Era libertatii, vol1

HORIA SIMA

 

ERA LIBERTATII

STATUL NATIONAL-LEGIONAR

VOLUMUL I

 

 

CUPRINS

I. CREAREA STATULUI NATIONAL-LEGIONAR

 

1. ţara în picioare

2. La „Casa Verde”

3. Sfântă Tinereţe Legionară la Radio

4. Reapariţia ziarului Buna Vestire

5. înmormântarea eroilor

6. Lichidarea structurilor carliste

7. Strămutarea Generalului Coroamă

8. Tratativele pentru formarea guvernului

9. Noua Constituţie

10. împărţirea Ministerelor

11. Formula tripartită

12. Numirile

13. Ziua Căpitanului. Pelerinaj la „Casa Verde”

14. Cad şi ultimele împotriviri

15. Depunerea jurământului

16. întoarcerea din exil a Reginei-Mamă Elena

17. întoarcerea grupului legionar din Germania

18. Apel către legionari

19. Nicolae Petraşcu la Secretariatul General al Mişcării

20. Declaraţiile Profesorului Codreanu

21. Privind în urmă

22. Pentru Neam şi Legiune

 

II. PRIMII PAşI îN VIAţA DE STAT

 

1. Dificultăţile guvernării legionare

2. Graba de a ocupa locurile

3. Originile poliţiei legionare

4. Bunurile de la „Straja ţării” trec în patrimoniul Legiunii

5. Ziua eroilor şi martirilor Legiunii

6. Demnitari legionari în ministere

7. Numirea Prefecţilor

8. Refacerea organizaţiei legionare

9. încadrarea legionarilor întorşi din Germania

10. Ajutorul Legionar

11. Reorganizarea studenţimii

12. Marea manifestaţie de la 6 Octombrie

 

III. CRIMELE REGIMULUI CARLIST şI PROBLEMA SANCţIUNILOR

 

1. Concepţia de bază a sancţiunilor

2. Arestări sporadice

3. Un articol al lui Grigore Manoilescu

4. Justiţia intră în acţiune

5. Colonelul Zăvoianu la Prefectura de Poliţie

6. Două sinucideri

7. „Nu vreau să vărs sânge”

8. Cum a lucrat Comisia de Anchetă

 

IV. BăTăLIA ECONOMICă

 

1. Refacerea ţării

2. Ofensiva agricolă

3. Evreimea în panică. Ordinul de la Sinagogă

4. Cazul Galeries LaFayette

5. Legea comisarilor de românizare

6. Cum s-a aplicat legea

7. Exorbitantele pretenţii germane

8. Magazinele evreilor

9. Un schimb de scrisori cu Generalul

10. Al doilea schimb de scrisori

11. Cum rezolva Antonescu problemele economice

12. O întâlnire cu Clodius

13. Două legi contra evreilor

14. Consiliul de Administraţie legionar la Malaxa

15. Imprimeria din Sărindar

16. Cancicov, Ministru al Economiei. Petra, Subsecretar de Stat

17. Chestiunea petrolului

18. Cursul mărcii germane

19. Conflictul de la Mediaş

20. Apoteoza muncitorimii

21. Cinci miliarde şapte sute şaptezeci şi patru de milioane de lei

22. Creşterea depunerilor bancare

23. Protestul lui Neubacher

24. Desfiinţarea comisarilor de românizare

25. Perfidia Generalului Antonescu

26. … şi perfidia lamentaţiilor evreieşti

27. Evreii şi comerţul legionar

 

V. POLITICA EXTERNă

 

1. Umbre în relaţiile cu Axa

2. Audienţa lui Fabricius

3. Reţeaua de sabotori englezi de pe Valea Prahovei

4. Atrocităţile maghiare din Ardealul cedat. Discursul de la Braşov

5. Manifestaţia tineretului european de la Padua. Un detaşament legionar defilează în faţa Ducelui

6. Sosirea misiunii militare germane la Bucureşti

7. Reacţia lui Mussolini

8. O intriga în trei acte

9. Doamna Himmler la Bucureşti

10. Tineretul fascist şi tineretul naţional-socialist la serbările de la Iaşi

11. Personalul diplomatic legionar

12. Calvarul Ministerului de Externe

13. Călătoria Generalului Antonescu la Roma

14. Statutul Grupului Etnic German din România

15. Vizita la Berlin. Semnarea Pactului Tripartit

16, Funeraliile Căpitanului. Baldur von Schirach şi von Bohle la Bucureşti

17. O scrisoare a lui Himmler

18. Acordul economic germano-român

19. O lovitură de la Berlin. Rechemarea lui Fabricius

20. Căderea lui Sturdza. O nouă criză în relaţiile cu Antonescu

21. Greceanu, Ministru de Externe

 

VI. îN CENTRUL GUVERNăRII

 

1. Realizările regimului legionar şi întâmplări memorabile

2. 13 Octombrie. Reapariţia „Libertăţii

3. „Cuvântul” ziar al Mişcării Legionare

4. Bătălia fierului vechi. Comandamentul materiilor prime

5. Un dispensar al iubirii de oameni

6. Asociaţia „Prietenii Legionarilor” se încadrează în Mişcare

7, Legionarii ucişi la Vaslui sunt reînhumaţi la Predeal

8. Iaşiul, proclamat oraş al Mişcării legionare. Marea manifestaţie de la 8 noiembrie

9. Deschiderea Universităţii Transilvane la Sibiu

10. Cutremurul

11. Organizaţia „Munca Legionară”

12. Emisiunile de timbre legionare

13. Ofensiva „Ajutorului Legionar”. Semnificaţia spirituală şi naţională a acestei opere

14. O manifestaţie comunistă

15. „Axa”

16. Reînvierea cărţii legionare

17. Conferinţe la Radio

18. Gărzile legionare motorizate

19. Moartea Părintelui Moţa. Funeralii naţionale

20. 10 Decembrie

 

VII. CONSIDERAţII ASUPRA REGIMULUI. DIFICULTăţI, INCIDENTE şI TULBURăRI

 

1. Paradoxul guvernării

2. Ministere fără probleme

3. Ministerul Educaţiei Naţionale

4. Ministerul Cultelor şi Artelor

5. Ministerul Sănătăţii, Muncii şi al Ocrotirilor Sociale

6. Ministerul de Interne

7. Direcţiunea Generală a Siguranţei şi a Poliţiilor

8. Prefectura Poliţiei Capitalei

9. Tactica lui Antonescu

10. Corpurile Auxiliare

11. Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale

12. Tulburări în Mişcare

13. Primejdioasa evoluţie a Profesorului Codreanu

14. Atacul de la sediu

15. Conflict cu Ion Mihalache

16. O misterioasă poliţie legionară

17. Stâlpul infamiei

18. Raporturile cu Armata. Originea unei circulări

19. Socoteala finală

 

 

 

I. CREAREA STATULUI NAţIONAL-LEGIONAR

 

Statul Naţional-Legionar nu s-a format ca o implicaţie naturală a biruinţei de la 6 Septembrie. Nu ne-a căzut în mâini ca un fruct copt. A trebuit să luptăm pas cu pas pentru constituirea lui, înlăturând ultimele obstacole din calea realizării lui.

 

1. ţara în picioare

Rar s-a trăit în istoria neamului nostru un moment de exaltare colectivă atât de impunător ca acea manifestare de entuziasm a maselor populare după alungarea Regelui Carol din ţară. Nu se poate compara ca intensitate de sentiment naţional decât cu iureşul de bucurie din provinciile alipite, când s-a săvârşit Unirea din 1918.

ţara întreagă s-a ridicat în picioare, de la un capăt la altul al ei, ca să-şi exprime uşurarea ce-o schimbase de la Palat, ca o binecuvântare a Cerului.

Cortegiile populare, cu mii şi mii de oameni, defilau în toate oraşele mari şi mici ale ţării, repetându-se zi de zi. în afară de Bucureşti, la Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Rădăuţi, Timişoara, Arad, Sibiu, Alba Iulia, Deva, Braşov, Turnu Severin, Ploieşti, acelaşi spectacol de neuitat a unor coloane nesfârşite de popor din toate straturile sociale, care sărbătoreau victoria contra unui regim odios, cu cântece şi drapele. Ritmul eroic al melodiilor legionare, interzise de doi ani, străbătea întreaga ţară, topind şi ultimele rezistenţe. A fost mai mult decât un act de adeziune al poporului la revoluţia legionară: o irupţie a energiei naţionale. Sufletul neamului, încătuşat până atunci de forţele de opresiune, s-a dezlănţuit ca un uragan. Lumea cânta, striga, se îmbrăţişa cu privirile iluminate de o mare credinţă. Acea mistică naţională, de care vorbeşte Căpitanul, acum se pusese în marş, pentru a afirma drepturile poporului nostru. Evident, au existat şi răuvoitori, din tagma celor înfrânţi, care au dat un alt tâlc acestor manifestaţii. „Dar de ce se bucură legionarii şi scot atâta lume pe străzi? Oare nu e mai degrabă motiv să plângem pentru pierderea Ardealului şi să ne răzvrătim contra puterilor care ne-au impus dictatul de la Viena?”

– Nu, domnilor, legionarii sunt şi ei îndureraţi de pierderea Ardealului şi au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să apere pământul ţării. Legionarii, şi cu ei întreg poporul, îşi strigă bucuria pe străzi pentru că au scăpat de regimul responsabil de aceste pierderi teritoriale. în timp ce D-voastră, care acuma azvârliţi aceste comentarii viclene, ce-aţi făcut în timp ce noi muream pe baricade în luptă cu tiranul? Unde aţi fost? Fie împărtăşindu-vă din banchetul oferit de camarilă fie tăcând chitic şi aşteptând deznodământul dramei. în timp ce Căpitanul era strangulat şi sute de legionari ucişi şi azvârliţi în pieţele publice, s-a auzit un protest din gura voastră, fără să vă daţi seama că aceste crime erau preludiul dezmembrării României Mari. Nu vă grăbiţi să acuzaţi Puterile Axei de dictatul de la Viena, când voi aţi făcut tot ce v-a stat în putinţă ca să provocaţi aceste puteri, până ce aţi împins România în tabăra duşmanilor lor. Cum vroiaţi să trateze Roma şi Berlinul o ţară amestecată în nenumărate încercări şi comploturi contra securităţii lor şi în serviciul Moscovei?

O altă caracteristică impresionantă a marilor manifestaţii populare care s-au desfăşurat în toată ţara după 6 Septembrie a fost ordinea perfectă. Nu s-a tras nici o palmă unui evreu, nu li s-au spart geamurile, nu li s-au jefuit prăvăliile şi n-a fost ucis nimeni dintre ei. şi aceasta, fără ca legionarii să fi avut ordine anume de la mine sau alte căpetenii. Legionarii mari şi mici, au dat un strălucit examen de maturitate civică şi politică.

De obicei, când o revoluţie triumfă, se produc tulburări grave, în primele zile, în primele săptămâni. Se revarsă sânge. Partida biruitoare se răzbună pe vechii conducători, pentru suferinţele îndurate. Noi am fi avut mii de motive ca să procedăm tot atât de drastic contra asupritorilor noştri. Nu numai Căpitanul, dar aproape toată elita legionară a fost masacrată sub dictatura evreo-carlistă. Dar nu s-a atins nimeni de nici un fir din capul conducerii evreieşti şi nici ale demnitarilor slugarnici, care au executat ordinele Palatului.

Ce exemplu de nobleţe morală! şi nu a câtorva, ci a sute de mii de oameni, care se abţin in corpore de la orice act de violenţă contra fioroşilor călăi ai erei carliste. Ce superbă declaraţie de respect a drepturilor omului şi de încredere în justiţie, care îi va trage la răspundere pe cei vinovaţi şi îi va pedepsi! Calea legală, care nouă ne-a fost refuzată permanent sub toate regimurile, acum o ţineam deschisă şi ofeream ocrotirea ei celor mai mari încălcători ai legii.

Generalul Antonescu s-a bucurat chiar de la început de marele avantaj de a avea în spatele lui un popor disciplinat, hotărât să-l urmeze în sarcina grea ce şi-a asumat-o, de a crea un nou Stat. El n-a avut nevoie să recurgă la forţă pentru a obliga valurile revoluţionare să revină în matca ordonată a Statului. Sudura dintre naţiunea biruitoare şi noua conducere a Statului s-a realizat spontan şi imediat, prin mijlocirea mişcării legionare, care a înţeles că suprema ei datorie în acel moment era normalizarea situaţiei.

S-au mai întrebat mulţi, la 6 Septembrie, de unde au răsărit acele mii şi mii de cămăşi verzi, după teroarea regimului Carol-Călinescu, când mişcarea părea distrusă şi doar câţiva incorigibili se mai agitau în clandestinitate. Cine erau aceşti tineri care defilau în pas marţial, ca şi cum coasa morţii nu i-ar fi secerat pe cei mai buni camarazi ai lor?

Erau vechii legionari care scăpaseră cu viaţă din masacrele erei carliste, dar erau sutele de mii votanţi din 1937 ai partidului „Totul pentru ţară”, care au dispărut de la suprafaţa vieţii publice, înfricoşaţi de teroare. Pe urmele vitejilor de la 3 Septembrie, au prins din nou curaj şi au venit să îngroaşe rândurile micilor detaşamente cu care am început revoluţia. Dar fenomenul legionar depăşise şi acest cadru, al foştilor prieteni şi votanţi ai mişcării, pentru a cuprinde straturi şi mai largi din popor. Legionari anonimi, necunoscuţi, ieşiţi din tainele neamului, ca un fel de generaţie politică spontanee, s-au alăturat celor mai vechi, formând împreună cu ei o masă legionară impunătoare. în aceşti doi ani de prigoană, Legiunea se refugiase în adâncurile conştiinţei naţionale şi luase proporţii de mit, o forţă imponderabilă, pe care nici o armă nu mai putea să o învingă. Când s-au rupt zăgazurile, s-a produs o explozie a mitului, antrenând după sine zeci de mii şi sute de mii de oameni pe drumul Legiunii.

 

2. La Casa Verde

Primul lucru ce l-am făcut, a doua zi de dimineaţă, în 7 Septembrie, a fost să mă reped la „Casa Verde”, pentru a cerceta dacă s-a retras paza militară şi de aici. într-adevăr, nu mai erau soldaţi. Una din primele măsuri luate de Generalul Coroamă, după renunţarea la Tron a Regelui, a fost să ridice secvestrul de la sediile noastre din Capitală.

Mai întâi m-am îndreptat spre mausoleul Moţa-Marin. Sicriele erau intacte şi la locul lor. Am rostit o scurtă rugăciune, mulţumindu-i lui Dumnezeu că zbirii regimului nu s-au atins de sfintele lor oseminte. Apoi m-am urcat pe trepte, la primul etaj, unde se aflau biroul Căpitanului şi sala de reuniuni. în birou descopăr un om mărunţel, stând la masă pe un scăunel. îl întreb ce caută aici.

– M-a trimis Profesorul Codreanu să iau în primire Casa Verde.

L-am poftit să plece acasă şi am dat clădirea în paza unor legionari care mă însoţeau.

întorcându-mă în oraş, aflu cu surprindere şi amărăciune că Profesorul Codreanu, fără să mai aştepte întâlnirea cu mine, începuse să facă numiri în diverse funcţii legionare. La muncitori îl numise pe un oarecare inginer Chelaru, care n-avea nici o legătură cu Corpul Muncitorilor Legionari şi nici cel puţin nu se ştia despre el că ar fi legionar. Era o figură necunoscută în organizaţia din Capitală. în acelaşi mod arbitrar, fără să se consulte cu nimeni, delegase şefi la conducerea studenţimii şi a altor unităţi legionare.

Nici nu a fost nevoie să anulez măcar aceste numiri. Au căzut de la sine, căci erau inoperante. Elementele ce vroia să le impună Profesorul Codreanu la comandamentele legionare erau străine de realitatea de bază. Nu era destul să faci o numire, cum credea Profesorul Codreanu, pentru ca o unitate să se pună în marş şi să execute ordinele. Se mai cere ca persoanele alese să conducă un corp legionar să se bucure de un anumit prestigiu în sânul lui sau pe suprafaţa întregii mişcări. Să fie expresia acelora a căror comandă i s-a încredinţat.

Mă durea sufletul gândindu-mă la actele Domnului Profesorului în acele clipe când, după răsturnarea Regelui, trebuia să ne concentrăm toate puterile pentru a câştiga bătălia politică, valorizând la maximum momentul revoluţionar pe care-l trăia ţara. Profesorul Codreanu era în afară de problemă. Nu cunoştea nici structura mişcării şi nici nu înţelegea etapa istorică în care am intrat.

Pretenţia Profesorului Codreanu de a conduce mişcarea era absurdă. Dacă nu eram eu, putea să o conducă oricare alt legionar, în afară de Profesorul Codreanu. în primul rând, pentru că Profesorul Codreanu nu cunoştea ordinea internă a mişcării. Nu ocupase niciodată vreo funcţie în cadrul ei, nu i-a încredinţat Căpitanul niciodată vreun sector să-l organizeze, nu avea experienţa omului de teren, care e mereu pus în acţiune şi reclamă însuşiri speciale. în al doilea rând, Căpitanul exclusese atât principiul elecţiunii cât şi principiul eredităţii din procesul de formare al elitei legionare. El a optat pentru principiul selecţiei, adică cel mai vrednic trece înainte. Profesorul Codreanu cerea să fie recunoscut şef al Legiunii în virtutea faptului că este tatăl Căpitanului, adică vroia să pună în aplicare principiul eredităţii, pe care tocmai fiul său îl declarase nepotrivit pentru a servi de criteriu la alegerea cadrelor de conducere la toate nivelele. S-a mai întâmplat apoi şi lucrul neplăcut că biruinţa mişcării s-a realizat peste capul Profesorului, care era pe punctul să torpileze întreaga acţiune de la 3 Septembrie prin proiectata lui audienţă la Rege, de la care l-am oprit în ultimul moment şi cu mare greutate.

Profesorul nu şi-a înţeles chemarea după 6 Septembrie. Misiunea lui nu era în mişcare, făcându-mi mie greutăţi la reorganizarea ei, ci în afara mişcării, în câmpul politic, în dezbaterile care s-au deschis între noi şi Generalul Antonescu pentru proiectarea Legiunii în noul Stat. Aici, cu experienţa lui de parlamentar, cu autoritatea lui, cu prestigiul ce i-l dădea jertfa fiului său, ar fi fost de mare folos. Trebuia să revină numai la relaţiile de intimă colaborare cu mine, care au fost atât de binefăcătoare pentru mişcare, pentru a se închide acest incident şi a păşi cu forţe unite în viitor. Revoluţia legionară trebuia dusă la bun sfârşit. Care ar fi fost rolul Profesorului Codreanu în noua perspectivă? Nu m-am gândit niciodată să-i fixez rangul în mişcare sau în Stat. Orice i s-ar fi oferit era prea puţin pentru Profesorul Codreanu. El trebuia să rămână ceea ce a fost întotdeauna: Profesorul Codreanu. şi în această calitate să vegheze la împlinirea testamentului Căpitanului. Fiecare cu rolul lui şi în perfectă armonie, aşa cum am avut fericirea să lucrez cu el în vara anului 1940. Fără această colaborare, nu am fi putut ajunge la rezultatul de la 6 Septembrie. Profesorul Codreanu a fost un factor decisiv al victoriei. Acum el îşi renega tocmai înţelepciunea cu ocrotise care ocrotise destinele Legiunii în perioada premergătoare, pentru a se azvârli cu toată vehemenţa temperamentului său într-o direcţie dăunătoare mişcării, pretinzând o şefie care depăşea posibilităţile lui şi care şi aşa nu ar fi putut-o exercita niciodată, chiar dacă nu aş fi fost eu.

