial; I. G. Vântu, Primarul General al Capitalei; colonel Elefterescu, adjutant al conducătorului statului.

în acelaşi grup se află comandanţii legionari Andrei C. Ionescu, Sandu Valeriu, Coriolan Matei, Grigore Macrin, Ion ţurcanu, Al. Ventonic, avocat Aurel Ibrăileanu, D. Ifrim, Petre Bolintineanu, Dimitrie Popa, Iosif Dumitru, ştefan Predescu, Dumitru Chica şi alţii.

Armata este reprezentată de domnii general Pantazi, Subsecretar de Stat la Apărarea Naţională; general Ioaniţiu, şeful Marelui Stat Major; amiral Roşca, Amiral Coslinschi, general Dobre, general Petrescu, general Vasiliu, general Ramiro Enescu, general Negrescu, comandor Jienescu.

Din magistratură s-a remarcat prezenţa domnilor D. G. Lupu, Preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; D. Botez, Prim-Preşedinte al Curţii Superioare Administrative; Brătescu, Preşedintele Curţii de Conturi; N. Ioanovici, consilier; I. Petrescu, Prim-Preşedinte al Curţii de Apel; Emil Vântu, Prim-Preşedinte al Tribunalului Ilfov; Benedict Stoenescu, procuror general; I. Gheorghiade, Prim-Procuror al Tribunalului Ilfov.

Din partea Cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul au participat un grup de generali de rezervă; Samsonovici, Bengulescu, D. Bucur, Măgulescu şi un grup de colonei, în frunte cu Popescu-Corbu şi Bolintineanu.

Reichul german a fost prezentat printr-o numeroasă delegaţie, în frunte cu trimişii guvernului german, Baldur von Schirach şi Von Bohle. Alături de ei, ministrul Germaniei la Bucureşti, Wilhelm Fabricius şi generalii Speidel şi Nansen, şefii misiunii militare germane din România; generalul Von Scheich, trimisul extraordinar al Armatei Marelui Reich; Neubacher, fostul primar al Vienei şi actualul însărcinat cu afacerile economice din România; p.p. Obergruppenführer Lorenz, reprezentant al Reichsführerului SS Himmler.

Din partea Italiei au luat parte la funeralii Pelegrino Ghigi, ministrul Italiei la Bucureşti şi reprezentant al M. S. Regelui-împărat Silenzi, reprezentantul personal al Ducelui.

Din partea Spaniei au venit domnii Merry del Val, însărcinatul de afaceri al Spaniei; Luis Beneyto, conducătorul-delegat al Falangei Spaniole în România.

La orele nouă începe slujba prohodirii. Se face pomenire celor căzuţi, în timp ce clopotele tuturor bisericilor din capitală încep să sune prelung. Răspunsurile sunt date de corul Patriarhiei, sub conducerea comandantului-ajutor Remus ţincoca.

Formarea cortegiului

După sfârşitul Sfintei Slujbe a prohodirii, soborul de preoţi iese din biserică şi coboară treptele în stradă. în faţa bisericii, de partea cealaltă a străzii, apare un imens panou îmbrăcat în pânză verde, având la mijloc chipul Căpitanului, sub care este scris „Prezent”. Pereţii de la intrarea în biserică sunt de asemenea îmbrăcaţi în verde, având deasupra chipul Arhanghelului Mihail. Comanda cortegiului a fost încredinţată de Radu Mironovici comandantului legionar Bartolomeu Livezeanu, care se ocupă de încadrarea oficialităţilor, pe măsură ce ies din biserică.

Sicriele sunt scoase pe umeri de către comandanţii legionari şi comandţii-ajutori şi aşezate pe năsălii. Sicriul Căpitanului este purtat de colonelul Zăvoianu şi un grup de preoţi.

Cortegiu este deschis de 25 de buciumeni şi tulniceri din codrii Câmpulungului Bucovinei, locuri atât de scumpe Căpitanului, pe care le-a străbătut în lung şi în lat.

După buciumeni urmează o troiţă vie, formată din fraţi de cruce.

La câţiva paşi, Vasile Iovin şi Dumitru Banea duc crucea ce-a fost înfiptă pe mormântul legionarilor de la Jilava. Urmează crucile martirilor ce vor fi aşezate la căpătâiul lor, la Casa Verde.

După ei, un grup de tineri duc prapurii şi coliva. Urmează cortegiul coloanelor, fiind deschis de o coloană de lauri, a mişcării legionare. Vin apoi la rând coroanele depuse de familii; familia Codreanu, familia Belimace, Cătălina Codreanu, doamna Alexandrina Cantacuzino, doamna inginer Maria Ionescu. Coroana doamnelor legionare ale celor căzuţi la Râmnicu-Sărat. în continuare apar coloanele delegaţiilor străine. Coroana trimisă de Führerul Adolf Hitler, alcătuită din trandafiri roşii, pe un fond de lauri. Coroana Ducelui Mussolini. Coroana Legaţiei germane. Coroana ambasadorului italian Pelegrino Ghigi. Coroana contelui Ciano, Ministrul de Externe al Italiei.

O splendidă coroană de brad de pe Muntele Rarău, simbolizând locurile cutreierate de Căpitan încheie cortegiul.

îndată după coroane, urmează corul legionar condus de Remus ţincoca. După ce se înşiră membrii corului studenţesc, condus de Mircea Hoinic, iar la urmă corul Seminarului Monahal Cernica, condus de Ierodiaconul Felix Dubneac.

După grupele corale vine clerul, condus de preoţii Gheorghe Dan Popescu şi Ion Potecaş.

Sunt aproape o mie de preoţi în cortegiu, care înaintează în ordinea următoare:

preoţii de mir şi călugării de la diferitele mânăstiri;

diaconii care servesc în sobor;

preoţii cu epitrafire, culioane şi feloane albe;

preoţii cu epitrafire şi feloane albastre;

grupul preoţilor greco-catolici.

Căpitanul purtat pe umeri

După cortegiul preoţilor, urmează grupul de Comandanţi ai Bunei Vestiri şi comandanţii legionari care formează o gardă de onoare şi poartă pe umeri trupul Căpitanului. Sicriele Nicadorilor şi Decemvirilor înaintează în rând câte două, purtate de 12 legionari, iar pe margine alţi 24 de legionari mărşăluiesc ca echipe de schimb.

La câţiva paşi de sicrie, familiile legionarilor căzuţi: profesorul Codreanu, doamna Elena Codreanu, doamna Iridenta Moţa, cu copiii Gabriela şi Mihăiaş, familia Nicki Constantinescu, familia Belimace, doamna Maria Ciumetti, familia Trandafir.

Urmează după familii o gardă legionară de onoare, după care păşeşte reprezentantul M.S. Regelui, Colonelul Erwin Kraus. în rândul următor, Generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, îmbrăcat în cămaşă verde, avându-l la stânga pe Horia Sima, Comandantul Mişcării Legionare. în spatele lor, o altă gardă de onoare, formată din legionari îmbrăcaţi în mantale negre de piele. îndată după ei, apar membrii guvernului, trimişii extraordinari, membrii corpului diplomatic, înalţii demnitari, generalii şi Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul.

Asociaţiile patriotice

După oficialităţi, se rânduiesc în cortegiu asociaţiile patriotice din toata ţara, fie in corpore, fie reprezentate prin delegaţii şi drapele: Invalizii de război, Gloriile Neamului, Asociaţiile Vitejii Neamului, Virtutea Militară, Surorile de caritate din război, Bărbăţie şi Credinţă, Legaţia Româna a foştilor luptători, Asociaţia voluntarilor din război, Grupul seniorilor „General Cantacuzino”, Voluntarii Ardeleni şi Macedoneni, Cercul Subofiţeresc de rezervă, Societatea Veteranilor de la 1913, Cercetaşii de război, Uniunea Ardelenilor.

Batalioanele legionare

Cortegiul este încheiat de batalioane legionare. Imensul convoi al cămăşilor verzi este deschis de Cetăţuile legionare, sub conducerea Luciei Trandafir. Urmează Frăţiile de Cruce, sub conducerea lui llie Smultea. în continuare, defilează studenţimea legionară, sub conducerea comandantului ei, Vasile Andrei. La câţiva paşi apar batalioanele Corpului Muncitoresc, în frunte cu Dumitru Groza. Organizaţia Capitalei se încheie cu Corpul Răzleţilor, comandat de Ilie Niculescu. După unităţile din Bucureşti se înşiruie organizaţiile din provincie, după regiunile cărora aparţin.

Pe Bulevardele Capitalei

Cortegiul se pune încet în mişcare la sunetul buciumenilor bucovineni, care anunţă plecarea. Pe Bulevardul Elisabeta circulaţia este întreruptă. Zeci de mii de oameni, în tăcere şi reculegere, aşteaptă trecerea sfintelor oseminte. Scene colective de adânca evlavie se observă în masele de oameni. Mulţi îngenunchează, murmurând rugăciuni. Cortegiul a făcut primul popas la rondoul de la Statuia Brătianu. Aici un imens panou, cu chipul Căpitanului, acoperă statuia, încadrat de aripile Arhanghelului Mihail. O mulţime imensă s-a adunat în jurul statuii. Aici sicriele sunt date jos de pe umeri şi soborul de preoţi face o scurtă slujbă de pomenire. Cortegiul se pune din nou în mişcare pe Bulevardul Brătianu şi apoi pe Take Ionescu. Se face o noua oprire în Piaţa Victoriei. Aici, Generalul Ion Antonescu, cu o parte din membrii guvernului şi reprezentanţii străini se desfac din cortegiul şi se îndreaptă spre Preşedinţia Consiliului; pentru un scurt moment de odihnă. După slujba din Piaţa Victoriei, cortegiul îşi continuă drumul avându-l în frunte pe Comandantul Mişcării Legionare şi pe toţi demnitarii legionari. Un alt popas se mai face în Bulevardul Basarab şi apoi în dreptul Atelierelor Griviţa. Pe Calea Griviţei, în dreptul unei case, pe peretele ei, apare o minunată troiţă de brad verde, având la mijloc icoana Căpitanului, oferită de muncitorii din cartier. De aici şi până la Casa Verde, trotuarele sunt presărate cu crengi de brad, aduse de populaţia din acest cartier.

La Casa Verde

Avizaţi din vreme, Guvernul şi oaspeţii au sosit în maşini la Casa Verde, pentru a asista la actul reînhumării.

în momentul când cortegiul se apropie de Casa Verde, tăcerea este întreruptă de sunetul prelung al buciumenilor. Primele formaţiuni pătrund pe sub bolta porţii în incinta Casei Verzi. în piaţa din faţa Casei Verzi, un imens panou în verde, cu portretul Căpitanului, domină zarea. De-o parte şi de alta, flamuri verzi, cu chipul Nicadorilor şi Decemvirilor, îl încadrează pe Căpitan. Echipe de 12 legionari, în poziţie neclintită străjuiesc intrarea.

Procesiunea se scurge încet spre curte. în faţa Mausoleului Moţa-Marin, de asemenea sunt aşezate panouri verzi şi steaguri cu semnul Gărzii de Fier. în faţa Mausoleului, trei gropi deschise pentru Nicadori, iar în partea dreaptă, sunt zece morminte proaspete, câte cinci de-o parte şi de alta, care aşteaptă trupurile Decemvirilor. Deasupra lor în partea de răsărit, sus, străjuieşte un uriaş Arhanghel Mihail.

Incinta Casei Verzi este neîncăpătoare pentru marea mulţime. în dreapta criptei iau loc Comandanţii Bunei Vestiri şi celelalte grade legionare, în stânga, familiile celor căzuţi, iar mai în faţa preoţii. în faţa mausoleului, iau loc membrii guvernului, în frunte cu Generalul Antonescu şi Horia Sima, împreună cu delegaţiile străine. Soborul de preoţi cântă ultimele litanii şi îndată după aceea sicriul cu sfintele oseminte ale Căpitanului este aşezat în criptă, între Moţa şi Marin. în continuare sunt coborâte în groapă sicriele Nicadorilor şi Decemvirilor. Se dă comanda, şi întreaga asistenţă, în poziţie de onor, cântă Imnul Legionarilor Căzuţi.

în acel moment suprem de durere şi reculegere, un vultur coboară din înaltul cerului, face câteva rotocoale deasupra Mausoleului şi apoi se înalţă iar spre zări necunoscute. Mulţimea a văzut în acest zbor un semn şi o binecuvântare a cerului…

Se înserează când ceremonia a luat sfârşit şi lumea adunată la Casa Verde începe să se împrăştie.

 

II. PROCESUL LUI CORNELIU ZELEA CODREANU

 

înainte de a fi ştrangulat în Pădurea Tâncăbeşti, Căpitanul a suferit un alt martiriu, de ordin moral: procesul din Mai 1938, în care a fost condamnat pentru „trădare”. O teribilă acuzaţie pentru sufletul acestui om care a îndrumat o generaţie pe căile onoarei şi ale iubirii de neam. Adevărul a ieşit la lumină şi netrebnicii lui judecători au fost acoperiţi de oprobiul întregii ţări.

 

• Revizuirea procesului Căpitanului

între dispoziţiile apărute sub noua orânduire a Statului Naţional-Legionar, a fost şi Decretul-Lege Nr. 3226 bis, semnat de Conducătorul Statului şi publicat în Monitorul Oficial din 5 Octombrie 1940, prin care se înfiinţează o „Comisie de Revizuirea Proceselor Politice şi Sancţionare a Magistraţilor Vinovaţi”. Potrivit acestui Decret-Lege, Comisia va putea cerceta şi trimite spre revizuire procesele penale pentru infracţiuni cu caracter politic, definitiv judecate în ultimii 8 ani.

Cum era şi firesc, cel dintâi proces ce trebuia să cadă sub prevederile noii legi, era sentinţa de condamnare a Căpitanului la 6 luni închisoare, pentru ultragiu adus profesorului Nicolae Iorga. Acest proces, după cum se ştie, a precedat marele proces din Mai şi a servit numai ca pretext şi paravan pentru a permite guvernului arestarea Căpitanului, încarcerarea lui la Jilava şi apoi condamnarea lui la 10 ani închisoare.

în consecinţă, Comisia de Revizuire s-a ocupat în primul rând de procesul de ultragiu, intentat la cererea profesorului Iorga. In 31 Octombrie 1940, Comisia a dat o decizie prin care dispunea revizuirea sentinţei prin care Căpitanul a fost condamnat de Tribunalul Militar la şase luni închisoare în 19 Aprilie 1940, pentru delictul de ultragiu.

în 30 Noiembrie 1940, în ziua când sfintele oseminte ale Căpitanului străbăteau străzile Capitalei, pentru a fi depuse în mausoleul de la Casa Verde, s-a judecat al doilea proces în faţa Secţiunilor Unite ale înaltei Curţi de Casaţie, dându-se o decizie de anulare a sentinţei Tribunalului Militar din Bucureşti prin care Corneliu Codreanu a fost condamnat la 10 ani închisoare.

Aceste decizii au reabilitat memoria Căpitanului, spulberând acuzaţiile nedrepte ce i s-au adus. Cea mai înalta instanţa a ţării a anulat sentinţele unor judecători corupţi, care au dezonorat şi armata şi justiţia, ascultând de ordinele ce veneau de la Palat.

S-a prăvălit piatra de pe mormântul de la Jilava, dar s-a prăbuşit şi piatra care apăsa pe onoarea şi viaţa Căpitanului.

 

• Scrisoarea Căpitanului trimisă profesorului Nicolae Iorga

Pentru a înţelege decizia de revizuire a sentinţei de condamnare a lui Corneliu Zelea Codreanu la şase luni închisoare, în procesul de ultragiu intentat de Profesorul Iorga, este neapărat necesar să reproducem, pentru a o avea proaspătă în minte, piesa incriminată, care a servit ca bază a acuzaţiei, scrisoarea Căpitanului adresată profesorului Nicolae Iorga, în ziua de 26 Martie 1938.

 

PENTRU PROFESORUL IORGA COMERţUL LEGIONAR DE LA OBOR şI DE LA LAZăR

Astăzi Sâmbătă, 26 Martie 1938, orele 9 dimineaţa, cele două restaurante de la Obor şi de la Liceul Lazăr, au fost închise de autorităţi.

La magazinul de coloniale Obor.

La cel dintâi s-a prezentat Comisarul şef Furduescu de la circ. 18-a, însoţit de trei comisari ajutori şi de un pluton de jandarmi sub comanda unui sergent.

La cel de-al doilea, Comisarul şef Malamuceanu, însoţit de doi comisari ajutori, punând în vedere personalului să se retragă, deoarece au ordin de a evacua şi de a închide imediat localul.

D-l Popescu le-a cerut să arate un ordin scris. Au răspuns: „Avem ordin verbal”. Personalul s-a retras fără nici un fel de împotrivire, lăsând totul în mâinile autorităţilor.

Menţionez ca procedură: lipsa de omenie, căci tot există omenie, chiar şi în cele mai mari injustiţii pe care vrei să le faci.

Este într-adevăr lipsit de orice simţ de omenie, ca să te prezinţi la o afacere comercială, să închizi imediat, să scoţi personalul în drum luându-i şi camera în care dormea.

şi pe deasupra şi riscul şi satisfacţia comercianţilor iudei, care priveau cum se dărâmă sub loviturile stăpânirii lor şi acest început de comerţ românesc.

Ce-ar fi fost dacă s-ar fi spus: vă pun în vedere ca în termen de trei zile să vă aranjaţi toate chestiunile şi să închideţi localul, căci Ministerul de Interne a luat aceasta dispoziţie.

A II-a chestiune.

Refuzi să dai un ordin în scris în virtutea căruia să putem acţiona în justiţie şi să vedem asupra cui cade răspunderea morală şi juridică.

N-aţi vrut să daţi ordinul? Ei bine vi-l dau eu cum a fost primit de autorităţile locale din partea Domnului Armand Călinescu:

Prefectura şi Chestura de Poliţie, direcţia Siguranţei, Bacău, Galaţi, Piatra Neamţ, Arad.

„Urmare ord. Ministerului de Interne Nr. 745/35, luaţi măsuri şi îngrijiţi închiderea şi sigilarea localurilor de consum şi debit cunoscute şi specificate prin anexa ord. 1821/17/2 crt. Raportaţi de urmare 25678 00213 86091 22001”.

A III-a remarcă este aceea că închiderea acestor două restaurante ne-a cauzat prejudicii materiale sângeroase şi obligaţii cărora nu le vom putea face faţă în nici un fel. Deci mari prejudicii morale.

întreprinderea „Obor” s-a deschis la data de 3 Octombrie 1937, făcându-se numai cheltuieli de investiţii în reparaţia localului în valoare de 400.000 lei, cu o chirie de 200.000 lei.

Restaurantul „Lazăr” s-a deschis în Noiembrie 1937, cu o chirie de 280.000 lei anual şi investiţii în repararea localului de 250.000 lei.

în ambele localuri, mărfuri, veselă şi vinuri în pivniţă, în cea mai mare parte pe credit, peste doua milioane şi jumătate.

Tot ce am adunat prin cea mai mare economie şi muncă se află aici.

Acum 15 ani, când tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai zgomotos decât D-l Iorga la 1906), domnii de astăzi, aceşti domni din guvernul de astăzi, ne spuneau:

„Nu aşa veţi rezolva problema evreiască. Apucaţi-vă de comerţ. Faceţi comerţ ca ei”.

Iată că ne-am apucat. Cu sufletul plin de speranţe. Cu dor de muncă.

Când aţi văzut însă că pornim, că suntem corecţi, că suntem capabili, că munca noastră e binecuvântată de Dumnezeu, veniţi tot voi şi distrugeţi acest început de comerţ românesc, poate cel dintâi început serios din vremea noastră, veniţi şi fără milă înăbuşiţi aceste încercări, tot avântul nostru şi tot atâtea speranţe.

Ce epitete pot să vă dau? Ce cuvinte din limba română vi s-ar potrivi?

Ne acuzaţi că am greşit în trecut? Dar cine n-a greşit dintre voi? Spuneţi-ne însă cu ce am greşit acum! Ne scoateţi o crimă din ceea ce înşivă ne îndemnaţi ieri ca să facem?

Vine Profesorul Iorga, care striga acum 4 luni, dând alarma în linia comerţului creştin răpus de jidani, şi făcând apel chiar la violenţa noastră, vine, ne murdăreşte gândurile noastre cele mai curate, şi ne răpune el pe noi, pe români?

Sub guvernarea fericită şi creştină a I.P.S. Patriarhul Miron, nu mai există în România nici jidani, nici comerţ jidovesc, nici problemă jidovească.

Nu mai existăm decât noi cei care trebuie să fim nimiciţi prin orice mijloace.

Nici o dată. Nici un cuvânt de rău pentru Profesorul Iorga. Totdeauna cu respect şi cu bună-cuviinţă.

De câtva timp plouă cu articole de otravă peste noi.

„între bliduri (adică la restaurantele noastre) facem comploturi, punem la cale revoluţii îngrozitoare şi vrem să ucidem oameni. Suflete de asasini, oameni cu revolverele în mână şi în buzunare”.

Ei bine, nu mai pot.

Din marginile puterilor mele omeneşti, eu care te-am respectat îţi strig:

Eşti un incorect. Eşti un necinstit sufleteşte.

Datoria elementara a unui om corect este ca să se informeze şi la omul pe care îl judecă, nu numai la agenţii mincinoşi ai Domnului Armand Călinescu (care lansaseră ieri pe piaţă că 16 echipe sub conducerea lui Alexandru Cantacuzino vor să-l omoare pe D-sa).

„Eu nu mă pot bate cu D-ta. N-am nici geniul, nici vârsta, nici condeiul, şi nici situaţia D-tale.

N-am nimic. D-ta ai totul.

Dar din adâncul unui suflet lovit şi neîndreptăţit îţi strig, şi îţi voi striga din adâncul gropii, eşti un necinstit sufleteşte, care ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele nevinovate.

Voi care ne acuzaţi de violenţă, după ce aţi întrebuinţat contra noastră cele mai mari violenţe, împingându-ne la disperare şi păcat, dacă cineva v-ar fi dat numai o palmă, aţi fi reacţionat la fel ca mine, fără să mai fi trecut prin chinurile fizice şi umilinţele prin care am trecut noi, voi necinstiţilor sufleteşte, vă vom dovedi acum, că nu vom reacţiona în nici un fel la provocările voastre.

Nu ca să închideţi comerţul nostru, să ne înăbuşiţi avântul, ci să ne bateţi în tălpi, să ne trimiteţi în Insula şerpilor, să ne ucideţi cu pietre, să ne spânzuraţi cu picioarele în sus şi să ni le bateţi în cuie, să ne supuneţi la cele mai mari umilinţe.

Nu veţi întâmpina nici D-voastra, Domnule Iorga, şi nici ceilalţi care v-aţi asumat răspunderea unei sângeroase şi nedrepte opresiuni, nu numai nici o violenţa, ci nici măcar o opunere.

Dar de acum şi până ce voi închide ochii, Domnule Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi”.

Corneliu Z. Codreanu Bucureşti, 26 Martie 1938

 

• Cum s-a înscenat procesul de ultraj

Din textul scrisorii precedente, rezultă cu claritate motivele care l-au determinat pe Căpitan să-l tragă la răspundere pe Profesorul Iorga pentru atitudinea adoptată de acesta de la instaurarea dictaturii regale. Profesorul îşi repudia propriul lui trecut, îşi călca în picioare propriile lui convingeri, pe care şi le-a manifestat zgomotos în cursul luptei lui naţionaliste, începută din anul 1906, pentru a face pe placul camarilei, care pregătea o noua prigoană contra tineretului legionar. Corneliu Codreanu îi aducea aminte profesorului ce-a însemnat el pentru studenţimea româna înainte de război, ce speranţe de înnoire a trezit neamul nostru, pentru ca apoi să-şi renege propriul său crez, intrând în tagma acelora care urmăreau nimicirea acelui tineret, care nu avea altă vină decât că continua ideile maestrului Nicolae Iorga.

Căpitanul pleca de la faptele întâmplate chiar în ziua când a pus mâna pe condei pentru a scrie Profesorului Iorga. Ceva uluitor. Un comerţ care abia începuse să se înfiripeze, este lichidat în câteva ore din ordinul Ministrului de Interne, fără nici o bază legală şi fără nici un mijloc de recurs pentru a salva acest fond de comerţ. Nu se putea întreprinde nimic pentru recuperarea lui, deoarece însăşi căile justiţiei erau interzise. Operaţia poliţienească de închidere a restaurantelor legionare s-a săvârşit pe baza unui ordin verbal. Pe cine să tragi la răspundere pentru acest abuz? Autorităţile nu şi-au dat nici cel puţin osteneala să inventeze vreun pretext legal, pentru a salva măcar aparenţele. S-a operat exclusiv pe baza forţei brachiale a agenţilor de poliţie. Au fost desconsiderate şi cele mai elementare legi de susţinere ale edificiului unui Stat, ca şi cum ne-am fi aflat în plin regim comunist. S-a procedat, cum spune Căpitanul, fără să se respecte nici acel minimum de omenie pe care îl permit împrejurările, chiar atunci când se săvârşeşte cea mai mare nedreptate.

Dacă pe plan politic Căpitanul nu putea să întreprindă nimic, căci avea în faţă mobilizat întreg aparatul Statului, nu a putut răbda să nu-l stigmatizeze pe profesorul Iorga, exprimându-şi revolta contra aceluia care, de la înălţimea autorităţii lui de profesor şi savant, prin veninul articolelor sale, împroşca cu un torent de insulte şi infamii tineretul legionar, care nu făcea altceva, prin deschiderea acestui comerţ, decât să-i urmeze propriile sfaturi.

Corneliu Codreanu constată un paralelism de eforturi între Armand Călinescu şi Nicolae Iorga pentru a zdrobi mişcarea. în timp ce Armand Călinescu îşi trimitea agenţii de poliţie şi jandarmii ca să închidă localurile comerciale ale mişcării, Nicolae Iorga începuse o campanie de presă contra Căpitanului şi a Legiunii, prin ziarul sau Neamul Românesc, lovind cu cea mai mare înverşunare şi ură. De câtva timp, cum spune Corneliu Codreanu, „plouă cu articole de otravă peste noi”. Restaurantele legionare erau pentru Iorga localuri unde se conspiră contra Statului, punându-se la cale revoluţii sângeroase şi războaie civile. Reaua credinţă era evidentă. în aceste localuri, clienţi îşi consumau paşnic o porţie de mâncare şi beau un pahar de vin. Dar cum comerţul legionar trebuie distrus şi cum o intervenţie de Stat contra acestui comerţ nu putea fi susţinută legal, Nicolae Iorga şi-a luat sarcina să justifice în faţa opiniei publice abuzul săvârşit de guvern când a închis aceste localuri. Cu autoritatea lui morală şi intelectuală, de savant recunoscut în întreaga Europa, susţinea sălbăticiile poliţiei şi instiga să se procedeze cu cea mai mare severitate contra „infractorilor Statului”.

După ce fi enumeră Profesorului toate abuzurile săvârşite de autorităţi şi îi demască inconsecvenţa propriei lui atitudini, Corneliu Codreanu nu se poate abţine de a nu-l face „incorect” şi „vinovat sufleteşte”, căci şi-a bătut joc de sufletele lor nevinovate. Este o mişelie să vorbeşti de comploturi „între blide şi pahare”, fără să te informezi şi de la persoanele implicate şi fără să ai alta altă dovada decât informaţiile mincinoase primite de la Siguranţă.

Dar avea vreun motiv personal Nicolae Iorga să se năpustească cu atâta ura contra legionarilor? Nici unul. Cum spunea Căpitanul, Profesorul Iorga a fost tratat de noi întotdeauna „cu cel mai mare respect şi bunăcuviinţă”. Ne aflam aşadar în faţa unui caz calificat de agresiune neprovocată. Nimeni din rândurile mişcării nu l-a insultat pe profesorul Iorga, pentru a explica psihologic reacţia lui. Asta demonstrează că Profesorul Iorga făcea parte din conspiraţie, aparţinea cercului intim de la Palat, în care s-a decis dezlănţuirea noii prigoane. Altminteri este de neconceput furia cu care s-a repezit asupra oamenilor care n-au opus nici o rezistenţă de la instaurarea dictaturii regale, care s-au mulţumit să-şi exprime punctul lor de vedere privitor la lovitura de Stat, declarând ca în viitor îşi vor vedea de afacerile lor profesionale şi particulare. Corneliu Codreanu s-a retras din luptă şi nu stătea în calea noului regim.

De unde provine insa acuzaţia de ultragiu, care a provocat darea în judecata a Căpitanului şi condamnarea lui la 6 luni închisoare? Printr-o substituire de funcţie în persoana căreia era adresată această scrisoare. Iorga deschisese campania lui de presă contra Legiunii, prin ziarul său Neamul Românesc, în calitate de ziarist şi om politic; când scrii ceva, când ataci pe cineva, este logic să te aştepţi şi la replici. Asta e în natura gazetăriei, mai ales când articolele sunt semnate şi de un om politic. Cum însă la ora aceea, nu mai exista în România presă liberă, nesupusă cenzurii, iar Corneliu Codreanu nu avea la dispoziţie un organ prin care să-i răspundă, s-a adresat profesorului printr-o scrisoare. Această scrisoare n-a apărut în presă, ci a fost multiplicată şi difuzata în cercurile legionare, pentru ca membrii mişcării să fie orientaţi asupra polemicii cu Iorga.

şi acum intervine marea ticăloşie. La sugestia guvernului, Iorga accepta să i se deschidă Căpitanului un proces de ultragiu. Dar cum, căci un proces de ultragiu nu se poate intenta decât din partea unui funcţionar public? Armand Călinescu şi Palatul au găsit soluţia: Iorga era şi ministru în cabinetul nou constituit al lui Miron Cristea. Scrisoarea lui Codreanu, în consecinţa era adresata unui înalt funcţionar al Statului, care, simţindu-se lezat, putea cere reparaţie în justiţie. L-au scos din circulaţie pe gazetarul Iorga, dispăruse şi omul politic Nicolae Iorga, şi nu rămăsese în faţa Căpitanului decât ministrul Iorga, care, simţindu-se ofensat de conţinutul acestei scrisori, a sesizat justiţia. Funcţionarul public Nicolae Iorga, investit cu o demnitate recent primită, fusese ultragiat. Aceasta a fost baza procesului.

Corneliu Codreanu se adresase gazetarului Nicolae Iorga, care scrisese articole veninoase contra mişcării, se adresase omului politic Nicolae Iorga, care de decade făcea politică şi era şi întemeietorul unui partid naţionalist, pentru a-i reproşa incoerenţa atitudinii lui, şi acum apare în faţa Căpitanului ministrul Iorga, care cerea satisfacţie în justiţie pentru „insultele” suferite. Iorga, la sugestia camarilei, s-a refugiat în autoritatea Statului, fiind sigur că de pe aceasta poziţie va obţine condamnarea lui Corneliu Codreanu.

Dar cine era Statul pe care-l reprezenta Iorga? Era Statul loviturii de Stat de la 11 Februarie 1938, era Statul ieşit dintr-un sperjur, era Statul care se opunea voinţei naţionale, clar exprimate în alegerile anterioare, era Statul care căzuse în mâinile unei camarile şi urmarea anihilarea Mişcării Legionare, fiind constituit exclusiv pentru acest scop. Evident ca acest Stat, care nu mai avea nimic comun cu naţia decât doar emblema, îi va da satisfacţie lui Iorga, căci justiţia acestui Stat nu va judeca după dreptate, ci după impulsurile ce le primea de la Palat.

Dar cine l-a judecat pe Căpitan? Acelaşi Tribunal Militar care l-a condamnat mai târziu, în procesul cel mare, la zece ani închisoare. Trimis în faţa acestui Tribunal, care nu se bucura de independenţă, care era o simpla anexă a regimului, condamnarea era sigură. Corneliu Codreanu s-a prezentat la proces şi a declarat ca e1 a răspuns omului politic şi gazetarului Nicolae Iorga, care-l atacase în articole, încât nu putea fi ultragiat Ministrul Iorga. Acesta, de altminteri, nici n-a binevoit să apară în instanţă, lăsând toată treaba să o dezlege justiţia, ştiind de mai înainte ce sentinţa se va da. Căpitanul a fost condamnat la 6 luni închisoare corecţională, fără circumstanţe atenuate, iar verdictul i s-a comunicat în 19 Aprilie, pe când era încarcerat la Jilava.

Mai e o întrebare care trebuie lămurită. Pentru ce avea nevoie guvernul de acest proces, când era decis să-l trimită în judecata pentru culpe mult mai grave? în primul rând, pentru a deschide ostilităţile contra Legiunii cu o lovitură spectaculară de ordin moral. A fost insultat marele Profesor Iorga, reputatul savant şi justiţia ţarii a reacţionat prompt şi conştiincios. în al doilea rând, acest proces servea, cum am spus, ca o cortina de fum pentru a ascunde scena adevăratului proces, care va începe în Mai şi care se va încheia cu condamnarea Căpitanului la 10 ani temniţă. Dar în timpul acesta critic, de pregătire al marelui proces, conspiratorii de la Palat aveau nevoie să-l aibă pe Căpitan în mână. O condamnare la 6 luni pentru ultragiu nu era prea gravă, dar pe baza acestei condamnări, Căpitanul putea fi deţinut, pentru a-i reduce posibilităţile de apărare la minimum. Când se va înălţa cortina şi se va contempla scena în totalitatea ei, se va descoperi ca e vorba de ceva mult mai grav, de o lovitură în creştet a mişcării, care nu-l cuprindea numai pe Căpitan, ci întreaga elită legionara, care va lua drumul lagărelor şi al închisorilor. Nici cercurile legionare nu şi-au dat seama de gravitatea situaţiei decât în ziua când s-au început arestările în toată ţara.

Procesul de ultragiu al lui Iorga a fost preludiul acţiunii de exterminare a mişcării şi profesorul s-a pretat la acest rol odios de a servi ca instrument de camuflare a adevăratelor intenţii şi planuri ale regimului.

Tribunalul a făcut o greşită stabilire a faptelor

Comisia de revizuire, cercetând mai întâi procesul de ultragiu, a ajuns la concluzia ca procesul îndeplineşte toate condiţiile pentru a putea fi revizuit. Comisia nu s-a ocupat de conţinutul scrisorii, nu se referea la acuzaţiile aduse de Căpitan lui Iorga, ci exclusiv la faptul diviziunii ce s-a operat în personajul Iorga, substituindu-se gazetarul şi omul politic, cu Iorga ministrul, care cerea reparaţie în justiţie pentru ultragiu. Comisia de revizuire a făcut o eminentă expunere a cazului, pentru care ne permitem să reproducem concluziile ei:

„Având în vedere că din examinarea în ansamblu al conţinutului scrisorii, mai sus rezumat, rezultă în esenţă că Corneliu Z. Codreanu, în cadrul general al unei expuneri al chestiunii închiderii magazinelor legionare, arată întâi că organele poliţieneşti, în urma ordinului Ministrului de Interne Armand Călinescu, le-au închis cele două restaurante legionare de la Obor şi Liceul Lazăr şi magazinul de coloniale şi apoi că Profesorul Iorga, altă dată sfătuitorul lor de a face comerţ românesc, scriind articole, în care îi califică pe complotişti şi asasini, în legătura cu comerţul ce-l făceau, este un incorect, un necinstit sufleteşte, pentru ca una a povăţuit în politică şi ziaristică, aruncând sufletele lor nevinovate în ideea, ca numai aşa vor rezolva problema evreiască, apucându-se de comerţ şi făcând ca ei – şi alta face acum, când ei s-ar fi aşteptat să se informeze şi la omul pe care-l judecă, nu numai la agenţii Ministrului de Interne.

Având în vedere ca atât din acest examen de ansamblu, în care se văd cele două idei bine marcate, cât şi de faptul că Corneliu Z. Codreanu arată că Ministrul de Interne Armand Călinescu este autorul ordinului de închidere a magazinelor legionare, precum şi din faptul ca se referea la vechile sfaturi date de profesorul şi ziaristul Nicolae Iorga, despre care spune că şi-a bătut joc pe nedrept de sufletele lor nevinovate, rezultă în mod neîndoios că ofensele ce-i aduce prin scrisoare nu se referă la calitatea acestuia de ministru, ci la aceea de om politic ziarist, fiind evident ca motivul determinant al unei scrisori trimise Profesorului Iorga, a fost revolta determinată de atacurile prin presă ale acestuia, în care Corneliu Codreanu vedea numai informaţii neadevărate date de agenţii Ministrului de Interne şi articole care au putut determina luarea masurilor de închidere a magazinelor legionare.

Având în vedere că, dacă, în partea finală, Corneliu Z. Codreanu se adresează Profesorului Iorga şi către ceilalţi toţi, care şi-au asumat răspunderea unei sângeroase şi nedrepte opresiuni, aceasta o face pentru a-i cuprinde pe toţi adversarii Mişcării Legionare, lăsând evident, separată şi de sine stătătoare acea parte din cuprinsul scrisorii, în care se aduc ofense D-sale în legătura cu articolele din gazetă.

Că, de altfel, în acest sens s-a apărat şi Corneliu Z. Codreanu în interogatoriul ce i s-a luat şi tot în acest sens au fost şi declaraţiile martorilor, profesorul Ion Găvănescul şi profesorul Nae Ionescu, iar profesorul Iorga nu s-a prezentat în instanţă şi nu s-a produs vreo altă împrejurare care să îndreptăţească Tribunalul pentru a stabili altfel faptele.