 

3. Sfântă tinereţe legionară la radio

După cum se ştie, orice emisiune radiofonică din lume are un semnal sau un indicativ, constituit din anumite sunete sau note dintr-o arie, destinat să servească la identificarea acelui post. în România, chiar în dimineaţa de 6 Septembrie, indicativul a fost schimbat, fiind substituit cu primele note din Sfânta Tinereţe Legionară.

Acest lucru, neînsemnat în aparenţă, a avut efecte incalculabile asupra stării de spirit a populaţiei. Auzind Sfânta Tinereţe Legionară, de câte ori se deschidea aparatul de radio, lumea credea că Legiunea este la putere, că este stăpână în Stat, ceea ce nu era adevărat pentru că guvernul în care am intrat şi noi s-a constituit mai târziu. în zilele care au precedat formarea Statului Naţional-Legionar, de la 6 la 14 Septembrie, postul nostru de radio, adoptând indicativul legionar, a dat o amploare şi mai mare victoriei legionare şi a mărit certitudinea noastră în triumful Legiunii contra tuturor încercărilor de a-i restrânge rolul ei în noul Stat.

Această iniţiativă îndrăzneaţă şi oportună a fost luată de compozitorul Nelu Manzatti, creatorul celor mai frumoase melodii legionare, ca Sfântă Tinereţe Legionară, Imnul Moţa Marin, Imnul Muncitorilor Legionari şi altele.

Ministru al Propagendei era pe atunci Nichifor Crainic, rămas de la vechiul guvern Gigurtu, iar acesta nu s-a opus, fiind prea bucuros să facă un serviciu mişcării, după ce înainte era unul din „supuşii servitori ai Majestăţii Sale”. Cât îl priveşte pe Generalul Antonescu, el avea alte probleme pe cap în acele momente, fiind ocupat cu lichidarea moştenirii carliste, pentru a-şi putea da seama ce importanţă avea pentru opinia publică faptul că postul de radio difuza programele sub patronajul Legiunii.

în străinătate, la Berlin şi Roma, schimbarea semnalului de la Radio Bucureşti a fost interpretată tot atât de favorabil pentru mişcare. De vreme ce acest post emite sub semnul Gărzii de Fier, înseamnă că constituirea unui guvern legionar este apropiată.

Iată cum se crează istoria. Un om inspirat de valul evenimentelor prefigurează noul Stat, aflat încă în durerile facerii, cu propagarea pe undele eterului a acelei melodii nemuritoare.

O acţiune asemănătoare a întreprins şi Comandantul Legionar Boldeanu, care în primele ore după ce a aflat de abdicarea Regelui, a scos un manifest contra tiranului alungat din ţară şi a lăsat să fie răspândit în Capitală. Spre deosebire de manifestul meu de la 1 Septembrie, care se limita la aspectul politic al revoluţiei, Părintele Boldeanu a denunţat viaţa de scandal a fostului Rege, cu toate păcatele şi viciile lui, demoralizând naţiunea şi ameninţând însăşi existenţa Statului Român. Manifestul s-a bucurat de un mare succes în opinia publică. A fost citit cu plăcere şi satisfacţie mai ales de masele populare, care se simţeau răzbunate pentru anii de suferinţă ce i-a îndurat sub stăpânirea perechii nelegiuite. Deşi nesemnat, manifestul Părintelui Boldeanu a contribuit la justificarea răzvrătirii poporului contra regimului carlist şi la întărirea curentului legionar în ţară.

 

4. Reapariţia ziarului „Buna Vestire”

De mare ajutor ne-a fost în această perioadă de tranziţie în luptă cu vechile structuri ale Statului, reapariţia ziarului Buna Vestire. Chiar a treia zi după alungarea Regelui Carol, Duminică , în 8 Septembrie, am avut bucuria să salutăm reînvierea acestui ziar, care-şi începuse glorioasa carieră în 1937 şi apoi fusese strangulat de dictatura carlistă. După Radio, unde Nelu Mânzatu pusese stăpânire încă din dimineaţa zilei de 6 Septembrie, Buna Vestire a sărit pe baricade, contribuind la izbânda ideii legionare în Stat, prin influenţa ce-a exercitat-o asupra opiniei publice.

şi acum un scurt istoric al acestui ziar. Colonelul Zăvoianu încercase în 1937 să reia publicarea ziarului Dacia, proprietatea sa, pe care-l fondase în 1919 şi care dispăruse din lipsă de mijloace. îşi întocmise şi echipa de colaboratori, care se întâlneau zilnic şi aduceau articole, pe care le citeau împreună, ca şi cum apariţia ziarului era iminentă. Dar Colonelul ştefan Zăvoianu n-a putut obţine de la cenzură autorizaţia de apariţie a Daciei, fiind socotit prea ataşat de Corneliu Codreanu. Mai mult noroc a avut Mihai Manoilescu când i-a dat aprobarea de apariţie a ziarului Buna Vestire. Regele se gândise probabil să facă o ultimă încercare ca să capteze mişcarea, operaţie pe care o încredinţase înainte şi altor personalităţi, dar fără rezultat: Generalul Cantacuzino, Nae Ionescu, Octavian Goga, Vaida Voevod şi alţii. Echipa alcătuită de Colonelul Zăvoianu a fost preluată în redacţia ziarului Buna Vestire.

Bune Vestire din 1937 a fost organizată ca o societate anonimă pe acţiuni, majoritatea lor fiind în mâna Profesorului Manoilescu şi a familiei lui. Directori ai ziarului din prima lui perioadă au fost Dragoş Protopopescu şi Toma Vlădescu. Prim-redactor era Mihail Polihroniade, iar secretar general de redacţie, Valeriu Cârdu. în afară de cei mai de sus, mai figurau în redacţie, Ion Stoenescu pentru politica internă, Alexandru Cristian Tell,Mircea Streinul, Virgil Rădulescu, Gabriel Bălănescu. în afară de această permanenţă la redacţie, au colaborat: Radu Gyr, Nicolae Totu, Mihail Manoilescu, Bănică Dobre, Ciril Vârnav, Luca Popovici, Paul Petzi.

La reapariţia ziarului Buna Vestire în 1940, mulţi din vechii colaboratori nu mai erau în viaţă. Au pierit asasinaţi la 21 Septembrie 1939 din ordinul Regelui Carol, Mihail Polihroniade, Valeriu Cârdu, Alexandru Cristian Tell, Virgil Rădulescu, Nicolae Totu, şi Bănică Dobre.

Componenţa noii redacţii a fost următoarea:

Director: Grigore Manoilescu, fratele profesorului.

Prim-redactor: Constantin Noica.

Secretar de redacţie: Valeriu Olaniuc.

Redactori: Cristian Petrescu, Ion Stoenescu, Horia Stamatu, ştefan Ion Gheorghe, Luca Popovici, Radu Gyr, Mircea Streinul, Alexandru Alexianu, Demetrie Soutzu.

Colaboratori: Mihail Manoilescu, Constantin Noica, Colonel Octav Vorobchievici, Locotenent Emanuel Voinescu (sub pseudonimul Vornicul Boldur), Mircea Mateescu, Dragoş Vrânceanu, Ciril Vârnav, Nicolae Pană, Demetrie Ganea, Paul Petzi, Barbu Sluşanschi, Mircea Pop. După apariţia articolului lui Grigore Manoilescu, Cu mănuşi, ziarul a fost suspendat o săptămână din ordinul Generalului Antonescu şi la reapariţie a luat direcţia lui Alexandru Constant, care era şi Ministrul Propagandei.

Odată cu Grigore Manoilescu, a părăsit redacţia şi Constantin Noica, fiind înlocuit cu Horia Stamatu.

Ziarul era imprimat la întreprinderile grafice Eminescu din Strada Anghel Saligny şi apărea în două ediţii: una de capitală şi ala de provincie. De administraţia ziarului se îngrijeau Nicolae Ilieşiu, Alexandru Livezeanu şi Vasile Dova.

Buna Vestire şi-a încetat apariţia în Ianuarie 1941, după ce Generalul Antonescu a devenit stăpân pe situaţie, graţie ajutorului dat de germană.

 

5. înmormântarea eroilor

După revărsarea de bucurie a întregului popor, la 6 Septembrie, a urmat o zi de reculegere şi durere în faţa legionarilor căzuţi în luptă, purtaţi acum pe scut de camarazii lor, întorşi victorioşi din bătălie. Ei nu mai trăiau să vadă că pe urma sacrificiului lor milioane de oameni şi-au recâştigat libertatea, dar au avut acest privilegiu să treacă în lumea de dincolo încununaţi cu laurii celor aleşi. De la înmormântarea lui Moţa şi Marin, nu s-a mai văzut o mai pioasă participare a unei mari mulţimi de oameni care-şi aduceau tributul lor de recunoştinţă acestor viteji între viteji. Nu erau plânşi în sensul omenesc al cuvântului. Fapta lor era prea mare ca să intre în tiparele comune ale existenţei. Era multă jale în suflete, dar demnă şi reţinută. Peste trupurile lor fără viaţă, se proiecta aureola unui mare moment istoric, la a cărui împlinire au contribuit cu tot ce au avut mai bun: propria lor viaţă. Numele lor va intra în anonimat, nu se va putea şterge din Cartea Neamului, pentru că au pus jertfa vieţii lor temelie renaşterii unei naţiuni, din starea de deznădejde şi de suferinţă în care o azvârliseră duşmanii ei.

în 7 Septembrie, la Constanţa, au fost petrecuţi la locul de veci legionarii Cavachi, Caporani şi Ardeleanu, iar la Braşov au fost înmormântaţi Sultan Donat şi Constantin Sălceanu. Studentul Puiu Grigorescu a fost transportat la Târgovişte, de unde era originar, iar Lucian Caramlău şi Gheorghe ştefănescu la Ploieşti unde au fost îngropaţi Duminică, 8 Septembrie.

La slujba înmormântării de la Ploieşti, în Biserica Trei Ierarhi am luat şi eu parte, însoţit de Victor Biriş, care tocmai în acea zi se întoarse din Germania. Sicriele lor, aşezate pe catafalc, de-o parte şi de alta a Altarului, erau descoperite. Biserica era plină de lume, care trecea prin faţa lor şi se închina cu evlavie. Alţi fii ai Prahovei care au luat drumul veşniciei pentru a mântui neamul. La căpătâiul lui Caramlău veghea o fată, îmbrăcată în negru. Părea că nici nu vede pe nimeni; doar privea la chipul lui de ceară. Era ca o statuie. Mi s-a spus că e logodnica lui. N-am cutezat să mă apropii de ea, ca să-i tulbur durerea ei pietrificată. O, Doamne, câtă jale! Alte mame întristate de moarte! Toată bucuria vieţii lor se stingea odată cu copilul care fusese răpit în plină tinereţe!

Uitându-mă la Lucian Caramlău, acum fără suflare, cu gândul mă întorceam la el în viaţă. Ce mândrie de legionar, ce pregătire, ce minte ageră! Cu câteva zile mai înainte, mă întâlnisem cu el la Bucureşti. Abia ieşise din închisoare şi venise la mine, cerându-mi să participe la acţiune. Am stat mult de vorbă cu el, căci îi încredinţasem misiunea să atace la Ploieşti. în ultimul moment i-am schimbat destinaţia şi l-am trimis cu echipa lui de prahoveni să întărească grupul care trebuia să ocupe postul de radio de la Bod. Cu rezultatele care se cunosc, Caramlău a căzut aici, străpuns de jandarmi.

Lucian Caramlău era de o rară modestie, deşi poseda două diplome şi îşi însuşi o cultură temeinică. Parcă-l văd şi acum cum stătea rezemat de perete şi asculta cu atenţie tot ce îi spuneam. îi explicam cum să procedeze, că Ploieştiul era un mare centru militar. Lui i se părea că poate să ocupe instituţiile publice indicate. Citeam în ochii lui o hotărâre de cremene. O linişte maiestuoasă în faţa morţii, cum numai la Sultan Donat am mai văzut. Deşi abia ieşise din închisoare, nu-l atrăgea viaţa, ci împlinirea unui destin mai înalt.

Mă uitam la el şi îmi apărea în suflet toată falanga de eroi pe care i-a dat Prahova, această regiune de un ethos naţional vulcanic. Ce oameni năprasnici! De unde au răsărit aceşti cavaleri „sans peur et sans reproche”, ca vestitul Bayard din Franţa?

Cel dintâi pe care l-am cunoscut a fost Teodorescu Gandi, care conducea organizaţia locală din prigoană, în vara anului 1938. Organizaţia politică se desfiinţase prin atestările făcute, dar rămăsese un puternic nucleu de tineri care acţionau cu multă prudenţă, fără să fie simţit de poliţie. Teodorescu-Gandi cade în toamna aceluiaşi an şi ia comanda grupului Miti Dumitrescu. în planul loviturii contra dictaturii carliste din Ianuarie-Februarie 1939, Miti Dumitrescu avea misiunea să atace Palatul Regal. Căzând acest plan, se refugiază în Germania, de unde se întoarce în ţară şi pregăteşte răzbunarea. Se predă după executarea atentatului contra lui Armand Călinescu pentru a nu primejdui viaţa celor din închisori şi sfârşeşte ucis împreună cu cei opt camarazi din echipa lui. Miti Dumitrescu a săvârşit cel mai frumos atentat din istoria lumii din punct de vedere etic. Nu a încercat să dispară după doborârea tiranului, deşi putea să fugă şi să se ascundă, şi nici nu s-a sinucis, ci s-a pretat şi şi-a asumat întreaga răspundere. După Miti Dumitrescu a răsărit un alt viteaz din pământul Prahovei, într-un moment de răscruce pentru Neam, acela care zăcea acum fără viaţă în faţa mea.

Slujba a fost lungă. Biserica era plină de fum de lumânări şi se respira greu şi din cauza mulţimii de oameni. Am stat neclintit la căpătâiul lui Lucian Caramlău mai bine de un ceas până ce am simţit că îmi vin ameţeli şi sunt pe punctul să leşin. Eram slăbit din cauza tensiunii în care am trăit în ultimele zile. Cu Victor Biriş şi Eugen Necrelescu am ieşit din Biserică, ne-am urcat în maşină şi ne-am oprit undeva la marginea Ploieştiului. Ne-am întors apoi la Bucureşti.

A doua zi, trecând pe la Preşedinţie, Generalul Antonescu m-a întrebat unde am fost ieri, căci mă căutase. I-am răspuns că am fost la Ploieşti, unde am participat la înmormântarea a doi legionari, căzuţi în luptele de la Braşov.

– De ce nu mi-ai spus mie, căci aş fi venit şi eu, bucuros să dau onorul acestor eroi?

– Domnule General, ştiam că aveţi atâtea pe cap în aceste momente şi nu credeam că aţi putea să vă deplasaţi la Ploieşti. Sunt recunoscător pentru sentimentele ce le purtaţi camarazilor noştri căzuţi în această luptă şi nu vom uita aceste cuvinte care se răsfrâng asupra întregii Mişcări.

Luni, 9 Septembrie, au fost înmormântaţi, la Cimitirul Sf. Treime din Braşov, Sultan Donat, căzut la Regimentul 41 Artilerie, şi Constantin Sălceanu, ucis de jandarmi în încercarea de a cuceri postul de radio de la Bod.

Trupurile legionarilor se aflau depuse la Spitalul Militar. Peste 3000 de legionari au adus ultimul salut camarazilor căzuţi în luptă. în fruntea cortegiului se aflau Nicolae Petraşcu, Inginer Ionică, Profesorul Ionică, Marian şi Dr. Dogan. în faţa spitalului militar, a vorbit Profesorul Ionică:

„Aici, în pragul spitalului militar, îi salutăm pe cei doi camarazi ce şi-au dăruit viaţa pentru mântuirea Patriei, căci de aici au plecat spre moarte, în acea noapte de urgie, cei şase comandanţi legionari: Căpitanul şiancu, Inginer Eugen Ionică, avocat Traian Cotigă, Gheorghe Pihu, Gheorghe Proca, Iulian şuşman, avocat Herghelegiu”.

„Aici ne închinăm în faţa camarazilor căzuţi la Bod şi la Reg. 41 Artilerie şi cu glasul nostru înlăcrimat îi chemăm din nou între noi: Lucian Caramlău, Gheorghe ştefănescu, Gheorghe Grigorescu, Sultan Donat şi Sălceanu Constantin”.

La apelul acesta, legionarii au strigat „Prezent”.

Consulii Germaniei şi Italiei au fost de faţă la ceremonia funebră.

 

6. Lichidarea structurilor carliste

După cum se ştie, îndată după asasinarea Căpitanului, Regele şi Armand Călinescu s-au pus pe treabă ca să creeze „noul” Stat românesc, care să corespundă puterii ce-o exercitau de fapt, şi care, în acelaşi timp, să producă impresia, în ţară şi în străinătate, că autorii loviturii de Stat nu sunt nişte uzurpatori, ci sunt susţinuţi şi de popor în schimbările introduse în ordinea internă.

în 15 Decembrie 1938, s-a înfiinţat „Frontul Renaşterii Naţionale”, organizaţie în care au fost obligaţi să intre toţi funcţionarii Statului. S-au făcut apoi alegeri, sub patronajul Frontului, pe baza unei liste unice, întocmită de conducerea lui şi, în 7 Iunie 1939, s-a inaugurat noul Parlament. Prin întemeierea „Frontului”, Regele vroia să convingă puterile Axei că România şi-a însuşit regimul existent în Statele revoluţiilor naţionale, Italia şi Germania, sistem bazat pe existenţa partidului unic şi a unui Parlament, emanaţie a acestui partid.

Chiar de la constituirea celui de-al doilea guvern al dictaturii, sub Patriarhul Miron, în 30 Martie 1938, Regele a transformat Consiliul de Coroană tradiţional într-o instituţie permanentă a Statului, în care nu vor figura decât membri numiţi de el şi nu toţi şefii de partide, cum era obiceiul până atunci. Aceştia au primit titlul de consilieri regali. Printre primele personalităţi numite au fost Mareşalii Prezan şi Averescu, Argetoianu, Tătărăscu, Vaida şi Iorga.

„Straja ţării” a fost creată mai de mult, încă din 1934, cu scopul de a sustrage noile generaţii de sub influenţa Gărzii de Fier. După capitularea mişcării, Regele a lărgit cadrul acestei organizaţii, înglobând în ea tot tineretul ţării până la 18 ani. Corpul profesoral a fost obligat să urmeze cursuri speciale pentru a servi de instructori străjeri în şcoli. S-a imitat Legiunea în tot ce părea că reprezintă o oarecare asemănare cu organizaţiile de tineret din Italia şi Germania. S-a introdus salutul roman, o uniformă specială, iar la serbările naţionale elevii defilau în formaţii para-militare. Când profesorii intrau în clasă, monitorii le dădeau raportul cu mâna în sus, zicându-le „Domnule Comandant”.

Comandantul Suprem al Străjerilor era Regele, iar locţiitorul său, Maiorul Teofil Sidorovici. Acesta a făcut dese călătorii la Roma şi Berlin, pentru a lua contact cu „Hitlerjugend” şi „Ballila”, şi a fost oaspetele nelipsit, până în ajunul căderii Regelui Carol, de la toate manifestaţiile tineretului italian şi german. Guvernele acestor ţări s-au pretat la această sinistră farsă, de a accepta ca reprezentant al tineretului român pe o creatură a aceluia care trimisese la moarte elita aceluiaşi tineret.

De la 18 ani în sus, tineretul îşi făcea stagiul în „Pregătirea Premilitară”, o altă instituţie a regimului carlist, iar studenţii erau îndrumaţi să participe în „Echipele Regale”, care făceau cercetări sociologice în diferite puncte ale ţării.

Generalul Antonescu, cu o repeziciune uimitoare, a lichidat structurile Statului carlist. Decretele se succedau unul după altul, anunţând dispariţia acestor organisme. Consilierii regali şi-au pierdut titlurile lor, Partidul Naţiunii a fost desfiinţat; aceeaşi soartă a avut şi Parlamentul ieşit din alegerile precedente. Pe noi ne-a bucurat mai mult faptul că n-a scăpat de ghilotina antonesciană nici „Straja ţării”, creată cu scopul să combată mişcarea tocmai în mediul social de unde îşi trăgea puterea: în tineret. Statul carlist nu mai exista în nici una din încheieturile lui.

în măsurile luate pentru a elimina resturile dictaturii carliste, Generalul Antonescu n-a întâmpinat nici cea mai uşoară rezistenţă. Era o dovadă în plus că formele de Stat introduse de Regele Carol erau creaţii artificiale, fără nici o aderenţă în popor. Nu s-a auzit nici cel mai uşor murmur când Partidul Naţiunii a încetat să mai existe, sau când „Straja ţării” a fost suprimată. Odată cu Regele fugit peste hotare, au pierit şi instrumentele oficiale de care s-a servit pentru a îngenunchea poporul.

Evident că lichidarea moştenirii carliste întărea poziţia mişcării în relaţiile cu Antonescu. Statul Român era constituit în acel moment dintr-un Rege fără putere şi un dictator investit cu toate puterile. Dar dictatorul în speţă Antonescu guverna într-un gol politic, pentru că nu dispunea de nici o forţă populară care să-l susţină. Mişcarea legionară reprezenta în acel moment aproape totalitatea naţională, încât Generalul Antonescu, dacă vroia să-şi consolideze poziţia de Conducător al Statului, trebuia să-şi asigure sprijinul Legiunii.

 

7. Strămutarea Generalului Coroamă

în mijlocul acestui torent de evenimente şi emoţii, o notă discordantă tulbură relaţiile dintre mine şi Antonescu.

Sunt chemat la Generalul Coroamă, la casa lui din Strada Sfinţii Voevozi, pentru a-mi comunica o chestiune gravă şi urgentă: i s-a ridicat Comanda Corpului II Armată din Capitală şi a fost strămutat la Iaşi, la Comanda Corpului IV Armată. Pentru care motiv?

– Generalul Antonescu m-a convocat la el şi m-a întrebat dacă, la ordinele lui, sunt gata să trag în oricine, comunişti şi chiar legionari, dacă se va ivi vreun caz când trebuie folosită armata pentru restabilirea ordinii interne. I-am răspuns că aşa cum m-am purtat în noaptea de 5-6 Septembrie, nu voi trage niciodată în tineretul ţării. Ca urmare a acestui refuz, am primit ordinul de transferare la Iaşi.

Se uita îndurerat la mine, acest om blând şi cuminte. în afară de ingratitudinea lui Antonescu, trebuia să părăsească şi casa unde locuia de mulţi ani şi să-şi strice toate rosturile vieţii lui, la o vârstă înaintată. Nu se aştepta la această lovitură tocmai din partea aceluia pe care-l sprijinise când Regele a făcut ultima încercare de a se salva.

– Domnule General, nu ştiu nimic. Sunt uimit şi îndurerat de această măsură prin nimic justificată. Mă duc imediat la Preşedinţie să-l întreb pe Antonescu.

în câteva minute am fost la Preşedinţie, căci Calea Sfinţii Voevozi e aproape de Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, unde se afla pe vremea aceea Conducătorul Statului. Am intrat la Antonescu şi l-am rugat să-mi explice motivul îndepărtării Generalului Coroamă din Capitală.

– Domnule General, i-am spus lui Antonescu, ştiţi bine că fără Generalul Coroamă nici D-voastră şi nici eu nu eram unde suntem. Eu mă aşteptam ca D-voastră să-i răsplătiţi lealitatea şi patriotismul, oferindu-i un post de ministru. în loc de aceasta, luaţi de aici şi îl transferaţi la Iaşi, ca un om în care nu puteţi avea încredere, deşi ar trebui să se bucure de cea mai mare încredere din partea D-voastră.

Mi-a răspuns, vădit încurcat, că mutarea Generalului Coroamă la Iaşi se datorează unor motive pur militare. După eliminarea unor serii de generali care s-au făcut vinovaţi de crime şi abuzuri pe timpul lui Carol, trebuie să reorganizeze înaltul Comandament. în fruntea Corpului de Armată din Iaşi, are nevoie de un ofiţer încercat, pentru că, în apropiere, pe Prut, este graniţa noastră cu Uniunea Sovietică.

Eu cunoşteam adevărul din gura Generalului Coroamă şi m-am frământat câteva clipe ce atitudine să iau. Putem brusca lucrurile, cerându-i lui Antonescu să anuleze ordinul de plecare al Generalului Coroamă la Iaşi dacă vrea să aibă colaborarea noastră, dar eram frânat de situaţia de moment a mişcării. Eu nu deţineam nici o funcţie în Stat şi nici o particulă de putere. Puteam oare să mă amestec în chestiuni de ordin militar, care erau de resortul exclusiv al Conducătorului? De altă parte, ar fi putut bănui că între mine şi Coroamă ar fi o înţelegere secretă ca mai târziu să-l răsturnăm şi pe el şi de aceea insist să fie menţinut la comanda militară a Bucureştiului. Mi-era teamă ca acest incident să nu afecteze buna dispoziţie a Generalului faţă de mişcare, tocmai când începuseră tratativele pentru formarea noului guvern.

Recunosc că nu l-am apărat pe Generalul Coroamă cum merita acest om nobil şi de caracter. Punctul de vedere politic a prevalat. Am pledat cu căldură cauza lui, dar fără să fac din reintegrarea lui la Comanda Capitalei o condiţie sine qua non a colaborării noastre.

M-am înapoiat la Generalul Coroamă şi i-am comunicat rezultatul negativ al intervenţiei mele. I-am explicat în ce stadiu se găsesc relaţiile noastre cu Antonescu şi l-am rugat să accepte noua situaţie în interesul superior al ţării. Despărţirea a fost tristă. Omul care a oprit armata să facă o baie de sânge în Piaţa Palatului, în noaptea de 5-6 Septembrie, primise o crudă recompensă din partea aceluia care îi datora rangul şi puterea în Stat.

 

8. Tratativele pentru formarea guvernului

Generalul Antonescu avea trei oameni de încredere de care se folosea în contactele politice din acel moment cu noi sau cu alţii: Mihai Antonescu, Colonelul Rioşeanu şi Colonelul Nicolae Dragomir. Pe Mihai Antonescu nu l-am cunoscut decât în acea noapte dramatică de la Braşov, când mi-a cerut să accept rămânerea pe Tron a Regelui Carol. Colonelul Rioşeanu locuia în acelaşi bloc cu Alexandru Ghica, pe Calea Dorobanţi, încât am avut prilejul să-l întâlnesc de mai multe ori, chiar înainte de eliberarea Generalului de la Bistriţa. Cât îl priveşte pe Colonelul Dragomir, nu l-am văzut decât după 6 Septembrie, când a jucat un rol politic de mare importanţă: primise mandat de la Generalul Antonescu să trateze cu mine formarea noului guvern. Generalul vroia ca înainte de a lua o decizie să sondeze opinia noastră, să afle ce pretinde Legiunea, până unde se întind revendicările ei şi apoi cum concepem noi colaborarea cu el, în ce cadru constituţional, sub ce formă de Stat.

Colonelul Dragomir a ales un tren neutru pentru ducerea acestor tratative: am fost invitat în casa inginerului Cerchez, directorul societăţii aurifere „RIMMA” de la Baia Mare împreună cu Cerchez a asistat la aceste tratative şi inginerul Capriel, care era rudă cu el şi lucra la aceeaşi întreprindere. Nu ştiu dacă Colonelul Dragomir, când a ales acest loc de întâlnire, era informat că inginerul Cerchez era prieten al Legiunii, iar Capriel era legionar din grupul „Răzleţi”. I-am cunoscut pe amândoi într-o perioadă primejdioasă, în toamna anului 1938, când orice contact cu mine putea să aibă consecinţe fatale pentru ei, dacă s-ar fi descoperit. Am fost adus la ei de avocatul Ibrăileanu de la Galaţi, vechi legionar şi bun prieten cu Căpitanul. Cu prilejul acestei întâlniri, inginerii Cerchez şi Capriel au pus la dispoziţia mişcării o sumă importantă de bani, care ne-a prins bine în acele timpuri critice.

Tratativele s-au desfăşurat între noi patru: eu, Colonelul Dragomir, inginerii Capriel şi Cerchez. Aceştia din urmă m-au susţinut cu inteligenţă şi tact, încât nu puţin din succesul final al tratativelor se datorează lor. De altă parte, am descoperit în Colonelul Dragomir un om de mare bun simţ, un spirit ponderat şi, ceea ce era mai important, doritor din tot sufletul să realizeze înţelegerea dintre mişcare şi Antonescu. Nu numai în acel moment, dar în toate împrejurările când, mai târziu, s-au ivit neînţelegeri cu Generalul, Colonelul Dragomir ne-a sprijinit şi a pledat cu căldură necesitatea să rămânem uniţi. îşi dădea seama ce dezastre s-ar abate asupra ţării dacă duşmanii ar reuşi să ne despartă.

Ne-am întâlnit zilnic în casa inginerului Cerchez, de Luni 9 Septembrie, până Joi, 12 Septembrie, când practic, chestiunile principale au fost dezbătute în mare parte clarificate. Sistemul de lucru al grupului era următorul: în reuniunea de patru, abordam problemele la ordinea zilei. Colonelul Dragomir raporta Generalului stadiul discuţiilor şi revenea cu obiecţiile şi contrapropunerile acestuia. Le examinam şi apoi se ducea din nou la General cu răspunsurile noastre. în unele puncte cedam, în altele rămâneam intransigent.

în timpul când aveau loc aceste reuniuni restrânse, n-am întrerupt legăturile cu Antonescu, care era ţinut la curent de mersul tratativelor prin Colonelul Dragomir. Paralel, am avut dese consfătuiri cu Generalul în Palatul Cantacuzino şi multe chestiuni ce păreau să se împotmolească în conversaţiile cu Colonelul Dragomir s-au lămurit între noi doi.

Forul Legionar era mobilizat, în permanenţă, în aceste zile de mare tensiune politică, şi ne întâlneam de obicei seara în casa Colonelului Zăvoianu. Le expuneam membrilor din For cum decurg tratativele cu Conducătorul Statului, greutăţile ce le întâmpin şi luam avizul lor. Sprijinul de care m-am bucurat din partea acestui grup de fruntaşi ai Legiunii mi-a fost de mare folos pentru a apărea interesele mişcării şi a obţine din partea Generalului o justă distribuţie a puterilor în Stat.

în cursul tratativelor, m-am îngrijit ca ordinea în ţară să fie desăvârşită pentru a conveni apelului dat de Generalul Antonescu, cu puţin înainte de păstrarea liniştii interne. în 11 Septembrie am dat o circulară, prin care îi avertizam pe legionari să nu provoace incidente:

Circulară pentru păstrarea ordinii

„Având informaţia că în ţară s-au întâmplat anumite incidente, fără importanţă de altfel, ca urmare schimbării de regim, pentru a le preîntâmpina pe viitor, precizez următoarele:

1. Legionarii să nu se amestece în nici un fel în atribuţiile de Stat, care aparţin exclusiv guvernului. Serviciul de ordine legionar trebuie să păstreze ordinea înlăuntrul organizaţiei legionare şi nu intervine numai dacă aparatul de Stat solicită intervenţia lui.

2. Să se păstreze o atitudine de înaltă înţelegere faţă de aparatul de Stat, atitudine întemeiată pe spiritul de dreptate care defineşte mişcarea noastră.

3. Anumite gesturi de ameninţări şi provocări, anumite atitudini care depăşesc rezerva unei ţinute corecte legionare, nu aparţin Gărzii de Fier, ci sunt opera unor elemente periferice, care acum când biruinţa legionară se apropie de sfârşit, îşi îngăduie o ţinută dincolo de buna cuviinţă. Organizaţiile noastre vor cerceta toate cazurile ivite.

4. Orice fel de iniţiativă, în afară de ordinele primite, şi care angajează răspunderea mişcării, trebuie să mi se comunice pentru a o aproba sau respinge.

5. Nici un ziar nu reprezintă până acum punctul de vedere legionar şi – în afară de comunicatele noastre – nimic din ce se scrie despre Legiune în aceste ziare, nu angajează răspunderea mişcării.

6. Cât priveşte organizarea, interzic orice fel de iniţiativă locală. Legionarii să aibă răbdare. Ordinele de reorganizare se vor transmite pe cale ierarhică.

HORIA SIMA

Bucureşti, 11 Septembrie 1940

 

9. Noua Constituţie

Prima chestiune ce-am dezbătut-o în şedinţa de Luni cu Colonelul Dragomir a fost Constituţia noului Stat. Nu cunoşteam punctul de vedere al Generalului în elaborarea legii fundamentale a Statului şi de aceea mi-am permis să-i prezint concepţia noastră sub forma unei alternative:

– Domnule Colonel, nu ne putem întoarce la Constituţia din 1923, fiind depăşită de evenimente. Această Constituţie a fost călcată în picioare chiar de partidele care au guvernat ţara, prin abuzurile lor nesfârşite, şi a fost suspendată în 1938 de Regele Carol. în 6 Septembrie s-a creat o situaţie revoluţionară, care reclamă o modelare a Statului în spiritul acestei revoluţii şi în conformitate cu aspiraţiile poporului:

Mişcarea legionară ar fi fost foarte bucuroasă să se procedeze în cel mai scurt timp la alegeri. Procesul democratic din 1938, care ar fi adus mişcarea pe căi legale la putere, a fost întrerupt prin violenţă de Regele Carol. Nu am vrea să cădem sub aceeaşi acuzaţie, că am căuta să guvernăm contra voinţei poporului, prin metode dictatoriale. Alegerile sunt necesare pentru a legaliza revoluţia. De aceea propunem alegeri libere, cu participarea tuturor partidelor. E în afară de orice discuţie că vom obţine majorităţi zdrobitoare în aceste alegeri, bătând partidele pe propriul lor teren de luptă. Noul parlament ar avea şi misiunea să revizuiască Constituţia de la 1923 sau să o înlocuiască cu alta nouă.

în ipoteza că Generalul Antonescu ar vrea să continue actualul regim autoritar, considerând alegerile inoportune în acest moment, atunci trebuie să i se acorde mişcării o poziţie privilegiată în Stat şi anume să fie încorporată în sistemul lui constituţional. Repet că nu sunt partizanul acestei soluţii, ci prefer să mergem la alegeri. Dar dacă Generalul Antonescu vrea să conducă ţara pe baza puterilor depline ce le-a primit de la Regele Mihai, şi, în acelaşi timp, să obţină şi colaborarea mişcării legionare, atunci trebuie să proclame Statul Român, Stat Legionar. Oferindu-i Domnului General sprijinul forţei noastre politice, care e, în afară de orice discuţie, cea mai puternică din ţară, îi cerem în schimb să ne asocieze la zidirea noului Stat cu numele nostru propriu. Mişcarea legionară trebuie să figureze în Constituţia ce se pregăteşte.

Principiul democratic nu ar fi abandonat nici în acest caz, ci doar exprimat într-o altă formă. Mişcarea legionară reprezintă în acest moment imensa majoritate a poporului român; e logic atunci ca Statul să-i poarte emblema. Statul se va umple atunci de un conţinut, de o substanţă spirituală şi politică. Poporul român se va recunoaşte în noul Stat şi îl va sprijini din toate puterile, pentru că mişcarea este purtătoarea idealurilor şi aspiraţiilor lui. Generalul Antonescu nu ar avea decât de câştigat, căci ar dispune şi de o bază populară. Poziţia lui s-ar consolida. în afară de încrederea ce-a obţinut-o de la Majestatea Sa Regele Mihai, prin acordarea puterilor depline, ar avea, deci, o dublă acoperire: sus, prin aprobarea Suveranului, iar jos, prin voinţa poporului.

Colonelul Dragomir a luat notă cu multă atenţie de declaraţiile mele şi a plecat la General. La întâlnirea următoare n-a venit nici un răspuns la această chestiune şi nici cel puţin n-a mai deschis-o. Mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Generalul Antonescu a fost speriat de îndrăzneala cererilor noastre şi i-a dat ordin Colonelului Dragomir să lase chestiunea constituţională în suspensie. Generalul Antonescu ar fi vrut să obţină colaborarea mişcării la guvern, dar fără să-i facă concesiuni pe plan constituţional. Puterile depline vroia să le păstreze exclusiv pentru sine, fără să accepte vreo limitare a lor, prin introducerea mişcării în Stat. Mişcarea putea participa la guvern împreună cu alte forţe politice, cu care trata în acel moment, dar trebuia ţinută în afară de cadrul constituţional, pentru ca poziţia lui de Conducător al Statului să nu fie alterată. Mi-am dat seama de pericolul acestei combinaţii minore, în cadrul strict al guvernului, din care noi am fi putut fi oricând expulzaţi, şi n-am încheiat acordul cu Generalul până ce n-am obţinut recunoaşterea mişcării ca factor constituţional al Statului.

 

10. împărţirea ministerelor

în şedinţele următoare cu Colonelul Dragomir, am tratat chestiunea repartiţiei Ministerelor. Ce reţine Generalul pentru oamenii lui şi ce lasă mişcării?

Generalul Antonescu, în afară de Preşedinţia Consiliului, titlul separat de-al Conducătorului Statului, mai deţinea şi Ministerul Apărării Naţionale. îl numise în Justiţie pe Mihai Antonescu, iar Subsecretar de Stat la Interne, pe Colonelul Rioşeanu. Aceste departamente nu mai puteau fi negociate.

Din primul moment am cerut să se atribuie mişcării Ministerele de Interne şi Externe. Aveam nevoie de Ministerul de Interne pentru a putea controla situaţia din ţară. O mişcare în expansiune, cum era Legiunea pe atunci, uşor putea veni în conflict cu prefecţi sau poliţişti străini de ideologia ei. Am revendicat apoi Ministerul de Externe, pentru a putea înfăptui linia de politică externă fixată de Căpitan. Era logic şi firesc ca aceia care au suferit şi au sângerat să aibă acest post important, pentru că s-au opus apropierii de Rusia şi au luptat pentru a aduce România în tabăra Puterilor Axei. în discuţiile paralele ce le-au avut cu Generalul,

acesta a încercat o anumită rezistenţă, dar văzând că nu mă poate îndupleca să fac vreo concesiune, n-a mai insistat.