Că, în aceste împrejurări, Tribunalul Militar stabilind în fapt că ofensele sunt aduse Profesorului Iorga, în calitate de ministru şi nu aceea de om politic şi ziarist, făcând o greşita stabilire a faptului, şi, prin urmare, procesul cade sub revizuire în baza motivului prevăzut de art. 3 partea a 2-a, din decretul-lege Nr. 3326 bis din 5 Octombrie 1940″.

 

• PROCESUL CEL MARE şI LOVITURA DE STAT

Prin „procesul cel mare”, înţeleg procesul din Mai 1938, care s-a încheiat cu condamnarea Căpitanului la 10 ani închisoare, spre a-l deosebi de cel anterior, intentat de profesorul Iorga pentru ultragiu.

Procesul de ultragiu a fost doar o piesă tactică, introdusă în ultimul moment, în planul de detenţie a Căpitanului. Deschizându-i un proces secundar, pe baza scrisorii adresate lui Iorga, conspiratorii de la Palat abăteau atenţia legionarilor şi a ţării de la adevăratele lor obiective, mult mai grave şi mai primejdioase pentru destinul Mişcării. Cu sau fără această scrisoare şi acţiunea în justiţie a lui Iorga, tot acolo s-ar fi ajuns: o nouă prigoană contra Legiunii, care, de asta data trebuia condusă până la ultimele consecinţe şi cu cea mai mare ferocitate, pentru a lichida „pericolul” legionar, aşa cum cereau interesele combinate ale Internaţionalei comuniste. De astă dată nu trebuia să i se mai lase lui Corneliu Codreanu nici o portiţa de scăpare: toate ieşirile, toate posibilităţile de salvare, trebuiau blocate, pentru ca să dispară de pe scena politică a României. Pregătirea acestui proces a început de fapt odată cu lovitura de Stat a Regelui Carol, care n-a avut alt rost decât să creeze cadrul politic necesar pentru nimicirea acestui om şi a mişcării ce o întemeiase. Odată cu proclamarea noii Constituţii şi instaurarea dictaturii regale, au fost scoase din funcţiune puterile legitime ale Statului. Nu mai exista nici Parlament liber ales şi nici o justiţie independentă. Statul fusese redus la puterea executivă, reprezentată de Rege şi oamenii săi de încredere, cu ajutorul cărora guverna. Partidele au fost salvate şi orice activitate politică interzisă. Starea de asediu şi cenzura împiedicau orice manifestare ostilă regimului nou. Libertăţile individuale au fost suprimate şi cetăţenii nu se mai puteau apăra de abuzurile autorităţilor, având de ales în a se supune arbitrarului puterii executive, sau, dacă se împotriveau, a înfunda puşcăriile şi lagărele. înainte de a se paşi la atacul frontal contra legionarilor, ţara trebuie înlănţuită, pentru ca nimeni să nu cuteze să se mai ridice pentru a protesta contra fărădelegilor guvernamentale.

Odată creat acest climat de nesiguranţă şi teamă, cu o grabă febrilă s-a organizat actul al doilea şi cel mai important al dictaturii carliste: detenţia Căpitanului. Palatul nu putea accepta soluţia propusă de Căpitan, retragerea voluntară a mişcării din lupta politică, fără a face nici o dificultate noului regim. Opoziţia legionară chiar latentă, chiar neexprimată public, chiar respectuoasă faţă de noua ordine, reprezenta un pericol permanent pentru consolidarea regimului. Simpla prezenţă, chiar inactivă a lui Corneliu Codreanu, în libertate, ar fi dus la triumful final al Gărzii de Fier. O schimbare externă şi dictatura Regelui Carol s-ar fi prăbuşit.

Odată terminată mascarada constituţională, întreg aparatul Statului, sub conducerea Ministrului de Interne, Armand Călinescu s-a concentrat asupra Mişcării Legionare. Aceasta devenise „vânat liber”, cu care trebuia să se procedeze prin soluţii de forţă, după ce Statul de legi fusese scos din funcţie. S-a întocmit planul minuţios cum să fie urmărit şi deţinut Căpitanul ce acuzaţii să i se aducă la proces şi ce pedeapsă să i se dea, fără a ţine seama de vinovăţia lui.

Lui Armand Călinescu nu i-a scăpat nici pericolul ce-l reprezentau cadrele conducătoare ale Mişcării. Nu era destul să fie arestat Căpitanul. în acelaşi timp şi cu aceeaşi lovitură trebuiau imobilizaţi şi fruntaşii Legiunii, pentru ca, sub conducerea lor să nu se producă reacţii ale maselor populare contra regimului. Aşa se face că, în noaptea de 16-17 Aprilie 1938, odată cu deţinerea Căpitanului au fost ridicaţi de la casele lor aproape toate figurile principale ale Gărzii de Fier: în primul rând fruntaşii din capitală şi apoi acei legionari din provincie care deţineau funcţii importante in organizaţie: şefii de regiuni şi de judeţe. Aceştia au fost internaţi mai întâi la Mânăstirea Tismana şi apoi concentraţi la Miercurea Ciuc. Dintr-o dată mişcarea a fost lipsită de cele mai valoroase elemente ale ei. ţara era ferecată, iar Legiunea era la pământ, paralizată, din cauza dezorientării provocate în organizaţie de încarcerarea conducătorilor ei.

Acum drumul era liber pentru înscenarea celui mai monstruos proces cunoscut în analele judiciare ale României. Corneliu Codreanu a fost condamnat la zece ani temniţă „pentru trădare” şi alte crime tot atât de grave, contra celor mai evidente probe de nevinovăţie.

în presa timpului nu s-a dat voie să se publice decât prima zi a dezbaterilor, pentru ca apoi să intervină cenzura. Deşi regizat cu măiestrie, totuşi, în cursul procesului, puteau să iasă la lumină lucruri neplăcute în presă pentru guvern. De aici încolo n-au mai apărut decât fragmente de proces, alese cu grijă, pentru a da o altă imagine dezbaterilor.

Pentru cunoaşterea adevărului m procesul Căpitanului, dispunem de următoarele surse, de cea mai mare încredere:

• Adevărul în procesul Căpitanului, o broşura publicata la 1 August 1938 de către Comandamentul legionar din prigoana.

1. Notele scrise de Căpitan în închisoarea Jilava, care s-au păstrat, fiind descoperite în toamna anului 1940 şi apoi publicate în 1942, în timpul captivităţii noastre în Germania, sub titlul însemnări de la Jilava.
2. O strălucită serie de articole, redactate şi publicate de avocatul D.M. Ranetescu, care a pledat în procesul Căpitanului, în ziarul Buna Vestire din Noiembrie 1940.

• Sentinţele de revizuire ale proceselor Căpitanului din 1940, emanate de la Comisia de Revizuire şi de la înalta Curte de Casaţie.
• Mai exista articole răzleţe, referitor la proces, publicate fie în cursul guvernării legionare fie mai târziu, în exil.

 

1. ARESTAREA CăPITANULUI

De noul proces nu s-a aflat nimic în cercurile legionare. Secretul a fost bine păstrat de tenebroşii tovarăşi ai conspiraţiei de la Palat. Se ştie doar că era în curs de judecată un proces de ultragiu intentat Căpitanului, pendinte de Tribunalul Militar al Capitalei. Corneliu Codreanu era liber şi se ducea la Tribunal ori de câte ori era citat, pentru a răspunde învinuirii ce i se aducea. Maxima pedeapsă, prevăzută în astfel de cazuri, era de 6 luni închisoare, care putea fi redusă sau suspendată, dacă se aplicau circumstanţe atenuante. Procesul în sine nu constituia un motiv de preocupare grava printre legionari.

Aceştia se orientau după circulara dată de Căpitan, când a anunţat încetarea activităţii politice a partidului „Totul pentru ţara”. Ieşind temporar din viaţa politică, legionarii se vor ocupa de afacerile lor particulare şi profesionale. Vor profita de aceasta vacanţă forţată, pentru a-şi încheia studiile cei înscrişi la Universitate, iar cei ce exercitau vreo profesie liberă sau erau oameni de ştiinţă, pentru a-şi completa cunoştinţele lor în specialitatea respectivă. Mi-aduc aminte de ce-mi spunea Vasile Cristescu. El fusese scos din învăţământ pentru ca votase contra Constituţiei carliste şi, rămânând fără mijloace de existenţa, îşi făcuse planul ca, împreuna cuGheorghe Ciorogaru, să deschidă un magazin de confecţii pe Calea Victoriei. Era în căutarea capitalului necesar când au început arestările.

Ceea ce îl neliniştea pe Căpitan şi pe toţi care l-au văzut în aceste zile, premergătoare arestării, era numărul crescând de agenţi care se ţineau după el, pas cu pas. Nu era oră din zi şi din noapte în care să nu fie urmărit. La „Casa Verde”, unde locuia, la Predeal, la sediul din Strada Gutenberg, acum pustiu, când ieşea în oraş sau când se ducea la Tribunalul Militar, oricine putea privi cu dezgust mutrele agenţilor lui Călinescu, care nici nu se fereau cel puţin să-şi îndeplinească ordinul cu discreţie şi la distanţă. Poliţia era informată permanent de toate mişcările Căpitanului, căci el nu se ferea de nimeni. Sediul era deschis tuturor acelora care vroiau să vorbească cu el. Dar, de astă dată, supravegherea se intensificase şi luase forme sistematice. Echipe de agenţi umblau după el şi nu-l slăbeau nici o clipa, ca şi cum le-ar fi fost teama să nu scape „vânatul” la vreo cotitură.

în noaptea de 16/17 Aprilie 1938, când a avut loc arestarea Căpitanului, se ştia precis unde se găseşte. Localizarea lui era notată oră cu oră. Armand Călinescu şi de data aceasta a procedat ţinând seama de învăţămintele anterioare. Când a fost dizolvată Garda de Fier, în 10 Decembrie 1933, Căpitanul a fost avizat cu câteva ore înainte de actul dizolvării şi arestările ce se vor opera în toata ţara şi a reuşit să dispară. Armand Călinescu se gândea că şi de data aceasta, dacă Corneliu Codreanu ar afla de planul guvernului, printr-o cât de uşoară indiscreţie, s-ar ascunde din vreme şi atunci procesul cu toate implicaţiile lui ar rămâne suspendat în aer.

Teama lui Armand Călinescu era neîntemeiată acum. Corneliu Codreanu declarase în scrisoarea către Iorga că nu se va opune nici unei măsuri de represiune. Cine îl cunoştea pe Corneliu Codreanu, ştia ca el nu face declaraţii de circumstanţă, pentru ca mâine să le renege sau să adopte atitudini contrare lor. El era decis de astă dată să înfrunte prigoana cu pieptul deschis, fără să schiţeze nici cea mai uşoară împotrivire. Declaraţiile lui erau expresia unei decizii interioare, fiind hotărât să-şi joace soarta.

Bineînţeles, Corneliu Codreanu mai păstra o frântură de speranţă, de speranţă că francheţea atitudinii lui, determinată primordial de grija ca ţara să nu devină o „Spanie însângerată”, va trezi ecou şi în cercurile Palatului. Spera într-un minimum de patriotism şi la cei ce guvernau, oricât de răi ar fi fost. Atitudinea lui nu era dictată de slăbiciunea organizaţiei lui, ci de o înaltă raţiune de Stat. Speranţă vană, căci duşmanii lui nu se gândeau la viitorul ţării, ci cum să distrugă mişcarea legionară, indiferent de catastrofa ce s-ar putea abate asupra României.

După arestare, Căpitanul a fost depus la închisoarea Jilava. Aici, din prima zi a fost supus unui tratament de anihilare fizică, incompatibil atât cu calitatea lui de şef de partid cât şi cu situaţia lui juridică de arestat preventiv. A fost ţinut la secret aproape o lună de zile, hrănit mizerabil, într-o celulă umedă şi rău aerisită, fără legături cu familia şi fără să i se spună măcar pentru ce a fost arestat. Se gândea la condamnarea în procesul Iorga, de 6 luni închisoare, care i se comunicase la Jilava, dar această pedeapsă nu justifică tratamentul barbar pe care-l suporta. Abia mai târziu a aflat, la interogatoriul ce i s-a luat, încotro se îndreaptă cercetările şi scopul lor infam. Suferinţele Căpitanului la Jilava au fost scrise cu mâna lui şi notele s-au păstrat şi au putut fi recuperate în 1940.

Regimul inuman la care a fost supus la Jilava a avut şi el tâlcul lui, în ansamblul planului de nimicire a acestui om: era de presupus că trupul lui se va resimţi după o lună de închisoare severă. Va slabi în aşa măsura încât publicul, ziariştii şi judecătorii vor avea în faţa lor o epavă umană. Prin însăşi jalnica lui înfăţişare fizică va dovedi că este copleşit de învinuirile ce i se aduc. Presa nu va divulga chinurile la care a fost supus, ci doar că e un om sfârşit, care nu se mai poate nici apăra.

Avem mărturia avocatului Ranetescu privitor la halul de slăbiciune al Căpitanului, după ce a fost adus la Tribunal. Duminică, 22 Mai, avocaţii au fost admişi în odaia rezervată Căpitanului, pentru a pregăti împreună procesul. în cursul cercetării dosarelor, la un moment dat s-a oprit. şi-a scos haina. în odaie era cald. Ne-a arătat umărul sting gol, şi ne-a spus: „Iată ce umăr am! şi cum era înainte!… Nu se mai ţineau hainele pe el, aşa era de slăbit”.

După mărturia lui Vasile Mailat, „M-au chinuit ca pe hoţii de cai”, a spus el grupului de avocaţi, când aceştia l-au întrebat de şederea lui la Jilava.

în timp ce Căpitanul zăcea la secret, izolat de lume şi de familie, duşmanii n-au stat cu mâinile în sân. Au folosit această perioadă pentru „pentru a prelucra” opinia publică în sensul vederilor lor, căutând să o convingă de vinovăţia lui Codreanu. L-au împroşcat – zi de zi prin ziare, cu cele mai nemernice acuzaţii. Din acest cor de infamii n-a lipsit nici mâna Profesorului Iorga. Cu o luna de zile înainte de începerea procesului – citim în broşuraAdevărul în procesul Căpitanului – aparatul de Stat a început o violentă campanie împotriva şefului Legiunii, acuzându-l de cele mai grele păcate faţă de ţară, fără ca acesta, înlănţuit şi pus la secret, să poată schiţa cel mai elementar gest de apărare.

Ce fel de proces este acesta, în care capetele de acuzare se divulgă în public, înainte de a lua cunoştinţa de ele acuzatul? Scopul acestei campanii era de a justifica severitatea măsurilor luate de autorităţi şi arestările întreprinse, procedând fără cruţare contra tuturor acelora care pregăteau o „revoluţie socială” în România. Complotiştii de la Palat vroiau să convingă opinia publică de iminenţa unui război civil, care a fost împiedicat să izbucnească numai graţie guvernului, care a acţionat cu cea mai mare energie, arestând la vreme căpeteniile răscoalei, în frunte cu Corneliu Codreanu, făcându-i inofensivi. Statul a trecut printr-un moment de pericol mortal şi primejdia a fost evitata numai graţie faptului că guvernul a intervenit la vreme, zdrobind în faşă încercarea de răzvrătire a legionarilor.

Dar s-a petrecut o anomalie până la proces. în afară de zgomotoasa campanie de presa, ordonanţa definitivă şi rechizitoru1 au fost larg difuzate prin gazete, iar, – prin zelul Ministrului de Interne, s-au răspândit în broşuri galbene până în cel din urma sat.

Dar dacă justiţia va decide altfel? Era de competenţa justiţiei să se pronunţe asupra culpabilităţii lui Corneliu Codreanu şi până atunci era normal ca organele executive să se abţină de la orice anticipaţii. Aceasta îndoctrinare prematură şi la scară naţională a publicului, demonstra clar că guvernul nu avea nici un dubiu asupra sentinţei de condamnare ce se va pronunţa, ca o considera un lucru achiziţionat prin complicitatea Tribunalului Militar iar procesul în sine nu era decât o pura formalitate exterioară.

 

6. UN RECHIZITORIU SUI-GENERIS

Din dispoziţiile codului penal şi practica judiciară se ştie că un rechizitor trebuie să enumere acuzaţiile aduse unui inculpat şi să le sprijine pe fapte. Ori, rechizitorul definitiv al procurorului militar, Gheorghe Atanasiu, din 6 Mai 1938, se ocupă, în proporţie covârşitoare, de 3/4, cu probleme periferice în raport cu fondul procesului, cu acuzaţiile propriu-zise, cu ce i se imputa Căpitanului.

La ce se referea cea mai mare parte a rechizitorului? La sistemul de organizare al mişcării şi la antecedentele vieţii politice ale lui Corneliu Codreanu. Din interpretarea răuvoitoare a unor serii de fapte din trecutul mişcării şi al întemeietorului ei, procesul vroia să azvârle umbre asupra lui Corneliu Codreanu, să creeze prezumpţii de culpabilitate, ca şi cum gravele acuzaţii ce i se aduceau acum nu erau decât punctul culminant al întregii lui cariere politice. Toata viaţa Corneliu Codreanu a fost certat cu legea, a fost un răzvrătit şi un conspirator. Acuzaţiile de acum, mult mai grave, nu erau decât implicaţia logică a întregii lui activităţi din trecut. Dacă aşa a fost Corneliu Codreanu încă de pe băncile universitare, nu e de mirare ca a ajuns să-şi trădeze neamul, conspirând contra securităţi interne şi externe a Statului.

Acesta a fost şi rostul amplei publicităţi ce i s-a dat rechizitorului: ca opinia publica să ia cunoştinţă de „crimele” lui Corneliu Codreanu, pentru ca atunci când se va pronunţa Tribunalul Militar şi va cădea greaua sentinţă, să nu mai existe nici un dubiu în conştiinţa cetăţenilor asupra culpabilităţii lui.

Acuzaţiile propriu-zise, pentru care a fost dat în judecată Căpitanul, au fost îngrămădite în sfertul de rechizitoriu rămas disponibil, după lunga „introducere” la antecedentele „criminale” ale Căpitanului.

în apărarea sa, la interogatoriul ce i s-a luat, Căpitanul a dezvăluit frauda din corpul rechizitorului, declarând următoarele:

„Voi intra, Domnule Preşedinte şi onorat Consiliu, în miezul procesului – pentru ca acest proces are trei învelişuri: o parte care se judeca dincolo de aceste ziduri, în presă şi la radio, şi acolo eu nu pot face nimic. O altă parte o constituie o serie întreagă de acuzaţii din rechizitoriul d-lui procuror şi din ordonanţa definitivă, dar pentru care nu sunt dat în judecată – sunt trecute ca acuzaţii, dar nu sunt dat în judecată pentru ele – şi, în sfârşit, o alta parte, pentru care într-adevăr sunt dat în judecata”.

învelişul al doilea, pe care-l pomenea Căpitanul, conţine tocmai acele acuzaţii care n-aveau ce să caute în rechizitoriu, pentru că nu aparţineau actului de acuzare propriu zis şi nu pentru ele fusese dat în judecată Căpitanul. Era o colecţie de fapte din trecutul mişcării, din istoria ei, care au fost reînviate acum şi răstălmăcite în mod abuziv de procuror sau de cei ce stăteau în spatele lui, pentru a crea impresia ca Legiunea, de la primele ei manifestaţii, a fost o mişcare subversivă, care ameninţa existenţa Statului.

Răspunzând la întrebările procurorului militar, maior Radu Ionescu, care era în instanţă, Căpitanul a lămurit toate aceste puncte litigioase din rechizitoriu. Organizaţiile legionare, considerate în rechizitoriu ca fiind conspirative, erau următoarele:

• Cuibul,
• Frăţiile de Cruce,
• Asociaţia „Prietenii Legionarilor”,
• Corpul Moţa-Marin”.

Corneliu Codreanu a dat răspunsuri clare şi precise la toate întrebările puse referitor la aceste organizaţii, care puteau convinge pe toata lumea, în afară de membrii Consiliului de Judecată, care n-aveau libertate de opinie, fiind legaţi de anumite ordine.

Un alt grup de acuzaţii de aceeaşi speţă, care n-aveau nimic cu fondul procesului şi au fost introduse pentru a crea atmosferă în jurul inculpatului, aduceau în dezbatere metodele violente ale mişcării. Procurorul vroia să demonstreze ca mişcarea cultiva violenţa ca şi chestiune de principiu, pentru ca pe aceasta cale să cucerească puterea în Stat. Corneliu Codreanu a arătat ca au existat violenţe săvârşite de legionari, dar acestea nu erau expresia doctrinei legionare, ci izbucniri răzleţe, provocate de suferinţele îndurate de legionari din partea autorităţilor. La violenţele agenţilor forţei publice, legionarii au răspuns rareori cu propriile lor violenţe.

„Eu n-am afirmat niciodată acest lucru (utilizarea violenţei ca scop), iar dacă s-a întâmplat violenţa în ţara noastră, aceasta se datorează nu principiilor pe care le-aş fi fixat, ci determinata poate de legitima apărare, poate de situaţia de nenorocire la un moment dat, dar nu ca principiu.

Unui om poate să i se întâmple în viaţa o nenorocire. La un moment dat, de enervare, se poate să aibă un gest violent. Se întâmplă şi în familia lui, în casa lui, dar într-o lupta politica?”

Faptele de violenţă, readuse în dezbatere de procuror, erau luate, unele chiar din cartea Căpitanului Pentru Legionari, iar altele, din circulări sau din întâmplările mai recente din viaţa Legiunii:

• Complotul studenţesc din 1923

• pedepsirea lui Vernichescu de către Moţa

• cazul Beza-Angelescu
• cazul Duca, al Nicadorilor şi Decemvirilor.

Căpitanul a dat explicaţiile cuvenite în fiecare caz în parte şi a insistat în final asupra împrejurării că aceste violenţe au trecut prin faţa justiţiei, iar el şi ceilalţi fruntaşi ai Legiunii au fost achitaţi. Aceste piese nu mai pot fi provocate astăzi ca acuzaţii, deoarece cad sub autoritatea lucrului judecat. E un principiu care trebuie respectat de justiţie.

„Această chestiune, spune Corneliu Codreanu în apărarea lui, ar putea fi invocata de oricine contra mea, în afară de cineva din justiţie, care nu se poate ridica împotriva autorităţii lucrului judecat, pentru ca s-ar dezice”.

în pledoaria sa, avocata Lizeta Gheorghiu, apărătoare în procesul Căpitanului, a explicat magistral tâlcul acestei dispoziţii între acuzaţiile extrase din trecutul Legiunii şi cele actuale, singure valabile din punct de vedere al dreptului:

„Din redacţia atât a ordonanţei definitive cât şi a rechizitoriului domnului Procuror Militar – nu mai vorbim de decizia Camerei de Punere sub Acuzare, care este o foarte palidă reeditare a cuprinsului ordonanţei definitive şi a rechizitoriului – se constată din primul moment că domnii magistraţi militari au căutat în mod special şi cu tot dinadinsul a crea, înainte de a fixa imputaţiile aduse învinuitului, o anumită coloratură, o atmosferă a procesului. Era de altfel metodic pregătită de autoritatea din afara magistraturii militare, această atmosferă, prin comunicări oficiale, publicaţii trunchiate şi de aşa zisele „piese inculpatoare”, înainte de a se fi pronunţat în vreun fel justiţia. Comentarii speciale, prin radio, utilizându-se o întreagă gamă a posibilităţilor oficiale, pentru „a se pregăti”, din punct de vedere al atmosferei, procesul acuzatului de astăzi. Era normal deci ca domnii magistraţi militari „să prindă” aceasta dorinţă a autorităţilor superioare care s-au pronunţat înainte de proces, şi aşa se explică că trei sferturi din rechizitoriul domnului procuror general şi din ordonanţa definitiva să se ocupe de atmosfera imputaţiilor şi numai restul de acuzaţii propriu-zise.

Se vede din rechizitoriul domnului Procuror General, in extenso în toate ziarele, ordonanţa definitivă nefiind decât doar copia acestui rechizitor, ca întregi capitole sunt consacrate pentru:

1. Sistemul de organizare tainică, clandestină a Legiunii, având ca bază „cuiburile”.

2. Activităţi clandestine conspirative „ale Legiunii”.

3. Organizaţii para-militare „ale Legiunii”.

4. Pregătiri teroriste „ale Legionarilor”.

• . Captarea tineretului minor.

Desigur că toate afirmaţiile cuprinse în aceste capitole de „atmosferă”, ne referim la ele în concluziile ce le punem în drept, numai pentru a accentua că fiind străine de infracţiunile supuse judecăţii, n-au ce căuta în discuţia juridica, îndeosebi că dreptul trebuie ridicat deasupra calculelor odioase de oportunism, spre a releva dreptatea şi echitatea”.

N-au fost procurorii militari care şi-au pus semnătura pe rechizitor, autorii lui. Armand Călinescu a făcut apel la serviciile unui mare profesor de Drept şi faimos jurist-consult, fostul ministru Istrate Micescu, pentru a redacta rechizitoriul, care a servit apoi ca baza a ordonanţei definitive şi apoi la darea în judecata a lui Corneliu Codreanu. Istrate Micescu era acelaşi personaj, care, fiind Ministru de Externe în cabinetul Goga, l-a chemat la sine pe avocatul Ion V. Emilian, pe atunci Prefect de Neamţ, şi i-a propus să-l suprime pe Căpitan, garantându-i impunitatea şi asigurându-i o recompensa substanţiala. Ion V. Emilian s-a dus la Căpitan şi i-a dezvăluit tentativa de asasinat a lui Istrate Micescu.

 

7. O MONSTRUOZITATE JURIDICă

Procesul Căpitanului, din Mai 1938, deşi avea toate aparenţele unei judecăţi obişnuite, ce se desfăşura în conformitate cu dispoziţiile Codului de Justiţie Militară, în realitate brusca şi călca în picioare toată ordinea juridică existentă pe atunci în România. Procesul a decurs în afara cadrului stabilit de justiţia militară, ca şi cum ar fi fost vorba de o acţiune străina de rânduielile ei, urmându-şi drumul lui implacabil şi imposibil de controlat, neascultând decât de nişte consemne misterioase. Una era justiţia militară, cu articolele şi procedura ei; cu probele şi contra-probele ce le cerea pentru a da o sentinţă, şi cu totul altceva completul de judecată însărcinat cu acest caz, care se comporta în mod straniu, ignorând sistematic şi deliberat toate regulile ce era obligat să le respecte. şi atunci asistam la acest spectacol uluitor în sala de şedinţe: de-o parte Căpitanul şi apărătorii lui, care răspundeau acuzaţiilor, cu Codul de Justiţie Militara în mână, demonstrând inexistenţa lor, iar în alta parte, Tribunalul Militar, care, deşi învins şi redus la neputinţă în cursul dezbaterilor, da o sentinţa de condamnare a lui Corneliu Codreanu, fără cel mai mic indiciu de culpabilitate.

Avocatul Ranetescu, unul din apărătorii Căpitanului, în seria de articole publicate în Buna Vestire din Noiembrie 1940, referitor la acest proces, are cuvinte grele la adresa completului de judecata, care s-a pretat cu bună ştiinţă la această farsă judiciară:

„o crimă judiciară fără precedent în toata istoria noastră politică”,

„unelte care au primit ordine să condamne”,

„toata rânduiala procesului, toate aşa zisele garanţii şi libertăţi ale apărării, au fost nişte meschine parodii”,

„osânditorii au abandonat din ordin noţiunea de demnitate umana”,

„revizuirea procesului va lămuri toată această completă operă a Satanei”,

„regizoratul celui mai oribil divertisment judiciar”.

Căpitanul, în cursul detenţiei lui la Jilava, şi-a dat seama din primul moment, înainte de a fi chemat la cercetări, că judecătorii, pe mâna cărora apucaseră, nu reprezentau Justiţia. în însemnările de la Jilava găsim câteva adnotări care se refereau tocmai la greaua situaţie în care se afla, fiind silit să compară în faţa unor judecători care nu erau decât nişte unelte ale regimului.

Când a fost adus la interogatoriu în faţa procurorului Atanasiu, spune:

„M-a apucat groaza, căci nu mai aveam nici o încredere în justiţie”.

„Justiţia care judecă după „ordin” şi nu după conştiinţă, nu există”.

Iar după primul interogatoriu, făcea următoarea reflexie amară:

„Dar aici nu e vorba de nici un proces în care să te judece omeneşte, ci de o prigoană lipsită de dreptate, de legalitate, de omenie, în care numai Dumnezeu mai poate interveni cu puterile Lui”.

Rând pe rând vom dezvălui în capitolele ce urmează toate crimele de lese-justiţie, săvârşite în cursul acestui proces, toate ilegalităţile şi flagrantele încălcări ale celor mai elementare reguli din Codul Justiţiei Militare, culminând infamia de a fi fost condamnat Căpitanul la 10 ani închisoare pentru „trădare”.

 

8. UN COMPLET DE JUDECATă SINISTRU

în procesul din primăvara anului 1934, când cu împuşcarea lui Duca, Căpitanul, Generalul Cantacuzino şi fruntaşii Legiunii au scăpat de la condamnare pentru complicitate numai prin miraculoasa intervenţie de ultimă oră a Generalului Moruzi. Regele Carol încă de pe atunci vroia şi rezolve radical şi definitiv problema Gărzii de Fier. După terminarea dezbaterilor, Generalii din Consiliul de Război au intrat în deliberare pentru a pregăti sentinţa. în acel moment se prezintă în faţa lor Generalul Uică, Ministrul Apărării Naţionale de pe atunci, care le comunică că „dorinţa Majestăţii Sale Regelui este ca inculpaţii să fie condamnaţi”. Tulburare mare între judecătorii-generali, căci, după toate probele administrate în cursul procesului, îşi făcuseră în unanimitate convingerea că cei trei atentatori au acţionat din proprie iniţiativă când l-au împuşcat la Duca, iar Corneliu Codreanu, Generalul Cantacuzino şi ceilalţi fruntaşi ai Legiunii erau străini de fapta lor. în conformitate cu aceste convingeri, Consiliul de Război luase decizia să pronunţe o sentinţă de achitare.

Generalul Moruzi, bun prieten cu Generalul Cantacuzino, aflând de ordinul venit de la Palat prin Generalul Uică şi temându-se să nu fie un abuz de putere al Ministrului Armatei, la instigaţia guvernului liberal, s-a dus la Rege pentru a-i comunica starea de spirit a Generalilor din Consiliu. Dacă ordinul vine de la Rege, ei, ca ostaşi îl vor executa, dar atunci Corneliu Codreanu şi ceilalţi fruntaşi ai Legiunii nu vor mai fi „condamnaţii justiţiei, ci condamnaţii Majestăţii Voastre”.

Văzându-se descoperit, Regele a intrat în panică şi i-a spus lui Moruzi să se întoarcă imediat la Consiliu şi să comunice Generalilor că el n-a dat nici un ordin şi că ei sunt liberi „să judece după conştiinţa lor”. Aşa a fost salvat Căpitanul în acele împrejurări grele.

Dar experienţa de atunci a servit la ceva camarilei. La o nouă lovitură ce-o pregătea contra Legiunii şi care s-a realizat mai târziu în procesul din 1938, şi-a luat toate masurile de precauţie ca înfrângerea suferită în 1934 să nu se mai repete, când din cauza unui tribunal prea scrupulos, s-a pierdut prilejul ca Mişcarea Legionara să fie lichidată încă de pe vremea aceea.

De astă dată era mult mai uşor să se constituie un tribunal militar docil, dispus să judece „din ordin”. Pe banca acuzării nu mai era decât Căpitanul acum, fără să-l mai aibă lângă el pe Generalul Cantacuzino, trecut în lumea drepţilor, în Octombrie 1937. Deci, nu mai era nevoie să intre judecătorii-generali în completul de judecată, aşa cum cerea procedura, când între acuzaţi se afla şi un general, ci tribunalul se putea constitui cu ofiţeri de rang inferior. între aceştia se puteau găsi mult mai uşor unelte abjecte, dispuse să-şi calce conştiinţa, pronunţând o sentinţa de condamnare, contra celor mai evidente probe de nevinovăţie. Cariera şi viitorul lor depindeau de bunăvoinţa organelor superioare.

Corneliu Codreanu a fost judecat de un tribunal militar prezidat de Colonelul-Magistrat Constantin Dumitru. Acesta era unicul ofiţer-magistrat din completul de judecată. Restul era format, cum notează Căpitanul în însemnările sale din închisoare, din ofiţeri de front.

Cine erau aceşti ofiţeri de front? îi găsim cu numele în broşura Adevărul în procesul Căpitanului. Colonelul Dumitru, preşedinte, era asistat de Lt. Col. Ionescu Nicolae, Maior Grumăzescu Dumitru, Căpitan Bărdaca Gheorghe şi Căpitan Dumitrescu Nicolae.

Dar cine i-a desemnat pe membrii-judecatori ai Tribunalului? Generalul Comandant al Corpului II Armată, cum cerea procedura. Acesta, fără îndoială, după ordinele primite de mai sus, de la Ministrul Apărării, a întocmit lista judecătorilor destinaţi să figureze în Tribunalul Militar, în faţa căruia era chemat să răspundă pentru „crimele lui” Corneliu Codreanu.

Dar după ce criteriu s-a făcut selecţia acestor ofiţeri de front pentru a constitui, împreună cu Colonelul Dumitru, completul de judecată? După onestitatea lor, după virtuţile lor ostăşeşti, după competenţa lor în materie juridică, înscrise toate aceste merite în foaia lor calificativă, pentru a garanta obiectivitatea şi independenţa în desfăşurarea procesului? Nicidecum. S-au ales dintre cadrele ofiţereşti acele elemente care stăteau cu sabia lui Damocles asupra capului lor, oameni cu cazier judiciar, care s-au făcut vinovaţi de grave abateri de la codul militar şi erau pe punctul să fie trimişi în judecata şi expulzaţi din armată sau, chiar mai rău, să înfunde puşcăria. Aceştia au fost puşi în alternativa de a secunda pe Colonelul Dumitru în odioasa lui misiune de a-l condamna pe Căpitan sau de a suferi rigorile legii militare.

Dăm iarăşi cuvântul avocatului Ranetescu, care, fiind apărător în procesul Căpitanului, a cunoscut componenţa detestabilă a acestui Tribunal:

„Tribunalul este prezidat de Colonelul Magistrat Dumitru Constantin.

De o perfecta politeţă (acuzatului i-a spus tot timpul „D-voastră, Domnule Codreanu”), ascunde însă în cutele acestei atitudini binevoitoare, un gând perfid: condamnarea.

A întins pilula otravei învelită în poleiala unei atitudini civilizate. Sunt convins că judecă din ordin şi eu ochii la microfonul din perete. Cu ocazia incidentelor ridicate de apărare, a suspendat şedinţa, după fiecare incident, „pentru deliberare”. Pe aripile nevăzute ale vreunui telefon, s-au transmis apoi faimoasele „respingeri pentru motivele ce se vor vedea”.

(…)

Au judecat oare, aceşti cinci oameni, după conştiinţa lor sau din ordin superior? Pentru mine astăzi este precis: li s-a dat ordin să condamne.

Toata rânduiala procedurală, toate aşa zisele garanţii şi libertăţi ale apărării, au fost nişte meschine parodii. Căpitanul era osândit în alcovuri şi între pahare cu şampanie. înfricoşătoarea sabie de arhanghel, ridicata împotriva pungaşilor şi jidanilor, trebuia frânta.

Nu se putea constitui un tribunal mai incompetent ca acesta. Oameni cu suflete simple, cu cultura unilaterală, chemaţi de pe la regimentele lor, ignoranţi în chestiuni de drept, au fost puşi să rezolve, nu numai probleme sociale, politice, ştiinţifice, economice, dar să şi interpreteze texte grele de lege penală şi să stabilească jurisprudenţe.

în faţa lor un haos de acuzaţii, un puhoi de argumente, care de care mai încurcate şi mai neverosimile, şi un om cit un munte, cu creştetul senin, cu grai simplu, cu chip palid, cu ochi de fulger; un morman de dosare, o armata de martori-neînfricaţi apărători ai unui nevinovat – iar în spate… teroarea dezlănţuită de sus, destituirea, degradarea, spectre menite să înfricoşeze şi să, distrugă bărbăţia şi dreapta judecată. în afară de aceasta e bine să se ştie ca toţi oamenii întrebuinţaţi pentru condamnarea şi asasinarea Căpitanului erau oameni cu cazier, pătaţi în trecutul lor.

Toţi aceştia au fost promovaţi apoi ca elemente distinse ale societăţii româneşti”.

 

9. ATMOSFERă DE TEROARE

„O atmosferă de teroare, înăbuşitoare, plutea între zidurile Consiliului şi în afara lui”, scrie Căpitanul în notele lui de la proces.

Teroarea de la Malmaison, din cursul procesului, nu era decât reflexul întregului sistem de guvernare inaugurat odată cu dictatura carlistă. Toata ţara era înlănţuită. Toate libertăţile, suprimate. Nu se putea scrie nimic decât ceea ce era îngăduit în comunicatele oficiale. Nimeni nu mai era sigur de profesia lui, de funcţia lui în Stat sau la particulari şi nici chiar de persoana lui. Un denunţ era suficient pentru a aresta pe cineva, a-l supune la torturi şi a-l interna în lagăr. Justiţia fusese înlocuită cu poliţia. Nu mai exista nici o garanţie pentru individ în faţa bunului plac al Statului, care nu cunoştea alta lege decât aceea a terorii nelimitate. România, sub Regele Carol, se inspira din modelul de guvernare sovietic.