Am cerut apoi să ni se încredinţeze totalitatea Ministerelor sociale: Ministerul de Presă şi Propagandă, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Cultelor. Le-am obţinut fără nici o dificultate.

Bătălia a fost aprigă în sectorul economic. Mihai Antonescu, care fusese şef al tineretului partidului liberal georgist, se temea ca mişcarea să nu se atingă de patrimoniul economic al fruntaşilor partidului liberal. De aceea şi-a exercitat influenţa pe lângă Generalul Antonescu ca să ne ţină departe de Ministerele economice. Am fost de acord ca Ministerul Economiei să fie încredinţat unei persoane agreate de General, dar am cerut în schimb să ni se dea Ministerul de Finanţe. Cum mi s-a comunicat că Ministerul de Agricultură va fi ocupat de un prieten de-al Generalului, Nicolae Mareş, la care nu vrea să renunţe, am cerut Colonelului să fim compensaţi cu Ministerul Comunicaţiilor.

Nu l-am putut convinge pe General să accepte aceste compensaţii reciproce la împărţirea Ministerelor Economice. A refuzat să ne cedeze Ministerul de Finanţe şi ne-a oferit numai un Subsecretar de Stat la acelaşi Minister. N-am obţinut nici Ministerul Comunicaţiilor. Generalul îşi pusese ochii pe Profesorul de la şcoala Politehnică din Timişoara, Pompiliu Nicolau, pe care îl considera o somitate.

Poziţia noastră în sectorul economic a slăbit şi mai mult prin crearea unui nou minister economic, Ministerul Coordonării Economice, pe care l-a încredinţat Colonelului Dragomir.

La sfârşitul acestor tratative, Generalul Antonescu era stăpân absolut pe Ministerele Armatei şi al Justiţiei şi anexase aproape în întregime sectorul economic. Mişcarea legionară deţinea Ministerele de Externe şi Interne şi toate Ministerele Sociale. Dar, în realitate, nici la aceste Ministere puterea ei nu era deplină, căci toate numirile, legile şi deciziile importante, prezentate de titularii lor, depindeau de aprobarea Conducătorului Statului.

 

11. Formula tripartită

Planul iniţial al Generalului Antonescu era să formeze guvernul pe o bază mai largă, incluzând şi gruparea lui George Brătianu. De fapt paternitatea planului îi aparţinea lui Mihai Antonescu, care vroia să-i ofere fostului şef o satisfacţie politică, după o poziţie sterilă de peste şapte ani.

Aflând de intenţia Generalului cu George Brătianu, i-am spus că nu mă opun dacă pretenţiile acestuia se limitează la ministerele economice şi nu reclamă vreun departament din lotul rezervat nouă.

Nu s-a putut ajunge la nici o înţelegere cu George Brătianu, pentru că acesta cerea prea mult: Vice-Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Ministerul de Externe şi totalitatea ministerelor economice. Dacă am fi acceptat propunerea lui, mişcarea legionară ar fi jucat rolul şters al unei anexe guvernamentale. în zadar au încercat Generalul şi, în special Mihai Antonescu, să-l înduplece pe George Brătianu să-şi modeleze pretenţiile. Fie că se considera indispensabil pentru alcătuirea noului guvern, fie că nu vroia să intre, de teamă să nu se compromită alături de noi, George Brătianu a ţinut morţiş la preţul său. Generalul a fost pus în alternativa de a alege între partidul liberal georgist şi mişcare. Cum Legiunea, în acel moment, se afla într-o fază de fulgerătoare ascensiune, Antonescu a fost silit să-l sacrifice pe George Brătianu şi să renunţe la proiectul tripartit.

Generalul Antonescu ducea tratative şi cu Iuliu Maniu. Acestuia i-ar fi convenit ca după atâţia ani de când nu mai era la putere să introducă câţiva oameni de încredere ai lui în noul guvern. Negocierile n-au progresat, deoarece Antonescu şi-a dat seama repede că apropierea de Maniu este dăunătoare din punct de vedere al politicii externe. Colaborarea cu Iuliu Maniu, cunoscut ca adversar al Puterilor Axei, ar fi provocat suspiciuni la Roma şi Berlin şi i-ar fi zdruncinat poziţia lui faţă de noii stăpâni ai Europei.

Aşa s-a făcut că Generalul Antonescu a trebuit să se resemneze să formeze guvernul numai cu mişcarea legionară.

 

12. Numirile

Negocierile nu s-au terminat cu repartiţia ministerelor. Tot atât de aprigă a fost şi discuţia referitoare la cine le ocupă şi ce persoane vor fi titularii lor.

La Ministerul de Interne, când am rostit numele Generalului Petrovicescu, Antonescu a fost mulţumit. Era militar ca şi el (deci o garanţie pentru ordinea internă), cunoscut în armată ca un om de mare corectitudine. Pentru noi, intrarea Generalului Petrovicescu în guvern, în afară de priceperea lui în treburile publice, era şi un act de recunoştinţă pentru atitudinea lui dreaptă în acest proces, Generalul Petrovicescu, în cursul cercetărilor, s-a convins de inocenţa lui Corneliu Codreanu şi a celorlalţi fruntaşi legionari şi a cerut achitarea lor – un caz rar în analele justiţiei româneşti -, căci un procuror, prin natura funcţiei lui, avea datoria să susţină dosarul acuzaţiilor, indiferent de convingerile lui proprii.

La Ministerul de Externe, am propus pe Mihail Sturdza, un diplomat de elită şi un bun cunoscător al afacerilor externe ale Statului. A fost unul dintre puţinii diplomaţi români care s-a opus cu înverşunare politicii scelerate a Regelui Carol II, care vroia să ne împingă în alianţă cu Rusia Sovietică. Generalul n-a fost încântat de propunerea mea şi mi-a cerut timp să se mai gândească. Fără îndoială, Generalul a fost informat de „stofa” de diplomat a lui Mihail Sturdza, care nu aparţinea speţei „bonjuriste”, ce se adaptează cu uşurinţă oricăror circumstanţe, chiar când ar trebui să trădeze interesele ţării. Mihail Sturdza, chiar în serviciul diplomaţiei, se considera un soldat al naţiunii, care trebuie să mânuiască această artă dificilă exclusiv pentru apărarea intereselor ei.

La Sănătate, Generalul nu a ridicat nici o obiecţie când l-am propus pe Vasile Iasinschi.

în schimb n-a fost de acord cu numirea lui Traian Brăileanu la Educaţia Naţională. Probabil Mihai Antonescu, care era Conferenţiar la Facultatea de Drept din Bucureşti, i-o fi atras atenţia că Traian Brăileanu este un „dur”, care poate crea probleme învăţământului prin reformele lui. Mi-a propus să fie numit un alt legionar, Profesorul P.P. Panaitescu. Am ridicat această problemă în şedinţa Forului Legionar şi în unanimitate mi s-a cerut să menţin candidatura lui Traian Brăileanu. A doua zi i-am comunicat Generalului că nu puteam renunţa la Profesorul Brăileanu pentru Educaţie.

Ca să reducă numărul miniştrilor legionari din lotul rezervat mişcării, Generalul a procedat la contopirea Ministerului Muncii cu Ministerul Sănătăţii şi a Ministerului Cultelor cu Ministerul Educaţiei Naţionale, sub pretextul de a se face economii, încât la urmă atât Iasinschi cât şi Traian Brăileanu au ajuns să conducă două ministere. Reforma n-a fost prea fericit inspirată, deoarece Cultele şi Munca reprezentau domenii de administrare aparte, care nu puteau fi amestecate cu alte activităţi ale Statului.

în Ministerul de Propagandă şi Informaţii, am concis să fie numit Horia Cosmovici. Generalul Antonescu îl aprecia foarte mult pentru serviciile ce le-a adus cauzei comune în acele zile tulburi, premergătoare răsturnării Regelui Carol. Numirea era definitiv stabilită, când cade ca o furtună de la Berlin Alexandru Constant. S-a zbătut ca un leu să obţină Ministerul Propagandei, motivând că el este cel mai indicat să obţină acest post, deoarece a servit sub Göbbels, la Berlin, şi cunoaşte mecanismul propagandei. A pledat cu atâta forţă cauza lui, încât până la urmă, l-am convocat pe Cosmovici, pentru a-i cere părerea. Acesta, nobil ca întotdeauna, fără nici o şovăire, s-a dat la o parte pentru a-i face loc lui Constant.

Ce s-a întâmplat mai departe? Generalul a regretat despărţirea de Cosmovici şi pentru a-l păstra în guvern, a creat la Preşedinţie un Subsecretariat de Stat pentru Problemele Doctrinare, post nou, în care l-a numit pe Cosmovici. M-am bucurat din tot sufletul şi i-am lăudat generozitatea Generalului.

La finanţe, Generalul l-a acceptat fără discuţie pe Constantin Papanace ca Subsecretar de Stat, după ce i-am explicat cine este şi ce rol a jucat în mişcare. în afară de aceasta, mai poseda şi pregătirea corespunzătoare, pentru că fusese administrator financiar.

Profesorul Ion Protopopescu, pe care îl aveam în vedere pentru Ministerul Comunicaţiilor, a trebuit să se mulţumească cu Ministerul Inventarului Public, departament creat pe timpul lui Carol pentru a-şi plasa agreaţii lui extra-numerari. Profesorul Protopopescu a fost mai mult decât nemulţumit, jignit când a aflat de numirea rivalului său de la Timişoara, Profesorul Nicolau, la Comunicaţii, iar el, care trecuse prin atâtea primejdii pentru legiune, să fie azvârlit la un minister-sinecură. Cu mare greutate l-am potolit, explicându-i că nu am nimic de-a face cu numirea Profesorului Nicolau.

Fixarea locului meu în guvern s-a rezolvat în modul cel mai simplu:

– Cum înţelegeţi să mă încadraţi pe mine în guvern, Domnule General?

– Vice-Preşedinte al Consiliului de Miniştri.

– Bine, Domnule General.

 

13. Ziua Căpitanului. Pelerinaj la Casa Verde

Pentru Vineri dimineaţa, 13 Septembrie, am convocat lumea legionară din Bucureşti la Casa Verde, pentru a comemora 13 Septembrie, ziua de naştere a Căpitanului şi ziua numelui său, Sf. Corneliu Sutaşul.

în 11 Septembrie, a apărut în ziare comunicatul meu prin care făceam apel la legionari să participe la serviciul religios de la Biserica Sf. Ilie Gorgani şi apoi încolonaţi să se îndrepte spre „Casa Verde”, se va desfăşura sărbătorirea Căpitanului.

Manifestaţia a fost impunătoare. Peste 12000 de legionari, în cămăşi verzi, au străbătut arterele principale ale Capitalei, Bulevardul Elisabeta şi Calea Victoriei, pentru a se îndrepta apoi spre Bucureştii noi, unde se afla Casa Verde. Trotuarele pe unde treceau legionarii erau împânzite de lume, care îi saluta cu braţul în sus şi le arunca flori. Vuia centrul oraşului de „ştefan Vodă al Moldovei”, „Marşul Legionarilor Tecuceni”, „Ardealul Tânăr Legionar” şi „Sfântă Tinereţe Legionară”.

O privelişte de neuitat! De unde a răsărit această mândră oaste legionară, care până acum o săptămână trăia sub ameninţarea legilor excepţionale? şi de unde au putut să-ţi procure aceşti tineri, într-un timp atât de scurt, mii şi mii de cămăşi verzi? în toate familiile şi croitoriile s-a lucrat de zor la confecţionarea lor, iar pânza verde a dispărut de pe piaţă, fiind căutată până şi în dughenele evreilor.

Cu Borobaru şi Necrelescu, am plecat înaintea cortegiului şi ne-am amestecat cu mulţimea de pe trotuare, undeva la capătul Căii Victoriei. Vroiam să văd, fără să mă recunoască nimeni, trecerea coloanelor. în frunte păşeau Vasile Iasinschi şi Comandanţii Bunei Vestiri, Mile Lefter şi Ilie Gârneaţă. Ce entuziasm delirant! Ferestrele erau înţesate de oameni care aplaudau frenetic tineretul României Legionare. Se rupseseră zăgazurile terorii şi acum populaţia putea să-şi exprime în libertate adevăratele ei sentimente.

Am lăsat formaţiunile legionare să treacă şi când am socotit că au ajuns la Casa Verde şi au avut timp să facă front, am sosit şi noi cu maşina. O pădure de braţe legionare ridicate spre cer, de-o parte şi de a trecerii spre Mausoleu, m-au salutat la sosire. Când am ajuns în faţa Monumentului, am avut bucuria să-l descopăr pe Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, înconjurat de un sobor de preoţi, care venise să rostească rugăciunea de pomenire a eroilor din criptă. M-am îndreptat spre Mitropolit şi i-am sărutat mâna dreaptă.

După slujbă, am deschis şedinţa legionară şi am făcut apelul morţilor. Am citit apoi, tot în decursul şedinţei, mesajul adresat de Generalul Antonescu legionarilor, cu prilejul zilei de naştere a Căpitanului:

„Dragi Legionari,

Puterile răului au fost pentru totdeauna înfrânte.

Cu ajutorul destinului, cu învierea Patriei a venit şi biruinţa voastră şi a mea.

îngenuncheaţi şi cinstiţi cu pietate ziua Căpitanului vostru de ieri.

Jertfa lui o merită cu prisosinţă.

îndemnul meu este să faceţi, odată cu această închinare şi legământul că, prin ordine, prin disciplină, prin credinţă nelimitată în destinele glorioase ale Patriei, şi prin muncă neşovăielnică, veţi dovedi ţării şi lumii întregi că sunteţi cu adevărat păstrătorii unei mari şi neuitate moşteniri.

Este datoria voastră de mâine.

ţara vă cere să începeţi, alături de mine, fără şovăire şi fără precupeţire, în unire şi iubire, munca de îndreptare şi de reconstrucţie la care am pornit.

Este îndemnul meu de astăzi.

Ascultaţi-mă şi urmaţi-mă”.

General Antonescu

Deşi cuvintele adresate de General legionarilor cu prilejul comemorării de la „Casa Verde” au fost bine primite de miile de cămăşi verzi adunate aici, totuşi n-a scăpat nimănui semnificaţia unei aluzii din mesajul acestuia: „îngenuncheaţi şi cinstiţi cu pietate ziua Căpitanului vostru de ieri. „Pentru legionari, Corneliu Codreanu nu era „Căpitanul vostru de ieri”, ci „Căpitanul nostru de ieri, de azi şi din totdeauna”.

M-am adresat apoi eu legionarilor, rostind următoarea cuvântare:

„în ziua de 24 Iunie 1927, cinci tineri luptători din viaţa studenţească, trecuţi prin grele încercări pentru credinţa lor naţională, s-au adunat la Iaşi, în Căminul ridicat prin braţele studenţimii, şi acolo, în faţa icoanei Arhanghelului Mihail, s-au legat să lupte pentru dezrobirea neamului românesc.

Astfel s-a întemeiat Legiunea „Arhanghelului Mihail”, care, mai târziu, s-a numit Garda de Fier.

Conducătorul lor era Corneliu Zelea Codreanu. Ochii albaştri, înlăcrimaţi pentru durerile neamului şi iluminaţi de credinţe şi nădejdi care îi stăpânesc numai pe marii conducători de popoare, trecutul lui aspru de luptător încercat, voinţa lui masivă şi veşnic trează, constituiau garanţia că la capătul drumului lor nu poate fi decât biruinţa.

Au pornit la drum aceşti flăcăi, în surâsul dispreţuitor al oamenilor „cuminţi” şi în mocnetul de ură al duşmanilor din adâncuri.

De atunci au trecut 13 ani de luptă, de chinuri, de jertfe şi de eroism. Rând pe rând, sub conducerea înţeleaptă a Căpitanului, toate piedicile au fost înlăturate, toate poziţiile au fost cucerite până în inima duşmanului.

Lupta nu a fost uşoară. La conducerea Statului se afla o clasă egoistă şi înstrăinată de poporul românesc, subjugată forţelor iudeo-masonice, o clasă de conducători care îşi aflau fericirea în arginţi şi în trădarea patriei acelora care vroiau nimicirea ei.

în faţa acestor suflete pline de ură şi viclenie, s-a ridicat El, Căpitanul, cavalerul medieval, fără frică şi fără prihană.

Sabie între două lumi, cum spunea un comandant legionar, azi dispărut din mijlocul nostru. A despărţit lumea nouă, aşa cum s-a despărţit pământul de apă.

şi a început lupta grea, pe viaţă şi pe moarte, cu puterile răului. Val după val s-au azvârlit asupra lui duşmanii să-l doboare şi să-l nimicească. A fost târât în adâncuri, dar s-a ridicat iarăşi biruitor pe culmi.

De câte ori credeam că va pieri de uneltirile celor răi, de atâtea ori mâna lui Dumnezeu l-a înălţat deasupra oamenilor. Duşmanii l-au lovit cu armele josnice ale minciunii, infamiei, trădării: el le-a răspuns şi i-a înfruntat cu dragoste şi bunătate.

Căpitanul a introdus în viaţa politică o linie de înaltă ţinută etică, exemplu atât de rar în istorie. Pentru El, onoarea era însăşi existenţa şi viaţa unui neam.

„Decât să învingi printr-o infamie mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei”, e una din legile fundamentale fixate de Căpitanul legionarilor, iar cucerirea puterii în Stat o concepea ca o acţiune de convingere întemeiată pe dragostea şi suferinţa legionarilor, cu care să sfarme toate împotrivirile sufleteşti şi prin consimţământul tuturor să clădească Statul legionar.

Acţiunea lui politică, Căpitanul şi-a întemeiat-o pe transformarea sufletească a omului. Legiunea este, înainte de toate, o mare şcoală educativă pentru poporul românesc, unde se face apel la tot ce este mare şi dezinteresat în sufletul omenesc şi unde se îndepărtează tot ce este meschin şi inferior în el.

Pentru această mare transformare a sufletelor în sens nobil, dezinteresat şi eroic, un rol conducător are în viaţa legionară suferinţa, ca instrument de luptă împotriva duşmanului.

Sub acest aspect, viaţa Căpitanului, un lung martiraj, cu trupul lui târât din închisoare, a fost un exemplu cutremurător pentru toţi.

Nici o suferinţă n-a reuşit să-l încovoaie pe Căpitan; de aceea El a biruit.

Cel mai greu eroism, eroismul de durată, singurul care duce la biruinţă, nu l-a părăsit pe Căpitan niciodată.

El a fost veşnic la cârmă, fără clipe de odihnă, mereu cu faţa la duşman şi a biruit tocmai prin această tenacitate supraomenească de a sta neclintit la postul de comandă.

Acum, când biruinţa lui e deplină să ne amintim de marile lui virtuţii, de dragostea lui nesfârşită, prin care să-i dezarmăm pe ultimii adversari ai Mişcării Legionare.

El ne-a fixat liniile de dezvoltare ale poporului nostru pentru sute de ani înainte.

Noi nu mai avem nimic de adăugat decât să aplicăm cinstit gândurile lui.

Prăbuşirea teritorială să nu ne înspăimânte.

Biruinţa de la 6 Septembrie e mult mai însemnată decât tot trecutul istoric de până acum, pentru că poporul român devine, pentru prima oară, stăpân pe destinul lui.

Căpitanul e cu noi, camarazi. El veghează ca drumul nostru să nu se abată de la linia legionară şi să ne ducă numai spre biruinţă.

Pentru Căpitan şi pentru biruinţa legionară să strigăm din toată inima, camarazi:

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”

Intenţionat, am evitat să vorbesc în această cuvântare de moartea Căpitanului. De doi ani, în masele legionare şi chiar în cadrele conducătoare libere, stăruia credinţa că n-ar fi mort, că ar trăi, ţinându-se ascuns, şi ar apărea din nou când va veni vremea lui. N-am vrut să zdruncin această speranţă într-un moment când memoram ziua lui de naştere, care e o zi de bucurie.

După închiderea şedinţei şi ruperea rândurilor, ne-am amestecat cu mulţimea. Era o zi frumoasă de toamnă bucureşteană, caldă şi cu cer senin. între miile de legionari, l-am întâlnit şi pe Domnul Mihail Sturdza, pe care nu-l mai văzusem din vara anului 1939. I-am comunicat că va prelua portofoliul Afacerilor Externe, căci zvonurile care circulau în Capitală îl indicau pe George Brătianu ca noul lui titular.

A lipsit de la măreaţa comemorare Profesorul Codreanu. Cu toate că i-am trimis mai mulţi camarazi, binecunoscuţi de el, cu rugămintea să participe, a refuzat, răspunzându-mi că el se va duce într-o Biserică şi se va ruga singur. Ca să aibă pe cineva în jurul lui, am detaşat un grup de legionari să-l însoţească. Cu Profesorul Codreanu în Biserică au fost 24 de persoane, dintre care jumătate erau legionari trimişi de mine.

Profesorul Codreanu m-a amărât din nou în acest moment de neuitat. Situaţia mea era penibilă, căci nu puteam să divulg motivul real al supărării lui, din respect faţă de persoana Profesorului, şi lumea îşi putea închipui că cine ştie ce nedreptate i-am făcut. Din aceste zile şi până la publicarea volumului meu Sfârşitul unei domnii sângeroase am păstrat în mine însumi ce s-a întâmplat între noi înainte de căderea Regelui Carol.

 

14. Cad şi ultimele împotriviri

Ziua de 13 Septembrie 1940 n-a fost numai un martor glorios al renaşterii unei mişcări din propria ei cenuşă, ci a adus cu sine şi dezlegarea necunoscutei în care oscilau până atunci tratativele cu Antonescu. în această zi binecuvântată, ca şi cum ar fi răsturnat trompeta în faţa zidurilor Ierihonului, s-au topit şi ultimele rezistenţe ale Generalului la instituirea Statului naţional-legionar şi la formarea noului guvern.

Nu ştiu cum vor judeca alţii, dar e plin de mister faptul că la o săptămână după 6 Septembrie, când s-a prăbuşit Regele Carol II, într-o altă Vineri, 13 Septembrie, ziua de naştere a Căpitanului, în care Biserica îl proslăveşte pe cel dintâi creştin convertit dintre neamuri, Sf. Corneliu Sutaşul, am câştigat şi o mare victorie politică contra tuturor acelora, români şi străini, care ar fi vrut să ne ţină şi acum la poarta cetăţii, împiedicându-ne să facem dreptate poporului.

în după amiaza aceleiaşi zile, sunt chemat de Generalul Antonescu, care, pe un ton îngrijorat şi aproape mânios, îmi spune:

– Domnule Sima, trebuie să facem guvernul. Nu mai putem aştepta. Ce va zice lumea? Sunt de o săptămână la cârma Statului şi nu avem încă guvern. Duminică vine şi Regina-Mamă Elena. Cum ne vom prezenta să o primim?

– Domnule General, i-am răspuns contrariat de ieşirea lui, nu înţeleg de ce sunteţi supărat. Răspunsul e la D-voastră. Condiţiile noastre pentru colaborare le cunoaşteţi şi în mare parte le-aţi aprobat. Mai rămâne să vă pronunţaţi asupra formei de Stat. Noi cerem să se proclame Statul Român, Stat Legionar.

– Accept această schimbare, dar ne-am expune la critici dacă l-am numi direct Stat Legionar. Propun să folosim expresia „Stat Naţional-Legionar”.

– Perfect, Domnule General. în definitiv, cele două atribute se completează, căci Legiunea s-a ridicat din naţional, iar Căpitanul a numit mişcarea legionară o mişcare naţională. în modul acesta evităm să se spună că am fi rupt continuitatea Statului Român.

Era de faţă şi Mihai Antonescu. Adresându-se amândurora, ne spune:

– Treceţi într-o altă odaie şi redactaţi textul constituţional, în termeni clari şi concişi. Să fie cât mai scurt. Apoi veniţi din nou la mine ca să-l examinăm împreună.

Scena s-a petrecut la Palatul Cantacuzino. Am trecut într-o altă încăpere şi ne-am apucat de treabă. Mihai Antonescu scria, iar eu dictam sau completam ideile lui. Operaţia de redactare a noului act constituţional n-a durat mai mult de un sfert de ceas.

Articolul 1. „Statul Român devine Stat Naţional-Legionar”, n-a ridicat nici o problemă.

Articolul 2. „Mişcarea Legionară este singura mişcare recunoscută în noul Stat, având ca ţel ridicarea morală şi materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor creatoare”, a fost conceput aproape în întregime de Mihai Antonescu, eu adăugând numai sfârşitul şi dezvoltarea puterilor lui creatoare”.

Articolul 3. „Domnul General Ion Antonescu este Conducătorul Statului Naţional-Legionar şi şeful Regimului Legionar”. Mihai Antonescu se mulţumi să-l proclame pe General Conducătorul Statului Naţional-Legionar. Eu am completat „şi şeful Regimului Legionar”, pentru a-l lega pe General mai strâns de mişcare. în calitate de „şef al Regimului Legionar”, Generalul Antonescu îşi asuma răspunderea faţă de mişcare de a înfăptui noul Stat în spiritul Legiunii şi cu personalul politic recrutat precumpănitor din sânul ei.

Articolul 4. „Domnul Horia Sima este Comandantul Mişcării Legionare”, a fost opera exclusivă a lui Mihai Antonescu, fără nici o intervenţie din partea mea. Eu credeam că articolul 3 încheie actul constituţional, când Mihai Antonescu pune pe hârtie şi articolul 4, în forma de mai sus. Bineînţeles că mi-a convenit să figureze ca şef al Legiunii în Noua Constituţie, deoarece îmi întărea poziţia mea în Stat şi, în acelaşi timp, limita puterile depline ale Generalului Antonescu. Fusesem ridicat, fără să cer, la rangul de factor constituţional, alături de Rege şi General.

Ne-am dus apoi amândoi cu ciorna Noii Constituţii la General, care a aprobat-o cu vădită satisfacţie. Faţa i se luminase. N-a schimbat nici o virgulă. A adăugat în schimb un nou articol, Articolul 5. „Cu începere de la data acestui înalt Decret, orice luptă între fraţi încetează”, pentru a indica, spunea el, climatul de armonie şi frăţietate care va domina de acum înainte în toate straturile poporului nostru.

– Dragă Ică şi Domnule Sima, e bun. Acuma trebuie bătut la maşină şi mă duc imediat la Majestatea Sa Regele să-l semneze. Mâine va apărea în Monitorul Oficial.

– Domnule General, adaug eu cu oarecare îndoială, credeţi că Maiestatea Sa Regele va semna actul? Nu va ridica anumite obiecţii?

– N-ai nici o grijă, Domnule Sima, îmi spune Generalul pe un ton ironic şi zâmbind. Va semna.

Mi-a comunicat apoi că mâine, 14 Septembrie, să convoc toţi miniştrii legionari la Palatul Cantacuzino, pentru a depune jurământul.

Seara a fost recepţie la Von Ritgen. Am fost invitat şi eu. Nu-l văzusem din seara de 31 August, când ne-a recomandat să nu întreprindem nimic contra Regelui Carol, deoarece Germania are nevoie de linişte în sud-estul european. Lume multă. Funcţionari ai Axei şi oameni politici, chiar militari în uniformă. „Tout Bucarest”, cum s-ar zice. Dintre legionari nu mai era decât Greceanu.

Von Ritgen m-a iscodit să afle cum stau tratativele. Nu ştia nimic de aranjamentele de după amiază. Aveam lista guvernului în buzunar, dar m-am ferit să fac vreo indiscreţie. în definitiv era o chestiune care nu putea fi divulgată, căci aparţinea Conducătorului Statului şi apoi ministrul Germaniei, Fabricius, nu ne era prieten.

I-am răspuns că tratativele continuă şi par să fie pe drumul cel bun.

La recepţie a venit şi George Brătianu. S-a apropiat de mine şi m-a întrebat neliniştit:

– Domnule Sima, în ce stadiu se află tratativele D-voastră cu Generalul?

Aş vrea să ştiu şi eu ca să mă pot orienta.

– Domnule George Brătianu, n-am ajuns la un rezultat definitiv. Sunt încă greutăţi. Poate poimâine…

Mi-am dat seama că cei doi Antonescu l-au ţinut în ignoranţă, abandonând planul de a-l avea în guvern.

înaltul Decret, prin care Statul Român devine Statul Naţional-Legionar, a fost semnat şi a intrat în vigoare în 14 Septembrie 1940, data la care a apărut în Monitorul Oficial. Schimbarea constituţională a fost anunţată şi printr-un comunicat al Preşedinţiei Consiliului, din 16 Septembrie, cu următorul conţinut:

Comunicat

16 Septembrie 1940

Preşedinţia Consiliului de Miniştri comunică:

I. Domnul General Antonescu, Conducătorul Statului Român şi Preşedintele Consiliului de Miniştri, a adresat ţării şi Mişcării Legionare o chemare la unire şi acţiune pentru întărirea Statului.

II. Mişcarea Legionară a răspuns la acest apel prin următoarea declaraţie:

„Mişcarea Legionară răspunde cu toată însufleţirea şi toată bucuria la chemarea Generalului Antonescu, fiind gata să-l urmeze în orice împrejurare şi să se identifice cu fiinţa noului Stat”.

III. Următor acestui legământ, şi ţinând seamă de nevoia schimbării aşezămintelor româneşti, şi a însuşi temeliilor Statului, pentru a asigura viitorul Neamului nostru, unitatea în libertatea şi autoritatea cu consimţământul tuturor, s-a dat următorul înalt Decret:

„Mihai I,

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României, la toţi de faţă şi viitori sănătate.

Am decretat şi decretăm:

1. Statul Român devine Stat Naţional-Legionar.

2. Mişcarea Legionară este singura mişcare recunoscută în noul Stat, având ce ţel ridicarea morală şi materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor lui creatoare.

3. Domnul General Ion Antonescu este Conducătorul Statului Naţional-Legionar şi şeful Regimului Legionar.

4. Domnul Horia Sima este Comandantul Mişcării Legionare.

5. Cu începere de la data acestui înalt Decret, orice luptă între fraţi încetează.

Dat în Bucureşti, la 14 Septembrie 1940”.

Mihai I

Conducătorul Statului Român şi

Preşedintele Consiliului de Miniştri

General Ion Antonescu

 

15. Depunerea jurământului

Sâmbătă, 14 Septembrie, s-a desfăşurat la Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei solemnitatea depunerii jurământului.

Ceremonia a fost simplă. Miniştrii legionari, împreună cu ceilalţi care au venit îmbrăcaţi în haine obişnuite. După ce, în ordinea importanţei, au jurat credinţă Conducătorului Statului şi s-au îndeplinit celelalte formalităţi, Generalul Antonescu a ţinut o scurtă cuvântare în care a înfăţişat situaţia grea a ţării după o guvernare nefastă, cu hotarele sparte şi cu economia răvăşită şi a amintit de îndatoririle noilor miniştri.

A lipsit de la solemnitate Constantin Papanace, care nu sosise încă din Germania, dar al cărui nume era trecut pe lista miniştrilor.

în continuare , noii miniştri s-au răspândit pentru a lua în primire departamentele lor.

Decretele de instituţie ale Statului Naţional-Legionar şi de formare ale noului guvern fuseseră difuzate prin Radio şi apăruseră şi în ziarele din Bucureşti.

Capitala era în sărbătoare. Entuziasmul are la culme în populaţie. Mii de legionari, în cămăşi verzi, se vedeau pe străzi comentând cu aprindere evenimentele sau, în formaţiuni, intonând cântecele noastre. Până noaptea târziu au răsunat strigătele lor de bucurie.

Noul guvern avea următoarea componenţă:

Preşedinţia Consiliului de Miniştri – General Ion Antonescu.

Vice-Preşedinte al Consiliului de Miniştri – Horia Sima.

Apărarea Naţională – General Ion Antonescu.

Ministru de Externe – Mihail R. Sturdza.

Ministru de Interne – General Constantin Petrovicescu.

Ministru de Justiţie – Mihai Antonescu.

Ministrul Economiei Naţionale – Gheorghe Leon.

Ministru de Finanţe – George Creţianu.

Ministrul Coordonării Economice – Colonel Nicolae Dragomir.

Ministrul Agriculturii şi Domeniilor – Nicolae Mareş.

Ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor – Pompiliu Nicolau.

Ministrul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor – Traian Brăileanu.

Ministrul Sănătăţii, Muncii şi Ocrotirii Sociale – Vasile Iasinschi.

Subsecretar de Stat la Ministerul Finanţelor pentru Inventarul Avuţiilor Publice – Ion Protopopescu.

Subsecretar de Stat la Apărarea Naţională – General Constantin Pantazi.

Subsecretar de Stat la Aer şi Marină – Comandor Gheorghe Jienescu.

Subsecretar de Stat la înzestrarea Armatei – General Gheorghe Dobre.

Subsecretar de Stat la Economie, pentru Colonizări şi Populaţia Evacuată – Corneliu Georgescu.

Subsecretar de Stat la Presă şi Propagandă – Alexandru Constant.

Subsecretar de Stat la Finanţe – Constantin Papanace.

Subsecretar la Preşedinţie pentru Probleme Doctrinare – Horia Cosmovici.

Subsecretar de Stat la Interne – Colonel Alexandru Rioşeanu.

Subsecretar de Stat la Economie, pentru Petrol şi Exploatări Miniere – V. Dimitriuc. Subsecretar de Stat la Agricultură – Petre Nemoianu.

 

16. întoarcerea din exil a Reginei – Mamă Elena

Duminică 15 Septembrie, a fost o zi memorabilă din această perioadă de schimbări profunde din istoria neamului nostru. Regina-Mamă Elena a revenit în patrie de la Florenţa, unde trăia surghiunită de fostul ei soţ, Regele Carol al II-lea, pentru a nu-i tulbura intimitatea cu Elena Lupescu.

Generalul Antonescu, în telegrama ce i-a trimis-o, prin care o invita să se întoarcă în ţară, publicată în ziare, a avut indelicateţea să o jignească din primul moment al relaţiilor lor. Regina era rechemată în ţară „pentru a completa educaţia fiului său”. După umilinţele ce le-a îndurat din partea Regelui Carol, Antonescu n-a scăpat nici un prilej ca să-i pună în vedere că statului ei nu va fi acela al unei Regine influente, ci va juca mai mult rolul unei guvernante pentru a îndruma educaţia fiului său. în aceeaşi telegramă, îi amintea şi Regelui Mihai poziţia lui subordonată faţă de Conducătorul Statului. Mihai este nepregătit pentru afacerile Statului şi are nevoie de o lungă ucenicie sub supravegherea mamei lui şi a Generalului. Telegrama a stârnit comentarii defavorabile la adresa lui Antonescu în marele public şi mai ales în cercurile legionare ale Capitalei, care cunoşteau atitudinea binevoitoare a Reginei Elena faţă de mişcare. Din străinătate a trimis ajutoare şi cuvinte de încurajare, lăudând munca creatoare a legionarilor în tabere.

Pentru a arăta că noi avem o altă consideraţie pentru Regina – Mamă Elena, văzând în ea un simbol al suferinţelor neamului întreg, ostracizată nu numai pentru scandaloasa viaţă a fostului rege, dar şi pentru ataşamentul ei profund pentru ţara ei adoptivă, am dat o circulară, prin care mobilizam legionarii din Capitală să participe la primirea ei:

LEGIONARI,

„Mâine, 15 Septembrie 1940, Majestatea Sa Regina – Mamă Elena, după un lung exil, se întoarce în capitală, în aclamaţiile de bucurie ale întregului popor.

O veţi întâmpina cu toată dragostea şi veţi lua parte la solemnităţile de mâine ale primirii.

La ora 10 dimineaţa, legionarii vor fi înconjuraţi, sub aceeaşi comandă şi aceeaşi ordine, între Biserica Albă şi Piaţa Victoriei.

Nu vor fi încadraţi decât legionarii în cămăşi verzi. Ceilalţi pot asista, dar nu vor intra în rânduri.

Cer tuturor o nouă dovadă de ţinută, corectitudine şi disciplină”.

Horia Sima

Bucureşti, 14 Septembrie 1940.

La sosirea trenului în Gara Mogoşoaia, pe peron se aflau, în afară de Rege, Generalul Antonescu şi Doamna Mareşal Prezan, care a oferit flori Reginei.

în aceeaşi dimineaţă, a avut loc la Patriarhie un Te-Deum, la care au asistat Majestăţile Lor şi întreg guvernul, în frunte cu Generalul Antonescu. Miniştrii legionari s-au prezentat în cămăşi verzi. A servit Patriarhul Nicodem, înconjurat de un sobor de preoţi. Acelaşi Patriarh care mă denunţase cu două luni înaintea Regelui Carol ca o mare primejdie pentru el. A fost un moment de neuitat. Mitropolia, în care nu intrase până atunci pentru a participa la atare ceremonii decât tristele figuri ale politicianismului român, acum îi primea în sânul ei pe adevăraţii fii ai poporului. Regele, în uniformă militară, era înalt şi chipeş. Regina, înaltă şi ea, era de o rară distincţie, care atrăgea atenţia tuturor.

în continuare, la Palatul Regal a avut loc o altă solemnitate, în prezenţa întregului guvern şi a corpului diplomatic. Antonescu vroia să inaugureze noul regim cu un act impunător, care să demonstreze solidaritatea conducerii lui, bazată atât pe consimţământul Coroanei cât şi pe adeziunea poporului. în sala mare a Tronului, au fost aşezaţi, faţă în faţă, pe o singură linie, guvernul şi corpul diplomatic. Mai întâi au trecut Regele şi Regina, însoţiţi de Generalul Antonescu, pe la membrii guvernului pentru a se face prezentările. Apoi Suveranii i-au salutat pe membrii corpului diplomatic. După împlinirea protocolului, grupurile s-au amestecat şi miniştrii au conversat cu diplomaţii.