Dar la ce servea această desfăşurare de forţe contra drepturilor şi libertăţilor individuale? Se exercita pentru apărarea naţiunii într-un moment de mare pericol? Suntem departe de aceasta interpretare. Distrugerea vechii ordini constituţionale servea unui scop infam şi nemărturisit direct: nimicirea acelei mişcări, acelui partid care-şi înscrisese în programul sau însănătoşirea morală şi politică a naţiunii noastre.

Tocmai acest proces de reînnoire spirituală a României, de refacere a ei din temelii, trebuia întrerupt. România era de multa vreme sortita să intre în sfera de influenţă bolşevică şi tot ce-ar fi putut să se opună acestei „alunecări spre stânga” a ţarii noastre, trebuia eliminat din vreme, înainte de a fi prea târziu. Nu se mai putea tolera ca în a treia ţară, după Italia şi Germania, ideea naţională să biruie pe cale de alegeri. Mişcarea Legionară, prin propaganda ce-o făcea în masele populare, izbutise să creeze un bloc de conştiinţă şi voinţă naţională, peste care nu putea trece tăvălugul roşu. şi atunci conspiraţia comunista, care a reuşit să-şi găsească culcuş la Palat, graţie Elenei Lupescu, a decretat moartea Legiunii; Mişcarea Legionară trebuia distrusă ca să triumfe comunismul în România.

Procesul Căpitanului din 1938 era începutul acestei acţiuni de lichidare a Legiunii. Arestarea şi condamnarea lui din ordin nu era decât preludiul crimei plănuite pentru mai târziu. Odată Legiunea decapitată, după toate probabilităţile se va dezintegra şi va dispare. Dacă aceste prevederi nu se vor îndeplini, atunci se vor lua masuri complementare, de aceeaşi natură, contra celorlalţi fruntaşi ai Legiunii, care nu trebuie nici ei lăsaţi în libertate, ci strânşi laolaltă în lagăre şi închisori, pentru a-i avea oricând la îndemână pentru un nou val de represalii. Aceasta a fost în linii mari schema operaţiilor plănuite de camarilă contra Legiunii.

Schimbarea constituţionala de la 11 Februarie 1938, dizolvarea partidelor şi suspendarea garanţiilor judiciare, n-aveau alt scop decât să-l încercuiască pe Căpitan şi să-l târască în boxa acuzaţilor. Despuiat de orice posibilitate de apărare, un simulacru de judecata îl va azvârli în ocnă, de unde nu mai trebuia să iasă viu.

Teroarea instaurata de regimul carlist la toate nivelele vieţii naţionale, în Februarie 1938, a atins punctul culminant în cursul procesului. în jurul Căpitanului, Armand Călinescu a organizat în toate amănuntele un sistem de paza şi de control atât de sever încât să creeze acea atmosfera de intimidare a persoanelor de bună credinţă, ce s-ar fi încumetat să-l apere. Orice gest de înţelegere pentru inculpat putea avea urmări grave pentru indivizii care cutezau să înfrunte ameninţările. Izolat de lume, izolat de naţie, azvârlit în subteranele Jilavei, Corneliu Codreanu trebuia să devină, prin suferinţele lui şi pedeapsa ce-o va primi, un memento permanent pentru toţi recalcitranţii care ar mai cuteza sa-i profeseze ideile. Iată ce vă aşteaptă dacă nu va lepădaţi de el: arestarea, schingiuirea, lagărul, ocna, de unde cine ştie dacă veţi mai scăpa vii.

înainte de a se pronunţa sentinţa, înainte ca să se desfăşoare parodia de proces, lumea trebuia să ia aminte că de astă dată prigoana va avea alt final decât în 1934 şi cei ce nu vor să ajungă în situaţia lui Codreanu, să se retragă din luptă.

Să clarificăm acum, în ce consta acea „atmosferă încărcată, înăbuşitoare” de la proces, de care vorbea Căpitanul. Pentru a-i cunoaşte resorturile ei intime, trebuie să trecem în revistă, aşa cum ne descriu martorii care au trăit acest moment, ansamblul de masuri de pază luate de autorităţi, care depăşeau cu mult atât nevoile de siguranţă pentru persoana inculpatului, cât şi pentru protecţia membrilor din Tribunalul Militar. S-a montat un enorm aparat de supraveghere şi spionaj în jurul lui Corneliu Codreanu, ca şi cum ar fi fost vorba de cel mai mare criminal al ţarii româneşti şi al tuturor timpurilor.

Procesul s-a judecat în faţa Tribunalului Militar al Corpului II Armată, Secţia I, care avea ca şef pe Colonelul Dumitru. Sala Tribunalului Militar se afla la etajul I al cazematei Malmaison.

Intrarea la Tribunalul Militar se făcea printr-o alee lungă de 50-60 de metri. La poarta de intrare erau postaţi comisari şi soldaţi-jandarmi. Comisarii făceau verificarea permiselor de intrare şi a carnetelor de identitate. în piaţa din faţa cazărmii Malmaison circulau patrule de soldaţi şi jandarmi. Circulaţia era interzisa.

La poarta se făcea o prima verificare a actelor. Dar mai urmau altele. După ce ai intrat în clădire, sub gang, într-o odaie, era instalat un birou de control central, unde, în afară de prezentarea legitimaţiilor, se făcea percheziţia corporală, la bărbaţi şi femei, de către agenţi şi agente. După ce ai trecut de acest post principal de control, aproape la fiecare pas în interiorul cazării, erai oprit şi întrebat de acte: permisul de intrare şi carnetul de identitate. Verificarea se realiza cu multa atenţie. Comisarii se uitau lung la persoanele cu drept de intrare, ca să vadă dacă fotografia coincide cu individul din faţa lor. Dar nu se mulţumeau cu atât. întrebau de adresa posesorului permisului de intrare, pe care le notau într-o condică. în total s-au numărat 4-5 controale în clădire, până ce avocaţii au putut străbate în sala unde se afla Corneliu Codreanu.

„Cazarma Malmaison, notează avocatul Ranetescu în amintirile lui din Buna Vestire, gemea de trupe, de poliţişti şi de agenţi ai Siguranţei. Nu puteai respira de atâţia inoportuni, care se aşezau lângă tine şi trăgeau cu urechea. în notele de la proces ale Căpitanului, aceasta omnipotenţă înăbuşitoare a agenţilor împrejurul persoanei sale, este redat cu tot dramatismul şi dezgustul.

Tot timpul am fost ţinut într-o pază extraordinar de serioasă şi cu totul neobişnuită. La uşa, permanent doi jandarmi în post, iar în camera cu mine, un plutonier. De asemenea, un plutonier a stat tot timpul în preajma mea.

Discuţiile cu apărătorii, pregătirea apărării, care întotdeauna e secretă, le-am făcut-o în faţa lor şi a doi agenţi de poliţie.

Avocaţii, ca să poată pătrunde la mine, treceau începând de la poartă, prin patru cordoane, făcându-li-se percheziţie corporala. Sălile pline de agenţi, care îi spionau pe apărători, pe martori, şi pe ofiţeri. Nu puteau vorbi doi oameni, că imediat sosea lângă ei un al treilea: agentul, spionul…

Fiecare avocat sau martor se aştepta din moment în moment să fie ridicat, arestat, dus în lagăr”. Avocatul Ranetescu a descoperit un microfon în sală:

„Am observat în perete, deasupra procurorului, un fel de rozetă de alarmă, de un format curios. L-am întrebat pe grefier ce este şi mi-a spus că acoperă o gaură de coş. Un coleg spune grefierului: probabil că e vreun coş… cu microfon. La care acesta a răspuns: microfonul e stricat de mult.

Am înţeles: anumite urechi ascultau dezbaterile procesului. Tot de aceea se stenografiază cu atâta grijă tot ce se vorbeşte. Vor vedea însă stenogramele lumina zilei?”

Microfonul din perete nu era destinat numai declaraţiilor Căpitanului şi ale apărării, ci ca să îi controleze şi pe complicii lui Armand Călinescu din Tribunal, procurorii şi membrii completului de judecată, dacă îşi fac datoria. Să nu se producă vreo deplasare sau vreo deviere de la linia de conduită a procesului, prescrisă de camarilă, care trebuia să se termine cu condamnarea inculpatului. Prin microfon, ofiţerii erau mereu ţinuţi sub pază ca să execute consemnele de la Palat.

Teroarea s-a extins şi asupra presei. „în timp ce rechizitoriul procurorului, făcut de alţii şi citit numai de el, notează Căpitanul, a fost tras imediat în ediţii speciale, din ordin, sub ameninţarea suspendării ziarelor, şi citit la radio în întregime, cuvântul apărării a fost ascultat de Consiliu într-o sală goală şi nu s-au publicat în presă decât 3-4 rânduri.

„Nu ştiu dacă a existat vreodată, în viaţa publică a României, un om care să fi fost atacat cu atâta înverşunare, patimă şi rea credinţă de întreaga presă şi de toate cluburile iudeo-politicianiste, aşa cum am fost eu de la arestarea mea, în tot timpul instrucţiei, în scopul de a pregăti condamnarea în faţa opiniei publice.

N-a fost nimeni, în tot trecutul românesc, asupra nimănui nu s-a concentrat atâta ură. Nimeni n-a fost lovit ca mine, fără a avea posibilitatea să mă apăr, fără ca cineva să mă poată apăra”.

Un singur fotograf a fost admis în sală. Era omul Siguranţei. Acesta a luat poze aproape exclusiv în direcţia băncii acuzatului. Căuta prilejul să-l prindă pe Corneliu Codreanu în momentele când era aplecat pe hârtii, ca să poată spune apoi presa la ordinul guvernului că „acuzatul este copleşit sub povara acuzaţiilor”.

„Nu s-a neglijat nimic, scrie Ranetescu, din detaliile infamei mascarade juridice”.

Teroarea a avut efect şi asupra publicului. Lume puţină, căci măsurile extraordinare de pază de la Malmaison şi ameninţările i-au înspăimântat pe mulţi din aceia ce ar fi vrut să asiste la dezbateri, ţinându-i departe de acel loc primejdios, de unde puteai fi ridicat şi dus în lagăr… în sală, doar mama Căpitanului, soţia lui, Doamna Iridenta Moţa şi un frate al Căpitanului.

O anumită presă, din ţară şi străinătate, a fost bogat reprezentată. Guvernul ştia ca corespondenţii acestor ziare vor scrie reportajele lor în aşa fel încât să-l prezinte într-o lumină defavorabilă pe acuzat.

Parchetul militar care a condus operaţiile de poliţie de la Malmaison era sub comanda faimosului Colonel Zeciu, acela care mai târziu a fost unul din protagoniştii crimei din Pădurea Tâncăbeşti. Acesta s-a comportat ca o brută, executând la milimetru dispoziţiile date de Armand Călinescu.

„Colonelul Zeciu, scrie Ranetescu, a fost foarte zgârcit în acordarea permiselor de intrare. S-au făcut tot felul de mizerii şi lumea s-a lipsit. Cuvântul de ordine a fost, se pare, cât mai puţin public şi acesta s-a accentuat în cele patru zile ale procesului, aşa că în ziua pledoariilor, nu mai eram decât noi, 7 avocaţi, tribunalul, Căpitanul şi un agent stenograf, cu faţa congestionată de băutură.

Căpitanul-magistrat ştefan ţărţăreanu, ajutorul lui Zeciu, s-a purtat tot atât de hain cu publicul şi apărarea”.

Rămâne să lămurim o chestiune ce iese din comunul acestor zile de teroare. De ce în prima zi a dezbaterilor guvernul a lăsat să apară în Universul textul apărării lui Corneliu Codreanu, cuvânt cu cuvânt, fără a-l fi mutilat? Faptul se datorează unei intervenţii a Profesorului Iorga.

Profesorul Iorga scrisese cu 3-4 zile înainte de începerea procesului un articol în Neamul Românesc, în care cerea ca ţara să cunoască dezbaterile de la proces. „Să asiste lume multă, spunea el. Să se deschidă uşile, spre a se constata, nu nevinovăţia lui Codreanu, ci nulitatea lui…”

Guvernul s-a lăsat convins de intervenţia lui Iorga, crezând că apărarea lui Codreanu va fi un fiasco, şi a lăsat libertate presei să reproducă fără cenzură prima zi a dezbaterilor. Dar efectul a fost contrar celui aşteptat de Iorga. Corneliu Codreanu a vorbit în apărarea să 7 ore încontinuu într-o formă impecabilă. După campania de ură şi rea credinţa de până atunci, orchestrată de guvern, publicarea declaraţiilor Căpitanului, cuvânt cu cuvânt, a avut un efect zguduitor în opinia publică, spulberând toate acuzaţiile aduse până atunci.

Guvernul şi-a dat seama de greşeala şi a doua zi a revenit la sistemul cenzurii.

 

10. MARTORII IN LAGăR

Corneliu Codreanu a făcut apel pentru susţinerea apărării lui la doua categorii de martori: martorii din afară, adică acele persoane neîncadrate ce îl cunoşteau ca şef al Legiunii. Aceste persoane puteau fi chemate în faţa Tribunalului ca să-şi exprime opiniile lor asupra mişcării şi asupra celui acuzat. Dar exista şi a doua categorie de martori, mult mai importanţi, martorii de fapt, adică oamenii cu care a lucrat Căpitanul, pe care i-a avut lângă el zi de zi si-i cunoşteau de-aproape gândurile şi acţiunile lui. De mărturia acestora nu se putea lipsi, pentru a respinge acuzaţiile grave ce i se aduceau.

Când în prima zi a dezbaterilor, Luni 23 Mai, s-a făcut apelul martorilor, din 117 martori propuşi de apărare erau prezenţi numai 27! Ce se întâmplase? Majoritatea martorilor făceau parte din categoria martorilor de fapt şi aceştia nu puteau veni, nu puteau răspunde la apel, pentru că fuseseră ridicaţi de la casele lor odată cu arestarea Căpitanului şi li se fixase domiciliul forţat la Miercurea Ciuc. Ca să citam câteva nume:

Profesor Ion Zelea Codreanu – absent

Avocat Mihail Polihroniade – absent

Avocat Alexandru Tell – absent

Profesor Ion Dobre – absent

Colonel ştefan Zăvoianu – absent

Traian Cotiga – absent

Profesor Dragoş Protopopescu – absent

Profesor Vasile Christescu – absent

Nicolae Totu – absent

Ilie Gârneaţă – absent

Ion Banea – absent

Profesor Nae Ionescu – absent

Preot Grigore Cristescu – absent

Vasile Iasinschi – absent

Gheorghe Furdui – absent

Radu Gyr – absent

Profesor Sima Simulescu – absent

Inginer Eugen Ionica – absent

Banica Dobre – absent.

Citind aceasta lista de martori, oricine îşi dă seama că depoziţia lor era indispensabilă pentru apărarea Căpitanului, dar şi pentru lămurirea Tribunalului. Cum putea să judece instanţa militară în deplină cunoştinţă de cauză, dacă nu-i ascultau pe acei care au trăit aproape de Căpitan şi i-au înfăptuit directivele lui?

Horia Cosmovici a ridicat incidentul martorilor în prima zi a dezbaterilor, dimineaţa, explicând de ce aducerea lor în faţa Tribunalului este neapărat necesară pentru apărare:

„Ei bine, acest inculpat de astăzi, Corneliu Zelea Codreanu, dacă ar fi fost singur, n-ar fi ajuns aici. A fost şeful unui partid şi al unei mişcări. Ei bine, oricum am face, cei care au fost lângă el, cei care l-au ajutat şi l-au înţeles, cei care au executat ceea ce el a crezut şi a formulat, vrem să fie aici. Este legitim.

Aceasta categorie de martori se numeşte categoria martorilor de fapt, a martorilor care ştiu lucruri pe care cei din afară nu le pot şti.

Prin urmare asupra acestui prim punct conchid în felul următor: mă judecaţi pentru o activitate politica pe care singur n-am putut-o face. Cum am făcut-o, cum am executat-o, cum am infiltrat-o în sufletele acelora care m-au aprobat, aceasta trebuie să v-o spună ei. Sunt martorii de fapt. De aceştia nu mă pot priva. şi cred că D-voastră veţi înţelege rostul acestei argumentări a noastre”.

Dar aceşti martori de fapt, constată avocatul Cosmovici în continuare nu pot veni, nu pot fi prezenţi, deoarece au domiciliul forţat, impus de puterea executivă, la Miercurea Ciuc. Apărarea nu poate fi acuzată de neglijenţă, deoarece odată cu lista martorilor, a înaintat şi adresele lor: Miercurea Ciuc. Aceşti martori fiind indispensabili pentru apărare, în conformitate cu dispoziţiile Codului Militar, Cosmovici cere amânarea procesului, până ce Tribunalul, prin mijloacele ce-i stau la dispoziţie, îi va putea aduce în capitală.

Pledoaria lui Horia Cosmovici era irefutabilă, bazându-se pe textele Codului de Justiţie Militară. şi totuşi Tribunalul, după ce s-a retras în deliberare, a respins cererea ca „neoportună”, în flagrantă nesocotire a dreptului de apărare.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. S-au făcut puternice presiuni şi asupra martorilor propuşi de apărare din afara mişcării, pentru a-i înfricoşa şi a-i determina să nu apară în proces. Aşa se explică absenţa lui Vaida-Voievod, a lui Constantin Argetoianu, a Generalului Artur Văitoianu, a lui Vintilă Dongoroz, a lui Ion Gigurtu, Simion Mehedinţi, C. Giurescu şi alţii.

 

11. DECIMAREA APăRăRII

Expresia e riguros exacta. Din 228 de avocaţi înscrişi în lista apărătorilor, abia a zecea parte a putut să străbată în sala de şedinţe. Avem mărturia avocatului Ranetescu din ziarul Buna Vestire:

„Am lista apărătorilor înscrişi… Sunt 228. Imensa majoritate au lipsit, fiind opriţi de a părăsi localităţile lor. Cei mai mulţi n-au putut răzbi în sală din cauza vigilenţei comisarilor şi a domnilor agenţi.

Dacă ar fi fost să intre toţi, sala ar fi devenit neîncăpătoare. Fapt sigur este că apărarea s-a redus la „noi cei 7″ şi la cei 20-25 de tineri avocaţi, cu drept numai de a asista în sală, dar care, chiar de a doua zi, au fost sistematic opriţi la poarta”.

S-au întreprins mai multe operaţiuni de poliţie pentru a-i împiedica pe avocaţii înscrişi în apărarea lui Corneliu Codreanu să ajungă în faţa Tribunalului. Prigoana contra lor a început din provincie. Mulţi avocaţi din oraşele de provincie, legionari sau prieteni ai mişcării, au cerut telegrafic să fie înscrişi printre apărători. Contra acestora s-a dezlănţuit o crâncenă teroare. Numele lor au fost transmise imediat organelor locale de poliţie, care au început „cercetările”.

„Avocaţilor din provincie, notează Căpitanul în însemnările sale din închisoare, care s-au înscris telegrafic, li s-au făcut noaptea percheziţii în casă şi li s-a pus în vedere că dacă vor părăsi oraşul, vor fi arestaţi şi vor fi trimişi în lagăr”.

Ca urmare a acestor metode de intimidare, o parte din avocaţii înscrişi la proces au fost blocaţi în localităţile lor, iar celor recalcitranţi, celor ce n-au vrut să asculte de avertismentul autorităţilor, li s-a aplicat măsura anunţată: au fost ridicaţi, fie de acasă, fie de pe drum şi internaţi în lagăr.

La intrarea în cazarma Malmaison, unde-şi ţinea şedinţele Tribunalul Militar, severe masuri de pază îi împiedicau pe avocaţii apărării care nu figurau pe listele celor acceptaţi de poliţie, să pătrundă în sală. Corneliu Georgescu, care se sustrăsese vigilenţei agenţilor de la Sibiu şi venise cu trenul la Bucureşti, n-a făcut nici doi paşi la Malmaison căci deşi înscris ca apărător în proces, a fost arestat chiar la poartă şi, fără prea multe explicaţii, transportat în lagărul de la Miercurea Ciuc. El nu-şi făcea nici o iluzie că nu va fi arestat şi internat în lagăr, chiar de la plecare, dar nu putea lipsi de la îndatorirea lui de avocat să-l apere pe Căpitan.

Cinismul guvernului a mers atât de departe încât nu s-a dat înapoi să ordone arestarea unor avocaţi, în plina şedinţă, de pe banca apărării, cu toate că în acel moment, cum observa Căpitanul, erau asimilaţi magistraţilor. Aşa s-a întâmplat cu avocaţii Colonel Rădulescu şi Vlasto.

Este adevărat că, în prima şedinţă a Tribunalului, Luni, 23 Mai 1938, în afară de cei „7” prevăzuţi să pledeze, se mai găsea un grup de 20-25 de avocaţi tineri din capitală. Aceştia au fost de nepreţuit ajutor Căpitanului în acele trei zile premergătoare, când i s-a dat voie să studieze dosarele. Dar nici numărul acestora n-a fost respectat. Prezentându-se în zilele următoare, au fost „triaţi” succesiv, au fost sistematic opriţi de la poarta să intre, încât când au început pledoariile apărării, sala era goală. „în afară de cei şapte avocaţi hotărâţi să vorbească, restul n-au mai putut intra”, notează Căpitanul.

Teroarea autorităţilor s-a resimţit şi în cercul marilor avocaţi din ţară, care, altă dată, cum a fost în 1934 şi în alte procese, l-au asistat pe Corneliu Codreanu. De astă dată, marii avocaţi ai ţării au strălucit prin absenţă.

„Avocaţii mari, constată cu amărăciune Căpitanul, au refuzat toţi să mă apere. Radu Rosetti, Vasiliu-Cluj, Paul Iliescu, Mora, până şi Nelu Ionescu, Petrache, Ionel Teodoreanu, de teamă să nu fie duşi în lagăre. Teamă şi laşitate”.

Mai mult l-a durut pe Căpitan refuzul lui Nelu Ionescu de la Iaşi de a se prezenta în apărarea lui. Nelu Ionescu prieten cu el de pe băncile Universitaţii, care n-a lipsit până atunci de la nici un proces al său!

Cu atât mai mult îşi îndreaptă recunoştinţa să către avocaţii care n-au cedat ameninţărilor guvernului.

„De aceea, toată admiraţia mea pentru avocaţii: Henţescu, Radovici, Ranetescu, Paul Iacobescu, Lizeta Gheorghiu, Caracaş, Horia Cosmovici, Zamfirescu, Colţescu-Cluj… şi pentru tot acest tineret eroic, care nu s-a plecat în faţa nici unei ameninţări, care a riscat, care a înfruntat furtuna”.

 

12. MISTERIOASELE DOSARE DISPăRUTE. NULITATEA TRIBUNALULUI

Când Corneliu Codreanu, cu avocaţii lui, au început să cerceteze dosarele ce le-au fost puse la dispoziţie, pentru a-şi pregăti apărarea, au constatat cu surprindere că din cele 20 de dosare, menţionate atât în rechizitoriul definitiv al procurorului-militar, Gheorghe Atanasiu, cât şi ordonanţa definitivă a judecătorului-instructor, maior Dan Pascu, lipsesc o parte din ele, în speţă dosarele Nr. 12, 14, 15, 16, 17 şi 18. Consternare. Atât în rechizitoriul definitiv cât şi în ordonanţa definitivă i se fac imputaţii de crimă lui Corneliu Codreanu, pe baza de acte în original cuprinse în dosarele-lipsă. Se fac trimiteri la aceste dosare-lipsă. Se fac trimiteri la aceste dosare, la paginile respective, dosare însă pe care apărarea nu le-a văzut. Prima întrebare pusă de Corneliu Codreanu avocaţilor săi, când a început împreună cu ei studiul dosarelor, a fost: „Arătaţi-mi, vă rog, originalele”, dar originalele nu existau, fiind cuprinse în dosarele-lipsă.

Ceea ce era mai grav în această fraudă, era faptul ca nici Camera de Punere sub Acuzare, acea instanţă care hotărâse în final trimiterea în judecată a lui Corneliu Codreanu, nu primise dosarul complet, adică cele 20 de dosare, aşa cum cere legea.

Ce conţineau dosarele Nr. 12, 14, 15, 16, 17 şi 18, cu „piese originale”, care au dispărut fără urma în drumul de la Ministerul Public spre Camera de Punere sub Acuzare? Avocatul Ranetescu s-a ocupat de această chestiune, în ziarul Buna Vestire, din 6 Noiembrie 1940.

„Nici până astăzi nu-mi pot explica de ce tribunalul militar nu a pus la dispoziţia apărării câteva dosare ale procesului.

Conform procedurii Codului Justiţiei Militare, trebuia să se trimită Camerei de Punere sub Acuzare întregul dosar (format din 20 de dosare), odată cu ordonanţa de urmărire.

Au lipsit însă, în tot cursul procesului, dosarele Nr. 12, 14, 15, 16, 17 şi 18 cu „piese originale”. Aceste dosare n-au fost trimise nici Camerei de Punere sub Acuzare, cum cerea legea, şi nici n-au fost depuse pe masa tribunalului.

S-a ridicat incident de amânare pe aceasta chestiune, dar a fost respins „pentru motivele ce se vor vedea”.

Procurorul a răspuns că piesele-lipsa sunt în cópii la Dosarul Nr. 1. De ce în cópii?

La ora 6 jumătate seara, am formulat printr-o petiţie, depusă la grefă, protestul nostru ca nici până la acea ora nu ni s-au pus la dispoziţie dosarele de mai sus.

Protest zadarnic!”.

Pe chestiunea lipsei acestor dosare din dosarul general al cauzei, în numele apărării, avocata Lizeta Gheorghiu a indicat un incident, cerând amânarea procesului, pentru că Tribunalul Militar n-a fost sesizat legal. Iată textul acestei magistrale intervenţii în prima zi a dezbaterilor: „Subsemnaţii avocaţi, apărători ai D-lui Corneliu Zelea Codreanu, în virtutea prevederilor art. 294 şi 336 al J.M., avem onoarea de a ridica următorul incident de viciată sesizare a tribunalului de judecată şi nesocotire a dreptului de apărare. în fapt;

1. Potrivit rechizitoriului definitiv al D-lui procuror militar Gheorghe Atanasiu, cu Nr. 20 din 6 Mai, precum şi potrivit ordonanţei definitive Nr. 38547- 938, 17 Mai, a D-lui jude instructor maior Dan Pascu, trimiterea în judecată a D-lui Corneliu Zelea Codreanu s-a făcut pentru imputaţii bazate pe acte cuprinse, aşa cum arata rechizitoriul şi ordonanţa definitivă, într-un număr de 20 de dosare, la care se trimite în mod expres. Ori, atât potrivit adresei Nr. 213 din 16 Mai cab. V instrucţie către parchetul tribunalului militar, pag.195 Dosar Nr. 2785-938, cât şi adresei Nr. 17150, din 17 Mai 1938, a parchetului militar către Camera de Punere sub Acuzare, reiese că onor. Camere de Punere sub Acuzare nu i-au fost trimise toate dosarele, adică toate volumele cauzei, lipsind dosarele Nr. 12, 14, 15, 16, 17 şi 18.

în drept:

II. în conf. cu prev. art. 200, al. ultim C.J.M., în caz de crimă, ministerul public va înainta dosarul Camerei de Punere sub Acuzare în trei zile de la primirea lui.

Ori, necontestat, în speţă, toate cele 20 de volume formau „dosarul cauzei” şi toate trebuiau puse la dispoziţia Camerei de Punere sub Acuzare, pentru ca aceasta să se pronunţe în deplină cunoştinţă de cauza.

Art. 276 din proc. pen. de asemenea arată că se face convocarea Camerei de Acuzare numai după ce e în posesia tuturor actelor şi pieselor care constituie dosarul cauzei.

îndeosebi, în speţă, prin faptul că piesele aflate în volumele care au constituit dosarul, constituie indiciile de nevinovăţie pentru judecătorul de instrucţie şi procurorul militar, acestea nu puteau lipsi din deliberarea Camerei de Acuzare decât prin nesocotirea flagrantă a legii, care duce la nulitatea deciziei Nr. 17, din 17 Mai 1938 a Camerei de Acuzare, de pe lângă Corpul II Armată.

Nulitatea acestei decizii atrage viciata sesizare a tribunalului de judecată şi solicităm trimiterea dosarelor la camera de acuzare, pentru a proceda în conformitate cu prevederile legii”.

Horia Cosmovici a completat incidentul ridicat de Lizeta Gheorghiu în numele întregii apărării, explicând de ce Tribunalul Militar nu e sesizat legal şi în consecinţă nu poate sa-i judece pe Corneliu Codreanu.

„Potrivit legii D-voastră organice, codul de justiţie militară, în afacerile criminale, ordonanţa definitivă urmează să fie comunicată Camerei de Punere în Acuzare, iar Camera de Punere sub Acuzare este aceea care vă sesizează pe D-voastră”.

(…)

Ori, ce constatăm noi? Constatăm că Onorata Cameră de Punere sub Acuzare a D-voastră, a Corpului II Armată, a suferit din cauza aceleiaşi lipse de care am suferit noi, apărarea, până astăzi, adică dosarele cauzei – sunt 20, care, în înţelesul legii, formează un singur dosar – nu i-au fost trimise.

Ca urmare, argumentează Cosmovici, cum a putut Camera de Punere sub Acuzare să statueze asupra infracţiunilor săvârşite de inculpat fără studierea dosarelor? Unde sunt actele de instrucţie, dacă nu se găsesc în dosare?

şi atunci, spunem noi, de vreme ce Camera de Punere sub Acuzare, ca şi noi până astăzi, n-am putut cunoaşte toate dosarele, Camera de Punere sub Acuzare, potrivit art. 221, 227 din cod. penal, n-a putut să pronunţe o decizie valabilă, ci a pronunţat o decizie nulă, potrivit legii. Pe cale de consecinţă, D-voastră nu sunteţi sesizaţi, fiindcă ceea ce e nul, nu există. Nu aveţi sesizare”.

Argumentaţia lui Horia Cosmovici nu mai lasă loc nici unei îndoieli. Tribunalul Militar nu avea calitatea să-l judece pe Corneliu Codreanu, pentru că n-a fost sesizat în conformitate cu prevederile legii. Decizia Camerei de Punere sub Acuzare este lovita de nulitate, pentru ca n-a avut la dispoziţie toate actele de la instrucţie ca să le cerceteze. în consecinţa, şi sesizarea Tribunalului Militar de către Camera de Punere sub Acuzare este ilegal făcută. Cum poţi să trimiţi pe un om în judecată, când n-ai cunoscut piesele incriminate?

Acelaşi răspuns stereotip şi implacabil al Tribunalului după suspendarea şedinţei, pentru a proceda la deliberare:

„Pentru motivele care se vor vedea, Tribunalul respinge incidentul”.

Reproducem în final şi memorabila intervenţie a avocatului Sebastian Radovici, care reia tema, explicând încă odată de ce nu se poate judeca un proces atât de important, lipsind piesele acuzatoare:

„Cred că nimeni nu are interes ca un proces în care se aduc cele mai grave acuzaţii unui om, un proces care interesează atât de viu opinia publică a acestei ţări, să se judece altfel decât cu o instrucţie completă. şi – ţin să subliniez – cu o apărare completă. Ori este incontestabil că din dosarele care trebuiau să mi se pună la dispoziţie, lipsesc câteva, piesele acuzatoare, care se găsesc în special în dosarul Nr. 14, în care există piesele acuzatoare care se pretind a fi cele mai grave, pentru ca pe baza lor inculpatul Corneliu Zelea Codreanu este trimis în judecata D-lor voastre pentru crima de trădare. Ori, atunci, onorat Tribunal, vă întreb cum este posibil ca noi să răspundem la această acuzaţie, fără să cunoaştem piesele acuzatoare? S-a spus de către D-l Prim Procuror că aceste piese ar exista în copie în dosarul instrucţiunii. Ei bine, refuz să iau cunoştinţă de aceste cópii, atunci când este vorba de piese care constituie însăşi corpul delict, când se pretinde că ele constituie însăşi crima săvârşită. în asemenea împrejurări, acestea nu au nici o valoare dacă nu sunt puse la dispoziţie în original.

De altfel, credem că şi pentru valoarea juridică şi etică a sentinţei ce trebuie să pronunţaţi cererea noastră trebuie să fie admisă şi ca atare vă rugăm să binevoiţi a o admite”.

Rezultatul a fost acelaşi: ’Tribunalul respinge incidentul pentru motivele care se vor vedea”.

 

13. PROCEDURA RAPIDă

Titlul acestui capitol este luat din însemnările din închisoare ale Căpitanului. Făcând o petiţie Comandantului închisorii Jilava, în 10 Mai 1938, Corneliu Codreanu cere să i se permită soţiei sale să-l viziteze, fiindu-i urgent necesar pentru pregătirea procesului său, „proces ce urmează a se judeca după procedura rapidă”.

De ce această grabă în judecarea Căpitanului? Un proces de această importanţă, un proces epocal, istoric, ce nu apare în justiţie decât foarte rar, ar fi trebuit judecat cu tot răgazul necesar şi cu multa băgare de seamă pentru ca atât acuzarea cât şi apărarea să-şi poată procura din vreme actele de care aveau nevoie şi să-şi poată desfăşura în linişte şi calm toate argumentele pro şi contra.

De ce acest ritm precipitat al procesului Căpitanului? Procesul Duca a început la 17 Martie 1934 şi s-a încheiat cu pronunţarea sentinţei, în 5 Aprilie 1934, un interval rezonabil, în care timp au putut defila în faţa Consiliului de Război toţi martorii propuşi de apărare şi şi-au putut încheia pledoariile lor toţi avocaţii acuzaţilor. Procesul din Mai 1938, mult mai important decât cel din 1934, căci era vorba de soarta unei mişcări în plina ascensiune, cu un milion de suflete care gravitau în orbita ei, s-a desfăşurat în patru zile! A început Luni, 23 Mai, şi sentinţa s-a dat Joi, Noaptea, 26 Mai.

„Procedura rapidă” s-a aplicat, pentru că Tribunalul Militar n-a fost convocat pentru a judeca obiectiv şi imparţial o cauză, ci pentru a condamna. încredinţându-i-se acest rol odios de către oculta de la Palat, tocmai rapiditatea desfăşurării procesului constituia un element esenţial al infamiei ce se pregătea Cu cât va cădea mai repede ghilotina condamnării peste capul lui Corneliu Codreanu, cu atât planul urmărit de camarila va fi mai bine atins. Nu interesau legalitatea procesului, observaţia scrupuloasă a regulilor de procedură, respectul drepturilor inculpatului în apărarea sa, ci dispariţia cât mai repede a Căpitanului în fundul unei ocne. Aplicând maximum de urgenţa în procesul contra lui Corneliu Codreanu, guvernul urmarea două scopuri: pe de-o parte să-l aibă repede sub cheie, pentru a-i putea decide ulterior soarta finală. Pe de alta parte, pentru a-l elimina tot aşa de repede pe Căpitan din circuitul vieţii publice, după marea biruinţă din alegerile din 1937. Toată atenţia ţării, toate aspiraţiile poporului se îndreptaseră după aceasta victorie spre figura lui, aşteptând de la el mântuirea. Când ţara se va trezi din iluziile ei, după repetatele lovituri administrate de guvern Legiunii, şi într-un interval atât de scurt, nu-l va mai găsi pe Corneliu Codreanu nici la sediu, nici în restaurantele legionare, nici la Carmen Silva, nici pe culmile Carpaţilor, la Predeal sau Rarău, ci va afla că se găseşte într-un loc straşnic păzit, condamnat pentru „trădare”. Iată cine e falnicul vostru Căpitan! Un biet om redus la neputinţă, care-şi muşcă deznădejdea între gratii. Ecce homo! Ca şi Hristos pe drumul calvarului.

Aşa se explica şi gravele anomalii petrecute atât în cursul instrucţiei cât şi la proces. Nu interesau dacă erau călcate una după alta toate regulile din Codul Penal şi Codul Justiţiei Militare. Acestea erau accesorii care nu puteau influenţa decizia luată de conspiraţia de la Palat. Esenţial era ca filmul condamnării, sub aparenţele unei judecăţi normale, să ruleze cat mai repede. A vorbi de anomalii, este prea puţin. întregul proces este un cumul de ilegalităţi, o aberaţie, o monstruozitate juridică, cum se exprimă avocatul Ranetescu.

Să începem cu instrucţia. Procurorul militar, Căpitanul Atanasiu, îi ia interogatoriul lui Corneliu Codreanu pe ziua de 1 Mai 1938. După aceea este anchetat de magistratul instructor, Maior Dan Pascu. Dar înainte ca instrucţia să se termine, rechizitoriul procurorului Atanasiu s-a publicat în ziare, aceasta cu scopul să convingă opinia publică de vinovăţia Căpitanului, în vederea sentinţei de condamnare ce va urma.

Magistratul instructor, Maior Dari Pascu, l-a chemat pe Corneliu Codreanu în zilele de 8 şi 9 Mai, comunicându-i ca va fi dat în judecată „pentru trădare”. Instrucţia se referea la nişte „acte secrete” ce le-ar fi deţinut Căpitanul şi pe ziua de 9 Mai ancheta se termină. Dar iată că pe ziua de 13 Mai îşi face din nou apariţia Maiorul Dan Pascu pentru continuarea instrucţiei. Până atunci fusese anchetat Corneliu Codreanu pentru acuzaţia de „trădare”. Acum îi azvârle în faţa două delicte pe care le-ar fi săvârşit, de care nu fusese vorba la început:

I. Că ar fi înarmat cetăţenii ţării, căutând să provoace război civil.

II. Că s-ar fi pus în legătură cu un Stat străin pentru a provoca revoluţia socială în România.

Aceste delicte nu au fost ridicate nici la interogatoriul procurorului şi nici la primele două şedinţe cu magistratul instructor. Ele au fost adăugate ulterior, după ce, probabil, magistratul instructor primise noi instrucţiuni de la acei care din umbră manipulau procesul. Ori, este cu totul anormal ca în cursul instrucţiei să i se comunice inculpatului de ce este dat în judecată (pentru trădare), pentru ca apoi să se amplifice baza acuzaţiei lui cu noi delicte, de care n-a fost vorba până atunci. „Procedură rapidă” am putea-o numi şi teroarea timpului. Procesul s-a judecat sub teroarea timpului. După ce a fost dus la Consiliul de Război pentru a-şi pregăti apărarea, i s-a dat Căpitanului un termen de trei zile pentru studiul dosarelor. O barbarie! Vineri, Sâmbătă şi Duminică, notează Căpitanul, a trebuit să cercetez 20 de dosare; ceva nemaipomenit! în trei zile să-ţi poţi căuta contra-probe: cărţi, ziare, dezbateri parlamentare, foi străine. Să-ţi aduni material de-al tău, ordine, circulări, acte împrăştiate, cine ştie pe unde. şi aceasta cu atât mai greu cu cât ai tăi, toţi care au lucrat cu tine, sunt arestaţi, sau trimişi în lagăre, sau ascunşi ca să nu fie prinşi”. încă o dată. De ce aceasta grabă? Evident, pentru a împiedica apărarea să se prezinte în condiţii optime în faţa Tribunalului, cu toate piesele doveditoare la mâna şi toate argumentele. Armand Călinescu mai conta şi pe starea de slăbiciune a lui Corneliu Codreanu, după o lună de închisoare severă în subteranele de la Jilava. în apărarea lui, se va prezenta lamentabil, ceea ce va fi o probă în plus a vinovăţiei lui. Tot din cauza procedurii de urgenţă, din punct de vedere al acuzării, procesul a fost rău întocmit, având o mulţime de puncte vulnerabile. Deşi timpul ce le stătea la dispoziţie pentru pregătirea procesului a fost foarte scurt, avocaţii apărării au descoperit uşor punctele slabe ale acuzării şi au atacat cu vigoare. Lizeta Gheorghiu consideră nulă decizia Camerei de Punere sub Acuzare şi ca atare cu totul viciată sesizarea Tribunalului pentru următoarea consideraţie: „Ordonanţa definitiva a D-lui judecător de instrucţie poarta data de 17 Mai 1938, cu Nr. 38547, iar decizia Camerei de Punere sub Acuzare este data în aceeaşi zi de 17 Mai 1938, cu Nr. 17. Este iarăşi fapt necontestat că ultimul interogatoriu, prevăzut de art. 210 al C.J.M. s-a luat inculpatului în ziua de 16 Mai 1938. Deci era imposibilitate materială ca inculpatul să fi luat cunoştinţă de ordonanţa definitivă, înainte de a se fi pronunţat decizia Camerei de Punere sub Acuzare”. O lacună de procedură foarte gravă, constată Lizeta Gheorghiu, care duce la nulitatea decizia Camerei de Punere sub Acuzare. Fără a mai îngreuna textul de articole respective, trebuie precizat că procedura penală prevede că inculpatul are dreptul să depună memorii scrise, după ce a luat act de ordonanţa definitivă! „Dar ce fel de memorii, afirmă Lizeta Gheorghiu în fata Tribunalului, putea să facă inculpatul, când el nu ştia ca s-a dat vreo ordonanţă definitivă, nu putea să-i cunoască cuprinsul, nu i s-a comunicat nimic, nu a fost citat deloc de Camera de Punere sub Acuzare. S-a nesocotit aşadar „flagrant” dreptul acuzatului, şi decizia Camerei de Acuzare, dată în astfel de condiţii, nu poate subzista”.

(…)

„în consecinţă, fiind decizia Camerei de Acuzare, investind Tribunalul Militar al Corpului II Armată, prin nesocotirea flagrantă a legii, rugăm a se considera viciat sesizat tribunalul militar şi a se trimite afacerea la Camera de Acuzare, spre a da decizia cu păstrarea normelor de lege”. Incidentul ridicat de acuzare nu lasă loc nici unui echivoc. O flagrantă violare a legii. Inculpatul a fost lipsit de dreptul lui de a cunoaşte ordonanţa definitivă şi a depune memorii scrise în apărarea lui, înainte de a se pronunţa Camera de Punere sub acuzare. La deschidere, conform ordinelor primite dintr-un loc tainic, Tribunalul răspunde: „Pentru motivele ce se vor vedea, Tribunalul respinge incidentul”. în aceste condiţii haotice şi de necrezut, s-a desfăşurat întreg procesul. Textele legale, invocate de apărare, pentru a dovedi falsurile şi abuzurile acuzării, n-au servit la nimic. Unul după altul, incidentele ridicate de apărare, de o perfecta coerenţă logică şi legală, nu serveau la nimic. în final şi-au dat seama atât apărarea cât şi Căpitanul de inutilitatea eforturilor lor. Sentinţa era gata confecţionată în sertar. Ea nu era rezultatul dezbaterilor, ci a deciziei luate în hrubele conspiraţiei de la Palat.

 

14. CAPETELE DE ACUZAţIE

Vom concentra capetele de acuzaţie contra Căpitanului într-un singur capitol, pentru a ne putea da seama mai bine stat de natura lor infamă cât şi de modul tot atât de mizerabil în care s-au prăbuşit sub replicile drepte şi curate ale apărării. Rechizitoriul procurorului a rămas la sfârşitul dezbaterilor într-o jalnică stare, desfiinţat atât ca realitate de fapt cât şi ca temei legal. Sunt trei capete de acuzaţie care i s-au pus Căpitanului în sarcina: trădare de patrie, legături cu o putere străina, pentru a dezlănţui o revoluţie sociala în România, şi înarmarea populaţiei pentru a provoca un război civil. Ne vom ocupa rând pe rând de toate aceste acuzaţii, pentru a dovedi ca n-aveau nici un temei, că se bazau exclusiv pe născociri, minciuni şi interpretări răuvoitoare, încât orice Tribunal din lume, cu un minimum de respect pentru misiunea lui de a administra dreptatea, ar fi pronunţat o sentinţă de achitare.

I. Crimă de Trădare

După interogatoriul luat de Procurorul Atanasiu, Corneliu Codreanu este adus în ziua de 8 Mai în faţa magistratului instructor Maior Dan Pascu, care îi aduce la cunoştinţă că a fost trimis în judecată pentru „trădare”. Cuvântul l-a izbit atât de greu pe Căpitan, încât, la început, n-a priceput bine despre ce este vorba şi dacă trădarea se referea la persoana lui. „Am rămas un moment uluit. Apoi mi-a explicat că este vorba de deţinerea şi publicarea de acte secrete, care interesau Siguranţa Statului şi care se încadrează în articolul 191 Codul Penal sub titlul de trădare”.

în continuare Maiorul Dan Pascu i-a luat un interogatoriu asupra acestor acte secrete, aflate la percheziţie, presupuse a interesa Siguranţa Statului. Căpitanul i-a dat explicaţiile necesare, arătându-i că nici unul din aceste acte nu are nimic de-a face cu Siguranţa Statului.

Căpitanul e cutremurat de atâta mişelie.

„M-am întors din nou în celula mea, cu inima străpunsă de săgeţi.

Eu şeful Mişcării naţionaliste-legionare, să fiu judecat pentru trădare!

N-am mai mâncat nimic. Am adormit târziu de tot, pe patul meu de scânduri şi m-am zvârcolit toată noaptea. Dimineaţa m-am trezit în somn, „Auzi, dragă Moţa, voi fi judecat pentru trădare!” (însemnări de la Jilava, pp 24-25).

Ce erau aceste faimoase acte „secrete”, găsite la domiciliul Căpitanului? Cum ne explica el însuşi, în apărarea lui, erau simple ordine trimise de prefecţi şi de comandanţi de legiuni + jandarmi către organele subalterne, prin care li se cereau să urmărească activitatea legionarilor. „Erau şicane politice – electorale, îndreptate contra organizaţiei mele”.

Avocatul Ranetescu, în seria de articole „Pentru cunoaşterea adevărului”, publicate în ziarul Buna Vestire, din Noiembrie 1940, reia această temă, arătând cum s-a înscenat procesul de „trădare”. „Din aflarea la domiciliul Căpitanului a unor simple ordine poliţieneşti, date în timpul campaniei electorale, dar intitulate „secrete” sau „confidenţiale”, s-a inventat crima de trădare a siguranţei exterioare a Statului (!), prin deţinere de acte secrete, privitoare la acea siguranţă exterioară”.

Reproducem câteva din aceste ordine, pentru a se convinge oricine ca n-aveau nimic în comun cu Siguranţa Statului, ci erau acte abuzive ale guvernanţilor de pe atunci, date cu scopul de a împiedica propaganda legala a Mişcării Legionare în decursul alegerilor.

Prefectura Judeţului Ilfov. Serviciul Administrativ. Strict Confidenţial. Mr. 198 Rezervat. 11/X/1937.

Domnule Pretor,

Avem onoarea a va trimite mai jos, în copie, ordinul confidenţial personal Nr. 61096/37, al Ministerului de Interne, circulara poliţiei, relativ la masurile de ordine dispuse în vederea extinderii propagandei şi organizării legionare în judeţul Ilfov. Veţi lua masuri de a se opri orice încercare a acestor legionari de a pătrunde în judeţ şi în comune. Cei ce nu vor înţelege de bunăvoie, vor fi arestaţi şi trimişi la domiciliul lor.

Se va raporta Prefecturii orice încercare de acest fel,

Prefect…

Nu e singurul ordin de acest fel. Mai sunt şi altele, transmise de la Interne organelor subalterne, tocmai în perioada de pregătire a campaniei electorale din 1937.

*

Prefectura Jud. Prahova, Serv. Administraţiei de Stat Nr. 116 din 22 Iulie 1937.

 

Personal-Confidenţial

 

Domnule Director,

Am onoarea a vă aduce la cunoştinţă că organele noastre în subordine, au constatat ca personalul acelei fabrici, al cărui nume este arătat pe verso acesteia, se face cunoscut vinovat de agitaţii care au tulburat şi tulbură ordinea publică.

Pentru aceste consideraţii şi ca o exemplificare a intoleranţei unor asemenea manifestări, va rog a-i îndepărta din serviciu.

(urmează o lista de 56 muncitori români legionari).

Directorul întreprinderii căruia i se adresează „personal şi confidenţial” prefectul, cerându-i sa-i scoată din serviciu pe muncitorii legionari, era un evreu! Evreul putea să deţină „acte secrete”, iar Corneliu Codreanu este învinuit pentru deţinerea acestui ordin abuziv al Prefecturii de „trădare de patrie”.

*

Ordinul D-lui General Bengliu Nr. 586/938, către unităţile jandarmeriei din ţara: Luaţi masuri de supraveghere şi carantină morală asupra oamenilor de trupă şi în special a concentraţilor dubioşi şi bănuiţi ca gardişti, comunişti ori sectanţi. Supravegheaţi şi atitudinea ofiţerilor.

(SS) General Bengliu

Ordinul Generalului Bengliu datează din perioada Guvernului Goga! în timp ce la cârma ţării era un guvern presupus naţionalist, organele lui executive dispun să fie supravegheaţi tot legionarii, adică tocmai aceia ce erau înrudiţi ideologic cu partidul de la putere. Când i s-a adus la cunoştinţă ordinul lui Bengliu, Căpitanul, revoltat de duplicitatea guvernului, a dat o circulara, în care, după ce a reprodus ordinul lui Bengliu, a făcut următorul comentar:

„Bine, frate naţionalist, pe de-o parte îmi faci teoria frăţiei şi unirii, iar pe de alta parte dai telegrame cifrate ca să mă supravegheze ca pe un periculos duşman al Statului? Mă aşteptam să fie supravegheaţi toţi delapidatorii banului public, toţi îmbogăţiţii prin fraudă, toţi jidanii corupători din armată. Tot pe mine mă supraveghezi? Ce ironie!”.

*

Sunt ordine tot atât de „secrete” şi „confidenţiale” care datează din anul 1934, când mişcarea era dizolvata şi nu se înfiinţase încă partidul „Totul pentru ţara”. Iată unul din ele:

Ordin de Informaţii al Inspect. de Jandarmi Bucureşti, către Legiunea de Jandarmi de Argeş, cu Nr. 61 din 4-l0-34:

„Vi se trimite în copie adresa Nr. 1324904 a Insp. Reg. de Poliţie Bucureşti, de care veţi lua cunoştinţă şi urgente măsuri de investigaţii, intensificând serviciul de informaţii şi a-i supraveghea de aproape pe toţi membrii fostei organizaţii Garda de Fier. Veţi raporta până la 10-l0 dacă a luat fiinţă noua organizaţie „Fulgerul” pe raza secţiei D-voastră. Nu admit delăsarea şi cer multă atenţie din partea fiecărui rang pentru a fi în curent cu orice se pune la cale, pentru a lua măsuri la timp.

Comand. Leg. Jand. Argeş,

Maior, …

Ne întrebăm cum putea un ordin poliţienesc de urmărire a legionarilor, emis în 1934, să pericliteze siguranţa Statului 5 ani mai târziu, în Mai, când s-a judecat procesul Căpitanului?

Mai este o întrebare de lămurit. Cum au ajuns aceste ordine de urmărire poliţienească în posesia Căpitanului? Ele n-au fost sustrase de legionari de la Centru, adică de la Ministerul de Interne, de la Inspectoratul Jandarmeriei sau de la Direcţia Generala a Poliţiilor, ci au ajuns în mâna lui trimise de la periferia gării, din cine ştie ce orăşel de provincie sau din vreun sat. Aceste ordine „secrete” şi „confidenţiale” circulau pe la toate autorităţile subalterne din ţara, prefecţi, pretori, legiuni de jandarmi, poliţii locale, până la posturile de jandarmi.

şi acum intervine marea ticăloşie a organelor care l-au anchetat pe Căpitan, în cursul detenţiei lui de la Jilava. Au încadrat aceste ordine, care se refereau la abuzurile guvernelor care s-au succedat la cârma ţării, contra organizaţiilor legionare legal constituite, şi transmise jandarmeriei şi poliţiilor din fără sub consemnul de „secret” şi „confidenţial”, în articolul 191 din Codul Penal, care se referea la „crimele şi delictele contra siguranţei Statului”. Dintr-o dată aşadar aceste acte de rutină administrativă ale autorităţilor au devenit piese de acuzaţie contra Căpitanului de „înaltă trădare”, pentru că art. 191 se ocupă tocmai de faptele care pun în primejdie integritatea teritoriului, suveranitatea naţională şi independenţa ţării.

Corneliu Codreanu a fost trimis în judecată prin această interpretare forţată a textelor legale, pentru crima de înaltă trădare, prevăzuta de art. 191, acuzat că şi-ar fi procurat şi deţinut acte secrete, privind siguranţa exterioara a Statului.

Am văzut natura acestor acte din exemplele date. Toate sunt la fel. Să ascultăm comentariile avocatului Ranetescu din ziarul Buna Vestire:

„Fără să fie cineva om de lege şi pricepător al subtilităţilor juridice, se poate întreba uimit: cum se poate ca nişte simple ordine, date de un Căpitan de jandarmi sau de un prefect, ori pretor, către subalternii de pe la sate, şi prin care li se cere să-i prigonească pe partizanii unei organizaţii politice, să fie considerate – dacă le deţine un particular – drept faptă criminală, încadrată în rubrica de înaltă trădare?”

„în textul art. 191 din Codul Penal este vorba de planuri, schiţe, fotografii, acte secrete, etc., care privesc integritatea teritoriului, suveranitatea naţională, independenţa ţării, siguranţa Statului, mobilizare, pieţe întărite, forturi, stabilimente tehnice, etc., care, în interesul apărării naţionale, nu pot fi divulgate, şi care fapt se pedepseşte cu muncă silnică de la 5 la 25 ani şi degradare civică până la 10 ani”.

Pentru orice om de bună credinţă, ordinele date cu scop de prigoană electorală demonstrează josnicia şi abuzul celor care le-au semnalat şi transmis şi nu pot arunca nici cea mai uşoară umbră asupra figurii de granit a Căpitanului. Cum poate atenta posesia unui ordin abuziv de urmărire a membrilor Gărzii de Fier la Siguranţa Statului Român?

Să ne rememorăm acum şi magistrala apărare a Căpitanului, aşa cum s-a păstrat de la procesul său, când a răspuns la acuzaţia de trădare:

Răspunsul Căpitanului spulberă acuzaţiile de trădare

„Domnilor, era vorba de ordine rupte şi prăpădite, ţinute în buzunar de cine ştie ce notar sau primar, ori aruncate la mutarea vreunui post de jandarmi. Nu sunt ordine luate de la Centru de mine, ci trimise din cine ştie ce fund de sat, ocazional si întâmplător… şi este natural.

în patru ani s-au găsit la mine doua ordine de la Argeş, unul de la Craiova, unul de la Prahova şi doua, pe care le-am publicat în circulară, unul de la Siguranţa Generală şi unul al Generalului Bengliu.

Da, le recunosc! Recunosc că s-au găsit în casa mea! Recunosc că le-am văzut şi o parte din ele le-am publicat, iar o parte nu. Dacă sunt vinovat, îmi asum toată răspunderea şi trag toata pedeapsa…

Dar iată cum justific eu chestiunea cu ordinele:

Conţinutul lor nu prezintă nici un fel de importanţa. Să-mi treacă mie prin cap ca aceasta ar putea să angajeze Siguranţa Statului Român? Nici nu m-am gândit vreodată în viaţa mea ca aceste ordine ar putea să pericliteze siguranţa exterioara a Statului. Unul de la Craiova altul de la Argeş – ordine locale – ele nu puteau să angajeze siguranţa în mare a Statului roman. Cel mult putea să angajeze o chestiune de ordine publică, dar Siguranţa în mare a Statului?

şi atunci le-am păstrat… Căci erau ordine abuzive de care mă puteam servi. în ce sens? Mai întâi dându-i în judecata pe autorii lor, deoarece prin ele se călca dreptul patrimoniului meu legal, consfinţit de legile ţarii. Eu sunt partid legal constituit şi am dreptul să-mi fac propagandă… D-ta poţi să mă urmăreşti, dar nu să mă împiedici… Nu poţi pe de-o parte să-mi spui: iată, eşti legal, du-te şi fa-ţi propagandă, iar de altă parte să-mi pui asemenea piedici…

Mi-am spus: este o şicană de ordin politic-electoral, aşa cum se întâmplă, permanent aproape, între toate partidele… Dar aceasta nu înseamnă ca te poţi ascunde de răspunderea dumitale, sub strict, personal, confidenţial, sau chiar limbaj cifrat. Nu!

şi atunci, ce pot face? Eu îl public ca să mă adresez opiniei şi să spun: iată ce nedreptate mi se face!

De altfel fiecărui om politic, care condure organizaţia, îi vin asemenea ordine. Tuturor oamenilor li se trimit, fiindcă au corespondenţă cu lumea, au oameni prin toate părţile, care atrag atenţia că în cutare loc se trimit ordine abuzive.

Am chemat aici o serie întreagă de martori, oameni politici, aproape toţi şefi de partid, ca să declare, dacă într-adevăr au sau nu asemenea ordine.

V-am citit ordinul confidenţial al Prefecturii Prahova, prin care se cere să se ia pâinea la 56 de legionari de pe Valea Prahovei pentru credinţa lor legionara. Toţi români: Blaga, Ambrozie, Cioc, Mircea, Irimia, Prian etc.

Eu – şef de mişcare naţionalistă din România – să fiu făcut trădător, pentru că posed un asemenea ordin, iar orice primar, orice notar, orice jandarm sau orice jidan, patron de fabrică, să-l poată ţine în buzunar sau acasă la el?

Eu cred că orice ordin de acesta, pe care poate să-l ţină în buzunar D-l Madgearu, sau domnul şef de post, domnul comisar, domnul primar, domnul notar, pot să-l ţin şi eu la mine, fără ca cineva să poată spune că eu periclitez prin aceasta siguranţa Statului Român…

Când am reprodus în circulara mea Nr. 131 ordinul secret al generalului Bengliu, privitor la supravegherea legionarilor din armată, am scris: Bine, frate naţionalist, pe de-o parte îmi faci teoria frăţiei şi unirii, iar pe de alta dai telegrame ea să mă supravegheze ca pe un periculos duşman al Statului?

Mă aşteptam să fie supravegheaţi toţi delapidatorii banului public, toţi îmbogăţiţii prin fraudă, toţi jidanii corupători din armata… Tot pe mine mă supraveghezi?”

Să admitem că pledoaria Căpitanului, fiind pro-domo, n-ar fi suficient de convingătoare, cu toată argumentaţia ei impecabilă. Dar iată că vine ca martor Iuliu Maniu, şeful partidului naţional-ţărănesc, care susţine exact acelaşi punct de vedere, dezvinovăţindu-l pe Corneliu Codreanu că ar fi putut comite un act de trădare din deţinerea unor ordine administrative ilegale, îndreptate contra organizaţiei sale.

în cursul depoziţiei sale ca martor Corneliu Codreanu i-a pus următoarea întrebare:

Dacă în practica vieţii noastre politice, partidele de opoziţie n-au protestat public în presă şi în parlament împotriva ingerinţelor electorale şi dacă n-au prezentat cópii de pe ordinele date de autorităţi subalternilor, în aceasta privinţă?

Mărturia lui Iuliu Maniu

„într-adevăr în toate alegerile – în afară de cele din 1928 şi 1932, pe care le-a făcut Partidul Naţional ţărănesc – guvernele au folosit puterea executivă, jandarmeria şi Siguranţa, pentru scopurile electorale ale partidului de la guvern şi ele nu s-au mărginit la activitatea Siguranţei de Stat. Partidele de opoziţie totdeauna au năzuit să pună mâna pe ordinele secrete, prin care se îndruma forţa publică de a împiedica opoziţia în acţiunea şi în mişcările ei politice. Astfel eu însumi, în anul 1927, am avut în mână 18 ordine secrete şi confidenţiale ale puterii publice, prin care puterea executivă era pusă în serviciul partidului guvernant. Aceste ordine secrete le-am publicat şi în ziare şi au fost citite în Parlament.

Mai mult m-am dus la Ionel Brătianu, preşedintele Consiliului, şi i le-am prezentat într-un memoriu, pentru a protesta în contra acestor ingerinţe… Nu mi-au făcut nici Primul Ministru, nici Autorităţile, vreun cap de acuzare şi nici nu puteau face, fiindcă deţinerea şi câştigarea unor astfel de ordine secrete era la toate partidele de opoziţie un uz constant.

La întrebarea ce mi se pune, dacă deţinerea unor asemenea acte de către şeful unui partid de opoziţie, ar putea constitui un act de trădare, sau ar putea periclita ordinea în Stat şi siguranţa publică, răspund: Niciodată! A fost un uz constant!”

Mărturia lui Iuliu Maniu a fost confirmată de un alt ilustru membru al partidului naţional-ţărănesc, fostul Ministru Sever Dan:

„Ordinele şi circulările jandarmeriei sau poliţei, în chestiuni electorale – deşi intitulate confidenţiale sau secrete – au existat cu sutele în posesia tuturor oamenilor politici, fiind obiceiul ca partidul de la guvern să facă dificultăţi celor din opoziţie. Asemenea ordine nu ating siguranţa exterioară şi nici pe cea interioară a Statului. Personal am avut şi eu ordine de acestea, care s-au publicat în dezbaterile Parlamentare, cu ocazia discuţiilor la mesaj ori la validări”.

Pledoariile avocaţilor apărării au fost tot atât de concludente, desfiinţând cu argumentele zdrobitoare, acuzaţia de trădare.

Lizeta Gheorghiu arata ca art. 191, în care a fost încadrat Corneliu Codreanu, se referea „la crime şi delicte contra siguranţei exterioare a Statului”. Ori „acte prin care în mod abuziv se dictau măsuri ilegale împotriva unei organizaţii care fiind legale, acte care prin nimic nu serveau la asigurarea fiinţei Statului sau la conservarea existenţei lui, nu puteau fi socotite ca unele ce interesează Siguranţa Statului”.

Lizeta Gheorghiu indică exemplul altor organizaţii politice care au posedat acte de asemenea natură şi n-au avut nici un neajuns în aceasta pricina:

„Este ziarul Dreptatea, ziarul Naţional-ţărănesc, care pe coloane întregi a publicat ordine secrete ale comandamentelor superioare ale Jandarmeriei şi Ministerului de Interne şi nu s-a luat nici o măsură, pentru că era evident că acele ordine nu puteau fi socotite ca interesând Siguranţa Statului.

A da caracterul de trădare şi a sancţiona cu muncă silnică deţinerea unor acte administrative, este un fapt ce depăşeşte orice măsură.

A încadra apoi aceste acte în acelea interesând siguranţa exterioară a Statului, este o monstruozitate juridică”.

Horia Cosmovici pleacă în pledoaria lui de la uriaşa propagandă ce s-a făcut de guvern în jurul acuzaţiei de trădare, azvârlite lui Corneliu Codreanu.

„Trădare!, a precizat rechizitorul definitiv. Trădare, a reluat ordonanţa definitivă. Trădare, a menţinut decizia Camerei de Acuzare’. Trădare au împrăştiat gazetele dintr-un colţ în altul al ţării. Trădare s-a difuzat prin radio şi pentru trădare sunteţi întruniţi astăzi să judecaţi”.

Conform Codului Penal, articolele 190 şi 191, se enumeră 180 de cazuri posibile, când deţinerea unor acte ar interesa siguranţa exterioară a Statului.

Din aceste 180 de posibilităţi, spune Cosmovici, n-aţi izbutit să găsiţi la domnul Corneliu Codreanu nici unul.

Ce acte aţi găsit care să intereseze teritoriul, siguranţa exterioară a Statului – am explicat de ce nu poate fi vorba de siguranţa interioară – mobilizarea şi concentrarea armatei, materialul militar, şi aşa mai departe. N-aţi găsit nici unul. Ca doară nu puteaţi pretinde că Statul Roman şi-ar avea fiinţa periclitată, prin aceea ca nu ştiu care autoritate ar fi dat ordin ca Sima Simulescu să fie împiedicat de a face legiuita propaganda electorală!

Si atunci ne întrebăm, ce are de-a face siguranţa exterioară a Statului cu ordinul nu ştiu cărei autorităţi, care îşi permite – nesocotind legea – să mă oprească în desfăşurarea campaniei electorale?”

în faţa acestor zdrobitoare dovezi de nevinovăţie, şi repetate de atâtea personalităţi din lumea politică a ţării, nişte anchetatori oneşti n-ar fi şovăit o clipa să-şi retragă acuzaţia de trădare, chiar în cursul procesului. Dar nu mai exista pe banca acuzării un procuror de talia Generalului Petrovicescu, care, în 1934, cu toate presiunile guvernului, a refuzat să-l implice pe Corneliu Codreanu şi pe ceilalţi fruntaşi ai Legiunii în atentatul împotriva lui Duca. Actualii comisari regali erau nişte unelte pervertite ale regimului carlist, capabile de orice crima.

II. Legaturi cu un Stat străin pentru a provoca Revoluţie Sociala în România

Pe baza art. 209 din Codul Penal a mai fost acuzat de faptul că a intrat în legătura cu un Stat străin, pentru a primi instrucţiuni şi ajutoare, cu scopul de a dezlănţui o revoluţie sociala în România.

Pe ce documente, pe ce acte, pe ce dovezi, s-a ridicat această acuzaţie, tot atât de gravă şi dezonorată ca şi cea de trădare?

Pe nimic altceva decât pe o scrisoare adresată Cancelarului Adolf Hitler de un necunoscut, pe care Căpitanul nu o văzuse niciodată în viaţa lui şi a cărei copie se găsise la percheziţie, la domiciliul său. Dezbaterea referitor la această scrisoare s-a ţinut în şedinţa secretă, împotriva protestului apărării că nu era nimic de ascuns nici publicului şi nici străinătăţii. Mai întâi s-a dat citire acestei scrisori, şi apoi, la interogatoriu, Căpitanul a explicat de ce nu-i poate aparţine.

„Excelenţei Sale Adolf Hitler, Comitetul Central al Legionarilor Naţionali-Socialişti din România, luând în dezbatere problema programului nostru pentru campania din 1935, pe care o pregătim de mult în vederea viitoarei alianţe economice şi politice cu poporul german, a hotărât ca odată cu omagiile şi urările sale de izbândă totală, să vă trimită şi ecoul romanesc al evenimentelor europene în curs de desfăşurare.

1. Guvernul Excelenţei Voastre apare în ochii românilor ca principalul tulburător al păcii dintre popoare. Opinia publică, profund influenţată de marea presă din solda marii finanţe iudaice, se teme de un nou război şi nu mai simpatizează în aceeaşi măsura cu regimul Excelenţei Voastre, care este acuzat ca îl preconizează. Trebuie spulberată legenda ca Germania este ţara tehnicii distrugătoare de civilizaţie.

2. Plebiscitul din Loare (probabil a vrut să zică Saar) preocupă toate spiritele. Lumea se aşteaptă la o mare catastrofa, pe ziua de 13 Ianuarie. Hitlerismul este aspru criticat. Presa duşmană vă prezintă ca incendiatorul Europei. încrezător în ideologia naţional-socialistă, noi respingem cu hotărâre insulta adusa poporului german, de a pregăti războiul. Noi ştim ca regimul instaurat de Excelenţa Voastră, din care ne inspirăm pentru campania de mâine, comporta alte mijloace, mai umane, mai eficace, mai permanente, de expansiune economică, politică şi socială.

3. Purtătorii stindardului naţional-socialist din România, noi privim cu mare interes şi deosebită atenţie manevrele iudaice-masonice de răsturnare a regimului instaurat de Excelenţa Voastră. Solidaritatea de interese morale în primul rând, care ne leagă în mod indestructibil, ne obligă şi ne comandă a vă aduce respectuos la cunoştinţă dorinţa noastră de consolidare al guvernului Excelenţei Voastre şi de pace între popoarele Europei.

Un război acum poate însemna pentru noi nimicirea. Dimpotrivă, amânarea războiului va face ca în cursul anului viitor să fâlfâie şi in România stindardul naţional-socialist.

Graţie unui nou sistem economic de îmbogăţire mutuala, prin ceea ce noi numim economie automată, vom putea realiza cele mai legitime deziderate profesionale, naţionale şi internaţionale.

înfăptuirea acestui salvator plan economic-social, de care vă vom vorbi la timp, reclamă însă o stare de pace între popoarele europene, cel puţin în cursul anului 1935.

încrezător în înţelepciunea, capacitatea şi nobilele simţăminte ale guvernului Excelenţei Voastre, Vă trimitem salutul frăţesc şi entuziast al legionarilor naţional-socialişti din România.”

Căpitan

Cum a ajuns aceasta scrisoare între hârtiile Căpitanului, confiscate la percheziţie, e un mister. Corneliu Codreanu a spus avocaţilor din primul moment, când a început cu ei cercetarea dosarelor: „Eu nu ştiu de unde s-a putut găsi la mine această scrisoare. N-am văzut-o în viaţa mea”. Horia Cosmovici, în pledoaria sa, a emis ipoteza că scrisoarea a ajuns la sediu, aşa cum ajungeau multe lucruri adresate şefului Legiunii: „domnul Corneliu Codreanu, prin suflul nou şi adânc de reînnoire a vieţii noastre sociale, trecea în ochii tuturor ca primul dintre cei ce puteau să înfăptuiască orice idee noua, orice formulă originală. De aici e foarte posibil ca acest proiect de reformă a vieţii profesionale, naţionale şi internaţionale, prin „solidaritatea mutuală” şi „economie automată”, să fi căutat autorul ei să-l facă să-l ajungă, dacă s-ar fi putut chiar în mâna şefului Mişcării Legionare. Că n-a ajuns, e mai mult decât firesc, căci e mult prea originală ideea şi este de bănuit că până la şef se face o triere. Deci, scrisoarea a rămas pe undeva pe la sediu, între alte hârtii păstrate la Secretariat. Scrisă în 1935, cu scopul de a fi adusă la cunoştinţa lui Corneliu Codreanu, a fost descoperită la percheziţia din 1935, la domiciliul Căpitanului”.

Avocatul Ranetescu este de altă părere când evocă în paginile ziarului Buna Vestire odiosul proces din 1938. El crede că acea scrisoare a fost strecurată de agenţii care au făcut percheziţia, între hârtiile ridicate de la domiciliul Căpitanului”.

Enumerând nedreptele acuzaţii ce i se aduceau Căpitanului, Ranetescu spune:

„Trebuie însă şi ceva care să-l compromită pe Căpitan faţă de întreaga simţire naţională, prezentându-l drept un om capabil de schimbarea orânduirii noastre de Stat.

Acel ceva a fost descoperit. O foaie de hârtie, scrisa de D-l Rădulescu-Thanir, cu 5 ani mai înainte, o copie găsita Dumnezeu ştie unde, şi strecurată cu abilitate printre actele ridicate de la Casa Verde”.

Presupunerea lui Ranetescu e tot atât de plauzibilă ca şi ipoteza lui Cosmovici.

El dă şi numele autorului acestei scrisori, Rădulescu-Thanir, descoperit chiar în cursul procesului, printr-un şir miraculos de întâmplări. Dar înainte de a ajunge la acest punct culminant al procesului şi înainte de a fi ştiut cine e autorul real al scrisorii, să-l ascultam pe Căpitan cum s-a apărat de învinuirea de a fi scris acest mesaj Excelenţei Sale Adolf Hitler.

Căpitanului i-a fost extrem de uşor să combată această acuzaţie, deoarece o simplă citire a scrisorii arată imposibilitatea morală de a fi atribuită lui. Vom înfăţişa pe puncte obiecţiile prezentate în apărarea lui:

1. Mai întâi, din punct de vedere al conceptelor întrebuinţate, Căpitanul a declarat că nu înţelege ce înseamnă cuvintele „economie automată”, „solidaritate economică” şi „îmbogăţire mutuală”. Această împerechere de cuvinte nu corespunde gândirii lui şi trebuie să reprezinte caracteristica ideologică proprie autorului scrisorii.

2. în aceeaşi ordine de idei, s-a făcut o comparaţie în ceea ce priveşte stilul, dovedindu-se a fi cu totul străin de felul sau de a formula.

3. Autorul scrisorii nu cunoaşte mişcarea, deoarece niciodată în aceasta mişcare n-a existat un Comitet Central. Titulatura de „legionari naţional-socialişti” e cu totul străină de originea şi istoria acestei mişcări. Nici un legionar nu s-a numit „naţional-socialist”.

4. în sfârşit, semnătura de pe scrisoare, de „Căpitan”, este o altă probă că autorul scrisorii nu aparţine mişcării, deoarece niciodată Corneliu Codreanu n-a semnat vreuna din scrisorile sau circulările lui altfel decât cu numele sau propriu.

5. Cât priveşte speranţa autorului ca într-o zi să fâlfâie şi în România stindardul naţional-socialist, ea reprezintă, faţă de concepţia legionară, o imposibilitate. Acest deziderat vine în contrazicere cu linia mişcării, în care cei mai buni oameni ai ei, Moţa şi Marin, şi-au jertfit viaţa înfăşuraţi în tricolorul romanesc. Corneliu Codreanu a refuzat nu numai influenţe străine, dar nici cel puţin sugestii. Sursa de inspiraţie a naţionalismului legionar, cum a arătat în lucrarea să Pentru Legionari, purcede de la şirul marilor scriitori din secolul trecut, Conta, Alecsandri, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, când pe vremea aceea, în Germania, nu numai că nu se punea problema antisemită, ba chiar, la Congresul de la Berlin, Bismark a impus României măsuri de protecţie a jidanilor. în relaţiile cu Puterile Axei, Corneliu Codreanu a păstrat o atitudine de demnitate şi onoare necunoscută în ţara noastră. Astfel,Căpitanul a refuzat invitaţia primită la congresul de la Nürnberg din 1937- contrar D-lor Cuza şi Goga, care i-au dat urmare, căci nu înţelegea să apară prea mic faţa de celelalte State. Vroia să fie socotit ca reprezentant al mişcării naţionaliste din România.

6. Revoluţia socială, aşa cum e prezentată în actul de acuzare, nu poate avea nici un sens pentru o mişcare ce izbutise să obţină 70 de locuri în Cameră şi avea perspective să le dubleze la ultimele alegeri, care au fost apoi suprimate. N-avea nevoie de violenţe. Conducerea i-ar fi revenit pe căi normale.

„Revoluţia legionară”, dacă au vreun sens aceste cuvinte, nu se realizează prin violenţă, ci prin perfecţiunea interioara a omului. E o revoluţie de tip spiritual, concepţie expusă de nenumărate ori de Căpitan şi înţeleasă de toata lumea legionară.

La sfârşitul interogatoriului asupra acestei chestiuni, a rostit Căpitanul următoarele cuvinte: „O să ne caute şi nu se poate ca Dumnezeu să nu ne ajute ca să găsim persoana care a scris această scrisoare”. Membrii completului de judecata zâmbeau sceptic la aceasta afirmaţie, căci apărarea nu mai avea la dispoziţie decât doua zile pentru a-l descoperi pe autorul ei între 20 de milioane de români! şi totuşi minunea s-a împlinit. în 48 de ore s-a înfăţişat la Malmaison, pentru a fi audiat ca martor, cu zece minute înainte de a-şi începe procurorul rechizitorul, autorul scrisorii. Un lanţ de întâmplări de necrezut a dus la aflarea lui, care nu se pot explica altfel decât prin voia lui Dumnezeu, cum a profeţit Căpitanul.