Festivitatea de la Palat s-a încheiat cu ieşirea în balcon a Regelui şi Reginei, pentru a primi omagiul poporului. O mare mulţime de oameni se adunase în Piaţa Palatului, aclamând pe Majestăţile Lor. Strigătele de „Trăiască Regele”, „Trăiască Regina” umpleau văzduhul, rostogolindu-se ca valurile unei mări. Prin această explozie de bucurie, poporul vroia să arate că alungarea Regelui Carol de pe Tron n-a alterat sentimentele lui de dragoste şi devotament pentru Dinastie.

Regele şi Regina au răspuns entuziasmului mulţimii extrem de emoţionaţi şi fericiţi. La scurt interval, am apărut şi eu şi Generalul alături de Majestăţile Lor, căci ne vroia poporul. Aclamaţiile s-au înteţit şi mai mult până la apoteoză.

Regele, Generalul şi cu mine, reprezentau noua ordine constituţională şi poporul saluta în noi, garanţii unui viitor mai bun după atâtea calamităţi care s-au abătut asupra ţării.

 

17. întoarcerea grupului legionar din Germania

în aceeaşi zi, Duminică, 15 Septembrie, s-a întors şi grupul legionar din Germania, de sub conducerea lui Papanace.

în dimineaţa de 6 Septembrie, când a aflat de răsturnarea Regelui Carol, Papanace n-a mai avut încotro şi s-a predat evidenţei. Nu ştiu ce s-a petrecut în sufletul lui în acel moment, dar presupun că i-a fost greu să admită în faţa prietenilor săi că s-a înşelat şi că doctrina lui a fost infirmată de evenimente. Revoluţia legionară, ale cărei origini se trăgeau din pregătirile noastre de la Berlin, a triumfat contra tuturor obstacolelor interne şi externe, călăuzită de puterea nevăzută a Arhistrategului oştilor cereşti.

Ca să repare măcar în ceasul al 11-lea neînţeleapta lui atitudine, în 8 Septembrie 1940, mi-a trimis o telegramă de felicitare cu următorul conţinut:

Camaradului Horia Sima

„în numele camarazilor mei de aici, te îmbrăţişez pentru victoria legionară pe care ai înfăptuit-o cu tenacitatea ta şi cu sângele martirilor noştri”.

în aceeaşi zi a expediat o telegramă şi Profesorului Codreanu, în care spunea:

Domnului Profesor Ion Zelea Codreanu

„în ziua biruinţei legionare gândul nostru se îndrepta către D-voastră, tatăl Căpitanului, care prin dârzenia şi pătimirea voastră chezăşuiţi înfăptuirea integrală a crezului legionar pentru care au murit martirii noştri”.

în sfârşit Papanace, după tot răul făcut, rostea şi un mare adevăr: „prin tenacitatea ta”. Iată ce aveam eu şi ce lipsea multora, inclusiv lui Papanace, tenacitatea în luptă. în ceasurile cele mai grele, când părea că se pierde însăşi speranţa în viitorul Legiunii, nu mi-am pierdut încrederea în victorie.

în cercul legionarilor din grupa 17, care nu s-au alipit lui Papanace, bucuria a fost uriaşă. Statornicia lor în credinţă şi loialitate a fost răsplătită din belşug când au ascultat la radio informaţiile din ţară, care, într-un ritm vertiginos anunţau schimbările spectaculoase din România. Biriş şi Smultea s-au înapoiat îndată în ţară. Tot din primul moment şi independent de grupul lui Papanace, au revenit şi Comandanţii Legionari Victor Silaghi, Victor Vojen şi Alexandru Constant.

Octavian Roşu aştepta un semnal de la Bucureşti pentru a se întoarce şi cum nu venea nici o ştire, până la urmă a rămas.

împreună cu Ponta, Găvăgină, Vasiu, Tolcea şi Popa Ion, au fost ultimii care au părăsit Berlinul.

Papanace a şovăit să părăsească Berlinul la primul semnal al biruinţei din ţară, de teamă ca evenimentele să nu sufere vreo întorsătură, dar şi pentru că nu cunoştea atitudinea mea faţă de el, după ciocnirile ce le-am avut în vară. Prin 11 Septembrie, sunt chemat la telefon de Stănicel, de la Berlin, întrebându-mă din partea lui Papanace, dacă e oportun să se întoarcă întreg grupul în ţară sau să mai întârzie. I-am răspuns că situaţia internă nu e clarificată şi este prudent să mai rămână câteva zile. I-am transmis acest sfat fără altă intenţie decât de a păstra o rezervă peste hotare, în eventualitatea că tratativele cu Antonescu n-ar duce la rezultatul dorit.

N-au zăbovit nici ei mult la Berlin. Peste două zile au plecat şi ei spre ţară, ajungând la Bucureşti la 15 Septembrie. Tocmai ieşeam de la sediul din Str. Gutenberg, în după amiaza acestei zile şi coboram scările, când intră pe poartă Papanace cu legionarii din grupul său: Virgil Mihăilescu, şeitan, Dragomir – Jilava, Stănicel, Trifa, Horodniceanu, Smărăndescu şi ceilalţi. Cum mă vede Papanace, ordonă poziţie de „drepţi, pentru onor înainte” şi îmi dă raportul:

„Domnule Comandant, grupul legionar din Germania, în număr de… este gata şi aşteaptă ordinul D-voastră”.

Ne-am îmbrăţişat cu efuziune şi apoi am strâns mâna tuturor. Eram stăpânit de emoţia revederii unor vechi camarazi intr-o Românie eliberată de sub jugul tiraniei carliste. M-am retras apoi cu Papanace şi într-o conversaţie particulară i-am explicat ce s-a întâmplat cu Ministerul Finanţelor, cum s-a făcut că n-am putut să-l obţin pentru mişcare, trebuind să mă mulţumesc cu un Subsecretariat de Stat la acelaşi Minister. Stingherit i-am spus că nu pot să-i ofer un post de ministru plin. Papanace a fost mişcat de cuvintele mele şi mi-a răspuns că înţelege situaţia şi acceptă să intre în guvern.

Starea mea sufletească faţă de Papanace şi grupul lui nu avea nimic din aerul triumfal al unui învingător, dimpotrivă m-am apropiat de ei cu umilinţă, arătându-le aceeaşi dragoste, pentru a le risipi orice urmă de suspiciune că ar putea suferi vreo discriminare în raport cu legionarii din ţară. şi ei erau chemaţi, cu aceleaşi drepturi şi datorii, să participe la făurirea Noii Românii. Nu numai că nu le purtam nici o umbră de supărare, dar m-aş fi considerat nedemn de comanda mişcării dacă i-aş fi jignit cu cea mai uşoară aluzie la trecut. Am tras cortina peste ce-a fost între mine şi Papanace şi am privit numai spre viitor, spre marile sarcini ce ne aşteaptă. Trebuie să punem umărul cu toţii pentru a urni neamul din nenorocirea în care se află de pe urma nefastei domnii carliste.

în definitiv, victoria era a tuturor. Atât Papanace cât şi Vojen sau Constant sau Preotul Borşa au contribuit ca să ajungem la acest rezultat splendid. Toţi aceşti fruntaşi ai Legiunii au reprezentat anumite momente din istoria ei, anumite etape, fără de străbaterea cărora n-am fi ajuns acolo unde suntem. Deosebirea dintre mine şi ei era de perspectivă şi tenacitate. în cursul luptei contra regimului carlist, ei s-au tulburat la un moment dat, n-au văzut nici o ieşire din înfrângerile suferite şi au apucat alte căi, care se îndepărtau de linia legionară. Eu m-am împotrivit acestor tendinţe de resemnare sau capitulare, susţinând că bătălia nu este pierdută, că şansele victoriei au rămas intacte, cu toate pierderile îndurate. Dar acum, când punctul meu de vedere biruise, nu-i puteam trata de sus, cu aroganţă, ca şi cum meritele ar fi ale mele, uitând luptele şi jertfele lor, uitând că eu însumi am trecut prin momente de îndoială şi slăbiciune. Ei erau fraţii mei de încercări şi suferinţă şi le-am deschis larg porţile noului Stat, ca să intre şi ei încununaţi de laurii victoriei. M-am străduit să reconstitui atmosfera legionară din timpul Căpitanului, pentru ca nimeni să nu se simtă străin în casa unde nu mai este întemeietorul, dar unde guvernează aceleaşi norme şi acelaşi spirit.

Era o chestiune de etică legionară dar şi de înţelepciune politică de a-i aduna pe toţi fii Legiunii, risipiţi în cursul luptelor, la sânul ei. Oamenii cu care m-am îmbrăţişat aveau un mare trecut legionar, au fost promovaţi şi şi-au pus viaţa pentru Legiune. Ei trebuiau consideraţi prin prisma întregii lor personalităţi, de la primele lor palpitaţii spirituale, şi nu judecaţi exclusiv prin atitudinea lor de ultimă oră, determinată şi de complicata panoramă politică din ţară când fronturile s-au întrepătruns. Ajuns în vârful piramidei legionare, gândul meu se îndrepta acum la coeficientul lor de prestigiu şi competenţă, cu care puteau contribui la reuşita guvernării noastre.

 

18. Apel către legionari

Cu prilejul proclamării Statului Naţional – Legionar, Generalul Antonescu a adresat un apel către Români, prin care i-a îndemnat la unire, ordine şi muncă. La fel am făcut eu, în chemarea către legionari din 15 Septembrie, prin care îi convocam să se pună în fruntea acţiunii de refacere a ţării, mobilizând toate planurile creatoare ale naţiei şi aplicând în opera de guvernare normele morale şi educative învăţate de la Căpitan.

LEGIONARI,

„După 13 ani de la întemeierea Mişcării Legionare, după jertfe nenumărate şi suferinţe cumplite, România Legionară a devenit o realitate. Prin înţelepciunea Conducătorului Statului Român şi şeful Regimului Legionar, Generalul Antonescu, singurul care, prin suferinţă, luptă şi idei comune, ne-a înţeles adânca noastră iubire de Patrie, prigoana a încetat şi tineretul României a fost chemat să asigure viitorul Neamului nostru.

Acest act al proclamării României Legionare înseamnă totala eliberare a Poporului Românesc din tirania unui trecut întunecat şi realizarea destinului său istoric după propria sa voinţă şi putere. Prin actul său istoric, Generalul Antonescu a dat posibilitate sufletelor româneşti să crească în duhul nou al vremii, în spiritul legionar, a creat cadrul de reînnoire morală pentru întreaga Naţiune. Dar se cere şi din partea noastră a tuturora o mare putere de înţelegere, spre a ne da seama de sensul nou al acestei schimbări ţi a ne încadra în noua ordine morală pentru întreaga Naţiune. Dar se cere şi din partea noastră a tuturora o mare putere de înţelegere, spre a ne da seama de sensul nou al acestei schimbări şi a ne încadra în noua ordine morală. Numai când întreaga Naţiune română va fi legionarizată se va putea vorbi de biruinţa deplină a mişcării. Spre acest scop suprem se îndreaptă gândul Generalului Antonescu: o transformare a sufletelor spre a se realiza o Naţiune legată numai de interesele nepieritoare ale Patriei.

După răsturnarea de la 6 Septembrie, pe Tronul României se afla un Rege Tânăr, legat de generaţia noastră prin vârstă, legături sufleteşti şi înconjurat de iubirea unei Mame fericite că revine în Patrie, după un lung exil. Regele Mihai este Regele generaţiei tinere. în el întruchipăm toate biruinţele de mâine ale poporului nostru şi este aşezat în inima noastră a tuturor.

LEGIONARI,

Să fim vrednici de cutremurătoarele jertfe ale martirilor şi eroilor noştri, de nădejdile îndurerate ale neamului întreg, de încrederea Majestăţii Sale Regelui şi a Marelui Ostaş, Generalul Ion Antonescu, Salvatorul Patriei, în ceasurile cele mai grele ale existenţei ei, al cărui nume trece azi ca o binecuvântare a lui Dumnezeu peste întreg poporul românesc.

După ce am fost împiedicaţi până astăzi să ne mântuim Patria, sub noua conducere ostăşească a Generalului Antonescu, începem mobilizarea tuturor elanurilor româneşti, încep ceasurile grele ale tuturor jertfelor pentru refacerea ţării şi cucerirea ei în adâncuri, începe munca aspră şi fără odihnă, începe organizarea în locul haosului care ne-a stăpânit până acum. Va fi considerat duşman al Neamului oricine dispreţuieşte munca, oricine părăseşte cinstea, oricine nu urmăreşte dreptatea în toate faptele lui, sau oricine risipeşte zăcămintele morale sau materiale ale Neamului nostru.

în faţa Naţiunii Române şi în faţa Generalului Ion Antonescu, Conducătorul Suprem al Statului Naţional – Legionar, repetăm jurământul pe care Căpitanul l-a cerut elitei legionare în faţa mormântului lui Moţa şi Marin:

1. Să trăim în sărăcie, ucigând în noi poftele de îmbogăţire materială;

2. Să trăim o viaţă aspră şi severă, cu alungarea luxului şi a îmbuibării;

3. Să înlăturăm orice încercare de exploatare a omului de către om;

4. Să jertfim permanent pentru ţară;

5. Să apărăm mişcarea legionară cu toată puterea noastră împotriva a tot ce ar putea să o ducă pe căi de compromisuri sau compromitere, sau împotriva a tot ce ar putea să-i scadă măcar înalta linie morală.

Cu aceste gânduri, păşim pe drumul nou al Istoriei”.

Horia Sima

Bucureşti, 15 Septembrie 1940.

 

19. Nicolae Petraşcu la Secretariatul General al Mişcării

La Secretariatul General al Mişcării, l-am numit, pe data de 20 Septembrie, pe Profesorul Nicolae Petraşcu, post ocupat sub Căpitan de George Clime, iar pe timpul când sediul mişcării era la Iaşi, de Ion Banea. Notez că Preotul Dumitrescu-Borşa nu a fost secretar general al mişcării, ci secretar al Partidului „Totul pentru ţară”, la ordinele Generalului Cantacuzino, pe care-l însoţea în deplasările lui prin ţară.

Am făcut această denumire din necesitatea de a proceda la reorganizarea mişcării. Legionarii au ieşit din starea de amorţeală şi tăcere, în care au fost ţinuţi în perioada dictaturii carliste şi acum se manifestau cu putere. Dar în această enormă masă de oameni, trezită la viaţă, trebuia să se pună în ordine, de sus până jos, de la Bucureşti până la cel mai umil sat din provincie, căci altminteri puteam fi depăşiţi de iniţiativele locale necontrolate.

Numirea lui Petraşcu nu am făcut-o din prietenie sau din alte motive, ci pentru că era cel mai indicat să ocupe acest post în acel moment. Intrat ca student în mişcare, în anul 1928, în primul cuib format la Bucureşti sub conducerea lui Andrei C. Ionescu, a luptat ca şi mine, în perioada 1928 -1932, în cadrul Centrului Studenţesc din Capitală. în vara anului 1930, împreună cu el şi Gheorghe Bâlborea, am pus bazele organizaţiei legionare din judeţul Făgăraş. A luat parte la campaniile electorale din acest judeţ în anii 1931 (guvernul Iorga) şi 1932 (guvernul Vaida). Prigoana din 1933-19341-a surprins la Alba-Iulia, unde avea un post de profesor suplinitor. A fost închis multă vreme, după ce a suferit bătăi şi schingiuiri de la jandarmi.

în 1934 s-a mutat la Sibiu, unde a obţinut catedra de geografie şi istorie la şcoala Normală a Mitropoliei Ortodoxe. A fost numit şef al acestui judeţ de Căpitan şi mai târziu i s-a încredinţat conducerea regiunii. Reuşind să tipărească cartea „Pentru Legionari”, Petraşcu a fost ridicat de Căpitan la gradul de Comandant Legionar, în afara de serie, cu titlu excepţional.

Aceste numiri şi distincţii le-a primit Petraşcu de la Căpitan. Eu, în altă parte a ţării, am urmat o evoluţie legionară paralelă cu a lui. Am fost numit mai întâi şef al judeţului Severin şi, mai târziu, şef de regiune în Banat. Ne vedeam rar, când eram convocaţi la sediu. între anii 1934-1937, Petraşcu devenise o figură cunoscută nu numai în Ardeal, dar în multe părţi ale ţării.

Prigoana din 1938 ne-a împreunat iar destinele. EI venise de la Sibiu la Bucureşti şi a întrat în lupta de supravieţuire a mişcării. A fost membru al Comandamentului Legionar din prigoană pană în Ianuarie 1939, când, încolţit de poliţie, a trecut graniţa în Polonia şi de aici s-a refugiat în Germania. La Berlin a fost unul dintre factorii de rezistenţă al grupului legionar constituit aici şi a luat parte la toate manifestaţiile lui.

L-am ales să mă însoţească în campania din primăvara anului 1940. A fost prins la frontieră şi a avut mult de suferit până la eliberarea lui. Peripeţiile acestei întreprinderi le-a zugrăvit el însuşi în cartea sa „Din Viaţa Legionară”, scrisă în al doilea exil din Germania, la Rostock. în fruntea grupului legionar sibian s-a azvârlit apoi în luptele de la Braşov, din 3 Septembrie, şi a cunoscut triumful acestor zile glorioase.

De la întrarea lui în mişcare, n-a fost bătălie legionara în care să nu fi fost prezent în primele linii. N-a fost prigoană pe care să n-o fi trăit în carnea şi sângele lui. Familia lui a avut mult de suferit, fiind una din cele mai lovite din ţară. Soţia lui era sora lui Ion Banea.

Petraşcu era un legionar din vechea şcoala, un om de teren, un bun organizator, tocmai elementul de care aveam nevoie în acel moment. în afară de aceasta, el ieşise dintr-o revoluţie şi, prin numirea lui la Secretariatul General, îi onoram pe toţi luptătorii de la 3 Septembrie.

 

20. Declaraţiile Profesorului Codreanu

în timpul când constituirea guvernului era iminentă, Profesorul Ion Zelea Codreanu a făcut nişte declaraţii presei care contrastau cu eforturile mele şi cu politica întregii mişcări. Declaraţiile sale, apărute în Buna Vestire din 15 Septembrie, aveau două părţi: una se referea la politica externă a României după alăturarea ei la Puterile Axei, iar cealaltă, la politica interna, la relaţiile dintre mişcate şi Antonescu. înainte de a comenta declaraţiile Profesorului, le vom reproduce aşa cum au apărut în Buna Vestire, pentru ca cititorul să-si poată da seama de valoarea lor şi de replica noastră.

Despre misiunea Generalului Antonescu

întrebare: Credeţi deci, că ceasul acesta este chiar acum, imediat, ceasul României Legionare?

Răspuns: Nu! Părerea mea este părerea pe care întâmplător, într-o discuţie, a exprimat-o fiul meu Corneliu, Căpitanul Legiunii, care răspunzând unei întrebări a zis: Când voi birui, nu voi proclama imediat România Legionara, ci voi face ca ţara să fie pregătită, cel puţin un an, de un general!

şi a fost întrebat: De Generalul nostru, Cantacuzino Grănicerul?

De un altul, a răspuns el. şi la insistente, a precizat: de Generalul Antonescu. şi această profeţie s-a împlinit.

Aşa fiind, eu nu ştiu ce crede, ce vrea astăzi şeful Statului Român, în calitatea lui de prim-ministru, dar părerea mea este că el e anume trimis de Dumnezeu şi de stăpânul nostru Sfântul Arhanghel Mihail ca să pregătească drumul pentru România Legionara.