Un avocat legionar Marinescu, ce făcea parte din apărare, citind scrisoarea, a fost izbit de expresiile „economie automată” şi „îmbogăţire mutuală”. îşi aminteşte că a citit undeva aceste lucruri. Acasă, la părinţii lui din Oltenia, a văzut cândva o carte cu o dedicaţie dată de autor şi în acea carte pare ca existau aceste formule economice bizare. Imediat s-a urcat în tren, s-a dus la Râmnicul-Vâlcea, şi a doua zi a venit cu o carte scrisă de un domn Rădulescu-Thanir, intitulată Neocooperaţia.

Chiar din primele rânduri ale introducerii, se citeau clar expresiile „economie automată” şi „îmbogăţire mutuală”. „Ca ultim noroc al nostru, spune Căpitanul, scrisul de mână, dedicaţia, este acelaşi scris, exact ca în scrisoarea de care sunt eu acuzat”.

Apărarea freamătă de bucurie. Era în posesia dovezii de care avea nevoie. Imediat a fost trimis un avocat după D-l Rădulescu-Thanir şi acesta a venit la Tribunalul Militar. Arătându-i-se scrisoarea către Hitler, a recunoscut că e scrisul său şi chiar că e autorul scrisorii. Căpitanul mulţumeşte lui Dumnezeu că i-a ajutat să-l identifice pe adevăratul autor al scrisorii.

Rădulescu-Thanir, la cererea avocaţilor, a dat o declaraţie scrisă, prin care-şi recunoaşte paternitatea piesei de la dosar şi s-a pus la dispoziţia Tribunalului ca martor. Rămânea să fie audiat şi acuzaţia ar fi căzut definitiv. Nimic nu părea să mai stea în calea acestei probe cruciale, care ar fi spulberat orice suspiciune că Corneliu Codreanu ar fi intrat în legătura cu o putere străina pentru a pregăti revoluţia socială în România.

şi totuşi imposibilul s-a întâmplat! Tribunalul statuând contra evidenţei, contra celor mai elementare reguli de judecata, a respins acest incident. Iată cum povesteşte avocatul Ranetescu această scenă dantească, când coaliţia puterilor răului, care stătea în spatele Tribunalului, s-a opus cu înverşunare la audierea acestui martor capital în proces:

„Rădulescu-Thanir a venit în persoană la Tribunal şi a aşteptat afară cu încredinţarea că va fi introdus.

în acest timp, apărarea a depus pe masa Tribunalului atât volumul Neocooperaţia cât şi declaraţia D-lui Thanir, explicând eroarea ce se săvârşeşte şi cerând, ca, la nevoie, să se facă o expertiză grafică, spre a se stabili identitatea dintre cele două scrisori, dedicaţia şi piesa inculpatoare. Apoi când au aflat că D-l Rădulescu-Thanir este la uşa tribunalului, au cerut să fie introdus şi audiat ca martor. Ni se părea acest lucru atât de normal şi de judicios!

Totuşi Tribunalul, printr-o dispreţuire a celei mai elementare reguli de judecată, a respins cererea de expertiză, a înlăturat volumul cu dedicaţia, a nesocotit explicaţiile apărării asupra asemănării expresiilor din scrisoare cu cele din volum, şi a respins, în sfârşit chemarea ca martor a D-lui Rădulescu-Thanir”.

(…)

„Nedreptatea era strigătoare la cer! Un martor se oferea să declare în faţa crucii; că el a scris o scrisoare, că el este proprietarul ideilor exprimate în ea – iar nu cel învinuit – şi totuşi un tribunal invocă art. 309 C.J. Militare şi spune: „respinge proba, fiindcă o apreciez ca nenecesară”.

Nu găsea acel tribunal că este concludent şi necesar să fie ascultat D-l Thanir, care ar fi lămurit totul şi s-ar fi declarat autor al scrisorii? Nu se găsea util, pentru o dreaptă judecată, să se constate ca o scrisoare veche de cinci ani aparţinea unui om care scrisese în trecut o dedicaţie pe un volum cuprinzător de aceleaşi idei şi expresii ca acelea din scrisoarea corp-delict?

Nu. Tribunalul aprecia că nu este nevoie. în înalta sa înţelepciune, îl socotea pe Căpitan autorul scrisorii şi se ascundea înapoia principiului suveranităţii puterii de judecată din art. 309″.

S-a sfârşit! Vor să mă condamne

„în acest moment, notează Ranetescu, pentru prima oară am citit pe faţa Căpitanului întreaga prăbuşire a încrederii sale în judecătorii de pe fotolii. De unde până atunci păstrase nădejdea că sfânta dreptate va birui caznele năpastei şi ale urii, am observat cum îl abate dezamăgirea şi cum i se înfige în colţul gurii un surâs amar…

«S-a sfârşit! Vor să mă condamne!», au fost cuvintele ce ne-a şoptit în pauza şedinţei… Apoi a păstrat o atitudine de adânca resemnare până la urmă. Ne spusese să expunem pe larg în pledoarii problemele de drept şi justificările sale, dar, chiar în cursul pledoariei mele, mi-a trimis un bilet, prin care mă ruga să scurtez pledoaria. Era inutil. îşi dădea seama cu ce fel de justiţie are de-a face”.

III. înarmarea populaţiei cu scopul de a provoca un război civil

A treia crimă pusă în sarcina Căpitanului a fost prevăzută de art. 210 din Codul Penal, prin care era învinuit de răzvrătire, de înarmarea populaţiei cu scopul de a provoca războiul civil.

Corneliu Codreanu s-a făcut vinovat de răzvrătire, spunea acuzarea, fiindcă înfiinţase depozite de arme. Când procurorul a expus chestiunea depozitelor de arme, s-a referit la un proces verbal adresat de Generalul Bengliu, Comandantul Jandarmeriei, prin care acesta atestă că din diferitele descinderi şi percheziţii făcute pe tot cuprinsul ţării s-au strâns următoarele arme:

16 arme militare

14 carabine

57 arme de vânătoare

2 arme de salon

3 închizătoare de armă

16 pistoale automate

137 de revolvere

12 cartuşe de mitralieră

57 cartuşe de armă de vânătoare

20 de tuburi de cartuşe arme militare

8 cutii de pulbere

106 grame alice

6 pumnale

2 săbii

„Acest depozit constituie unul din elementele articolului 210 Codul Penal şi dovada existenţei lui este „netăgăduită”, a spus procurorul.

Căpitanul l-a întrebat pe procuror:

– în ce oraş, la ce stradă şi în ce număr se află acel depozit?

– Care este numele proprietarului casei?

– Cine este persoana însărcinată să ascundă şi să păzească acel depozit?

Procurorul n-a răspuns nimic. şi atunci Căpitanul, cu felul său clar şi tranşant de a lămuri lucrurile, a demonstrat absurditatea acuzaţiei:

„Cum, Domnilor, un război civil se face cu armele descrise în lista D-lui General Bengliu? Eu vreau să răscol poporul şi în loc să strâng arme – arme multe, nu schelete de revolver şi bastoane cu şiş – într-un anumit loc, sub o anumita pază, mă apuc să dau – aşa la întâmplare – unuia de la Satu Mare o puşcă, unuia de la Craiova un pumnal, altuia de la Sighetul Marmaţei o cutie de pulbere, lui X de la Iaşi un revolver, lui V. de la Braşov o carabină, şi aşa mai departe, pentru ca să mi se spună că am făcut depozit de arme cu scop insurecţional?

Nu mi se arată dacă eu personal am dat acele arme sau dacă nu cumva erau ale persoanelor la care s-au găsit. Nu mi se demonstrează cum ar fi fost posibil să se adune posesorii de arme dintr-o sută de unghere ale ţarii, la un loc pentru a dezlănţui o revoluţie.

Dar mai mult, nu mi se explică gestul meu de cap al rebelilor – gest de inconştient sau de nebun – de a încredinţa Muzeului Militar toate armele ce-mi lăsase moştenire Generalul Cantacuzino, şi cu care n-aveam ce face. Eu îi înarmam pe alţii, dar mă dezarmam pe mine însumi!

Domnul Procuror tace, fiindcă n-are ce să răspundă”.

(Generalul Antonescu şi Generalul Costandache au confirmat, în cursul depoziţiei lor ca martori, că armele rămase de la Generalul Cantacuzino au fost predate Muzeului Militar).

în pledoaria sa, avocatul Cosmovici a reluat teza Căpitanului, arătând cât de ridicolă este acuzaţia depozitelor de arme.

„Ordonanţa definitivă zice: S-au găsit depozite de arme. Vă rugăm arătaţi-ne unul din aceste depozite. Locul unde l-aţi găsit. Persoana care-l păzea. Ordinul care s-a dat în acest sens. Răspunsul D-voastră este o vastă tăcere. Răspunsul, din punct de vedere al probei, căci răspunsul din punct de vedere al insinuărilor şi al afirmaţiilor gratuite, aşa cum face o anumită presă, acest răspuns n-avem ce face cu el. Nu avem ce combate.

Pentru a da însă prilejul anumitei prese, devenită uneori din ordin astăzi toată presa, ca să poată anunţa cu litere groase şi mari: însemnate depozite de arme şi muniţii la membrii fostei organizaţii politice „Totul pentru ţara”, aţi pornit cu percheziţiile şi s-a colindat toata ţara. O precizează însăşi ordonanţa definitivă când zice „pe întreg teritoriul rural”. şi ce aţi găsit? Ici şi colo, la câte un biet roman, o ciosvârtă de puşcă ruginită, sau o bucată de pistol fără cocoş, sau mai ştiu eu ce briceag, nici una din ele nefiind adunate cu alta împreună, ci răspândite pe la fiecare om, ramase unele din bătrâni, sau altele din război. Acestea sunt arme importante şi muniţii cu care să provoc şi să susţin un război civil într-o ţară? şi mai mult, din ordinul acestui om periculos? Păi dacă e periculos, cum îl puteţi acuza că armele i s-ar reduce la toate jucăriile ruginite găsite ici şi colo?

Pericol? Adică cum? Ar veni cam aşa: Corneliu Zelea Codreanu, cu gândul la războiul civil, a chemat şi a zis: Pentru D-voastră luaţi aceste tuburi de cartuşe de vânătoare şi veţi cuceri Nordul Basarabiei. Pentru Sudul Basarabiei, luaţi aceasta vargă de armă şi două boxuri. Pentru Transilvania, e ceva mai greu, luaţi această bandă de cartuşe de mitralieră şi petarda asta goală. Perfect, mai rămâne Banatul. Aici, întrucât este însăşi industria noastră de război, luaţi această sumă de grame de alice de vânătoare. Mă opresc domnilor, căci am fost crescut în respectul justiţiei. Mi-e greu să continui. Am impresia ca povestesc la copii, iar nu că discut în faţa D-voastră, pentru cinstea, onoarea şi viaţa unui om”.

Avea nevoie Căpitanul să declanşeze un război civil sau să dea o lovitura de Stat pentru a ajunge la putere? Aşa cum a explicat în cursul interogatoriului, când a fost întrebat de paternitatea scrisorii adresată lui Adolf Hitler, Corneliu Codreanu repetă şi cu acest prilej aceleaşi dovezi şi argumente care exclud utilizarea violenţei din partea Mişcării pentru a ajunge la putere. Mişcarea izbutise să obţină în alegerile din Decembrie 1937, 70 de locuri în Parlament. La viitoarele alegeri avea perspectiva să-şi dubleze mandatele. în aceste împrejurări, ce rost ar fi avut ca Mişcarea să recurgă la forţă, când conducerea Statului i-ar fi revenit pe căi normale?

Dar nu numai avântul extraordinar al Mişcării în anii 1937-1938, reflectat în alegerile din aceşti ani, demonstra cu prisosinţă lipsa de interes a Căpitanului de a forţa nota, orientându-se spre o lovitura de Stat, ci întreaga lui concepţie politică şi morală garanta că niciodată nu va apuca această cale. Biruinţa, spunea el, nu poate veni decât odată cu desăvârşirea unui proces de conştiinţă al Naţiunii Române. în această privinţă, dispunem de nenumărate declaraţii ale lui, în care explica legionarilor, pentru a nu mai rămâne dubiu în sufletul lor, cum va birui ideea legionara. Printr-un intens efort educativ al maselor populare, care amplificându-se, va duce automat la biruinţă. Reproducem Circulara Căpitanului din 28 Februarie 1937, din care se vede clar că nu simţea nici o atracţie pentru lovitura de Stat, pentru întrebuinţarea violenţei ca metodă de cucerire a puterii politice.

„Către şefii de Regiuni

Rog comunicaţi legionarilor:

în urma înmormântării mucenicilor Moţa şi Marin, autorităţile s-au speriat, dar nu din cauza dezordinii, ci din cauza Ordinii, într-adevăr impresionante, care a domnit tot timpul.

Imediat, la câteva zile, au început declaraţii ministeriale, lipsite de cel mai elementar interes. Vrem să introducem ordinea. „Vom face totul ca să restabilim ordinea”. Nu înţelegem nimic. De ce să apăraţi o ordine pe care nimeni n-o ameninţă?

Acum circulă zvonul ca autorităţile ar vrea să provoace cu orice chip, împrăştiind vestea că se pune la cale un complot legionar, ca se vor face percheziţii şi arestări, căutându-se cămăşi verzi şi arme prin casele legionarilor.

Se poate ca acestea să fie numai simple zvonuri de cafenea. Totuşi, eu am obligaţia să atrag atenţia legionarilor că:

1. Niciodată Mişcarea Legionară, pentru a birui, nu va recurge la „ideea de complot”, sau la „lovitură de Stat”. Consider aceasta ca o prostie. Mişcarea Legionara nu poate birui decât odată cu desăvârşirea unui proces interior, de conştiinţă al Neamului Romanesc. Când acest proces îi va cuprinde pe majoritatea românilor şi se va desăvârşi, atunci biruinţa va veni automat, fără comploturi şi fără lovituri de Stat. Biruinţa pe care noi o aşteptăm în felul acesta este atât de mare, atât de luminoasă, încât niciodată nu vom admite să fie înlocuită cu o biruinţă ieftină şi trecătoare, născută din complot sau lovitură de Stat.

2. în caz de percheziţii, ziua sau noaptea, legionarii vor deschide şi vor primi autorităţile cu cea mai mare amabilitate. La sedii unde se vor găsi legionari, la apariţia autorităţii, se va comanda „Pentru onor”.

3. Dacă legionarii, familiile şi copiii lor vor fi bruscaţi, maltrataţi, atunci în cel mai mare calm vor zice:

Doamne, pentru biruinţa Legiunii, învredniceşte-ne şi pe noi de orice suferinţa şi de o moarte ca a lui Moţa şi Marin. Acest ordin va fi afişat la toate sediile din ţara.

26 Februarie 1937.

Corneliu Zelea Codreanu

Guvernanţii din acea vreme, în frunte cu Regele şi camarila lui, erau cu atât mai puţin îndreptăţi şi autorizaţi politic şi moral să-l acuze pe Căpitan de „răzvrătire” şi de pregătire a unei lovituri de Stat”, cu cât ei înşişi, cu puţin înainte (11 Februarie 1938), răsturnaseră ordinea existenta în Stat, suprimaseră Constituţia în vigoare, şi, cu ajutorul baionetelor, impuseseră un regim dictatorial. Deci, ei s-au făcut culpabili de întrebuinţarea forţei, ei au recurs la violenţe, ei au călcat în picioare voinţa naţională, exprimata în cursul alegerilor ultime, pentru a acapara în mod ilegal şi abuziv puterea. şi în timp ce guvernul dictaturii regale a azvârlit ţara în aceste convulsiuni politice, ce făcea Codreanu? îi îndemna pe legionari la rezistenţă contra încălcărilor de lege, la insurecţie, la revolta? Nimic din toate acestea. Dându-şi seama ca de orice tulburare ar putea să profite duşmanii din afară, ameninţând integritatea ţării şi independenţa ei naţională, se supune ordinelor arbitrare ale guvernului şi dă dispoziţii legionarilor să renunţe la orice luptă politică şi să se abţină de la orice manifestaţii, de orice natură.

Corneliu Codreanu protestează contra schimbării constituţionale într-o scrisoare adresată lui Vaida Voevod, dar îi eliberează pe legionari de angajamentele lor politice, îndemnându-i ca să se ocupe de aici înainte de afacerile lor profesionale. Căpitanul concediază aşa zicând Legiunea şi o trimite la vatră, aşteptând alte vremuri când îşi va putea relua activitatea ei politică. Această atitudine, de renunţare la orice opoziţie faţă de noul regim, a fost fixată de Căpitan în Circulara din 21 Februarie 1938:

Circulara Nr. 148

„Anunţăm membrii, ca începând cu data de astăzi, 21 Februarie 1938, partidul „Totul pentru ţară” nu mai există.

întreaga conducere a căzut de acord că raţiunea de existenţă a Partidului a încetat.

Toţi cei legaţi până în prezent juridiceşte de acest partid, funcţionari de Stat sau nefuncţionari, sunt dezlegaţi de toate aceste legaturi, luându-şi completa lor libertate de acţiune. Toate funcţiile, şefii de regiuni, de judeţe, etc., sunt desfiinţate. Sediile se închid şi se dau proprietarilor.

Motivele care ne-au determinat la aceasta hotărâre sunt:

Decretul Regal Nr. 870 din 17 Februarie 1938, cuprinde următoarele dispoziţii:

a) Funcţionarii Statului nu pot face politică, nu mai pot face parte din partide.

b) Cei ce nu sunt funcţionari, adică restul de cetăţeni, dacă acţionează politiceşte, sunt sancţionaţi.

c) Conducerea este sancţionată, dacă mai dă circulari, ordine, dispoziţii.

Deci suntem aruncaţi din raportul de Drept în raportul de Forţă. Pe acesta însă, noi nu-l primim. Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legii, manifestându-ne credinţele noastre.

Dacă aceasta n-o putem face şi dacă orice manifestare de credinţa ne este interzisă, raţiunea de existenţă a partidului nostru a încetat.

Noi nu vrem să întrebuinţam forţa.

Nu vrem să întrebuinţăm violenţa.

Ne este suficientă experienţa din trecut, când, fără voia noastră, am fost atraşi pe calea violenţelor. La orice violentare noi nu răspundem în nici un fel: suportăm. şi chiar atunci când întreaga naţiune este tratată ca o turma de animale inconştiente.

Lovitură de Stat nu vrem să dăm.

Prin esenţa însăşi a concepţiei noastre, noi suntem contra acestui sistem. Ea înseamnă o atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe când noi aşteptăm biruinţa noastră de la desăvârşirea în sufletul naţiunii a unui proces de perfecţiune omeneasca.

Nu vom întrebuinţa aceste mijloace, pentru că tineretul de astăzi are prea adânc înfiptă conştiinţa misiunii sale istorice şi a răspunderii sale, pentru a face acte necugetate, care să transforme România într-o Spanie însângerată.

Bucureşti, 21 Februarie 1938

Corneliu Zelea Codreanu

Iată cum răspunde Corneliu Codreanu provocărilor patronate de Palat: retrăgându-se din luptă, renunţând la orice opoziţie, demobilizând mişcarea şi îndemnându-i pe tineri sa-şi desăvârşească pregătirea 1or profesionala. Regele Carol avea drumul liber să guverneze după bunul sau plac. şi atunci un astfel de om, care de bună voie se dă în laturi, se despoaie de orice putere, se desparte de propriul său partid, dându-şi seama ce nenorocire se poate abate asupra ţarii dacă s-ar încăiera poporul cu tiranii, cum poate fi acuzat de răzvrătire şi instigaţie la război civil, când el însuşi, în aceste momente de încordare internă, n-are altă preocupare mai înaltă decât evitarea oricăror tulburări? Prin toate măsurile luate de guvern şi chiar înainte de instaurarea dictaturii regale, Corneliu Codreanu a fost provocat să reacţioneze contra valului de nedreptăţi, iar el nu numai că nu reacţionează, ci oferă Regelui şi guvernanţilor, vinovaţi de sperjur, de violarea tuturor legilor existente, o înaltă lecţie de patriotism şi dragoste de neam. Aşa trebuie să gândească orice cetăţean îngrijorat de viitorul României!

în însemnările de la Jilava, Căpitanul comentează dezbaterea de la proces a acestei acuzaţii cu următoarele cuvinte: „Ori, am dovedit cu principii, fapte, acte şi martori, că nici nu ne-a trecut prin gând vreodată să declanşăm un război civil. Dar nu numai atât: nici măcar să facem o tulburare cât de mică. Primejdia de la Răsărit pândindu-ne fiecare greşeală, fiecare pas”.

 

15. OSâNDIT DIN ORDIN

Apărarea, formată din Cosmovici, Hentescu, Radovici, Lizeta Gheorghiu, Iacobescu, Ranetescu, Caracaş, „a fost impecabilă”, se exprimă Căpitanul cu admiraţie pt. cei ce-au riscat să fie alături de el în aceste ceasuri grele.

Când s-a dat ultimul cuvânt acuzatului, Căpitanul a spus următoarele:

„Onorat Tribunal aveţi în mâinile D-voastră nu viata mea, pe care o dau bucuros, ci onoarea întregii tinerimi a României. Cred în Justiţia militară a ţării mele”.

Nu mai putea insista în dezvinovăţirea lui, căci vedea pe ce pantă apuca procesul: spre o condamnare din ordin. De aceea s-a limitat la o declaraţie de principiu, arătând că Tribunalul ţine în mâinile lui onoarea unei întregi generaţii. Condamnându-l pe el pentru trădare, vroia să spună Căpitanul, întreaga generaţie tânără ar ieşi pătată din acest proces. Nici aceste cuvinte ieşite dintr-o inimă însângerată, n-au avut vreun efect asupra brutelor din Tribunalul Militar, insensibile la orice chestiune de drept şi justiţie.

Convins că nu mai e nici o scăpare, ca Tribunalul ce-l are în faţă nu judecă după lege şi conştiinţă, ci a fost ales şi instruit ca să-l condamne, indiferent de cursul procesului, a dat dispoziţii avocaţilor lui să scurteze pledoariile, în aşa fel încât chiar în noaptea aceea, de Joi, 26 Mai, să se poată pronunţa sentinţa. Ultimul ce trebuia să vorbească, Paul Iacobescu, văzând atmosfera ce domnea în sală, renunţă la cuvânt, fiind trecut de miezul nopţii.

îndată după 12 noaptea, Tribunalul Militar intră „în deliberare”. E un fel de a vorbi, căci sentinţa era pregătită dinainte şi ei n-aveau altceva de făcut decât să o semneze.

în hârtiile lui Ranetescu întâlnim şi mărturia acestuia despre ultimele ore petrecute cu Căpitanul la Malmaison:

„La orele 2 noaptea, Tribunalul „delibera”. Căpitanul stă trist în boxă, fumând o ţigară. Plutea o atmosferă de oboseala şi pesimism. Experienţa celor patru zile de frământare, ne spunea ce şoptea instinctul: „condamnare”! Auzeam parcă loviturile grele ale destinului.

Nu ştiu când a venit ordinul colonelului Zeciu ca acuzatul să fie scos din boxă, pentru a nu fi de faţă la pronunţarea sentinţei – aşa cum spune legea.

L-am văzut pe Căpitan când ieşea spre fundul boxei, între jandarmi, cu faţa întoarsă spre noi, şi făcând cu mâinile un gest de îmbrăţişare. Ochii lui mari, cu reflexe cereşti, parcă implorau iertarea celor ce păcătuiau în faţa lui Dumnezeu şi din el se revărsa atâta iubire şi atâta seninătate! Parca vedeam cum intră în eternitate, în ceva diafan, ca într-un nor de azur, care-l ia de pe pământ şi îl înalţă… Si sufletul mi-a şoptit brutal: n-ai să-l mai vezi!

şi nu l-am mai văzut”.

L-au trecut într-o altă cameră şi după vreo jumătate de oră, a fost dus cu duba, în puterea nopţii, înapoi la Jilava.

Revenit în celula lui, cu forţele slăbite de încordare şi chinuri, Căpitanul avea nevoie de un somn reparator. S-a trântit pe patul de scânduri, cu gândul la ziua de mâine, când îşi va afla condamnarea.

„Dar, nu… O fiară, cu numele de Zeciu, veghea, notează Ranetescu. Trebuia turnată pe gâtul acuzatului şi ultima picătură de venin. A dat poruncă aspră ca în chiar noaptea aceea să se execute citirea sentinţei”.

Căpitanul, în însemnările de la Jilava, a notat pentru posteritate şi această ultimă scenă a procesului sau:

„Pe la 4 sunt sculat în zgomotul unor paşi şi de zăvoarele care se trag. Mă scol în picioare. Intră procurorul Maior Radu Ionescu, grefierul Tudor, Comandantul închisorii şi ceilalţi ofiţeri de gardă.

Grefierul citeşte: Tribunalul Militar a răspuns afirmativ la toate întrebările. Sunteţi condamnat la 10 ani muncă silnică.

Mai rămâne câteva minute şi se uită la mine. Maiorul face ochi şi dă din umeri. Pleacă toţi.

în faţa marii nedreptăţi care mă loveşte, sunt liniştit, cu conştiinţa împăcată”.

Mai rămâne o ultima speranţa: recursul la Curtea de Casaţie Militară. Avocaţii se pregătesc pentru acest ultim asalt. Toate articolele din Codul Penal şi Codul de Justiţie Militară au fost violate. Nu se poate ca înaltul For de Justiţie Militară să nu sesizeze motivele de recurs şi să nu ordone o nouă judecare a procesului, anulând sentinţa data de Tribunal.

Luni, 13 Iunie, vin din nou avocaţii la Căpitan, pentru a examina împreuna motivele de recurs în Casaţie. Recursul este fixat pentru Miercuri 15 Iunie. Avocaţii cred că vor putea obţine o amânare a recursului, de cel puţin 15 zile, căci aşa e uzul, pentru a putea prezenta noi motive. O oarecare lucire de speranţă mai are şi Căpitanul, căci, cum spunea el, „Sunt condamnat pe simple afirmaţii. E ceva unic în analele proceselor, juridic şi procedural”. Dar şi aceasta îndepărtată speranţă se stinge repede. Camarila de la Palat îşi pusese oamenii ei şi la Curtea de Casaţie Militară. Un oarecare General Turbatu prezida aceasta Curte. Prima dezamăgire. Nu se acorda amânarea de 15 zile, aşa cum era uzul, ci recursul se judeca după aceeaşi procedură rapidă. Abia două zile au câştigat avocaţii. Recursul se judecă Vineri, 17 Iunie, ora 5 după masă. I-a adus Căpitanului ştirea soţia lui, venită la Jilava în dimineaţa acestei zile.

Citim în însemnările de la Jilava, Vineri, 17 Iunie, seara:

„Acum o jumătate de oră au venit avocaţii la mine şi i-au spus că s-a respins recursul meu la Casaţia Militară.

Erau cu toţii trişti şi abătuţi. Am stat cu ei vreo 15 minute. I-am întrebat cum s-au desfăşurat dezbaterile. Mi-au spus în câteva cuvinte; ne-am despărţit”.

Motivele de recurs la Casaţie, prezentate de avocaţii apărării, după consultarea lor cu Corneliu Codreanu, se găsesc la sfârşitul cărţii Adevărului în Procesul Căpitanului. Sunt atât de numeroase violările săvârşite de Tribunal în acest proces, atâtea nedreptăţi acumulate, atâtea flagrante încălcări ale legii şi ale regulilor procedurale, toate de o gravitate excepţională, încât Curtea Militară de Casaţie dacă ar fi reţinut unul singur din aceste motive, ar fi trebuit să admită recursul. Suveran şi dispreţuitor, Curtea Militară trece peste toate violările şi respinge recursul, pentru că şi această înaltă instanţă militară fusese pusă în prealabil la pas, judecând nu după lege şi conştiinţă, ci după ordinele primite, care scoteau din funcţie adevărata justiţie.

Sentinţa Căpitanului e total ruptă de faptele judecate la proces şi de regulile de drept şi procedură cuprinse în Codul Penal şi Codul de Justiţie Militară. Nu exista nici o corespondenţă, nici o legătură între dezbaterile procesului şi rezultatul lui final. Cum poţi să condamni pe un om când nu ai nici cea mai mica proba de vinovăţie contra lui?

Nu vom înţelege acest proces şi nici absurda sentinţă ce s-a dat, dacă nu cunoaştem fondul lui politic. Trebuia eliminata din complexul vieţii politice romaneşti o mişcare ce se opunea cu îndârjire „apropierii de Rusia”. Palatul ajunsese în acea perioadă un centru al conspiraţiei comuniste din România. Dispărând Codreanu, se credea la Palat, va dispărea Mişcarea şi atunci drumul va rămâne liber pentru implantarea marxismului în ţara noastră. La aceasta decizie de politică internaţională, s-a adăugat şi o consideraţie de politică interna. Minoritatea evreiască deţinea în perioada Regelui Carol frânele guvernării. Prin intermediul Elenei Lupescu făcea şi desfăcea toată politica ţării. în domeniul economic, evreimea controla 70 la suta din bogăţia naţională. Ascensiunea Mişcării Legionare ameninţa situaţia privilegiată a evreimii din România atât pe plan politic cat şi pe plan economic. Si atunci factorul extern, al comunismului mondial, a coincis cu interesul evreimii: trebuia întrerupt cu orice preţ procesul democratic în curs, prin care Mişcarea Legionară ar fi ajuns la putere pe căile indicate de Constituţie. De aici lovitura de Stat, arestările, procesul Căpitanului, condamnarea lui şi apoi asasinarea lui în Noiembrie 1938.

 

16. ANULAREA SENTINţEI DE CONDAMNARE A CăPITANULUI şI REABILITAREA MEMORIEI LUI

Conform deciziei Nr. 1 a Comisiei speciale de Revizuire, procesul Căpitanului a fost trimis la înalta Curte de Casaţie pentru a fi revizuit. Judecata revizuirii s-a ţinut Sâmbătă, 30 Noiembrie, exact în ziua când sfintele oseminte ale Căpitanului, purtate pe umeri de legionari, străbăteau străzile Capitalei, pentru a fi depuse în Mausoleul de la Casa Verde.

în darea de seama asupra procesului, ziarul Buna Vestire din 1 Decembrie face o comparaţie între împrejurările şi atmosfera în care a fost condamnat Căpitanul în Mai 1938 şi schimbarea de decor în care a fost judecată revizuirea sentinţei, dată cu doi ani şi jumătate înainte:

„Atmosfera în care s-a desfăşurat judecarea revizuirii acestui proces istoric în arhitecturala sală a înaltei Curţi de Casaţie a fost cu totul alta decât aceea în care a fost condamnat Căpitanul.

Cine a judecat atunci, cum s-a judecat şi unde s-a judecat? Oroarea nedreptăţii este încă vie în memoria noastră. Un pod de cazarmă improvizat în sala de judecată. O atmosferă închisă până la strangulare.

Cine au judecat ieri?

Cele mai înalte figuri ale magistraturii ţării: Primul Preşedinte al înaltei Curţi de Casaţie, înconjurat de patru preşedinţi ai secţiilor Supremei Instanţe.

UNDE s-a judecat ieri revizuirea?

în supremul For al Justiţiei”.

Revizuirea procesului Căpitanului s-a judecat în sala de şedinţe a Secţiilor Unite de la înalta Curte de Casaţie. Completul de Judecată a fost format din următorii înalţi magistraţi:

Dimitrie Lupu, Primul-Preşedinte al înaltei Curţi de Casaţie,

Dimitrie Cihodariu, Preşedintele Secţiei I.

Mihail Mosgos, Preşedintele Secţiei II.

Constantin Macri, Preşedintele Secţiei III.

Titu Magheru, Preşedintele Secţiei IV.

Fotoliul Ministerului Public a fost ocupat de Coman Negrescu, Procuror General la Curtea de Casaţie.

Funcţia de Secretar al Comisiei de Judecată a fost îndeplinită de Filip Mihăilescu, Prim-magistrat, Consilier la Curtea de Apel.

Pe banca apărării au luat loc Alexandru Vergatti şi Horia Cosmovici. Doamna Elena Codreanu, ca parte civilă, este reprezentată de avocaţii Vergatti şi Cosmovici.

în sală au fost prezenţi, în afară de Doamna Elena Codreanu, următoarele persoane; Doamna Liana Cotiga, avocat, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu, ing. Blănaru, Comandanţi ai Bunei Vestiri, Colonel ştefan Zăvoianu, avocat Traian Cristescu, Dr. şerban Milcoveanu, Preot Udrişteanu, duhovnicul Căpitanului, Mitropolitul Gurie, Inginer Tonescu, Vasile Mailat, primarul Sectorului III Albastru, George Axinteanu, Inginer ţintă, Inginer Scărlătescu şi reprezentanţii presei române şi străine.

Procesul de revizuire judecându-se după represaliile de la Jilava, petrecute în noaptea de 26/27 Noiembrie, Mihai Antonescu, Ministrul Justiţiei, a crezut de cuviinţă să interzică difuzarea procesului prin radio, aşa cum deciseseră avocaţii apărării, de acord cu Ministerul Presei şi Propagandei. Motivul invocat de Mihai Antonescu era ca transmiţându-se dezbaterile de la înalta Curte de Casaţie, să nu se producă noi tulburări în ţara. De fapt revizuirea procesului a coincis cu ziua funeraliilor Căpitanului, încât în acest moment toată ţara trăia într-o adânca reculegere. Vârtejul răzbunării trecuse. Măsura lui Mihai Antonescu era o ofensa adusa memoriei Căpitanului. Cum adică, atunci când s-a judecat procesul sau în 1938 şi a fost condamnat la zece ani închisoare pentru „trădare”, toate mijloacele de comunicaţie ale Statului au urlat săptămâni de-a rândul, dezvăluind existenţa unui complot contra Statului, şi au difuzat cu satisfacţie „exemplară” sentinţa aplicată principalului tulburător al ordinii publice, de către Tribunalul Militar, iar acum, când cea mai înaltă instanţă a ţării păşea la revizuirea acestui proces odios, vroind să reabiliteze memoria lui Corneliu Codreanu, Ministrul de Justiţie al unui Stat Naţional Legionar interzicea ca ţara să afle prin radio adevărul şi să se bucure de anularea sentinţei anterioare de către un complet de judecată drept şi dezbrăcat de orice patimă?

Mihai Antonescu a fost instigatorul acestei dispoziţii, dar el n-a apărut în instanţă. Respingerea cererii ca procesul să fie radio-difuzat şi-a asumat-o direct înalta Curte de Casaţie, la intervenţia lui Mihai Antonescu. Comunicându-i-se lui Horia Cosmovici această decizie, el n-a trecut-o sub tăcere, ci a luat microfonul în mână şi a vestit-o ţării prin toate posturile noastre de radio. El n-a atacat înalta Curte de Casaţie şi nici nu s-a plâns de măsura luată, ci, dimpotrivă, i-a dat cu totul altă interpretare, exprimându-şi încrederea în justiţia ţarii: „

Aici vorbeşte Horia Cosmovici.

Anunţ toată lumea ca înalta Curte de Casaţie ne-a comunicat că respinge cererea ca procesul să fie radiodifuzat.

Ca avocat şi ca legionar, înţeleg să mă supun şi să primesc cu toata mulţumirea, pentru că destul n-a fost justiţie în această ţară, destul şi-a făcut toată lumea de cap. Astăzi când un înalt magistrat îşi comunică dorinţa, noi, legionarii, primii, trebuie să ascultăm, să înţelegem şi să păstram ceea ce ne-a spus Căpitanul că fără justiţie o ţară moare.

Prestigiul justiţiei şi legalităţii rămâne religia regimului şi a Mişcării Legionare”.

La ora 9,50, Completul de Judecată intră în sala de şedinţe, compus din Primul-Preşedinte Dimitrie Lupu şi preşedinţii celor patru secţii. Dimitrie Lupu, după ce a făcut apelul părţii civile, a dat citire Deciziei Nr. 1 a Comisiei Speciale de Revizuire, prin care s-a trimis procesul Căpitanului în faţa înaltei Curţi de Casaţie. Lectura acestei decizii a durat 30 de minute şi a fost ascultată în adâncă tăcere de întreaga asistenţă. După citirea acestui act, Preşedintele Dimitrie Lupu dă cuvântul Procurorului-General Coman Negoescu.

Parchetul cere reabilitarea Căpitanului şi anularea sentinţei de condamnare

Procurorul-General Coman Negoescu şi-a însuşit concluziile Comisiei de Revizuire şi adresându-se Curţii a spus următoarele:

„D-voastră, chemaţi să vă pronunţaţi în fond asupra revizuirii, luând în considerare cercetările şi concluziile Comisiei, de admitere în principiu a revizuirii, urmează să declaraţi fără valoare hotărârea de condamnare şi să reabilitaţi memoria condamnatului Corneliu Zelea Codreanu, bineînţeles făcând un examen al hotărârii şi văzând dacă nu cumva hotărârea de condamnare se menţine şi pe alte temeiuri.