întrebare: şi în practică, cum credeţi că ar trebui sa procedeze Generalul Antonescu la aceasta pregătire?

Răspuns: Eu sunt un vechi ostaş de front şi am o foarte înaltă idee despre geniul strategic al Generalul Antonescu. îl cred cel puţin de trei ori în această materie cat Mareşalul Averescu. şi cum lupta politică, cum zicea Corneliu, e foarte asemănătoare cu lupta pe câmpul de război, sunt adânc convins ca genialul General Antonescu ştie că spre a merge la sigură biruinţă, nu el, ci Neamul nostru, pe care el astăzi îl comandă, trebuie sa aibă o puternică rezervă.

Aplicat eu cred aşa:

Generalul Antonescu să-şi alcătuiască un guvern de personalităţi de cat mai mare experienţă, dar mai ales de înalt patriotism şi totală dezinteresare, de oriunde s-ar găsi. Din acest guvern, însă, sa nu facă parte absolut nici un legionar! Pentru ca rezerva cu toate puterile ei trebuie sa stea absolut neatinsă. Să nu fie utilizată decât în ceasul marii hotărâri. Aceasta nu înseamnă că Legiunea n-ar putea lua chiar acum întreaga răspundere.

întrebare: Credeţi că în ceasul acela Generalul Antonescu ar trebui, precum ar trebui, precum a şi afirmat-o, să se dea la o parte, spre a face loc Legiunii? Răspuns: Cred că Generalul Antonescu atâta timp cat îl vor sluji puterile fizice şi sufleteşti, nu trebuie nici dat la o parte, nici să se dea la o parte. Căci datoria oricărui trimis de Dumnezeu este să slujească planurilor Lui, până la ultima suflare.

întrebare: S-ar putea concilia aceste două puteri atunci?

Răspuns: Cred că s-ar putea nu numai uşor, dar în modul cel mai fericit. Generalul Antonescu ar rămâne atunci şeful Statului şi Generalisimul Armatei, iar Legiunea ar cârmui, supravegheată de experienţa şi patriotismul său încercat, spre a îndeplini misiunea în faţa lui Dumnezeu, spre a face ca Patria noastră să ajungă a străluci duhovniceşte „ca Soarele Sfânt de pe Cer”.

Iată cum îşi imagina Profesorul Codreanu relaţiile dintre mişcare şi General şi viitoarea configuraţie politica a României. Pentru a-şi justifica şi întări punctul sau de vedere, aduce în discuţie o părere exprimată cândva de Căpitan, şi anume că atunci când va birui, nu va proclama imediat România Legionară, ci va face ca ţara să fie pregătită cel puţin un an de zile de un general, care după cât îşi aminteşte Profesorul din discuţia cu Căpitanul, ar fi chiar Generalul Antonescu.

Nu tăgăduim autenticitatea acestei informaţii, dar Profesorul făcea greşeala că aplica formula politică a Căpitanului în împrejurări fundamental diferite. Era cu totul altceva dacă ar fi biruit mişcarea într-o formă plenară, cu Căpitanul în frunte, şi având asigurate resorturile puterii, atunci, da, şi-ar fi putut îngădui să accepte o faza de tranziţie în guvernare cu un general în frunte. Acest general, să zicem Antonescu, atunci ar fi fost la dispoziţia mişcării, şi nu mişcarea la dispoziţia Generalului. Dar la 6 Septembrie, nu-l mai aveam pe Căpitan şi întreg Statul Major al mişcării fusese decimat. Atunci ne aflam în iureşul unei revoluţii şi nu mai puteam permite vechii clase conducătoare înfrânte să se reconstituie. Generalul Antonescu nu era nici el o garanţie că va pregăti calea unui triumf legionar. Pe General îl interesa exclusiv puterea şi nu binele şi mărirea naţiunii. Nu era un premergător al nostru, ci un om al momentului, care, ridicat sus pe culmi, prin sacrificiul nostru, nu se gândea decât cum să-şi consolideze puterea fără să se intereseze de mijloace. Numai avântul revoluţiei putea garanta mişcării viitorul şi nu bunăvoinţa Generalului. în România se produsese un gol politic şi daca nu eram noi să-l umplem, veneau alţii, aceleaşi forţe, sub altă etichetă, şi Legiunea putea aştepta mult şi bine să fie chemată la putere.

O revoluţie nu-şi poate permite luxul ca după ce a dărâmat un regim, să lase altora iniţiativa. în această privinţă, în zilele acelea, a existat o unanimitate de păreri în toate straturile legionare. Exista o lege nescrisă a oricărei revoluţii, de a-şi consuma până la capăt posibilităţile. N-am realizat România Legionară, aşa cum o visa Moţa, dar am înscris o pagină în istorie. Fără de regimul legionar, fărădelegile regimului carlist ar fi rămas înmormântate. Nici Căpitanul n-ar fi fost deshumat şi nici asasinii lui n-ar fi fost pedepsiţi. Antonescu găsea o formulă de acomodare cu forţele regimului carlist, cum s-a verificat mai târziu.

E o copilărie să se creadă că Generalul ne-ar fi cedat puterea după un timp de… Profesorul se înşela amarnic asupra caracterului acestui om. Nu-l interesa decât propria persoană, pe care o punea deasupra intereselor tarii, N-a fost trimis al Arhanghelului, ci Arhanghelul a răsplătit sacrificiile mişcării, băgând groaza în duşmani. Mişcarea a fost promotorul răsturnării Regelui Carol, iar Antonescu, în cadrul acestei revoluţii, şi-a jucat rolul său, pe care nimeni nu-l poate tăgădui.

Cu aceste declaraţii, Profesorul îngreuna poziţia mişcării faţă de General. Ele nu si-au produs efectul politic, deoarece au apărut abia la. 15 Septembrie, când guvernul era format. Lumea legionară le-a citit ca o curiozitate politică, dându-şi seama că sunt mai mult reflexul nemulţumirilor personale ale Profesorului decât expresia unei judecăţi cumpănite şi folositoare mişcării.

 

21. Privind în urmă

Volumul Sfârşitul unei domnii sângeroase l-am încheiat cu Consideraţii Finale, capitol în care am separat din noianul evenimentelor acele energii care au contribuit în mod decisiv la făurirea actului de la 6 Septembrie. Etapa 6-14 Septembrie nu e mai puţin importantă pentru a nu-i consacra şi ei aceeaşi privire generală. Fără de întemeierea Statului Naţional-Legionar, victoria obţinută contra Regelui Carol n-ar fi fost completă, asemănându-se unei case începute şi neterminate. Ce folos de triumful Legiunii dacă nu ar fi avut urmare şi pe plan politic, dacă noul Stat nu ar fi purtat pecetea ei? Fără îndoială, am obţinut o mare satisfacţie morală cu răsturnarea Regelui Carol II-lea, dar fără de cucerirea puterii, biruinţa s-ar fi diluat şi până la urmă s-ar fi pierdut în desişul tenebros al politicianismului român. Am fi rămas în postura jalnică a unor eterni începători ai destinului românesc, care nu ştiu ce sa facă cu el când au ajuns pe culmi şi trebuie să-l realizeze.

După ce s-a încheiat campania contra Regelui Carol, în aceeaşi clipita, fără tranziţie, s-a deschis o alta bătălie, al cărei obiectiv era pătrunderea mişcării în Stat. Daca ne-am fi culcat pe laurii victoriei, rezultatele puteau fi altele. Nu era neapărat necesar ca după răsturnarea Regelui Carol să urmeze, ca o consecinţă inevitabila, guvernarea legionară în forma ei majora, a unui Stat cu acelaşi nume. Se puteau întâmpla multe. Nu era exclusa o coaliţie a Generalului Antonescu cu alte partide, cum se şi încercase de altminteri, în care combinaţie să ni se rezerve şi nouă un locşor mult inferior forţei pe care o reprezentam. Putea ca Generalul să accepte colaborarea cu noi, fără să admită proclamarea Statului Naţional-Legionar. Se mai putea întâmpla ca Legaţia Germană să-şi exercite influenţa în sensul de a-l consilia pe Antonescu să nu permită ocuparea unor posturi – cheie de către legionari. Câte nu se puteau întâmpla! însăşi răstimpul care s-a scurs de la 6 la 14 Septembrie dovedeşte că rezistenţele n-au lipsit şi că gestaţia regimului legionar n-a fost uşoară. în cele ce urmează voi trece în revistă, cu explicaţiile necesare, acei factori care au impus Statul Naţional-Legionar contra tuturor încercărilor de a ne frusta de roadele victoriei.

1. Adeziunea poporului. Succesul nostru politic trebuie atribuit în primul rând sprijinului pe care l-am obţinut în aceste zile de la masele largi ale poporului. Popularitatea mişcării creştea pe zi ce trece, luând aspectul unui fluviu maiestuos. Cămăşile verzi defilau pe străzi, având în spatele lor milioane de români dornici să îngroaşe rândurile.

2. O revoluţie ordonată. Spre deosebire de alte revoluţii care, odată biruitoare, se revarsă în excese şi cruzimi, revoluţia legionară de la primele ceasuri s-a canalizat în manifestaţii ordonate şi controlate, fără vărsare de sânge şi fără execuţii sumare. Nu s-au săvârşit acte de răzbunare. N-a fost ucis nici un evreu pentru crimele Elenei Lupescu contra Legiunii şi nici un călău al fostului regim. Instantaneu, organizaţia s-a reconstituit sub conducerea şefilor locali, care şi-au impus cu uşurinţă autoritatea până în cel din urma sat. Poate e un caz unic în istoria lumii. 0 mişcare lovită în modul cel mai crud, însângerată, decapitată, cu cadrele ei superioare suprimate în proporţie de 90 la sută, nu are altă grijă decât să nu-şi strice bunul ei renume, evitând sa săvârşească fapte care ar putea arunca umbre şi îndoieli asupra concepţiei ei creştine. Mişcarea legionară, în acele zile de mari prefaceri, când se pregătea tranziţia de la un regim de tiranie la un regim de libertate, a dat examenul maturităţii politice, comportându-se ca un corp responsabil. Generalul Antonescu a fost puternic impresionat de spiritul de disciplină ce domnea în mişcare, fiind o garanţie ca forţările lui de a reorganiza Statul vor fi duse la bun sfârşit.

3. Izolarea Generalului Antonescu. Cu toate ca nominal era stăpân pe conducerea Statului, puterea Generalului Antonescu era fragilă, pentru că nu dispunea de o bază populară. Era un izolat în mijlocul naţiunii pe care o guverna. N-avea un partid pe care să se poată sprijini, ci doar câţiva prieteni, pe care îi puteai număra pe degete. Era cunoscut în ţară din cauza conflictului cu Regele Carol şi a legăturilor ce se bănuia că le are cu mişcarea, dar nu dispunea de nici un grup organizat, nici cel puţin de 100 de oameni. în jurul conducerii lui se întindea deşertul politic şi spiritual.

Situaţia lui în armată nu era mai bună. Era temut, având faima de om rău, „câinele roşu” cum i se zicea, dar nu se putea bizui nici pe afecţiunea cadrelor inferioare şi nici a înaltului comandament. După răsturnarea Regelui Carol, s-au format trei curente în armată: generalii devotaţi trup şi suflet fostului Rege, cu ajutorul cărora acesta a dominat armata. Cei mai notorii au fost expulzaţi din armată de Antonescu, dar mai erau destui care nu s-au compromis prea deschis cu regimul carlist şi care nu aşteptau decât ora revanşei; existau apoi o serie de generali care simpatizau mişcarea şi, în sfârşit, generali ataşaţi de persoana Generalului Antonescu, aceştia fiind cei mai puţini. Generalul Antonescu nu avea nici în armată suportul masiv pe care îl bănuia lumea. Ca o consecinţă a izolării lui în mijlocul poporului şi chiar în mijlocul armatei, Antonescu simţea nevoia unei forţe complementare, cu ajutorul căreia să-şi consolideze conducerea aninată în aer. Mişcarea Legionară îndeplinea această condiţie, oferindu-i o bază populară ancorată în întreaga naţiune. în acelaşi timp, prin colaborarea cu mişcarea, Generalul acumula şi simpatiile de care se bucura Legiunea între militari, întărindu-şi autoritatea în armata şi neutralizând influenţa restului de cadre carliste.

4. Teama de Regele Carol. Chiar izgonit peste hotare, Regele Carol îi inspira o teroare sacră. şi după 6 Septembrie trăia într-o teamă continuă că oameni de-ai Regelui Carol, rămaşi în poliţie şi armată, sa nu organizeze o contralovitură şi să-l doboare. Prin colaborarea cu mişcarea, îşi procura, o pavăză care îl va apăra de o eventuală primejdie, dacă elementele carliste ar încerca să ridice capul. în această privinţă, Antonescu nu se înşela… în faţa blocului Antonescu-Mişcare, nu mai era posibilă nici o conspiraţie internă şi conducerea lui era asigurată. Legiunea câştigase un ascendent atât de mare în viaţa politică a ţarii încât vechile cadre politice şi militare, cu care lucrase Regele Carol, se ţineau la pământ şi nu se gândeau decât la propria lor salvare.

5.”Sprijinul Berlinului”. Generalul Antonescu nu descifrase nici el enigma germană, referitor la sprijinul de care ne-am bucura din partea lui Hitler. Ca şi Carol, trăia în confuzia ca mişcarea este tare la Berlin şi nu se poate concepe noul Stat fără de participarea ei. în aceste zile decisive, am beneficiat de această necunoaştere a lui a stării de spirit de la Wilhelmsstrasse. în realitate, guvernul german fusese surprins de evenimentele din România şi abia în ultima fază a duelului cu Carol, când deznodământul crizei se prevedea, a optat pentru abandonarea lui. Aceasta credinţă i-a fost întărită lui Antonescu când au apărut la sediu şi la manifestaţiile noastre câţiva membri de partid din Auslandsorganisation (AO) din Bucureşti. Nu-i invitase nimeni. Ei, din proprie iniţiativă, au crezut oportun să-şi manifeste camaraderia faţă de mişcare printr-o ieşire publică, a cărei venire al putere li se părea iminentă. Erau îmbrăcaţi în uniformă SA şi apariţia lor a stârnit o senzaţie enormă. Li s-a dat locul de onoare, fiind puşi în fruntea defilărilor şi au fost aclamaţi cu entuziasm de legionari şi de public.

6. Absenţa Legaţiei Germane. în tot cursul tratativelor pentru formarea guvernului, de la 6 la 14 Septembrie, marele absent a fost Legaţia Germană. Nu am avut în acest timp nici o întâlnire nici cu von Ritgen şi nici cu vreun alt membru al Legaţiei. După păţania din noaptea de 31 August, am socotit că este mai prudent să evit contactul cu ei în această perioadă delicată, ştiind că cei de la Legaţie nu ne poartă cele mai bune sentimente.

Fără îndoială, Fabricius primea informaţii de la Generalul Antonescu, dar acestea erau fragmentare şi fugitive, căci Conducătorul era hărţuit zi şi noapte de zeci de probleme, încât Legaţia n-a putut să urmărească pas cu pas mersul tratativelor şi să-şi dea seama de proporţiile ce le va lua colaborarea noastră cu Generalul.

7. Ecoul manifestaţiei de la Casa Verde. Generalul aflase de tensiunea existentă între mine şi Profesorul Codreanu şi aştepta ziua de 13 Septembrie ca sa vadă care e raportul de forţe. Sunt eu liderul necontestat al mişcării sau există un puternic grup opoziţionist care îmi contestă conducerea? ştirile ce le-a primit după ceremonie l-au convins că s-a format un bloc compact în jurul meu, de sus până jos, şi nu există loc de manevră între diferite grupe legionare.

8. Relaţii cordiale. De la prima mea întâlnire cu Generalul, în Iunie 1940, i-am căzut simpatic. Chiar atunci când nu ne potriveam în păreri, nu mi-a vorbit niciodată cu asprime, ridicând tonul, cum avea obiceiul să facă cu alţii. De altă parte şi eu, cunoscându-i orgoliul nemăsurat, evitam în orice împrejurare să-l supăr cu ceva. Apăram poziţia mişcării, dar cu tact şi moderaţie. Simpatia ce mi-o arăta a avut importanţa ei în această perioadă când s-a format Statul Naţional-Legionar.

 

22. Pentru Neam şi Legiune

Cum am explicat în articolul precedent, nu se poate trage o linie despărţitoare între biruinţa de la 6 Septembrie şi întâmplările care au urmat şi care şi-au găsit expresia finală în actul de la 14 Septembrie. Ca să fim mai precişi, din seara de 3 Septembrie, când legionarii au intrat în acţiune, şi până în 14 Septembrie, am trecut prin zguduirile aceleiaşi bătălii, care şi-a găsit apoteoza în proclamarea Statului Naţional-Legionar.

Nu putem încheia această parte din lucrare, fără a face bilanţul acestei perioade scurte, dar de mare intensitate istorică din viaţa neamului nostru, stabilind ce foloase a tras din prăbuşirea vechiului regim şi inaugurarea erei legionare.

Pe plan intern naţiunea si-a dobândit încrederea în propriile ei forţe, putându-se reculege, după amarul pierderilor teritoriale, şi a înfrunta pregătită sufleteşte furtunile ce vor veni: războiul din răsărit şi apoi invazia comunistă. Toata rezistenta naţiunii, de atunci şi până astăzi, îşi trage puterea din izvorul limpede al acestei biruinţe. Naţiunea, descătuşată din lanţurile tiraniei carliste, şi-a luat un avânt formidabil, ale cărui ecouri spirituale nu s-au stins nici până astăzi, menţinând trează speranţa în învierea patriei noastre.

Pe plan intern, România, aflată în primejdie să fie trasă în lotul bolşevic, prin politica pro-sovietică a Regelui Carol, a fost salvată în ultimul moment şi readusă cu faţa spre Europa, pe atunci reprezentată de Puterile Axei.

în sfârşit, prin biruinţa legionară, am eliminat vâscul care înăbuşea funcţiile naturale ale Coroanei, pe Elena Lupescu şi camarila ei iudeo-comunistă, şi am deschis drumul pentru ca Regele Mihai sa poată domni în spiritul marilor săi înaintaşi, Regele Carol I şi Regele Ferdinand.

Dar Legiunea ce-a câştigat prin schimbarea de regim din România? Ce binefaceri s-au revărsat asupra organizaţiei noastre?

Mai întâi s-au spulberat planurile duşmanilor de a nimici mişcarea legionară. Sub tirania carlistă, nu numai Căpitanul a fost ucis, dar şi cadrele noastre principa1e au fost lichidate, în speranţa că, după aceste lovituri, mişcarea nu se va mai ridica niciodată. Masele legionare, înspăimântate de aceste vărsări de sânge, nu mai cutezau să se angajeze în noi acţiuni, iar poporul suferea în tăcere, fără să-şi, fi pierdut nădejdea într-o răzbunare a fărădelegilor. Prin biruinţa de la 6 Septembrie, nu numai că i-am recuperat pe mai toţi legionarii care se risipiseră în decursul prigoanei carliste, dar s-au creat şi condiţii psihologice obiective pentru a face noi recrutări din masele largi ale poporului. Rândurile noastre s-au îngroşat în lunile următoare luând aspect de avalanşă. Când am fost expulzaţi de la putere, în Ianuarie 1941, aveam o jumătate de milion de legionari încadraţi, ceea ce i-a dat mişcării o noua vigoare, asigurându-i supravieţuirea.