în cazul de faţa, dacă se examinează hotărârea de condamnare, se vede că ea nu poate să-si găsească un alt reazem. Corneliu Zelea Codreanu a fost condamnat pentru patru fapte, crime şi delicte. Comisia de admitere în principiu a găsit că legea a fost greşit aplicată şi că faptele au fost greşit stabilite. Constatările şi concluziile Comisiei se impun înaintea D-voastră.

D-voastră urmează ca, pe baza acestor constatări şi concluzii, întrucât hotărârea de condamnare nu se poate menţine pe alte consideraţii, făcând aplicarea art. 508 din pr. p., să declaraţi nulă şi fără valoare, hotărârea de condamnare şi să reabilitaţi memoria lui Corneliu Zelea Codreanu, punând astfel sfârşit efectelor unei hotărâri pătată de eroare.

Acestea sunt concluziile noastre”.

Cuvântul Apărării. Pledoaria Avocatului Alexandru Vergatti

După concluziile Procurorului-General, Primul Preşedinte Lupu dă cuvântul avocatului Alexandru Vergatti.

Avocatul Alexandru Vergatti a fost şeful contenciosului legionar pe timpul Căpitanului şi a rămas în aceeaşi funcţie şi sub regimul legionar.

Avocatul Vergatti a atacat aspectul politic al procesului, arătând că ceea ce s-a introdus în dosare nu are nici o legătura cu adevărata cauză. „Vă mărturisesc cinstit că în clipa în care trebuie să arătăm în faţa D-voastră motivele pentru care cerem rejudecarea procesului Căpitanului, nu pot să fac acest lucru fără să încerc în sinea mea să mă gândesc la cel care şi-a dat viaţa, la cel care s-a dus pentru un adevăr, adevăr pe care-l slujim şi îl profesăm cu toţii. şi nu pot face acest lucru, Domnule Preşedinte şi Onorată înaltă Instanţă, pentru ca dacă am încerca să judecam acest proces simplu, aşa cum s-ar părea că reiese din textul rigid al legii, nu v-am cere altceva D-voastră decât o schimbare de perspectivă, v-am cere ca într-un proces, care a avut o anumita perspectivă, D-voastră să pronunţaţi o hotărâre care să-i dea o altă perspectivă. O cerem noi – nu anticipăm asupra hotărârii Curţii.

„Dar nu aceasta este intenţia noastră. Pentru că, Domnule Preşedinte şi Onorată Instanţă, procesul Căpitanului a căpătat valoarea unui truism, pentru acei care nu s-au mai interesat nici de fond şi nici de întinderea acestor adevăruri.

în acest proces nu s-a judecat dacă într-adevăr acel oricine este cineva, nu s-a ocupat nimeni de acea scrisoare de care Onorata Comisie spune că nu s-a ţinut seama, nu s-au ocupat de aceste lucruri; s-au preocupat cu totul de altceva şi anume, din ce trăieşte Căpitanul, dacă Căpitanul este deştept sau nu, s-au preocupat dacă vorbeşte sau nu bine, dacă e un bun cuvântător la întruniri publice; nu s-au preocupat dacă adevărurile pe care el le spunea au valoare naţională, autentică.

Atunci, domnilor, noi suntem obligaţi astăzi să lămurim cinstit şi cu toată tăria pe care ne-o dă credinţa noastră, liniştea noastră, încrederea în D-voastră, lămurim juridiceşte de ce în clipa în care procesul Căpitanului s-a judecat, s-a făcut o greşeală.

Procesul acesta, născut în faţa unui tribunal militar, a avut o sorginte: neînţelegerea adevărurilor profesate de un om, neînţelegerea unor adevăruri, care erau curente, dar inacceptabile pentru ei.

în clipa în care a fost trimis în judecată şi s-a spus ca o organizaţie înfăptuită de Căpitan prezintă o anumită coloratură, nu s-a spus acest lucru din reaua credinţă a acelora care ştiau prea bine că aceasta organizaţie are cu totul alt caracter decât cel pe care l-au înscris ei în dosarele pe care le aveţi D-voastră, ci a pornit din altceva, din inacceptarea noilor instrucţiuni ale Statului, aşa cum au fost arătate în circulările care au fost scoase de către Căpitan. Procesul a pornit, pentru că C. Z. Codreanu a dat o circulară.

Se hotărâse suspendarea Constituţiei şi pierderea tuturor drepturilor de către toţi oamenii. şi atunci C. Z. Codreanu a dat o circulară în care spunea aşa: „Deci suntem aruncaţi din raportul de Drept, în raportul de Forţă.

Pe acesta insa noi nu îl primim.

Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legii, manifestându-ne credinţele noastre, dacă aceasta n-o putem face şi dacă orice manifestare de credinţă, raţiunea de existenţă a partidului nostru a încetat.

Noi nu vrem să introducem forţa.

Nu vrem să întrebuinţam violenţa.

Ne este suficientă experienţa din trecut, când fără voia noastră am fost atraşi pe calea violenţei. La orice violentare, noi nu mai răspundem în nici un fel. Suportăm. şi chiar atunci când întreaga naţiune româna este tratata ca o turmă de animale inconştiente.

Lovitură de Stat nu vrem să dăm.

Prin esenţa însăşi a concepţiei noastre, noi suntem contra acestui sistem.

Ea înseamnă o atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe când noi aşteptăm biruinţa noastră de la desăvârşirea în sufletul naţiunii a unui proces de perfecţiune omenească.

Nu vom întrebuinţa aceste mijloace, pentru că tineretul de astăzi are prea adânc înfiptă conştiinţa misiunii sale istorice şi a răspunderilor sale, pentru a face acte necugetate, care să transforme România într-o Spanie însângerată.

Generaţia noastră întreagă vede bine mănuşa ce i s-a aruncat.

Mănuşa aruncată va rămâne însă jos.

Noi refuzăm să o ridicăm”.

Atunci, domnilor, au supărat aceste lucruri. în clipa în care s-a hotărât desfiinţarea organizaţiilor politice şi s-a trecut la măsuri, s-au supărat toţi aceşti oameni, care, neacceptând principiul, au cugetat în fundul sufletului lor să-i facă un proces. începuse în mintea lor să se înscăuneze gândul acesta al trimiterii în judecată pentru faptele pe care vi le vom expune.

S-au găsit toţi aceşti oameni în faţa unei noi circulări a Căpitanului, o circulară pe care, cum o spune chiar la sfârşitul circulării, o adresează Miniştrilor din ţara Românească (e vorba de scrisoarea deschisă adresată lui Vaida Voevod). Avocatul Vergatti citează din aceste circulări o serie de pasaje din care rezultă netemeinicia acuzaţiilor aduse lui Corneliu Codreanu, apoi continuă:

Domnilor, Justiţia nu este făcută pentru a trimite în judecată. Justiţia este făcută pentru a face dreptate; ea nu este un simplu instrument mecanic, este conştiinţa omenească, care acţionează în cadrul textului de lege.

în acest proces s-a vorbit încontinuu de ordinea publică, s-a vorbit de fondul acestui proces, că trebuie să fie judecat aşa cum a fost judecat, nu pentru ca ar fi un proces normal, căci este un proces anormal, în care ordinea publică a fost lezată.

A fost o problema pe care noi nu vrem să o repetăm în faţa D-voastră, pentru că am putea greşi. Noi nu vrem să ne situăm în acest domeniu de ordine publică, nici atunci şi nici acum, căci atunci ca şi acum nu puteam vorbi de o ordine publică legală.

Ordinea publică este una singură, nu forma pe care o îmbracă, ci forma ei adevărat structurală. Nu se poate încerca să se şantajeze conştiinţa unor oameni prin întrebuinţarea unor termeni care nu-şi au locul. S-a vorbit încontinuu în acel proces de încălcarea ordinii publice şi nu s-a articulat în nici un fel cum şi în ce fel ordinea publică este lezată”.

Aspectele procesului

Alexandru Vergatti constată ca procesul a avut două aspecte: unul expus mai înainte, de ordin politic „care a reieşit din neînţelegerea, din aceasta neacceptare a adevărurilor, a principiilor politice expuse de Corneliu Zelea Codreanu”

şi un al doilea aspect, al trădării de care s-a făcut vinovat Corneliu Codreanu.

„Forma de trădare o capătă cele 6 circulări pe care D-l Procuror General le-a expus, circulări care au dus la inculparea legală, pentru motivul că în fruntea lor, aceste acte poarta cuvântul „secret”.

Dar simpla lor citire arată că acest caracter de secret – cu alte cuvinte inerent siguranţei Statului – din partea autorităţilor de la care emană aceste acte, nu pot apărea secrete prin parafarea cu apostila de „secret”, ci prin conţinutul lor. Este foarte uşor ca o instituţie, care are posibilitatea de a da caracter de secret unui act, să-i pună această titulatură; dar titulatura nu are importanţă, caracterul actului trebuie să fie secret.

De aceea socotesc cp nu se poate în nici un caz, nu numai astăzi, dar nu se poate nici atunci şi nici oricând în acest proces care trebuie să intre în istorie, să se mai discute altceva, decât inanitatea acestor acte, care nu pot avea alt caracter, decât cum nu se poate face justiţie.

Eu, personal, încheind expunerea mea, cer să faceţi dreptate: să răsfrângeţi din conştiinţa şi atitudinea D-voastră de „Magistrat” toata liniştea şi toată mândria dreptăţii definitive a acestui neam. Va cer, domnilor magistraţi, să ne eliberaţi sufleteşte de toate îndoielile care ne-au curmat tinereţile noastre şi luptele noastre prin puşcării. Vă cerem să faceţi dreptate, să daţi rând cinstei, să daţi drum liber atitudinii neinfluenţate şi oneste, să răspândiţi în ţară toată atitudinea personalităţii D-voastră, aşa cum aţi făcut-o în tot decursul carierei D-voastră de „Magistraţi”.

Eu nu pot decât să vă citesc cuvintele Căpitanului, aflate pe o filă în acest dosar, cuvinte pe care Căpitanul, vizionar de proporţii mitice, le-a scris în ziua de 13 Martie 1938:

„După fiecare răstignire, urmează o înviere; după fiecare înviere, o cădere a judecătorilor nedrepţi.

Te rog să fi sigur că ne vom bucura împreună în ziua învierii, pentru că toţi duşmanii noştri au puterea de a ne răstigni, dar nu şi pe aceea de a opri învierea, care urmează fiecărei răstigniri”. Vă cerem să faceţi dreptate, prin învierea luptei tineretului roman”.

Pledoaria Avocatului Horia Cosmovici

Horia Cosmovici a fost Ministru Subsecretar de Stat la Preşedinţia Consiliului pentru probleme doctrinare, în guvernul prezidat de Generalul Antonescu. înaintea revizuirii procesului Căpitanului, Cosmovici a venit la mine şi mi-a spus că el îşi dă demisia din guvern, pentru a putea apărea ca avocat al apărării în faţa înaltei Curţi de Casaţie. E un caz rar şi poate unic în analele politice româneşti ca o persoana să renunţe la o demnitate ministerială pentru a putea pleda într-un proces. în definitiv, se găseau mulţi alţi avocaţi care ar fi putut să-i apere memoria lui Corneliu Codreanu. Dar cum Horia Cosmovici a fost unul din cei şapte avocaţi care au pledat în procesul Căpitanului din 1938 şi i-a cunoscut toata maşinaţia lui ocultă, nu putea lipsi de la îndatorirea de a dezvălui încă odată în faţa justiţiei şi a ţării întregi crunta nedreptate făcută Căpitanului.

Preşedintele Dimitrie Lupu dă cuvântul Avocatului Horia Cosmovici. Cosmovici îşi începe pledoaria, explicând că prin acest proces s-a judecat zbuciumul unei generaţii, care s-a concretizat în doctrina lui Corneliu Codreanu şi a altor gânditori ai Legiunii.

„înaltă Curte, D-voastră judecaţi zbuciumul unei generaţii: al unei generaţii de credinţă.

Când spun „generaţie”, nu mă refer la un număr de ani; după cum când voi întrebuinţa cuvintele „tineresc” sau „tinereţe” sau „tânăr”, nu mă refer la culoarea părului. Pentru ca noi întotdeauna am avut bătrâni şi experienţa părului alb, care ne-au apărat şi îndrumat paşii. Generaţia noastră, ca şi tinereţea noastră, este o chestiune de atitudine sufletească. Cel mai tânăr om al Franţei, la un moment dat, a fost Clemenceau. şi în Mişcarea Legionară cel mai tânăr om din vremuri grele a fost Generalul Cantacuzino-Grănicerul.

Astăzi, când ne-am asumat o răspundere care depăşeşte posibilităţile multora, în această ţară găsim printr-o providenţă care ne-a apărat întotdeauna, sfaturile şi experienţa unui om care ne ajută, ne fereşte şi ne apără cu întreg prestigiul persoanei sale.

înaltă Curte, ce este Mişcarea Legionară?

Este prima revoluţie a neamului românesc. Prima revoluţie care se împlineşte.

Noi am mai avut încercări în trecutul istoriei noastre, dar nici una dintre ele nu a fost împlinită. Aceasta se explică prin îndoitul punct de vedere, că revoluţia noastră este o revoluţie spirituala şi în al doilea rând, că este o revoluţie proprie a noastră, strâns legată de tot ce este românesc, de tot ce a trăit pe acest pământ.

Revoluţia legionară nu şi-a întors ochii nicăieri pentru a prinde şi-a desprinde linia viitorului neamului românesc. Ea s-a întors la Mihail Kogălniceanu, la Eminescu, la Conta, la toţi aceşti oameni ai trecutului nostru, care au fost premergătorii, în vremea când problema nici nu se punea în Europa.

Ce reprezintă în esenţa ei această Mişcare Legionară?

Ne-o arată unul dintre prietenii pe care i-am pierdut, mare figura legionară, Puiu Gârcineanu, într-o carte aşa cum putem scrie noi legionarii, în vremea când mai mult simţeam decât gândeam, carte intitulata Din lumea legionară. Vă rog să îngăduiţi a-i aduce lui Puiu Gârcineanu prinosul amintirilor mele şi în acelaşi timp să-l înconjor de celălalt bun prieten, cu care s-a înţeles întotdeauna, Iordache Nicoară, şi respectat de vechii luptători. Numai cine nu e legionar sau poate dintr-o trufie nemăsurată, ar putea să vorbească cu uşurinţă de aceşti doi oameni.

înaltă Curte, suntem unica mişcare care împletim credinţa bisericii ortodoxe cu o mişcare politică.

Legionarismul este în primul rând credinţa în Dumnezeu, în sensul cel mai pur, în sensul credinţei noastre creştine.

Mişcarea Legionară se poate defini printr-o singură frază: este o luptă gigantică, luptă de încordări uriaşe, pentru a tinde către perfecţiunea şi sublimul arătat nouă de linia bisericii creştine. Această mişcare pune ca o condiţie esenţială, pentru ca acest neam să poată păşi înainte pe drumuri noi, transformarea interioară, schimbarea omului. Nu poţi să ai dreptul să ceri altuia să se îndrepte, până când în prealabil tu însuţi nu încerci să te îndrepţi”.

în continuare Avocatul Horia Cosmovici explică ce rol joacă în doctrina legionară Credinţa învierii din Morţi, înviere învăţată de Biserica Creştină.

Abordează apoi programul politic al Mişcării, din care reţine gravitatea problemei jidoveşti şi plaga politicianismului în viaţa publică a României, bazându-se pe numeroase citate din lucrările Căpitanului.

în ce priveşte metodele de luptă ale Legiunii, Cosmovici arată ca ele nu s-au inspirat din principiul violenţei, pentru a cuceri puterea. Dimpotrivă, chiar în primele zile de la întemeierea Mişcării, Corneliu Codreanu a declarat că va acţiona exclusiv în cadrul legilor ţării: „Vom merge pe linia legilor ţării, neprovocând, ocolind orice provocare, nerăspunzând la nici o provocare”.

Corneliu Codreanu a cerut să fie răzbunat şi toţi cei vinovaţi de dezastrul ţării să fie pedepsiţi. Dar cum? Nu prin acţiuni singuratice şi necontrolate de răzbunare, ci prin procedeu legal. Iată se spune la punctul 84 dinCărticica şefului de Cuib:

„Primul punct din programul legionar dacă va întreba cineva, să-i spuneţi că este jurământul pentru pedepsire. A doua zi după victoria legionară, se va constitui Tribunalul excepţional, care va chema în faţa lui şi va judeca:

Pe toţi jefuitorii banului public.

Pe toţi cei ce au primit mită, înlesnind afaceri.

Pe toţi cei ce, încălcând legile fundamentale ale ţarii, au persecutat, au ucis, au lovit în legionari sau în familiile lor.

Orice funcţie ar deţine de la jandarm la ministru, nimeni nu va scăpa acestei judecăţi”.

Grija de legalitate l-a urmărit pe Corneliu Codreanu permanent, chiar şi atunci când legionarii lui erau supuşi la chinuri şi ilegalităţi de nedescris şi se puteau prevedea reacţii, când suferinţele atingeau limita disperării, cum s-a întâmplat în anumite cazuri. Cuvântul lui de ordine a fost permanent: supunere la legi şi răbdare în faţa celor mai mari nedreptăţi.

Din această perspectivă, Horia Cosmovici arată cât de absurdă a fost acuzaţia de aţâţare la război civil, azvârlită Căpitanului în cursul procesului său. Cu ajutorul ultimelor declaraţii şi circulări ale lui Corneliu Codreanu, demonstrează cât de preocupat era şeful Legiunii ca să nu se producă nici o tulburare în ţară, nici chiar atunci când locuitorii ei au fost despuiaţi de toate drepturile lor prin lovitura de Stat a Regelui Carol. El îşi dădea seama de nenorocirea ce s-ar abate asupra ţarii, dacă Românii s-ar încăiera între ei, în timp ce duşmanii pândeau la hotare.

Horia Cosmovici îşi încheie pledoaria cu următoarele cuvinte:

„înaltă Curte, sunt la sfârşit.

Am scris o broşură intitulată Adevărul în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu, în Mai 1938. Aceasta broşura am scris-o în timpul prigoanei – cum o numim noi, urmăriţi de agenţi, am scris-o în diferite case, o parte la mine acasă, o parte la Alex. Ghica, altă parte la Ion Boroianu, apoi în casa lui Danielopol. Am împărţit-o tuturor ca să poată cunoaşte adevărul în procesul Căpitanului.

Am numai două lucruri aici care sunt ale mele. Mă voi referi numai la unul dintre ele, pentru ca, înaltă Curte, convingerea mea sinceră este că sunt atât de departe de a mă considera, de a mă socoti un om priceput să despic destinul neamului, să-l pot vedea; dar am o credinţă a mea şi această credinţă o slujesc până la ultima suflare.

Ei bine, veţi vedea că am izbutit eu care, vă spuneam, sunt departe de perfecţiune – sunt departe chiar de linia legionară cu mii de metri – am izbutit să fiu proroc. Să nu mire lumea: am fost cinstit când am scris – şi o ştiu toţi legionarii, este un lucru care poate fi controlat… Scriam:

„Când o judecată este dreaptă, nu mai judecă nimeni, dar când o judecată e strâmbă, atunci judecă toată lumea. Iată de ce procesul Corneliu Codreanu, pierdut înaintea instanţei militare, continua în faţa Tribunalului ţării şi sentinţa rămâne să se dea”. Nimeni nu mai credea în biruinţa legionară când am scris aceasta – „şi nu se ştie de care parte vor fi trădătorii şi de care parte patrioţii”.

înaltă Curte, concluziile mele de azi le-am trasat atunci, în 1938.

Azi nu ştiu în ce măsură am izbutit să vă prezint întregul zbucium al generaţiei noastre până la acest punct.

înaltă Curte, vă cer în faţa unui mormânt, azi deschis din nou, al Căpitanului, să binevoiţi a accepta ca să aveam posibilitatea, noi legionarii, prin D-voastră, să mai smulgem acestui mormânt pentru ţară Româneasca încă o biruinţă, prestigiul justiţiei.

Vă rog daţi-ne-o, căci altfel nu am mai putea trăi”.

Dezbaterile fiind închise, Curtea a intrat în deliberare. La ora 7 seara, înalta Curte de Casaţie, în plenul ei, a intrat în sala aducând următoare decizie:

Memoria Căpitanului a fost reabilitata

„Comisia, potrivit deciziei Nr. 1/940 dată de Comisia pentru revizuirea proceselor politice şi a decretului-lege Nr. 3226/1940 art. 4 şi art. 506 din procedură penală, decide:

Declară fără valoare sentinţa tribunalului militar, Secţia l-a, a Corpului II Armată Bucureşti, privitoare la defunctul Corneliu Zelea Codreanu şi îi reabilitează memoria.

Ordonă publicarea acestei hotărâri în Monitorul Oficial, pe cheltuiala Ministerului de Justiţie, şi într-un ziar din capitală, la cererea D-nei Elena Corneliu Codreanu, soţia Căpitanului”.

 

17. REVIZUIREA PROCESULUI POLITIC A 19 LEGIONARI

Guvernul dictaturii carliste nu s-a mulţumit cu condamnarea Căpitanului, ci după ce sentinţa acestuia a rămas definitivă, prin respingerea recursului său în ziua de 17 Iunie 1938, a trimis în judecată pentru motive identice şi la scurt interval şi pe 19 fruntaşi ai Legiunii, considerându-i pe aceştia complici la delictele şi crimele ce le-ar fi săvârşit şeful Legiunii şi pentru care a primit pedeapsa de 10 ani închisoare.

Conducătorii legionari, trimişi în judecată, se aflau internaţi în Lagărul din Miercurea Ciuc, când a venit ordinul să fie transportaţi la Bucureşti, pentru a se înfăţişa înaintea aceluiaşi Tribunal Militar, Secţia a I-a a Corpului II Armată, care l-a osândit şi pe Căpitan. Evident, după ce membrii Tribunalului Militar n-au avut nici un scrupul de conştiinţă ca să execute ordinul de la Palat, condamnându-l pe nedrept pe Corneliu Codreanu, cu atât mai puţin puteau fi impresionaţi de protestele de nevinovăţie ale colaboratorilor Căpitanului. în 25 Iunie 1938, a început procesul fruntaşilor Legiunii şi s-a încheiat la 1 Iulie cu condamnarea în bloc a tuturor acuzaţilor, variind în sentinţele lor doar anii de închisoare. Pedeapsa cea mai mare au primit-o Vasile Christescu şi Alexandru Cantacuzino, 9 ani de închisoare, deoarece fugiseră de sub escortă, când erau transportaţi cu trenul de la Miercurea Ciuc la Bucureşti, iar restul de la 7 ani până la un an.

Comisia pentru revizuirea proceselor politice şi sancţionarea magistraţilor vinovaţi s-a ocupat şi de cazul celor 19 fruntaşi legionari, condamnaţi la 1 Iulie 1938, dând o decizie de revizuire a procesului lor.

Hotărârea Comisiei pentru revizuirea proceselor politice

Decizia Nr. 4 din 21 Noiembrie 1940

Comisia formată din Domnii:

Preşedinte: Domnul ştefan P. Mihăileanu, Consilier la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Membrii: D-nii Vasile Buţureanu, Consilier la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Constantin Năvârlie, Consilier la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Alexandru Oteleşteanu, Profesoi Universitar.

Vintilă Dongoroz, Profesor Universitar.

Comisia: Luând în examinare modul cum a fost judecat procesul politic privitor pe 1) Vasile Christescu, 2) Alexandru Cantatuzino, 3) Alexandru Cristian Tell, 4) Gheorghe Istrate, 5) Mihail Polihroniade, 6) Paul Craja, 7) Traian Cotigă, 8) Sima Simulescu, 9) Virgil Ionescu, 10) Bănică Dobre, 11) Furdui Gheorghe, 12) Clime Gheorghe, 13) şerban Milcoveanu, 14) Nicolae Totu, 15) Radu Budişteanu, 16) Apostolescu Gh., 17) Serafim Aurel, 18) Eugen Ionică, 19) Preotul Nicolae T. Georgescu-Edineţi, care formează dosarele 895 şi 900 din 1938, ale Tribunalului Militar al Corpului II Armată, Secţia I-a, proces soluţionat prin sentinţa Nr. 503 din 1 Iulie 1938, rămasă definitivă prin nefolosirea căilor de reformare de către cei doi dintâi şi prin respingerea recursului celorlalţi inculpaţi de către Curtea Militară de Casare şi Justiţie, care a avut loc prin Decizia cu Nr. 416, din 26 Iulie 1938, a acelei Curţi, cum şi recurs introdus contra acestei din urma decizii, motivat pe necompetenţa instanţelor militare de a-i judeca pentru faptele pentru care au fost trimişi în judecată, care a avut loc prin Decizia Nr. 4591, din 7 Octombrie 1938, a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Secţia II-a, cum şi pe neconstituţionalitatea art. 128, punctul 3 din Codul de Justiţie Militară, care a avut loc prin Decizia Nr. 125, din 30 Martie 1939, a Secţiilor unite ale aceleiaşi înalte Curţi, sentinţă prin care au fost condamnaţi primii doi, în lipsă, la câte 9 ani închisoare corecţională, 120.000 lei amendă şi 6 ani interdicţie corecţională, următorii până la al 15-lea inclusiv, la câte 7 ani închisoare corecţională, 20.000 lei amendă şi 6 ani închisoare corecţională, următorii trei câte 5 ani închisoare corecţională, 20.000 lei amendă şi 6 ani interdicţie corecţională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut şi pedepsit de art. 209 punctul 1 din Codul Penal redacţia iniţială şi delictul de participare la o organizaţie politică interzisă, prevăzut şi pedepsit de art. 23 al.l şi art. 30 din legea apărării ordinii în Stat, iar ultimul la un an închisoare corecţională, pentru delictul de participare la o organizaţie politică interzisă, prevăzut şi pedepsit de-art. 23 al. 1 şi art. 30 din legea pentru apărarea ordinii în Stat.

Constatând că potrivit art. 1 al Decretului-Lege cu Nr. 3326 bis din 3 Octombrie 1940, procesele penale pentru infracţiuni cu caracter politic definitiv, judecate în ultimii opt ani pot fi revizuite.

Că prin infracţiuni cu caracter politic, potrivit art. 27 c.p., se înţeleg acelea pe care legiuitorul le sancţionează cu pedepse politice, cum şi acelea care, deşi sancţionate cu o pedeapsă de drept comun, au acest caracter prin împrejurările în care au fost săvârşite sau din cauza mobilul lor, în care caz, instanţa de judecată este datoare să substituie pedepsei de drept comun, pedeapsa politica corespunzătoare, în scara pedepselor stabilite de art; 22 şi 23 din acelaşi Cod.

Că întrucât în speţa, faptele pentru care numiţii de mai sus au fost condamnaţi, sunt infracţiuni politice, având acest caracter faţă cu mobilul care a determinat faptele imputate şi care era politic, ca unul care, după cum se arată în considerentele de mai jos, tindea la propaganda politică a partidului şi organizarea lui în vederea timpului acelei propagande, prin înscăunarea la cârma Statului, procesul acesta intră între acelea a căror revizuire se poate proceda în virtutea acelui Decret-Lege.

Considerând că potrivit art.2 al aceluiaşi Decret-Lege, revizuirea proceselor penale cu caracter politic definitiv, judecate în ultimii opt ani, va putea fi admisă, în afară de cazurile prevăzute de procedură penală, şi pentru 1. Violarea dreptului de apărare; 2. Greşita stabilire a faptelor; 3. greşita aplicare a legii.

Având în vedere că din examinarea sentinţei şi deciziilor care au intervenit în cauză, cum şi a actelor de instrucţie şi celorlalte piese din dosar, se stabileşte în fapt că judecata s-a făcut cu 1. Violarea dreptului de apărare; 2. Greşita stabilire a faptelor şi 3. Greşita aplicare a legii, potrivit art. 3326 bis, din 3 Octombrie 1940, revizuirea urmează să fie admisa. Pentru aceste motive, în virtutea legii

DECIDE:

Admite în principiu revizuirea procesului politic privitor pe 1) Vasile Cristescu, 2) Alexandru Cantacuzino, 3) Alexandru Cristian-Tell, 4) Gheorghe Istrate, 5) Mihail Polihroniade, 6) Paul Craja, 7) Traian Cotigă, 8) Sima Simulescu, 9) Virgil Ionescu, 10) Bănică Dobre, 11) Furdui Gheorghe, 12) Clime Gheorghe, 13) şerban Milcoveanu, 14) Nicolae Totu, 15) Radu Budişteanu, 16) Apostolescu Gheorghe, 17) Serafim Aurel, 18) Eugen Ionică, 19) preotul Nicoale T. Georgescu-Edineţi .

(Urmează în continuare repetarea pedepselor la care au fost condamnaţi fiecare, de Tribunalul Militar aşa cum se specifică la începutul Deciziei).

– pentru:

1. Violarea dreptului de apărare.

2. Greşita stabilire a faptelor şi

3. Greşita aplicare a legii.

Dispunem înaintarea dosarelor Comisiei de Judecata de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 4 al Decretului-Lege Nr. 3326 din 3 Octombrie 1940.

Dat astăzi 21 Noiembrie 1940

Preşedinte: (ss) ştefan P.Mihăileanu

Secretar: Panait V.Calcai

Membrii:

Vasile Butureanu

Constantin Năvârlie

Alexandru Oteleşanu

Vintilă Dongoroz

N-am găsit în ziarele ce le avem Decizia de la înalta Curte de Casaţie, prin care s-a revizuit procesul celor 19 legionari şi s-a anulat sentinţa dată de Tribunalul Militar, aşa cum s-a procedat în cazul Căpitanului. Din colecţia ziarului Buna Vestire, lipsesc anumite numere şi probabil Decizia Comisiei de Judecată a înaltei Curţi de Casaţie a fost publicată în unul din acestea. Dar dacă a fost declarată fără valoare sentinţa contra Căpitanului, cu atât mai mult nu exista nici un impediment ca înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să dea aceeaşi decizie.

 

18. „UN GRăUNTE DE NOROI”

Ce semnificaţie naţională are anularea sentinţei de condamnare a Căpitanului şi reabilitarea memoriei lui prin Decizia înaltei Curţi de Casaţie? Cum trebuie valorizată din punct de vedere politic şi istoric aceasta Decizie?

Cum se proiectează viaţa de mâine a neamului nostru?

Aceasta întrebare crucială şi-a pus-o şi Avocatul Dumitru M. Ranetescu, în ultimul articol publicat în ziarul Buna Vestire, din 5 Decembrie 1940, şi a lămurit-o cum nu se poate mai pătrunzător. Ranetescu face distincţie între planul spiritual de existenţă, unde Căpitanul nu poate fi atins de nici o micime omeneasca, de nici o ticăloşie a contemporanilor, dominând cu statura lui uriaşă viaţa eternă a neamului nostru, şi planul istoric, unde era nevoie de aceasta reparaţie, de aceasta decizie a celei mai înalte instanţe judiciare a ţarii, pentru ca „un strop de noroi” se prinsese pe albul imaculat al veşmântului său.

încheiem aceasta parte a lucrării, destinată procesului Căpitanului, cu incomparabila exegeza a lui Ranetescu, care a tălmăcit posterităţii însemnătatea Deciziei înaltei Curţi de Casaţie, în termeni de o mare înălţime intelectuală şi spirituală, care face inutil să mai adăugăm noi ceva.

„Sfârşind acest memorial, privesc cu adâncă melancolie la vraful de hârtii, înnegrite de praful podurilor şi de umezeala pământului, pe unde au stat ascunse în vremea prigoanei.

Le-am scris cu durere, dar nu cu deznădejde, la câteva zile după proces. Căpitanul trăia, undeva pe faţa ţării şi inima mea îl dorea de departe. Speram că într-o zi va sosi ceasul biruinţei şi al răfuielii. Povestea scrisă de mine putea să slujească la ceva…

Azi mă întreb: la ce poate servi răscolirea unei dureri, îngropată în ţărâna anilor? S-a pronunţat acum trei zile, de înalta Curte, anularea unei monstruozităţi judiciare şi reabilitarea Căpitanului.

Era nevoie de anularea unei nulităţi, de desfiinţarea unei negaţii a oricărei idei de justiţie? Teoretic, da.

Fiindcă pe albul imaculat al veşmântului de jertfă şi nevinovăţie, cu care Căpitanul a intrat în istorie, se prinsese un grăunte, de noroi. El trebuia smuls, căci, în scurgerea veacurilor viitoare, s-ar fi putut găsi cineva care să demonstreze, cu autoritate de lucru judecat, că a existat un trădător cu numele de Corneliu Codreanu.

Câţi jidani n-au pângărit memoria lui Iisus, bagatelizându-i minunile şi încercând să-l coboare din înălţimea sfinţeniei la murdăria vulgarităţii, fără alt argument decât exegeza talmudică şi cutezătoare a spiritului lor pervers!

Dar când ar fi vorba să se descopere în arhive o sentinţă definitivă, de osândire a Căpitanului?

Pentru noi, cei de azi, care am sorbit din cupa amară a nedreptăţii, dar am văzut şi răsăritul uriaşei biruinţe, reabilitarea Căpitanului este o simplă formalitate a legii.

Am văzut solemna înfăţişare a înaltei Curţi, am auzit gravele concluzii ale procurorului general, strălucita cuvântare a lui Vergatti, profunda elocinţă – cu rezonanţe de suspin şi de blestem – din pledoaria D-lui Horia Cosmovici, am ascultat glasul emoţionat al celui mai înalt magistrat al ţarii, prim-preşedintde Lupu, şi am ieşit din încăperea Curţii ca dintr-o imensă Catedrală în care s-a rostit cuvântului lui Dumnezeu.

Nici o şoaptă, nici un murmur. A fost ceva – pentru noi legionarii ca şi pentru cei buni şi drepţi – putea să fie, putea să nu fie. Pe Căpitan nici o sentinţă nu l-a putut atinge şi nici o lege nu l-a putut spăla.

Doar formalismul omenesc trebuia îndeplinit pentru tiparniţa Istoriei.

Martori şi transmiţători către urmaşii noştri a acestei tragice legende umane, noi cei de azi, am împietrit în credinţa Căpitanului şi cu ea ne vom încălzi sufleteşte, până la sfârşitul vieţilor noastre.

Nu ne mai copleşeşte durerea, căci prin „Căpitan” nu mai înţelegem o viaţă de om, ci viaţa de veci a neamului nostru. Este atât de uriaşa jertfa lui, opera întregii lui existenţe pământeşti şi spirituale, încât ne întrebăm dacă pentru marea evoluţie a lumii nu a fost această jertfă, această apariţie fulgerătoare, una din minunile omenirii.

Tot ce a scris, a vorbit şi a înfăptuit Căpitanul sunt construcţiile de baza pe care se va zidi şi clădirea lumii noi. Omul nou şi lumea noua vor renaşte – ca legendara pasăre – din cenuşa rugului înălţat de Căpitan şi în jurul căruia au ars toate păcatele trecutului.

şi atunci, când s-a desfăşurat sinistra dramă de la Malmaison, ca şi azi când culegem oseminte şi le aşezăm cu pietate pe altarele verzi ale României Legionare, se desprinde din freamătul întregului nostru istoric, din întinsul câmpiilor, al codrilor, din glasul apelor, din crestele munţilor, acea mamă a noastră – ţara – şi ca o bătrână străbunică consolatoare vine să ne spună duioasa: „Nu-l plângeţi pe Codreanu, căci a fost unul dintre cei mai buni copii ai mei!”

Ai fost Căpitane, ca acele spirite strălucitoare, care şi-au trăit viaţa exclusiv pentru neamul şi pământul românesc, cercetând neobosit rosturile acestui neam, clădind din trecutul şi legendele lui, din vitejia şi înţelepciunea voievozilor, din dragostea poporului pentru brazda strămoşească, un sfânt patrimoniu lăsat generaţiilor…: ai fost ca un Eminescu, care hoinărea prin ţara lui dragă, de la Putna lui ştefan, prin toţi munţii şi prin toate câmpiile Ardealului, Bucovinei, Moldovei şi ţării Româneşti, până pe uliţele Blajului sau printr-acelea ale Bucureştiului, pentru ca să se întoarcă apoi în cetatea Iaşiului, aromând peste tot mireasma pământului, a sânului ţării lui, a ţării care i-a fost atât de scumpă; sau ca un şincai, cel care îşi purta povestea neamului în desagi, poveste culeasă cu preţul a mii de suferinţe de prin toate bibliotecile lumii, dar pe care el a dăruit-o aceluiaşi neam ca pe cea mai scumpă comoară. Ca toţi marii revoluţionari, încremeniţi în moarte cu numele ţării pe buze – luptători şi protestatari neînfricaţi împotriva împilărilor şi suferinţelor neamului – astăzi înşiruiţi în fresca nemuritoare a istoriei noastre – tot astfel tu, Căpitane, ai depăşit o simplă glorie omenească şi te-ai ridicat pe cele mai înalte culmi ale recunoştinţei şi iubirii ce-ţi datorează o întreaga naţiune.

Să trăieşti în nemurire, Căpitane!”.

 

III. PEDEPSIREA ASASINILOR

 

Nimeni dintre executorii Marii Crime n-au crezut că, în scurtă vreme, vor trebui să dea seamă de fapta lor înfiorătoare, în aceeaşi Jilava în care a pătimit Căpitanul. Mormântul în care zăceau osemintele lui era la câteva sute de metri de celula lor şi din momentul deschiderii lui tremurau mai mult decât de oameni.

 

1. „DAR DUMNEZEU VEDE şI VA RăSPLăTI”

Cu aceste cuvinte îşi încheie Căpitanul însemnările de la Jilava, iar într-o notiţă în ziua de 13 Martie 1938, aşadar cu o lună înainte de arestarea lui, împărtăşea unui legionar, ceea ce va veni.

„După fiecare răstignire, urmează o înviere; după fiecare înviere, o cădere a judecătorilor nedrepţi”.

După doi ani de la uciderea Căpitanului în Pădurea Tâncăbeşti, 30 Noiembrie 1938, profeţia lui s-a adeverit: scoaterea la lumina a osemintelor Căpitanului din groapa de la Jilava, ceea ce echivalează cu o înviere, i-a urmat şi căderea judecătorilor lui nedrepţi. Prin judecătorii nedrepţi nu trebuie să înţelegem numai pe aceia din Tribunalul Militar, ci toate uneltele de care s-a folosit Regele Carol pentru a nimici Legiunea.

Vasile Posteucă a explicat ca nimeni altul ce s-a petrecut în noaptea aceea la Jilava.

„Da… în noaptea aceea la Jilava s-a împlinit voia lui Dumnezeu. învierea lui Corneliu Codreanu şi pedepsirea fulgerătoare a călăilor lui. Cei ce cădeau în noaptea aceea sub gloanţe, în cazematele de alături ale Jilavei, nu cădeau din vrerea pământească, ca rezultat al unei uri sau înceţoşări de răzbunare, ci sub biciul implacabil al destinului, al voii lui Dumnezeu, pentru a restaura ordinea şi respectul în lume”.

Continuând reflexiile lui Posteucă, crima era prea mare ca să rămână neispăşită. Ordinea întregii lumi a fost zguduită prin asasinarea Căpitanului. Era o răstignire a unui om care n-a vrut decât binele neamului şi apărarea Bisericii Creştine. Se formase o conspiraţie a puterilor răului, ca sa-l doboare pe acest „cavaler fără frica şi fără prihană”, care se opunea cu înverşunare ca ţara lui să cadă sub domnia Anticristului. Trebuia să piară Codreanu, pentru ca acest „pericol” să fie înlăturat. Aşa au decretat Caiafele de la Palat, încredinţând această sarcină fioroasă celor mai abjecte fiinţe ce le-au găsit în aparatul de Stat.

Dar iată că răsare soarele biruinţei legionare într-un chip cum nu şi l-au imaginat niciodată iudele care au trădat neamul. Cuibul conspirativ de la Palat se sparge şi sinistrele figuri care îl populau fug în toate părţile. Lumina învierii e aşa de puternică încât mulţi nici nu mai au răgaz, să se ascundă.

„Dumnezeu vede şi va răsplăti”. Toate umilinţele, toate chinurile morale şi fizice, îndurate de Căpitan în decursul procesului şi al detenţiei lui prin diferite închisori, care ating punctul culminant al cruzimii şi barbariei prin strangularea lui în Pădurea Tâncăbeşti, şi-au găsit cuvenita răsplată. în noaptea de 26/27 Noiembrie 1940, s-a săvârşit mai mult decât un act de răzbunare, un act de Dreptate Divină. Acesta este faptul de creştet din existenta Statului Naţional-Legionar. Nici ce-a fost înainte şi nici ce-a fost după aceea nu se poate compara cu semnificaţia istorică şi spirituală de la Jilava. Căpitanul a înviat din mormânt, iar judecătorii lui nedrepţi s-au rostogolit de pe soclul puterii lor, fulgeraţi de mânia Divină.

Cu pedepsirea asasinilor erei carliste, s-a restaurat ordinea morală şi respectul dreptăţii în lume, cum interpretează Vasile Posteucă. Naţiunea a primit din nou puteri, a respirat liber, dezlegată de povara crimei săvârşite contra lui Codreanu, care apăsa greu conştiinţa fiecărui român. Căci toţi se întrebau, cum de n-a putut fi salvat Căpitanul, cum de o naţiune întreagă a tolerat să fie ucis cel mai mare fiu al istoriei ei? Există şi păcate colective, căci vinovăţia nu se circumscrie la acei care au îndrăznit să-i ia viaţa.

Acum cel puţin, prin răzbunarea Căpitanului de legionarii lui, atâta mângâiere se revărsa asupra sufletelor românilor ca nici omorâtorii lui nu s-au putut bucura de roadele fărădelegilor lui. Iarăşi ni se încrucişează gândul cu Posteuca, acest vizionar al destinului românesc, care a prins ca nimeni altul esenţele metaistorice ale actului de la Jilava.

„Mă gândesc astăzi după 4 ani la toate acestea, şi vad cele întâmplate acolo, total deprins de evenimente şi de oameni. Cei ce loveau în cazematele Jilavei; erau numai instrumente ale unei porunci care venea din mormântul Căpitanului. Nimic mai mult. Era o porunca mare, uriaşă, pe care oamenii n-o puteau înconjura, căreia nu i se puteau refuza. Era glasul Căpitanului: „Doresc să fiu răzbunat… deoarece sunt convins ca în felul acesta veţi face un mare bine neamului românesc”.

Nici când cerea răzbunare Căpitanul, nu se gândea la el, la o satisfacţie personală postumă, ci la binele neamului. El pentru neam a trăit şi pentru neam a murit. în consecinţă, şi răzbunarea trebuia să servească tot neamului, să fie un exemplu, să-l trezească din apatie, convingându-l că răul, crima, fărădelegea, nu vor dispărea în valul indiferenţei cotidiene, ca întâmplări istorice marginale, că va veni ziua judecăţii, când autorii lor vor trebui şi dea seama de faptele lor nedrepte. Acest deznodământ va fi un îndemn, o încurajare pentru masele populare ca să nu-şi plece grumajii trufiei atotputernicilor de moment, care şi-au închipuit că punându-l în mormânt pe Corneliu Codreanu, s-au pus la adăpost de orice primejdie, pentru că nu va mai exista nimeni care să-i tragă la răspundere. L-au uitat pe Dumnezeu, care, într-un mod cu totul neaşteptat, i-a fulgerat din carul puterii, azvârlindu-i în pulberea lutului.

După expulzarea noastră de la putere, atât complicii loviturii de Stat ai Generalului Antonescu, cat şi profitorii de mai târziu ai dezastrului ţarii, s-au pus pe treabă, utilizând toate mijloacele pe care le oferea puterea, ca să transmită posterităţii o altă imagine a întâmplărilor de la Jilava. Cu ajutorul unor false testimonii şi a unor interpretări forţate şi tendenţioase ale faptelor întâmplate, au pretins că execuţia de la Jilava a fost premeditată şi organizată. înţelegem zelul lor de a falsifica adevărul, căci toţi s-au făcut vinovaţi de crime uriaşe faţă de poporul nostru, şi, nimic mai simplu pentru propria lor cauza, pentru propria lor dezvinovăţire, decât să demonstreze ca alţii au fost mai răi decât ei, acoperindu-i cu cele mai mari insulte şi calomnii. (N-a fost aşa pe timpul Regelui Carol? După ce a dat lovitură de Stat, nu l-a acuzat pe Căpitan şi dat în judecată că pregătea el războiul civil?) Dar faptele sunt prea evidente şi vorbesc prin ele însele ca să mai poată fi răstălmăcite, indiferent de „istoricii” de circumstanţă, puşi în slujba regimurilor respective.

în ceea ce mă priveşte, n-am avut onoarea să mă număr printre răzbunătorii Căpitanului, nici material, nici moral şi nici cel puţin ca sugestie. Căci este o onoare, să fi fost răzbunător al celui mai mare român al tuturor timpurilor şi poate unul din cei mai mari oameni ai istoriei universale. Eu am creat cadrul politic, condiţiile statale, care au permis pedepsirea asasinilor, dar nici n-am premeditat, nici n-am ordonat şi nici n-am organizat execuţiile de la Jilava din noaptea de 26/27 Noiembrie 1940. Dimpotrivă, mă pot acuza de neglijenţă, de o lipsă de vigilenţă în urmărirea vinovaţilor. N-am fost suficient de atent la maşinaţiile Generalului, la nivelul inferior al aparatului de Stat.

Am scris în Cazul Iorga-Madgearu şi în volumul I din Era Libertăţii, cum Generalul Antonescu, la începutul lunii Noiembrie, mi-a făcut senzaţionala destăinuire „ca îi va pedepsi pe vinovaţi cu toată străşnicia, dar nu vrea să verse sânge”. Era o radicală schimbare în atitudinea lui. Voi relua acest episod. Ei bine, din acel moment şi fără să se mai consulte cu mine, a instigat Comisia de Anchetă să fie mai binevoitoare cu asasinii aflaţi sub anchetă, culminând intervenţiile lui neloiale cu ordinul dat în noaptea de 26/27 Noiembrie ca să fie schimbată gardă legionară de pază la celulele deţinuţilor cu o gardă militară. Nu mi-am dat seama în cursul lunii Noiembrie ce se pregătea în culisele Preşedinţiei, de intrigile ce se ţeseau între lotul vinovaţilor şi Conducerea Statului, prin mijlocirea anturajului lui Antonescu, al Ministrului Justiţiei Mihai Antonescu, şi al Colonelului Rioşeanu, Subsecretar de Stat la Interne. Dacă n-ar fi fost alţi legionari mai vigilenţi decât mine, cine ştie, acuzaţii închişi la Jilava ar fi putut scăpa.

în noaptea de 26/27 Noiembrie, la Jilava s-a produs o descărcare. Aşa cum se adună norii şi apoi cerul este brăzdat de fulgere, tot astfel oamenii adunaţi la Jilava au păşit în noaptea aceea la pedepsire sub imperiul unei cutremurări interioare. Unii camarazi lucrau la mormânt, pentru a da de osemintele Căpitanului, iar dincoace asasinii lui se aflau în viaţă, închişi în celule. Cauza vizibila a actului răzbunării era deschiderea mormântului. Dar exista şi o cauză invizibilă. O inspiraţie supraomeneasca, ca venita de la un înger al răzbunării, îi îndemna pe legionari să îi lovească pe răufăcători. Nu se puteau odihni osemintele Căpitanului în noua lor aşezare din cripta de la „Casa Verde”, fără această reparaţie, fără „căderea judecătorilor lui nedrepţi”.

Nu se poate tăgădui că au existat îndemnuri, impulsuri, comentarii, îngrijorări, exprimate de unul sau de altul, înainte de împuşcarea deţinuţilor. A fost o transmisiune continuă de la mormânt la celulă, o convergenţă în gând şi acţiune între toţi aceia care se aflau în noaptea aceea la Jilava. Dar nu ca rezultat al unei premeditări, ci ca expresie a unei stări de spirit colective. Au fost întrepătrunderi de gânduri, emanate din aceeaşi pornire interioară ca să fie răzbunat Căpitanul; a existat un consens al pedepsirii.

Aceasta este explicaţia adevărată, simplă şi clară, a celor întâmplate la Jilava. Tot ce s-a brodit mai târziu de către scribii antonescieni de la Preşedinţie sau de istoricii regimului comunist, e pură fantezie. Sunt supoziţii gratuite, fără nici un fundament real, destinat să acumuleze hulă peste hulă asupra Legiunii. Victimele dictaturilor care au urmat şi care am fost tot noi, legionarii, trebuiau nu numai ucişi, ci şi desfiinţaţi moralmente prin faptele lor anterioare, prezentate într-o perspectivă deformată. şi acum să ne întoarcem la Posteucă din nou, care, cu dragostea lui adâncă pentru Căpitan, a pătruns până în miezul adevărului;

„Au fost şi mai sunt încă oameni (şi probabil ca vor mai fi!), care să ne acuze că i-am împuşcat pe călăii Căpitanului, fără a-i judeca. Dar oare deschiderea mormântului de la Jilava n-a fost un proces? N-a fost cea mai teribilă sentinţă, care va rămâne în toată istoria românească? Biruinţa legionara în cadrul naţionalismului european nu era cea mai formidabilă sentinţă? Mai era nevoie de formalităţi? şi totuşi noi n-am ocolit aceste formalităţi. Cei ce ne-au acuzat ne mai acuză. Noi am fi vrut ca cei de la Jilava să fie judecaţi. Dar dacă judecata formală a putut fi evitata, cea mai implacabilă, cea mai tare decât toate vicleniile oamenilor, n-a putut fi. Pe cei de la Jilava i-a judecat istoria şi tot ea i-a pedepsit prin mâna legionarilor, la porunca mormântului care se deschidea în noaptea aceea, pentru a aduce a doua zi, neamului întreg, ridicat cu fruntea spre cer, vestea învierii”.

 

2. CUM S-AU FăCUT ARESTăRILE

Arestarea celor vinovaţi de asasinarea Căpitanului şi-a fruntaşilor Mişcării a avut un ritm sacadat. Nu s-a întocmit de la început un plan de arestări, bazat pe anumite criterii de vinovăţie. Conducătorul Statului, hărţuit probabil de evenimentele perioadei de tranziţie, nu ne-a cerut nici nouă şi nu a stabilit nici singur o listă a presupuşilor culpabili, pentru a fi împiedicaţi să fugă sau să se ascundă. Problema arestărilor a rămas, în cursul lunii Septembrie, aşa zicând în aer. S-au făcut anumite arestări, dar acestea aveau un caracter sporadic şi fără nici o bază legală sau dispoziţie venită de sus. în mod succint, prezentăm etapele acestor arestări, până ce s-a ajuns la Jilava:

I. Unul din primele acte de guvernare ale Generalului Antonescu, după ce a primit puteri depline, în dimineaţa de 5 Septembrie 1940, a fost să ordone arestarea lui Moruzov, care tocmai atunci debarcase pe aeroportul Băneasa, venind din Germania. Un ofiţer l-a ridicat direct de pe aeroport şi, sub pază, l-a depus la un regiment din capitală. Odată cu el a fost arestat şi Nicki ştefănescu, fostul Director General al Siguranţei Statului. Graba Generalului de a-i aresta pe Moruzov se explică prin teama lui că acesta, sosit în capitală, să nu înnoade intrigi contra lui, fie la Palat fie în cadrul Armatei, şi să-l răstoarne. îi purta ură lui Moruzov şi pentru o afacere mai veche. Pe timpul lui Carol, i se intentase Generalului Antonescu un proces de bigamie şi acela care furnizase justiţiei piesele doveditoare, fusese Moruzov. De atunci, cei doi oameni au devenit duşmani de moarte. şi internarea Generalului, în vara anului 1940, la Bistriţa, se datorează în mare parte influenţei lui Moruzov la Palat.

II. Unii criminali ai erei carliste au încercat să treacă frontiera sau să se ascundă. Comisarul Parisianu de la Prefectura de Poliţie reuşise să treacă frontiera în Iugoslavia, încă din primele zile după schimbarea de regim, unde nu avea de ce să se mai teamă. Mai puţin noroc a avut Generalul Marinescu, care a încercat să se salveze pe aceeaşi rută. Recunoscut întâmplător de nişte legionari localnici la Băile Herculane, a fost readus în capitală.

Aceeaşi soartă a avut-o Colonelul Negulescu, fostul Preşedinte al Tribunalului Militar de la Cluj, un alter-ego al Colonelului Dumitru de la Bucureşti, complice şi la asasinarea legionarilor din grupul de la Huedin. Fugind din Cluj, după căderea Ardealului de Nord, s-a retras la Sibiu, unde locuia incognito. Descoperit de poliţia locală, a fost arestat şi transportat la Bucureşti.

şeful Legiunii de Jandarmi din Judeţul Constanţa, una din marile bestii ale regimului carlist, care ucisese cu mâna lui trei preoţi din acest judeţ, în cursul represiunilor din 21 Septembrie 1939, dispăruse fără urma după 6 Septembrie. Căutat peste tot, nimeni nu bănuia ca se ascunde la propria lui moşie ce-o avea în sudul judeţului. A fost ridicat ş i transportat la Bucureşti.

Colonelul Dumitru, acea sinistră figură din magistratura militară, care, fără nici o vorba de vinovăţie, îl condamnase pe Căpitan şi pe fruntaşii Legiunii, nu fugise peste hotare, dar se ascunsese aşa de bine în gară, încât nu i s-a putut da de urma, în tot timpul guvernării noastre.

III. Abia spre sfârşitul lui Septembrie au fost întocmite listele de deţinuţi pentru crimele săvârşite contra legionarilor sub regimul carlist. Listele au fost întocmite direct şi exclusiv de General, Mihai Antonescu şi Rioşeanu. Ca o primă parte, s-a decis să se aplice domiciliul forţat presupuşilor culpabili. Listele întocmite, sub autoritatea Generalului, depăşeau cu mult intenţiile noastre. Cuprindeau şi persoane din cadrul politic al ţării, cum erau, Tătărăscu, Ghelmegeanu, Radu Lobeş, Eugen Titeanu, Eduard Mirto şi alţii, apoi Generalii Ilcuş şi Florea Tenescu. Cu mare greutate am reuşit sa-l conving pe General să renunţe la aceste persoane şi să ne rezumăm, aşa cum am convenit, la principalele unelte ale dictaturii carliste. Am tratat acest subiect, explicând motivele atitudinii noastre moderate, în Cazul Iorga-Madgearu cât şi în volumul I al lucrării Era Libertăţii, pp. 163- 167.

IV. în cursul cercetărilor Comisiei de Ancheta, s-au descoperit alţi culpabili, neindentificaţi de legionari. S-au emis mandate de arestare contra acestora şi au fost depuşi la Jilava.

Cu aceştia din urma, numărul celor încarceraţi la Jilava se ridicase la 64 de deţinuţi, un număr extrem de mic în raport cu pierderile suferite de mişcare. Cei ucişi în cursul prigoanei carliste se urca la aproape 300, lăsând la o parte calitatea acestor oameni, în cea mai mare parte elemente de elita ale unei generaţii.

 

3. ANTONESCU VROIA Să-I SALVEZE PE ASASINI

în criteriul ce ni l-am fixat pentru arestarea şi judecarea criminalilor care au ucis floarea tineretului român sub regimul carlist, am dat dovadă de cea mai mare moderaţie şi umanitate. Cum am scris în lucrările anterioare (Cazul Iorga-Madgearu şi Era Libertăţii), din cei aproximativ 500 de slujbaşi ai Statului implicaţi în aceste crime, ne-am limitat la principalii vinovaţi, adică la acei care nu numai că au patronat aceste înspăimântătoare vărsări de sânge, dar care aparţineau nucleului central al acestui regim scelerat, formând angrenajul lui intim şi fiind corespunzători la toate actele lui. Numărul acestora, după calculele noastre nu trecea de o sută, iar în ultimele zile, înainte de dezgroparea Căpitanului, nu se găseau închişi la Jilava decât abia 64 de deţinuţi. Comparând cu pierderile noastre, aceştia nu reprezentau decât aproximativ a cincea parte din totalul celor ucişi sub Carol. Nu mai vorbim de valoarea intelectuală şi politică a fruntaşilor generaţiei noastre, care au căzut în hecatombele de la Vaslui, Râmnicu-Sarat, Miercurea-Ciuc şi Braşov, şi care nu poate avea nici o compensaţie.

în lucrările acestea, am explicat motivele pentru care ne-am purtat atât de mărinimos cu foştii noştri duşmani, neurmărind o răzbunare oarbă, ci un act de dreptate istorică, ce urma să se realizeze pe calea justiţiei.

Dar iată că la începutul lunii Noiembrie mă înfrunt cu un alt General, care-şi schimbase atitudinea cu 180 de grade, nevrând nici pe aceştia 64 să-i pedepsească aşa cum trebuia, pe măsura uriaşelor lor crime. De unde înainte vreme, de cate ori se întorcea de la un act de înhumare a legionarilor, cutremurat de cele ce văzuse, de mulţimea de cruci, îmi spunea: „am să-i pedepsesc pe aceşti ticăloşi de-o să mă pomenească istoria!”, acum, nu tulburat, dar vădit încurcat, nu ştia cum să-mi comunice noua versiune a severităţii lui: „Domnule Sima, am să-i pedepsesc pe cei vinovaţi cu toată străşnicia, dar nu vreau să vărs sânge”.

Am rămas împietrit. Fără a-l contraria direct, i-am răspuns că printre cei închişi la Jilava s-ar găsi elemente mai puţin vinovate, care aparţineau organelor inferioare de execuţie şi cărora li s-ar putea eventual aplica circumstanţele atenuante, dar în nici un caz nu ar putea fi cruţaţi de pedeapsa capitală un Bengliu, un Marinescu sau Generalul Argeşeanu, care au dat ordinele de execuţie a legionarilor. I-am explicat că luandu-se o astfel de decizie, s-ar produce în Mişcare tulburări de nestăpânit.

Generalul Antonescu a mârâit ceva, nemulţumit de răspunsul meu, şi n-a mai continuat discuţia. Cum mi-am dat seama mai târziu, interesul lui era să fie salvaţi tocmai marii criminali şi puţin îi păsa dacă ar fi pierit nişte agenţi de poliţie sau jandarmi. M-am despărţit de el cu speranţa că opunându-i un „non possumus” categoric dorinţei lui „de a nu se vărsa sânge”, va reveni la realitate.

Dar n-a fost aşa. El şi-a tors mai departe firul complotului sau de a-i salva de la moarte pe marii vinovaţi. Nu m-a mai chemat niciodată ca să-mi ceară părerea asupra soartei deţinuţilor de la Jilava, ştiind probabil ca se izbeşte de un zid de intransigenţă. în schimb s-a folosit de serviciile ce i le putea aduce cauzei susţinute de el tocmai Comisia de Anchetă. Această Comisie era un organ de instrucţie înzestrat cu ample puteri, putând să decidă atât asupra arestărilor, dar şi asupra eventualelor eliberări. Generalul nu apărea nicăieri, nu intervenea direct în lucrările Comisiei de Anchetă, nu va cere direct eliberarea vreunui deţinut, dar, în schimb, prin influenţa ce o exercita asupra Comisiei, va putea să dea un alt curs instrucţiei.

De îndată ce au simţit membrii Comisiei de Anchetă că şeful Statului nu mai e dispus să procedeze cu rigoare contra asasinilor, au slăbit şi ei frânele, inversând întreg sensul procesului: în loc de a continua cu aceeaşi energie ancheta celor vinovaţi, au căutat să le uşureze soarta: pe unii să-i scoată de sub orice urmărire a justiţiei, beneficiind de un „non-lieu”, iar pe alţii să-i pună la adăpost de vreo eventuală răzbunare necontrolată a legionarilor.

Am explicat pe larg în lucrările precedente, motivele care l-au determinat pe General să-si schimbe atitudinea:

– Deţinuţii de la Jilava aveau oamenii lor de legătură în anturajul Generalului şi dispuneau de enorme mijloace de corupţie. Despre Generalul Gabriel Marinescu se spunea ca a adunat o avere de sute de milioane de lei rod al diverselor întreprinderi dubioase ce le patrona.

– A mai jucat un rol important în modificarea dispoziţiei sufleteşti a Generalului şi „spiritul de corp”, acel sentiment de solidaritate care leagă pe toţi acei care au purtat cândva o uniformă militară. De fapt, un Bengliu, un Argeşeanu, un Gabriel Marinescu, nu mai aveau nimic comun cu armata română. în schimbul banilor ce i-au primit, milioane de lei, au ucis sute de cetăţeni nevinovaţi, acte ce nu intrau în atribuţiile unei armate naţionale.

şi acum să trecem în revistă scandaloasele decizii ale Comisiei de Anchetă, sub impulsul noii orientări primite de la General:

I. Comisia de Anchetă Criminală hotărăşte scoaterea de sub acuzaţie şi eliberarea de la Jilava a sublocotenentului de jandarmi Cinghiţă, pentru motivul ca n-ar exista probe de vinovăţie. Ori, legionarii care scăpaseră cu viaţă din masacrul de la Vaslui puteau depune mărturie în faţa Comisiei ca sublocotenentul Cinghiţă, comandase plutonul de execuţie de la Vaslui, unde au fost seceraţi de gloanţele mitralierelor 31 de legionari. Prefectura de Poliţie a refuzat să dea curs acestei dispoziţii, căci se săvârşise o eroare grosolană.

II. Comisia de Ancheta ajunge la concluzia că comisarul Davidescu de la Prefectura de Poliţie n-ar fi vinovat şi ca trebuie pus în libertate. Ori cercurile legionare ştiau că comisarul Davidescu participase la asasinarea Nicoletei Nicolescu şi a multor alţi legionari ucişi în beciurile Prefecturii de Poliţie. Un nou conflict cu Prefectura de Poliţie, care refuza să ia act de această adresă a Comisiei de Anchetă, căci ar fi însemnat să pună în libertate un asasin notoriu din perioada carlistă.

III. Ca o culme a amabilităţilor arătate de Comisia de Anchetă faţă de deţinuţii de la Jilava, în a doua jumătate a lunii Noiembrie, Prefectura de Politie primeşte o adresă a Comisiei, prin care ordonă transferarea Generalilor Bengliu şi Marinescu la un Sanatoriu, pentru motive de boală.

Din nou Prefectura de Poliţie se opune, arătând că prin această strămutare, paza celor arestaţi nu se mai poate face cum trebuie şi culpabilii pot să dispară.

în toată această perioada de tensiune cu Prefectura de Poliţie am fost ţinut în perfectă ignoranţă asupra activităţilor mai mult decât suspecte ale Comisiei de Anchetă, realizate sub autoritatea Generalului Antonescu. Dar un om veghea şi se opunea cu îndârjire la toate încercările de salvare ale asasinilor, concertate între General şi Comisie: Colonelul Zăvoianu. Lucid şi conştient de ceea ce urmăreşte, el n-a dat curs dispoziţiilor primite de la Comisia de Anchetă. Nu era legal, dar de altă parte, era mai mult decât legal, căci Comisia de Anchetă ignora crimele săvârşite de cei pe care vroia să-i pună în libertate, pentru că nu binevoise să asculte mărturia legionarilor, care trecuseră prin această catacombă şi puteau să-i indice cu precizie pe vinovaţi.

Colonelul Zăvoianu şi-a jucat viaţa pentru a destrăma planurile tenebroase ţesute în anturajul Generalului, cu scopul de a-i salva pe asasinii Căpitanului şi a sutelor de legionari.

 

4. PROCESUL …. AD KALENDAS GRAECAS

Trebuie menţionat de la început şi cu toată claritatea că interesul mişcării era ca asasinii Căpitanului şi ai fruntaşilor Legiunii să ajungă în faţa unui Tribunal, pentru a răspunde de faptele lor. Dispariţia lor sumară – aşa cum s-a întâmplat – era prematură şi nu convenea programului nostru. ţara vroia să ştie adevărul până în cele mai mici amănunte. Prin moartea lor, am fost lipsiţi de cunoaşterea exacta a angrenajului crimei: cum s-a organizat complotul pentru suprimarea Căpitanului, ce persoane au participat în linia întâia, cine au fost instigatorii principali la crimă, cine a dat ordinele şi pe ce filieră? Ce rol au jucat Elena Lupescu, Armand Călinescu, Ernest Urdăreanu şi Nicolae Iorga? Cum l-au influenţat aceştia, în forme şi grade diferite, pe Rege, pentru a-l determina să-şi asume răspunderea acestor înspăimântătoare vărsări de sânge? Câtă vreme trăia Armand Călinescu, ştiam că el este motorul principal al crimei, dar, după căderea lui, cine i-a luat locul? Care a fost consilierul principal al Regelui Carol, determinându-l să-i urmărească fără cruţare pe legionari, punând în joc toată autoritatea Coroanei?

Iată întrebări care au rămas pana astăzi numai parţial desluşite. Dacă s-ar fi ţinut procesul, şi un Bengliu, şi un Iamandi, un Argeşanu, ar fi declarat de pe banca acuzaţilor, după toate probabilităţile, ca sa-şi uşureze propria lor soartă, ar fi desluşit ultimele vârfuri ale conspiraţiei şi mecanismul prin care se transmiteau deciziile ocultei. Camarila de la Palat avea multe ramificaţii, dar numai câţiva din membrii ei aveau putere de decizie, aparţinând, cum îmi spunea Nicki ştefănescu „permanenţelor Statului”, în realitate, prin brusca dispariţie a delicvenţilor de la Jilava, am fost privaţi de un material politic şi istoric de mâna întâi. în linii mari, procesul crimei a fost înregistrat, dar câte dedesubturi, câte rotiţe ascunse, câte personaje mai puţin cunoscute, dar care au jucat roluri capitale în organizarea masacrelor, n-au fost îngropate odată cu cei împuşcaţi la Jilava?

Este adevărat că au rămas la dosar declaraţiile făcute de presupuşii culpabili în faţa Comisiei de Anchetă Criminală. Dar din acest material, în public n-a pătruns decât fragmente. Nu s-au publicat în ziare decât mici reportaje şi rareori dări de seamă mai amănunţite, cum a fost depoziţia plutonierului de jandarmi, Sârbu, care a pus ştreangul la gâtul Căpitanului. în Comisia de Ancheta nu figura nici un legionar, iar Ministrul de Justiţie, Mihai Antonescu veghea cu gelozie ca din declaraţiile făcute la anchetă să se divulge cât mai puţin.

Nu dispunem nici de acest material. Nu ştim ce s-a întâmplat cu el. După expulzarea noastră de la putere, dosarele Comisiei de Anchetă au rămas în păstrarea Ministrului Justiţiei, Mihai Antonescu, care nu le-a dat publicităţii. Regimul antonescian nu mai era interesat să dezvăluie crimele regimului carlist, fiind avid acum să descopere cât mai multe probe de vinovăţie contra noastră. Mergând pe urmele lui Carol şi reluând acţiunea acestuia de exterminare a legionarilor, fărădelegile fostului regim au fost lăsate în adormire. Publicarea materialului adunat de Comisia de Anchetă Criminală, ar fi fost, într-un anumit sens, un act de acuzaţie chiar contra regimului antonescian, deoarece Generalul şi anturajul lui au adoptat aceeaşi linie de prigoniri şi asasinate ale regimului anterior, dar cu „alte mijloace”.

Tot atât de puţin suntem informaţi dacă dosarele Comisiei de Anchetă, după 23 August, au ajuns în mana comuniştilor, sub noul titular al Ministerului de Justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu. Trebuie presupus că nici ei nu aveau interes să se cunoască aceste depoziţii, dacă au ajuns în posesia lor, deoarece, din perspectiva suferinţelor legionarilor, comuniştii nu se deosebeau întru nimic de predecesorii lor, Carol şi Antonescu, urmărind cu aceeaşi furie distrugerea Mişcării.

De fapt, cei doi Antonescu ţinteau şi mai departe: nu numai să-i salveze pe asasini, dar să împiedice şi judecarea procesului lor. Dacă s-ar fi ajuns la judecată, s-ar fi descoperit conexiuni grave, prin care ar fi fost compromise multe reputaţii politice. Ori, aceste revelaţii, nedorite nici de liberali şi nici de ţărănişti, trebuiau să fie înăbuşite. Ar fi fost compromişi mulţi oameni politici, nu ca autori de fapt, ci ca susţinători morali ai crimei. Relaţiile dintre regimul carlist şi clasa conducătoare erau fluide, se întrepătrundeau, formând o ţesătură de complicităţi. Toţi s-au bucurat de moartea lui Corneliu Codreanu. Dovada e că nu s-a auzit nici un glas de protest după asasinarea lui, nici chiar din partea acelora care credeam că sunt mai apropiaţi de noi.

Paralel cu aceste decizii ale Comisiei de Anchetă, care arăta o suspecta indulgenţă faţă de vinovaţii aflaţi sub anchetă, am constatat o lipsa de interes din partea Conducătorului ci a lui Mihai Antonescu pentru programarea procesului. Nu se stabilise nici instanţa care să-i judece (noi am cerut un Tribunal Excepţional) şi nici nu se fixase data lui aproximativă. Era ceva neliniştitor. Nu se adusese chestiunea în discuţia Consiliului de Miniştri, nu se vedea nici un semn şi nici o pregătire, anunţându-se ceva referitor la proces. Conducătorul Statului ignora suveran chestiunea.

întrebându-l pe Mihai Antonescu cam cât ar mai dura lucrările Comisiei de Anchetă, pe la mijlocul lunii Noiembrie, acesta mi-a răspuns că circa 6-7 luni! El spunea că trebuie să treacă prin faţa Comisiei toţi foştii prefecţi militari, foştii comandanţi de legiuni de jandarmi şi toţi cei implicaţi într-un mod oarecare în execuţiile legionarilor. Asta însemna convocarea şi audierea a încă vreo câteva sute de persoane. M-am speriat. Dacă s-ar fi amânat deschiderea procesului până la terminarea lucrărilor Comisiei de Anchetă, în ritmul preconizat de Mihai Antonescu, asta însemna că nu se va putea ţine înainte de începutul verii. Dar a tine ţara în această aşteptare şi încordare atâta timp, putea avea rezultate neprevăzute. Când se produce o revoluţie sau o schimbare radicală în politica ţării şi reprezentanţii fostului regim sunt traşi la răspundere, justiţia trebuie să intre cât mai repede în acţiune, pentru ca agitaţia să se curme şi ţara să-si reia respiraţia normală.

„L-am avertizat pe Mihai Antonescu că cu aceasta metodă se ajunge la rezultate exact contrarii acelora dorite de noi. Noi urmărim o pacificare grabnică a ţării. Ce vedem însă? Ancheta se prelungeşte, ia proporţii, cuprinde alte şi alte categorii de vinovaţi. Odată cu acţiunea Comisiei de Anchetă, ameninţarea creşte, se generalizează, se extinde asupra tuturor culpabililor, mari şi mici. Noi am convenit însă ca să nu fie traşi la răspundere decât principalii vinovaţilor, dar, în afară, acest lucru nu se ştie. Cred că a sosit timpul să se specifice intenţiile guvernului: care din cei anchetaţi vor fi chemaţi în fata justiţiei, ce instanţă este prevăzută să-i judece şi cam când ar putea să înceapă procesul. Cu aceste precizări, ar scădea brusc tensiunea în toate sectoarele. Interesul guvernului este de a risipi aceste nedumeriri, de a face cunoscut cât mai repede până unde se va întinde acţiunea justiţiei, în ce forma şi termen se va aplica. Prelungirea acestei situaţii, provoacă nemulţumiri în armată, unde atâţia ofiţeri de carieră, foşti prefecţi sub Carol, se bucură de prietenii şi protecţii puternice”. (Cazul Iorga-Madgearu)

Mihai Antonescu mi-a răspuns că nu se poate face nimic până ce Comisia de Anchetă nu-şi prezintă dosarul complet. M-a rugat să avem încredere în General.

Nu exista de fapt nici un impediment efectiv ca să se fixeze data procesului pentru principalii vinovaţi. Argumentul Ministrului de Justiţie nu era valabil. „Existau suficiente dovezi ca să se deschidă acţiune publică contra principalilor vinovaţi, cel mai târziu în Ianuarie. Declaraţiile agenţilor din provincie nu erau esenţiale. Ei nu puteau decât să confirme de 70 de ori că ordinele de execuţie s-au transmis de la Urdăreanu, prin Argeşeanu, Bengliu, Gabriel Marinescu. De altminteri, nimic nu se opunea ca în timp ce s-ar fi desfăşurat lucrările să se propună să fie audiate ca martori persoanele a căror depoziţie putea contribui la lămurirea completului de judecata. în sfârşit, nu era nici o dificultate ca alţi vinovaţi de aceeaşi categorie, descoperiţi ulterior, să fie judecaţi în alt lot”. (Cazul Iorga-Madgearu)

Antonescienii, prefăcându-se ca sunt extrem de grijulii în descoperirea tuturor vinovaţilor, în realitate aplicau tactica temporizării, în speranţa că, prelungindu-se perioada cercetărilor, se va ivi o altă conjunctură politică, în care vor putea fi salvaţi de la moarte asasinii Căpitanului şi ai fruntaşilor Legiunii. Dar nu numai ca nu vroiau „să se verse sânge”, cum mi-a declarat Generalul, dar să şi dispună în toată libertatea de piesele acuzatoare. Nici proces şi nici condamnaţi, acesta era ţelul lor final.

 

5. UN TRIMIS AL LUI CANARIS

Mă aflam la o recepţie dată de von Ritgen, Consilier de Legaţie, la locuinţa lui particulară, cu o mulţime de invitaţi. Eram obiectul atenţiei generale, fiind în acel moment Preşedinte ad-interim al Consiliului de Miniştri, în lipsa Generalului Antonescu, Conducătorul Statului, care se afla în vizită oficiala la Berlin.

în cursul recepţiei, văd ca se apropie de mine un domn în civil, pe care mi-l recomandă von Ritgen a fi trimisul Amiralului Canaris, şeful Abwehr-ului german. Nu i-am reţinut numele. Probabil să fi fost acelaşi ofiţer de marină, Comandor von Müller, de care vorbeşte Mihail Sturdza în cartea lui, România şi Sfârşitul Europei, în capitolul XV.

Am avut o scurtă convorbire cu solul lui Canaris într-un colţ al salonului. Aşteptam cu interes să văd ce mesaj îmi trimite puternicul şef al contra-spionajului german, urmaşul faimosului colonel Nikolai, din timpul primului război mondial. Mă aşteptam la toate în afară de aceasta întrebare:

– Amiralul Canaris se interesează de soarta lui Moruzov, care a adus multe şi reale servicii Germaniei. Vă întreb care e situaţia judiciara şi dacă nu-i este ameninţată viaţa.

I-am răspuns cu toata nevinovăţia neştiind ce se va întâmpla peste câteva zile cu deţinuţii de la Jilava, că Moruzov va fi judecat împreună cu lotul marilor criminali ai regimului carlist. Soarta lui o va decide justiţia. Până atunci se afla sub mandat de arestare şi nu văd cum să-i fie ameninţată viaţa.

A fost mulţumit de răspunsul meu şi ne-am despărţit prieteneşte. Nu ştiu dacă, paralel, n-au fost şi alte intervenţii în favoarea lui Moruzov, făcute direct pe lângă General, fie din partea aceluiaşi personaj sau chiar de către Canaris, în cursul vizitei lui Antonescu la Berlin.

După câteva zile, s-a întâmplat execuţia de la Jilava. Fără îndoială că aflând aceasta veste, atât Canaris cât şi trimisul lui la Bucureşti şi-au închipuit cele mai rele lucruri despre mine: cuvintele mele liniştitoare n-ar fi avut alt scop decât să îndepărteze orice bănuială de la apropiata lichidare a deţinuţilor de la Jilava, în care şi-a găsit moartea şi protejatul lor, întâmplare de care eu n-as fi fost străin. Asigurările ce le-am dat enigmaticului personaj trimis de Canaris, fără îndoială că le-au considerat ca expresia unui cinism fără margini.

Mai e o problemă ce trebuie lămurită. Asupra lui Moruzov apăsa o dublă osândă: nu era acuzat numai ca participase la actele criminale ale regimului carlist, dar mai trebuia să suporte şi ura mortală a Generalului Antonescu. Dintre toţi deţinuţii de la Jilava el avea situaţia cea mai grea. Principial şi teoretic, aş fi putut interveni pentru toţi cei arestaţi în cazematele Jilavei, pentru a le uşura soarta, în afară de Moruzov. Subiectul era tabu pentru General. Moruzov era bestia neagră a lui Antonescu. De câte ori venea vorba despre Moruzov, în legătură cu internarea Generalului la Mânăstirea Bistriţa, din vara anului 1940; ochii îi scăpărau de mânie şi făcea un gest ca şi cum ar fi vrut să-l răpună cu măna lui.

 

6. DETONATORUL

Spiritele erau extrem de agitate când s-au început săpăturile la Jilava, la movila unde se presupuneau a fi osemintele Căpitanului şi ale celor treisprezece legionari ucişi odată cu el. Provocările anterioare ale Generalului Antonescu, prin mijlocirea Comisiei de Anchetă, au înfierbântat inimile legionarilor în aşa măsura încât nu mai trebuia mult ca să se producă o ieşire violenta.

Cu toate aceste amestecuri neîngăduite ale Conducătorului în treburile Comisiei de Anchetă, deshumarea Căpitanului s-ar fi putut desfăşura fără incidente grave, fără a fi fost afectată soarta deţinuţilor din cazematele Jilavei, dacă în ziua aceea, când au început lucrările de la mormânt, Generalul Antonescu n-ar fi luat o măsură de ultimă oră, care să precipite execuţia sumară a asasinilor.

Ca să înţelegem nechibzuita dispoziţie a lui Antonescu, trebuie să plecăm de la starea sufletească a deţinuţilor. Aceştia pe măsură ce se apropia ziua deshumării Căpitanului, trăiau într-o nelinişte crescândă. Se gândeau că descoperindu-se fărădelegea lor, sub aspectul cumplit al victimelor cu ştreangul la gât, legionarii, sfâşiaţi de durere, nu vor mai ţine seama de nici o îngrădire legală şi îi vor ucide.

Cuprinşi de panică, au trimis mesaje peste mesaje la Preşedinţie, prin oamenii lor de legătură, avizând ca viaţa le este ameninţată şi că ar trebui să se ia măsuri speciale de ocrotire a lor. Dar tocmai desperatele lor apeluri au fost de rău augur, având un efect contrar celor aşteptate de ei, căci le-au grăbit sfârşitul.

Generalul, abia întors de la vizita lui din Germania, alarmat de ştirile ce le primea pe canalele de la Preşedinţie, a luat o decizie temerară, care avea ca scop să prevină o eventuală răzbunare a legionarilor în cursul lucrărilor de deshumare, şi anume, chiar în noaptea aceea de 26/27 Noiembrie, să fie înlocuită garda legionară de pază la celulele deţinuţilor cu o gardă militară. Generalul a dat acest ordin fără să mă informeze, fără să-mi ceară sfatul, într-o chestiune care mă privea tot atât de mult ca şi pe el, fiind şeful Legiunii. Dacă m-ar fi întrebat, i-aş fi atras atenţia asupra consecinţelor neprevăzute ce le poate avea îndepărtarea gărzii legionare de la paza deţinuţilor, tocmai în acele momente critice, când se proceda la deshumarea Căpitanului. Măsura s-a luat în cel mai mare secret. Ordinul a fost transmis de Roşianu direct autorităţilor militare de la Jilava. Dar cu toată grija lor de a nu se afla nimic, vestea a transpirat, deoarece în incinta Jilavei începuseră pregătirile pentru punerea în aplicare a ordinului de a se înlocui garda legionară cu soldaţi. După dispoziţiile primite, chiar în cursul acelei nopţi, când trebuia să aibă loc obişnuita schimbare a gărzii legionare cu un alt grup din afară, adus de la Prefectura de Poliţie, trebuia să se prezinte garda militară şi, arătând ordinul primit, să-şi ia în primire serviciul.

ştirea s-a răspândit ca fulgerul între toţi legionarii care aveau în acel moment vreo legătura cu Jilava: cei ce făceau de pază la celule deţinuţilor, cei ce lucrau la mormânt ei autorităţile de la Prefectura de Poliţie, care pregăteau echipele de schimb. Toţi au constatat că mai e o diferenţa de câteva ore până ce soldaţii vor înlocui pe legionari de la celulele deţinuţilor. Ce s-a petrecut atunci în sufletul lor, nu are nevoie de prea multe comentarii. Ca să nu mă repet, reproduc descrierea acestei scene zguduitoare din cartea mea Cazul Iorga-Madgearu:

„Toată lumea era consternată. Priveau în gol, neştiind ce să mai creadă. Nu mai exista nici un dubiu, îşi spuneau ei, că Generalul Antonescu nu este sincer cu noi, că nu poate sau nu vrea să-i pedepsească pe vinovaţi. Am avut atâtea semne prevestitoare. îndepărtarea gărzii legionare este o dovadă clară că Generalul s-a hotărât să-i scoată din mâna noastră pentru a-i face mai târziu scăpaţi.”

„Stăpâniţi de aceste gânduri, au lăsat sapele şi târnăcoapele din mâini şi s-au dus să încheie socotelile cu vinovaţii. Antonescu vroia să-i salveze. Datoria lor era alta. Nu puteau sa-l îngroape pentru a doua oară pe Căpitan, în timp ce asasinii lui mai sunt în viaţă şi guvernul nu se dovedeşte capabil să-i pedepsească. Legionarii au pătruns în Fort, au anunţat garda de pază de hotărârea lor şi apoi au intrat în celule împuşcând pe deţinuţi. Apoi cu feţele senine, ca după împlinirea unei mari datorii, s-au îndreptat spre mormântul Căpitanului, au făcut front aici, au dat onorul, în timp ce din mijlocul lor un glas cutremurat rostea cuvintele: „Căpitane te-am răzbunat”.

Decizia Generalului Antonescu de a înlocui garda legionară de pază cu o gardă militară a fost detonatorul care a aprins atmosfera de durere şi revolta ce domnea în jurul mormântului de la Jilava, determinându-i pe legionari să treacă la acţiune şi să-l răzbune pe Căpitan.

La actul de la Jilava au participat elemente din toate corpurile legionare din capitală, care se aflau pe atunci la mormânt, fie săpând fie observând mersul lucrărilor, pentru a nu pierde acel moment transcendental, când vor fi scoase din groapă osemintele Căpitanului. Aceştia pătrunzând în Fort, au antrenat şi garda legionară de pază în acţiunea de răzbunare. Au tras în deţinuţi şi oameni maturi, care, în împrejurări normale, n-ar fi fost în stare să verse o picătura de sânge. Măreţia răzbunării Căpitanului constă tocmai în spontaneitatea ei. Ordinul inoportun al Generalului a pătruns ca un cuţit în inimile tuturor, tăindu-le respiraţia şi unindu-i în acelaşi gând: răzbunarea.

O anumită clasă de istorici de mai târziu a făcut observaţia că, în momentul execuţiei asasinilor, săpăturile nu ajunseseră în fundul gropii, unde zăceau osemintele Căpitanului. în consecinţă, versiunea ce s-a răspândit că vederea acestor oseminte ar fi provocat actul de răzbunare, este falsă. Este adevărat că din cauza lespezii de pe mormânt, care cântărea 30 de tone, lucrările au mers încet, încât abia a doua zi dimineaţă, 27 Noiembrie, s-a ajuns la stratul unde erau azvârliţi legionarii ucişi, împreună cu Căpitanul. De aici concluzia ce o trag aceşti istorici de circumstanţă că lipsea mobilul răzbunării, osemintele Căpitanului, şi, prin urmare, sângeroasa represiune din noaptea de 26/27 Noiembrie ar fi fost un act premeditat.

E o interpretare perfidă şi stupidă în acelaşi timp, căutând milimetric conexiunea între stadiul săpăturilor şi execuţia asasinilor. Nu era nevoie să se ajungă în fundul gropii cu săpăturile, pentru ca revolta legionarilor să ia proporţii explozive. însăşi lucrările premergătoare, uriaşa piatră de pe mormânt şi decorul sumbru al acelei nopţi de Noiembrie, erau elemente suficiente pentru a duce la acest deznodământ. Trebuie să mai adăugăm că oamenii care se aflau în această noapte la mormânt nu erau la prima experienţă de acest gen. Au fost martori la alte scene asemănătoare. La dezgroparea şi reînhumarea camarazilor lor ucişi la Miercurea-Ciuc, la Vaslui şi la Braşov. Mai mult decât atât. Mulţi din ei au pătimit prin lagărele şi închisorile lui Carol, în perioada 1938-1940. De lângă ei, au fost ridicaţi mulţi camarazi, legaţi cu lanţuri şi apoi au auzit mitralierele care i-au culcat la pământ. şi cine erau autorii acestor crime? Aceiaşi oameni care astăzi se găseau închişi, în apropierea mormântului, în cazematele fortului Jilava. Ei înşişi au fost la un pas de moarte în timpul acestor hecatombe. Scena la care asistau – a deshumării Căpitanului – nu era decât momentul culminant al unor dureri care au sfâşiat sufletul întregii ţări. Nu era nevoie să vadă osemintele Căpitanului, arse de vitriol, pentru ca revolta lor să ajungă la paroxism.

Răni şi revolte acumulate în trei ani de prigoană i-a adus în această stare de mânie abia stăpânită: şi acum ucigaşii camarazilor lor erau pe punctul să scape, graţie omului „care nu vroia să verse sânge”. Revenim iarăşi la aceeaşi dispoziţie fatală a Generalului Antonescu, care a avut efectul unui detonator, dând amărăciunii şi revoltelor o direcţie precisă: spre deţinuţii de la Jilava. Ei trebuiau să cadă, ca să se îndeplinească dreptatea şi Căpitanul să fie răzbunat.

 

7. SURPRINS DE EVENIMENTE

în noaptea de 26/27 Noiembrie, mă aflam acasă şi mă pregăteam de culcare. Sufleteşte eram mulţumit de colaborarea de până acum cu Conducătorul Statului şi de rezultatele obţinute în comun. Vizita Generalului în Germania părea a fi fost rodnică. După spusele lui la întoarcere, ar fi obţinut promisiunea revizuirii arbitrajului de la Viena. Manifestaţia ce i-am făcut-o la înapoiere a fost impunătoare. Nici prin gând nu mi-a trecut că Antonescu s-a folosit de călătoria lui la Berlin, ca să ne sape la Hitler şi că pe plan naţional nu obţinuse aproape nimic. Tot aşa de mulţumit eram că Generalul aprobase măsurile luate de mine, în absenţa lui, referitor la lucrările de deshumare de la Jilava, şi la ceremoniile ce vor urma, cu asistenţa reprezentanţilor străini, ale aşezării Căpitanului în cripta de la „Casa Verde”.

După miezul nopţii, sună telefonul. Era Colonelul Zăvoianu. Ce-o fi vrând să-mi comunice la această oră înaintată? Cu o voce alterată îmi spune că deţinuţii de la Jilava au fost împuşcaţi.

– ştii, s-a întâmplat ceva.

– Ce s-a întâmplat?

– Cei de la Jilava…

– Ce-i cu ei?

– Au fost împuşcaţi.

– Cum, de cine?

– De legionarii care lucrau la deshumare.

– Cum s-au petrecut lucrurile?

– Nu ştiu nimic mai mult. Tocmai acum am primit şi eu ştirea.

– Pe Antonescu l-ai informat?

– Nu l-am informat încă.

Am lăsat receptorul şi mă uitam în gol. Situaţia era gravă. Gravă atât prin actul săvârşit, deoarece se rupea legalitatea unui proces aflat în faza preliminară a anchetei, cât şi prin necunoscutul reacţiei lui Antonescu. Eram depăşiţi de evenimente şi descoperiţi pe ambele fronturi. Noi optasem pentru justiţie, pentru aducerea vinovaţilor erei carliste să răspundă în fata Tribunalului, şi acuma li s-a aplicat metoda execuţiei sumare. în al doilea rând, în eventualitatea unei reacţii brutale a Generalului Antonescu, cunoscându-i caracterul, nu dispuneam în acel moment de nici un mijloc de apărare. Actul de la Jilava nu-mi aparţinea, dar răspunderea politică se răsfrângea asupra mea. Luând ca pretext cele întâmplate la Jilava, Generalul putea ordona arestarea noastră, a mea şi a celorlalţi fruntaşi ai Legiunii, şi apoi darea noastră în judecată. Dacă aş fi participat măcar cu o simplă sugestie la împuşcarea deţinuţilor de la Jilava, ar fi trebuit să calculez şi riscurile operaţiei. Era o prevedere elementară. Dar cum n-am ştiut nimic, eram azvârlit hazardului, în care numai voia lui Dumnezeu putea decide.

Primul lucru ce l-am făcut a fost să trimit pe Victor Biriş, Secretar General la Ministerul de Interne, la Prefectură ca să vina cu informaţii suplimentare. Paralel, Generalul Antonescu a făcut la fel. L-a trimis la Prefectură pe Ministrul de Justiţie, Mihai Antonescu, pentru o misiune analogă. Pe la trei noaptea Victor Biriş şi Mihai Antonescu se aflau amândoi întruniţi în cabinetul Prefectului de Poliţie, unde au avut o lunga convorbire cu Colonelul Zăvoianu.

La întoarcere, Victor Biriş mă informează că vestea suprimării deţinuţilor de la Jilava s-a răspândit ca fulgerul în toate organizaţiile din capitală şi că spiritele sunt foarte agitate. Exista temerea că actele de violenţă contra elementelor carliste să se repete în capitală şi chiar să se extindă în provincie. Colonelul Zăvoianu pare să fi pierdut controlul oamenilor. Legionarii care deţineau funcţii la Prefectura de Poliţie şi care se aflau în noaptea aceea la locul deshumării, s-au amestecat cu ceilalţi trăgând în deţinuţi. Mai mult chiar. Din interiorul Prefecturii au fost ridicaţi câţiva arestaţi şi nu se ştia nimic de soarta lor.

L-am chemat îndată la telefon pe Colonelul Zăvoianu, cerându-i în termeni aspri, să vegheze cu cea mai mare străşnicie asupra personalului ce-l conducea ca să nu iasă din marginile legalităţii şi să nu se mai repete actele de violenţi.

 

8. O NOAPTE LA PREşEDINţIE

După întoarcerea lui Biriş de la Prefectura de Poliţie şi după ce am aflat ce se întâmplă acolo, mi-am dat seama ca este neapărat necesar să-l vad pe General chiar în noaptea aceea, pentru a preveni o măsura nechibzuită a acestuia, care ar fi putut duce la agravarea conflictului. Vroiam să-i explic cursul real al evenimentelor care au dezlănţuit violenţele de la Jilava şi sa-l asigur din nou de loialitatea noastră.

Trebuie să mărturisesc că am făcut acest pas cu inima strânsă. Mă întrebam dacă mă voi mai întoarce liber de la Preşedinţie sau dacă nu cumva Generalul va da ordin să fiu arestat ca presupus complice la împuşcarea deţinuţilor de la Jilava. Aveam senzaţia că mă bag singur în gura lupului Probabil ar fi trebuit să-mi iau anumite măsuri de apărare, cunoscându-i reacţiile lui impulsive. Conducătorul Statului se baricadase la Preşedinţie. Dăduse ordin ca o unitate militară să ocupe clădirea, pentru a-l feri de eventualele atacuri din partea… legionarilor. Temerea lui era absurdă, deoarece actul de la Jilava n-avea nimic de-a face cu propria lui persoană. Cei împuşcaţi în noaptea aceea erau de fapt şi proprii lui inamici, care l-ar fi răpus şi pe el, dacă ar fi primit ordin de la Regele Carol. Generalul uitase de primejdiile prin care trecuse cu câteva luni înainte…

şi atunci ce rost avea baricadarea lui la Preşedinţie ca într-o fortăreaţă? Ca să demonstreze distanţarea lui de Legiune după execuţia asasinilor carlişti, atât pentru uzul anturajului sau cât şi pentru o anumită lume a Capitalei, căreia îi aparţineau cei pedepsiţi la Jilava. Aceste cercuri nu l-ar fi putut ierta „neglijenţa” lui, după ce îşi luase angajamente ferme ca să-i salveze.

Când am ajuns la Preşedinţie, singur-singurel în noaptea aceea, chiar de la intrare m-am izbit de controale. La uşă se afla un post de pază, sub conducerea unui ofiţer, care nu dădea voie nimănui să intre până ce nu primea răspuns de la Secretariatul Generalului. După ce am ieşit din ascensor, pe coridorul unde se aflau birourile Preşedinţiei, din zece în zece metri, am întâlnit postaţi soldaţi cu baioneta la arma. Dar în afară de cei ce se vedeau, erau mulţi soldaţi înghesuiţi prin ungherele coridoarelor şi camerelor neocupate momentan. Chiar şi la subsol se aflau trupe. Tabloul era sumbru. Din toate părţile apăreau căşti de ofiţeri şi soldaţi, ca şi cum ne-am fi aflat în plina campanie militară.

Când am pătruns în anticamera Generalului, în afară de funcţionarii respectivi, nelipsiţi de la Preşedinţie, Maiotul Elefterescu şi Vlădescu, i-am întâlnit pe Mihai Antonescu, Ministrul Justiţiei şi pe Generalul Pantazi, împreună cu câţiva ofiţeri superiori, care fuseseră chemaţi probabil să primească ordine. Singurul care avea acces la General era Ică Antonescu. Intra şi ieşea destul de des din cabinetul acestuia, comunicând celor prezenţi starea sufleteasca a Conducătorului:

– Generalul e furios. Uite, aşa i s-au îngroşat vinele de la gât, şi arăta cu amândouă degetele. Se plimba în lung şi lat prin cameră şi repetă mereu ca mâinile îi sunt năclăite de sânge. Spune ca va pleca de la conducerea Statului, dacă aceasta chestiune nu se va rezolvă în mod onorabil pentru el…

I-a cerut lui Mihai Antonescu să-l roage pe General să mă primească, dar n-am obţinut audienţă. Neputând vorbi cu Generalul Antonescu, am încercat să explic celor prezenţi procesul evenimentelor de la Jilava: 1) lungirea nefirească a procesului, 2) Atmosfera creată de lucrările de deshumare, 3) nefericita intervenţie a Consilierului Bănescu. Notez că în acel moment nu ştiam de ordinul dat de General de a schimba garda legionară de la celulele deţinuţilor cu o gardă militară, argument de care nu m-am putut folosi.

I-am încredinţat ca n-a fost o acţiune premeditată, că nici eu şi nici ceilalţi conducători ai Legiunii nu suntem amestecaţi în această izbucnire de violenţă. Am fost surprins de reacţia înţelegătoare a Generalului Pantazi, un devotat a lui Antonescu. Profitând de un moment când eram singuri, mi-a spus pe un ton categoric, făcând ochii mari:

– Domnule Sima, D-ta trebuie să rămâi aici. Nu trebuie să se profite de această nenorocire, pentru a se separa Legiunea de General. Ar fi o nenorocire mai mare. Eu mă voi opune oricărei încercări de acest gen. Cazul de la Jilava trebuie tratat exclusiv juridic, fără a se altera bazele politice ale colaborării. La urma mi-a spus: „ţ ine-te bine”.

Ică Antonescu, dimpotrivă, de câte ori ieşea de la General însoţea impresiile ce le aducea cu comentarii acide. Turna, cum s-ar zice, uleiul peste foc.

între timp a sosit la Preşedinţie şi Colonelul Dragomir, Ministrul Coordonării Economice. Acesta împărtăşea vederile Generalului Pantazi. El susţinea cu energie şi sinceritate că întâmplările de la Jilava nu trebuie să afecteze relaţiile dintre Mişcare şi General. Mihai Antonescu văzând că nu este aprobat nici de cei mai apropiaţi oameni ai Conducătorului, se potolise şi el.

Atmosfera părea că merge spre destindere. Oboseala îi cuprinse pe toţi. Generalul Antonescu mi-a comunicat în sfârşit că se simte foarte obosit şi nu vrea sa vadă pe nimeni până mâine, când va convoca un Consiliu de Miniştri, pentru a dezbate chestiunea de la Jilava.

Mi-a rămas întipărită aceasta scenă până astăzi. După temerea cu care am venit la Preşedinţie, mi-au revenit şi încrederea şi curajul.

 

9. ALARMA DE LA PREFECTURă şI POLIţIE

Deşi Generalul Antonescu îmi comunicase prin Mihai Antonescu că nu mă poate primi în noaptea aceea, am rămas mai departe lângă biroul său, în anticameră, împreună cu toţi cei adunaţi acolo, până spre ziua.

Toţi stăteau pe scaune îngânduraţi, neştiind ce hotărâre va lua Generalul. Maiorul Elefterescu şi Vlădescu trebăluiau pe la Secretariat. Eu eram mai liniştit după declaraţiile Generalului Pantazi şi ale Colonelului Dragomir. Mai aveam şi aliaţi, chiar printre oamenii de încredere ai Generalului. Aveam impresia că se căuta o formulă de aplanare a conflictului.

în mijlocul acestor nelinişti şi speranţe, se iveşte o noua complicaţie. Uşa se deschide şi intră ca o furtună Colonelul Rioşeanu, speriat şi gâfâind. Cu o voce tenebroasa ne spune ca au fost arestaţi şi duşi la Prefectura de Poliţie Tătărescu, Ghelrnegeanu şi Argetoianu. Dacă nu se intervine imediat, vor avea soarta celor de la Jilava. El nu îndrăzneşte să meargă singur, de teamă să nu i se întâmple şi lui ceva. Face apel la mine să mergem împreună. Fără a mai zăbovi o clipă, l-am luat de braţ şi am coborât scările în goană. Ne-am urcat în maşină şi am pornit cu cea mai mare viteză spre Prefectura de Poliţie. Era încă noapte afară, pe la 7 dimineaţa.

Intrând în cabinetul Prefectului, l-am găsit pe Zăvoianu într-o agitaţie indescriptibilă. Vorbea sacadat, în fragmente, incapabil să explice situaţia celor arestaţi.

– Bine, D-le Colonel, nu ţi-am spus acum câteva ore, după întâmplările de la Jilava, să veghezi cu cea mai mare străşnicie ca să nu se producă dezordine la Prefectură? şi acum aflu că au fost arestaţi şi aduşi la Prefectura Tătărescu, Ghelmegeanu şi Argetoianu.

– Da, se găsesc.

– Cine a ordonat arestarea lor?

– Nu eu, chestorul Stângă. A avut informaţii că viaţa lor ar fi în pericol şi i-a adus aici. Ce să fac cu ei?

– Adu-i sus!

Când au intrat în cabinetul lui Zăvoianu, nu erau trei, ci cinci deţinuţi! M-am speriat; în afară de cei trei pomeniţi mai sus, se mai aflau, fostul prim-ministru Gigurtu şi Generalul Ilasievici, fost Mareşal al Palatului. Dacă arestarea primilor trei mai avea vreun sens, fiind amestecaţi, în forma şi grade diferite în prigonirea legionarilor, nu înţelegeam ce rost avea sechestrarea lui Gigurtu şi Ilasievici, persoane care n-au avut nimic comun cu crimele dictaturii carliste.

Tătărescu era disperat. îşi frângea mâinile, zicând ca e gata să dea orice declaraţie. Ghelmegeanu era agitat, dar nu-şi trăda emoţia. Argetoianu era perfect stăpân pe sine. Privea la noi impasibil, ca şi cum era străin de locul în care se găsea şi de ameninţarea ce se cernea asupra lui. Gigurtu şi Ilasievici întrebau nedumeriţi de ce se găseau acolo.

Dar dintre toţi, eu eram cel mai zăpăcit. Nu dădeam de firul afacerii. De ce îndată după Jilava, când trebuia să suportăm furia Generalului, se creează un nou conflict? Cine are interesul să mărească spărtura, când, dimpotrivă, cu toţii ar trebui să potolim apele răzvrătite, de o parte şi de alta, pentru a relua colaborarea în cadrul Statului naţional-legionar? Mă frământam, explicând celor arestaţi că s-a făcut o eroare şi ca vor fi puşi imediat în libertate.

Trebuia acţionat repede. Nu numai că le-am dat drumul, ci m-am îngrijit şi de protecţia lor ulterioară. Vorbind cu Rioşeanu, i-am încredinţat acestuia, indicându-i că, pentru un timp oarecare, e bine sa-i ţină la Ministerul de Interne, sub paza jandarmilor, până ce se vor linişti spiritele. Mai mult decât atât. Le-am sugerat lui Tătărescu, Ghelmegeanu şi Argetoianu ca pentru câteva luni să plece în străinătate, pentru a nu cădea victima vreunui element necontrolat.

însoţiţi de Rioşeanu şi Biriş, au ieşit de la Prefectură, s-au urcat în maşină şi au fost conduşi la Ministerul de Interne.

Dar cu acest epilog, nu s-a terminat povestea de la Prefectura de Poliţie. Mai era o chestiune spinoasă de rezolvat. După întâmplările de la Jilava, Generalul Antonescu dăduse ordin de înlocuire a Colonelului Zăvoianu cu Generalul Pălăngeanu. Când am aflat de aceasta substituire, m-am opus, arătând că nu se poate proceda la destituirea Colonelului Zăvoianu, fără o anchetă prealabilă. Fiind eliminat în aceste condiţii, vinovăţia execuţiilor de la Jilava ar cădea asupra Colonelului, ceea ce nu pare să fie adevărat.

Dar după săvârşirea noilor arestări, nu mai puteam întreprinde nimic pentru salvarea lui Zăvoianu. Situaţia lui era pecetluită. îşi dovedise incapacitatea de a menţine ordinea în personalul angajat de el însuşi la Prefectură. Stângă, după propria lui mărturie a operat arestări fără să-l întrebe.

După plecarea celor arestaţi, a trebuit să dau o luptă aprigă cu Colonelul Zăvoianu pentru a-l convinge să-şi dea demisia. Mai bine de o oră am pledat în faţa lui, arătându-i că interesele Legiunii sunt deasupra persoanei sale şi trebuie să-i dam această satisfacţie Generalului, dacă vrem să continuăm colaborarea cu el. Până la urmă a acceptat, dar cu condiţia ca, în locul lui, să fie numit tot un legionar. Nu va părăsi postul, decât în momentul când un alt legionar se va prezenta în cabinetul său pentru a-i lua locul. Am fost de aceeaşi părere. Nu poate fi vorba de numirea Generalului Pălăngeanu, deoarece Prefectura de Poliţie aparţine Ministerului de Interne şi acest minister, conform convenţiei, este de resortul Mişcării.

Colonelul Zăvoianu pierduse controlul Prefecturii de Poliţie. Comisarii de la diferitele departamente întreprindeau acţiuni fără a-i cere aprobarea. Aşa Stângă, în noaptea aceea. Aşa propriul sau secretar, Stelian Stănicel, care dăduse ordin să fie ridicaţi în aceeaşi noapte din celularul Prefecturii fostul comisar Jean Dumitrescu, împreună cu câţiva agenţi. Transportaţi în pădurea Băneasa, au fost împuşcaţi. Comisarul Jean Dumitrescu deşi primise o rafală de gloanţe, a fost numai grav rănit şi a scăpat cu viaţă.

Colonelul Zăvoianu nu participase în execuţiile de la Jilava, dar fusese compromis prin actele subalternilor lui. Osândirea lui la moarte, sub Antonescu, se datorează altor motive, pe care le vom explica la momentul potrivit.

 

10. UN CONSILIUL DE MINIşTRI MEMORABIL

Consiliul de Miniştri, ţinut a doua zi dimineaţa, 27 Noiembrie, s-a ocupat exclusiv de chestiunea de la Jilava. Toate celelalte probleme ale naţiunii au fost lăsate deoparte. Fapt anormal, pentru că nu se pot opri toate funcţiile Statului din cauza pedepsirii unor asasini notorii, chiar dacă s-a săvârşit în marginea legii. Caracteristica acestui Consiliu a fost presiunea crescândă exercitata de Conducătorul Statului, direct sau prin oamenii lui de încredere, asupra miniştrilor şi conducătorilor legionari, ca să se rezolve conflictul provocat de execuţiile de la Jilava în sensul dorit de el. Iar dorinţa Generalului Antonescu era ca ţara să vadă clar că el n-a avut nici un amestec în această „crima” şi că va lua toate măsurile necesare pentru pedepsirea vinovaţilor.

Dar furia Generalului Antonescu pentru moartea deţinuţilor de la Jilava avea şi un alt tâlc. Nu era vorba numai de o încălcare a legii, care trebuia sancţionată, ci de pierderea unui capital uman greu de înlocuit în structura vechiului Stat Român. După război, sub guvernarea partidelor, acest Stat s-a degradat, devenind expresia abuzului şi a corupţiei. Sub domnia Regelui Carol II aceste tendinţe distructive s-au accentuat în aşa măsură încât a devenit norma de guvernare a României. Regele Carol a întreprins în clasa conducătoare o selecţie a valorilor de tip negativ, adică erau promovate în posturile de răspundere ale Statului numai elemente dispuse la toate linguşirile şi slugărniciile. Interesele naţiunii nu mai aveau nici o rezonanţă în sufletul acestor oameni, preocupaţi în primul rând cum să-şi menţină favoarea Regelui, de la care veneau toate avantajele. Din sânul acestei clase, plăsmuită după chipul şi asemănarea Monarhului, s-a recrutat apoi şi aparatul de teroare, destinat să distrugă Mişcarea Legionară. în jurul Tronului se formase o camarilă atotputernică, dar mai jos, la nivelul administrativ, poliţienesc şi judiciar, vârfurile de conducere ale acestor instituţii au fost încredinţate unor indivizi dispuşi la orice crime, pentru a salva „Statul”, în realitate pentru a consolida regimul carlist, bazat pe sperjur şi călcarea tuturor legilor ţării. Acestor echipe de „devotaţi” ai Regelui Carol se datorează atât asasinarea Căpitanului cât şi măcelul din noaptea de 21/22 Septembrie 1939.

Cei dispăruţi la Jilava, în noaptea de 26/27 Noiembrie, erau tocmai membrii principali ai aparatului de teroare creat de Carol. Acest aparat fusese literalmente desfiinţat. Această elită criminală – rezultatul unei selecţii paciente de un deceniu – era un patrimoniu comun întregii clase conducătoare. Erau trup din trupul ei şi suflet din sufletul ei. Unde se mai găseau un Bengliu, un Gabriel Marinescu, un Moruzov, un Iamandi, un Argeşanu? Trebuia să treacă multa vreme până ce se va reconstitui o echipa de aceasta ferocitate legendara.

Câte combinaţii, câte afaceri, câte proiecte nu s-au pierdut odată cu moartea asasinilor de la Jilava. Aşa se explică şi supărarea lui Antonescu. Deşi cei căzuţi în cazematele Jilavei, i-ar fi luat şi lui viaţa, dacă le-ar fi ordonat Regele Carol, totuşi sub influenţa anturajului său şi a unei anumite lumi bucureştene, era dispus să le salveze viaţa şi chiar işi1uase angajamente ferme în acest sens. şi deodată s-a văzut deposedat de preţioasa încărcătură! Generalul se găsea acuma descoperit faţă de lumea căreia aparţinea şi trebuia so-şi salveze faţa.

în Consiliul de Miniştri ce-a urmat, s-a vădit această tendinţă a Generalului de a se distanţa de Mişcare, de a se desolidariza de actul de la Jilava, condamnându-l cu cea mai mare energie şi anunţând măsuri aspre contra acelora care i-au călcat porunca. Numai aşa putea să se justifice faţa de cei care îi ceruseră să salveze pe asasinii de la Jilava. Vechea structura a Statului terorist carlist fusese lovită în creştet şi aceasta nemaipomenită faptă trebuia ispăşită exemplar. Legionarii puteau fi ucişi cu sutele, căci ei nu erau decât fiii poporului, dar să îndrăznească cineva să se atingă de autorii acestor crime, de aceasta selecţie negativa, de aceasta echipă de supraasasini, care garantau temeliile societăţii româneşti din timpul lui Carol, era un fapt care trecea peste orice închipuire şi răsturna toate calculele acelora care şi-au întemeiat existenţa politică numai pe jaf, abuz şi corupţie.

Cu Generalul Antonescu n-am putut să vorbesc nici în cursul dimineţii de 27 Noiembrie, deşi după întoarcerea mea de la Prefectura, am stat tot timpul în biroul meu de la Preşedinţie. Aşteptam dintr-un moment într-altul să mă cheme. Mai târziu mi-am dat seama de ce Antonescu evita o întâlnire cu mine. Generalul pregătea o lovitură contra Mişcării şi vroia să se folosească din plin de avantajul surprizei. Nu l-am văzut decât la deschiderea Consiliului, pe la orele 11.

în ceea ce priveşte dezbaterile Consiliului de Miniştri, mă conduc după declaraţiile făcute când am expus „Cazul Iorga-Madgearu„:

„Consiliul de Miniştri s-a ocupat mai întâi de sancţiunile ce trebuie aplicate vinovaţilor, apoi ce masuri trebuie luate pentru a se împiedica repetarea actelor de violenţă. La început a vorbit ca de obicei, Generalul. Era posomorât, dar calm şi odihnit. Moartea celor de la Jilava nu-l afectase excesiv, contrar celor afirmate de Mihai Antonescu. A vorbit pe un ton moderat, fără izbucnirile la care mă aşteptam. Bineînţeles, i-a condamnat pe făptuitorii de la Jilava, i-a numit o banda de terorişti şi a declarat ca el nu va tolera ca Statul să fie subminat de anarhia străzii. El a iniţiat acţiunea de pedepsire a asasinilor din timpul regimului carlist şi este dureros impresionat să vadă că Mişcarea nu are încredere în el. Vinovaţii de crimele de la Jilava vor fi exemplar pedepsiţi. în răspunsul meu, am analizat lanţul de evenimente care au provocat actele sângeroase de la Jilava. Au vorbit apoi ceilalţi miniştri legionari şi nelegionari. Mihai Antonescu, Mareş şi Rioşeanu ne-au atacat cu înverşunare. Pantazi a făcut o declaraţie moderată, iar Colonelul Dragomir ne-a luat apărarea. Nu au lipsit nici schimburi mai aspre de cuvinte, cum au fost între Papanace şi General, dar în general discuţiile au fost calme şi starea de spirit părea favorabila unei aplanări a conflictului. în acel moment când atmosfera părea să se însenineze, ajungându-se la o soluţie acceptabilă pentru toată lumea, o lovitura de teatru: se scoală Generalul şi spune ca el lasă decizia finală în mâinile noastre, ca el nu poate acoperi aceste crime şi aşteaptă să i se dea satisfacţie. După ce a rostit aceste cuvinte s-a retras în cabinetul său. Nu ştiam ce interpretare să dau retragerii lui din Consiliu. Era o ameninţare sau o dorinţă de a se degaja de răspundere? Prin gestul lui, care exprima vădita lui nemulţumire pentru felul cum decurg dezbaterile, s-au anulat toate străduinţele de împăciuire ale majorităţii miniştrilor. S-a revenit la punctul de plecare, la atmosfera grea care domnea la deschiderea Consiliului.”

Aş avea de adăugat, la 20 de ani de când am publicat această lucrare, că miniştrii legionari din guvernul de atunci au format bloc cu mine, cu excepţia Profesorului Ion Protopopescu. Nu ştiu pentru care motive, această notă disonantă. Ministrul Comunicaţiilor şi lucrărilor Publice, Profesorul Protopopescu, s-a sculat şi a făcut o declaraţie de loialitate Generalului Antonescu, dându-i deplină dreptate în atitudinea lui. Aceasta n-ar fi fost prea mult, dar felul în care a vorbit, nuanţele ce le-a folosit în alocuţiunea lui, arătau nu numai că el este alături de General, dar că face opinie separată faţa de restul miniştrilor legionari.

Declaraţia Profesorului Protopopescu, în momentul culminant al crizei, a făcut o impresie penibilă asupra noastră şi s-a răspândit ca fulgerul în întreaga organizaţie a Capitalei. Nu ştiu precis ce l-a călăuzit pe Profesor în acel moment. Se gândea, probabil, că Antonescu se va rupe de Mişcare şi el vroia să se pună la adăpost? Cert este că după potolirea furtunii, Profesorul Protopopescu şi-a pierdut mult din prestigiul său în lumea noastră, spre de