Nu numai baza bio-psihică a mişcării a fost salvată prin biruinţa de la 6 Septembrie, ci şi unitatea ei. E un lucru îndeobşte cunoscut în istorie că după dispariţia şefului unei grupări politice, se nasc lupte interne între diverşi pretendenţi la conducere; neînţelegeri care pot provoca chiar dezmembrarea ei. Cu atât mai gravă se prezenta criza în mişcare, după moartea unui şef de talia lui Corneliu Codreanu, care fusese şi întemeietorul şi mai ales când ştim că elita disponibilă, din care se putea selecta succesorul, avusese aceeaşi soartă tragică prin biruinţa de la 6 Septembrie, s-a realizat şi aceasta a doua mare minune, refacerea unităţii legionare sub o nouă conducere. Trebuia să se întâmple această Bastilie românească, cu făgăduinţa unui nou început românesc, pentru ca toţi legionarii, de la mic la mare, să se recunoască în noua conducere. Dizidenţa în germene, cultivată de Papanace la Berlin, a fost resorbită, iar dizidenţa efectivă a grupului Noveanu, a fost eliminată şi izolată, prin prăbuşirea sistemului de care şi-au legat membrii ei soarta.

Cu ordinea internă reconstituită fulgerător, mişcarea şi-a făcut intrarea în istorie. Fără de răsturnarea Regelui Carol şi a complementului ei, Statul Naţional-Legionar, mişcarea legionara ar fi dăinuit încă mulţi ani, dar sub forme nostalgice, a unei amintiri duioase, care s-ar fi perpetuat în cântece de jale. Visul de mărire al românismului, înroşit cu sângele unei generaţii, ar fi fost din nou zădărnicit de duşmanii neamului. Doina ar fi luat locul istoriei. Statul Naţional-Legionar a fost realitate de scurtă durată, dar o realitate de mare forţă creatoare, pe care nici un istoric conştient nu o poate trece sub tăcere.

Mai trebuie adăugat, tot la activul acestei biruinţe, faptul ca mişcarea s-a eliberat de enorma răspundere istorică de a fi participat la ciopârţirea ţării în vara anului 1940. Mişcarea legionară n-a fost prezentă nici în guvernul Tătărăscu, care s-a supus ultimatumului rusesc şi a predat Sovietelor fără lupta Basarabia, Bucovina de Nord şi teritoriul Herţa şi s-a retras la vreme şi din guvernul Gigurtu, care a acceptat dictatul de la Viena. Prezenţa celor trei miniştri legionari în acest guvern, Noveanu, Bidianu şi Budişteanu, s-a redus la o acţiune particulară a lor, fiind dezaprobaţi de majoritatea mişcării. Prin sângele vărsat de legionari la 3 Septembrie şi prin răsturnarea Regelui Carol, s-a pus capăt oricărei interpretări răuvoitoare, dovedindu-se, în mărturia ţării întregi, că mişcarea legionară n-a aprobat politica externă a Regelui Carol şi nu are nimic de-a face cu guvernele care au patronat pierderile teritoriale din aceasta perioadă. Gratie biruinţei de la 6 Septembrie, mişcarea legionară se putea prezenta cu mâinile curate în faţa istoriei, neputându-i-se imputa nici cea mai uşoară culpă în gravele evenimente din vara anului 1940, care au sfâşiat icoana României Mari.

 

 

IIPRIMII PAşI îN VIAţA DE STAT

 

Existenţa Statului Naţional-Legionar poate fi asemănată cu desfăşurarea unei drame. La început se afirmă cu vigoare pe scena istoriei, pentru ca mai târziu să întâmpine tot mai multe obstacole în calea lui, care-i împiedică deplina realizare. Tensiunea dintre cele două forţe principale ale Statului creşte până ce se produce ciocnirea. în această parte a lucrării, vom înfăţişa acea perioadă din guvernarea legionară, când mişcarea se află în faza de ascensiune, cucereşte poziţie după poziţie şi se impune în toate ramurile vieţii naţionale.

 

1. Dificultăţile guvernării legionare

Am socotit necesar să încep istoricul guvernării legionare cu câteva consideraţii iniţiale, pentru ca cititorul să-şi dea seama din primul moment de greutăţile ce le-am întâmpinat în cursul ei. Am fost permanent hărţuit ca să împac o mulţime de tendinţe, caractere şi forţe care se încrucişau în acel moment în politica României şi dacă nu am reuşit să menţin echilibrul guvernării şi totul s-a sfârşit până la urmă în conflictul de la 21 Ianuarie, faptul se datorează în mare parte aceluia care se afla în fruntea Statului. Prea plin de sine, devenise insensibil atât la suferinţele trecutului cât şi la teribila încercare ce se apropia.

I. Relaţiile cu Generalul Antonescu

Putini, foarte putini, îl cunosc pe Generalul Antonescu aşa cum l-am cunoscut eu, până în cele mai ascunse cute ale sufletului său. Am fost zilnic în contact cu el. Biroul meu se găsea la acelaşi etaj cu încăperile rezervate Preşedinţiei, încât făceam doar câţiva paşi şi eram la General. Mă duceam la el oricând vroiam, fără să cer audienţă. Relaţiile noastre erau de serviciu permanent, încât aparţineam mai degrabă personalului ataşat Preşedinţiei decât unei instituţii aparte. între noi nu exista nici un fel de protocol. Ne întâlneam ori de câte ori era necesar, în funcţie de problemele ce se iveau, fără a ţine seama de rangul ce-l aveam.

Generalul Antonescu avea cultul propriei lui personalităţi. Tot ce se întâmpla raporta la sine şi judeca în funcţie de sine. Nu suferea pe nimeni să-i întunece autoritatea sau gloria. N-am întâlnit în viaţa mea un om mai lipsit de modestie, mai încrezut în capacitatea şi valoarea lui. „Eu am făcut România Mare, Domnule Sima, şi eu voi reface-o în vechile ei hotare”. Mi-era penibil să-l aud adeseori vorbind între noi doi la persoana a treia despre el însuşi: „Generalul Antonescu… nu poate tolera aceasta, nu se poate compromite în faţa istoriei”. Pe colaboratorii săi îi aprecia după gradul de servilism şi era extrem de sensibil la laudele altora. Cu această structură sufletească bolnăvicioasă, uşor cădea victimă linguşitorilor şi oamenilor fără scrupule care ştiau să-i cultive vanitatea. întocmai ca şi Regele Carol, ţelul lui era să acumuleze în propria-i mână toate puterile statului. Ceea ce îi era insuportabil, era sa sufere vreo limitare în exerciţiul puterii. înţelegerea cu mişcarea avea pentru el o valoare provizorie, până ce alte împrejurări îi vor permite să ajungă şi şeful Legiunii.

Egocentrismul sau era potenţat până la a lua forme de nebunie de boala de care suferea. în perioade de criză, megalomania lui nu mai cunoştea margini. Avea gesturi necontrolate şi chiar accese de cruzime. ţipa la oameni, îi dădea afară, umilea şi batjocorea pe cei mai apropiaţi colaboratori. în perioade normale, când boala era ţinută sub control, era mai accesibil. Medicul îl însoţea în toate călătoriile şi îi dădea injecţii. La mese oficiale nu fuma şi rareori se atingea de un pahar cu vin sau şampanie. Suferea de ficat şi din cauza aceasta câteodată avea o paloare mortală. Cu mine s-a purtat întotdeauna cuviincios, n-a avut nici o ieşire, probabil pentru ca ştia că am o forţă în spate. Bineînţeles că şi eu îl tratam cu cea mai mare atenţie, cunoscându-i caracterul irascibil. Prin felul meu blând de a mă purta cu el, nu puţin am contribuit ca să risipesc o mulţime de neînţelegeri şi să obţin multe lucruri bune de la el.

Nici formaţia lui intelectuală nu-l ajuta să-şi modereze pretenţiile şi să fie obiectiv în aprecierea oamenilor şi evenimentelor. Avea o mentalitate cazonă. El credea că e suficient sa dai ordine, pentru ca Statul să funcţioneze bine, exact ca o unitate militară. El nu identifica forţele vii care brăzdează existenţa unui Stat şi nu le lua în considerare, Naţiunea era o entitate secundară pentru el, era materia socială care umplea cadrul Statului, dar fără drept de a participa la plăsmuirea lui. Rostul naţiunii era ca, prin munca şi sacrificiile ei, să susţină funcţiile Statului. De fapt Antonescu era un produs al mentalităţii liberale care a creat Statul Român după l866 şi care s-a perpetuat şi în România Mare sub dominaţia, partidelor. Naţiunea era prizoniera unor structuri parazitare, care îi înăbuşeau elanurile. Incontestabil, Generalul Antonescu era un patriot, dar un patriot care vedea patria pe linie extensivă, teritorială, şi nu ca expresie a unei naţiuni care vrea să-şi afirme personalitatea istorica pe acel teritoriu.

Generalul Antonescu privea Statul de sus în jos, prin prisma structurilor existente, militare, economice, administrative, politice, în timp ce noi vroiam să modificăm acele structuri, pentru a face loc naţiunii sa respire şi să creeze. Pentru noi, naţiunea trecea pe primul plan al politicii, iar Statul nu era decât un instrument de realizare al ei. Misiunea noastră era sa reparăm nedreptăţile suferite de masele poporului în decursul veacurilor de împilare şi să creăm un Stat care să corespundă aspiraţiilor de înnoire naţională. Mentalitatea ciocoiască în care a crescut Generalul Antonescu şi care nu-l deosebea cu nimic de un Armand Călinescu, îl împiedica să înţeleagă sensul profund al revoluţiei legionare. Biruinţa legionară trebuia sa fie în primul rând o biruinţă a poporului, o descătuşare a lui din lanţurile exploatării evreo-liberale. Telul nostru era sa creăm un Stat „naţional”, care sa nu fie numai o simplă firmă cu acest nume, o „formă fără fond”, cariat în interior. Necesităţile vitale ale naţiunii trebuiau sa aibă precădere în construirea noului Stat. Pentru General, Legiunea era o forţă politică şi nimic mai mult, incontestabil forţa politică dominantă în ţară în acel moment, de care s-a servit pentru a se ridica la rangul suprem în Stat şi pe care spera să o domesticească şi să o înhame la carul său triumfal.

Pornirile tiranice ale Generalului Antonescu ar fi putut fi frânate într-o anumită măsură dacă sfetnicii săi cei mai apropiaţi ar fi fost oameni de caracter, închinaţi binelui patriei, doritori să ajute la realizarea unei perfecte armonii în colaborarea cu mişcarea. Din nefericire, cu excepţia Colonelului Dragomir, ceilalţi prieteni intimi ai Generalului, Mihai Antonescu, Colonelul Rioşeanu şi Nicolae Mareş, nu vedeau în legionari decât nişte rivali cu care trebuia să împartă puterea şi pe care bucuros i-ar fi dorit scoşi din cadrul Statului. Erau răi şi intriganţi fără pereche. Ca orientare politică, aparţineau aceleiaşi clase conducătoare care ne-a guvernat între cele doua războaie şi a cărei „glorioasă” cariera s-a încheiat cu sfărâmarea României Mari. Mihai Antonescu fusese şef al tineretului liberal georgist, Nicolae Mareş era moşier, iar Colonelul Rioşeanu, ofiţer de cavalerie. Atitudinea lor faţă de mişcare suferea variaţii după cum scădea sau se urca barometrul relaţiilor noastre cu Generalul. Când simţeau că Antonescu este nemulţumit de legionari, şi ei deveneau agresivi, încurajându-l pe General sa fie energic. Când bunele noastre raporturi cu Generalul se restabileau, se potoleau ca prin farmec, deveneau amabili şi surâzători. Uneltirile lor le simţeam zi de zi şi nu puţin au contribuit ca să-l determine pe Antonescu să dea lovitura de Stat de la 21 Ianuarie.

Mai periculos decât aceştia era anturajul feminin al Generalului Antonescu. Nelipsita din casa lui Antonescu era Doamna Veturia Goga, o scorpie de femeie, care i-a fost fatală şi lui Octavian Goga. întreţinea relaţii cu cercurile evreieşti, care găsiseră în ea nu numai o apărătoarea intereselor lor, ci şi un instrument de care se puteau servi pentru a provoca ruptura între General şi mişcare. Tot atât de bine introdusă era în acea pătură parazitară a Capitalei, care trăia numai din lovituri, şperţuri şi tot felul de afaceri necurate. De la cel dintâi contact cu mişcarea, după proclamarea Statului Naţional-Legionar, ne-a ratificat cu o aversiune profundă şi a întreţinut atât în cercurile germane cât şi la Preşedinţie o atmosferă de ostilitate contra noastră. Era maestră în a inventa tot felul de conspiraţii legionare, care ar atenta chiar la viata Generalului. Distilându-i zi de zi otrava neîncrederii, Generalul n-a mai putut până la urma să distingă adevărul de intrigă şi alerga la sfaturile ei ca la un oracol politic.

Soţia Generalului, Doamna Maria Antonescu, era o femeie bună şi delicată, dar lipsită de cultură. Noua lume pe care trebuia să o frecventeze acum, în calitate de soţie a şefului de Stat, cerea o anumită etichetă; anumite maniere, şi pentru a compensa aceste lipsuri în educaţia ei de până atunci, si-a găsit refugiu în tovărăşia doamnelor care cunoşteau mai bine ca ea arta de a se purta în societatea înaltă. în modul acesta, se formase o „curte” şi în jurul Doamnei Antonescu, paralel cu curtea regală. în anturajul feminin al Generalului, pe lângă Doamna Goga, se mai aflau Doamnele Veturia Barbu şi Veturia Manuilă. Toate trei, cunoscute în popor sub numele de „cele trei Veturii”, au exercitat o influenţă nefastă asupra Generalului şi trebuie considerate co-răspunzatoare pentru dezastrul ce s-a abătut asupra ţării. Bineînţeles că geniul răului era Doamna Goga, iar celelalte două o aprobau şi o completau în tiradele ei de ură contra tineretului legionar.

în concluzie, la nici unul din nivelele de manifestare ale personalităţii Generalului Antonescu nu întâlnim un echivalent sănătos; era ros de ambiţii bolnave; fiziceşte, avea o boală chinuitoare; în familie, era prizonierul unui anturaj de proastă calitate, iar ca formaţie politică, era un produs al acelei clase care s-a opus permanent aspiraţiilor noastre de renaştere naţională.

II. Relaţiile cu mişcarea.

Mişcarea Legionară a dat un strălucit examen de eroism şi sacrificiu la 3 Septembrie, contribuind în mod decisiv la dărâmarea dictaturii carliste. Intrând acum în guvern şi creându-se Statul Naţional-Legionar, situaţia noastră se modifica. Trebuie să trecem un alt examen, de alta natură. Examenul maturităţii politice. Una e să dezlănţui o revoluţie şi cu totul altceva este să administrezi o tară.

Cum se înfăţişa mişcarea la 14 Septembrie 1940? Era ea pregătită să se înfrunte cu sarcinile guvernării, mai ales într-un Stat destinat să sufere prefaceri profunde?

în marea majoritate a cazurilor, elemente din mişcare ce-au îndeplinit funcţii în Stat s-au purtat impecabil. Am avut o serie excelentă de prefecţi şi primari legionari. în administraţia centrală demnitarii legionari s-au distins prin corectitudinea şi competenţa lor. Evident, cei interesaţi să denigreze mişcarea nu vedeau sutele şi miile de legionari, care, cu un zel sublim, îşi făceau datoria, ci pe cei puţini care săvârşiseră anumite ilegalităţi. Pe aceste puţine, foarte puţine cazuri, le-au trâmbiţat şi afişat, după eliminarea noastră de la putere, Antonescu şi oamenii lui au trecut sub tăcere devotamentul miilor de legionari, care, cu munca lor supraomeneasca, au ridicat Statul din starea de descompunere în care se aflase când l-am preluat de la regele Carol.

Trebuie sa recunosc că legionarilor le lipsea experienţa Statului. Nu erau familiarizaţi cu mentalitatea de Stat. Traian Herseni a publicat tocmai în zilele acelea un articol intitulat Mentalitatea de Stat, în care el, ca sociolog, atrăgea atenţia legionarilor asupra neajunsurilor ce se pot ivi în guvernare din cauza lipsei lor de înţelegere pentru mecanismul Statului.

în Stat totul se desfăşoară pe verticală. Fiecare funcţionar este încadrat într-o ordine ierarhică, avându-l ca şef suprem, pe ministru. Un reprezentant al puterii în Stat nu se poate amesteca în atribuţiile specifice altui funcţionar şi nici nu poate accepta amestecuri străine de ministerul căruia îi este subordonat. Fiecare se ocupă exclusiv de chestiunile care cad în competenţa oficiului unde este numit şi nu se poate întinde orizontal, pentru a rezolva probleme care cad în sfera altui funcţionar.

încadrarea unei mişcări revoluţionare în mentalitatea de Stat cere oarecare timp. în Germania lui Hitler, tulburările au durat multă vreme după luarea puterii şi a trebuit să se recurgă la masuri drastice. La noi, unde trecerea de la un regim la altul s-a desfăşurat într-o ordine uimitoare, nu era nevoie decât de puţină înţelegere şi răbdare din partea Conducătorului, pentru ca legionarii să-şi însuşească practica politico-administrativa şi incidentele inerente primei perioade de guvernare sa dispară. Dacă în locul Generalului Antonescu am fi avut un alt şef, care ar fi fost îngăduitor cu legionarii şi i-ar fi îndrumat să-şi asimileze mentalitatea de Stat, aceste fricţiuni s-ar fi resorbit, fără nici o pagubă pentru ordinea publică. Când însă se urmăreşte altceva, şi anume exploatarea acestor ieşiri din lege pentru scopuri nemărturisite, atunci, evident, ilegalităţi oricât de nevinovate luau proporţii alarmante la Centru şi serveau admirabil acelora care aveau interesul sa creeze continue motive de tensiune între Conducător şi mişcare.

Trebuie să mă explic acum şi asupra naturii „ilegalităţilor” săvârşite de legionari. N-au nici o asemănare cu acele abuzuri tipice unei administraţii corupte în care funcţionarii se folosesc de puterea ce o au pentru a-şi rotunji veniturile sau a săvârşi alte acte dăunătoare interesului public. Legionarii n-aveau preocupări de acest gen. Nu se gândeau la bunăstarea lor personală, ci la masele populare în suferinţă şi atunci, în zelul lor de a-i ajuta pe fraţii lor aflaţi în mizerie, adeseori treceau peste cadrul legal sau se amestecau în treburile altor funcţionari. Ca sa dau doua exemple, pentru mai buna înţelegere. La Timişoara, şeful organizaţiei judeţene se duce la o fabrică şi impune patronului mărirea salariilor la muncitori, fără a tine seama de organele competente. Era mânat de cele mai bune intenţii, îi iubea pe muncitori, dar procedura lui cădea în marginea legii. El trebuia sa informeze Ministerul Muncii de mizeria în care trăiau aceşti funcţionari, sa cerceteze cazul şi să se ia masuri în consecinţă. La Tulcea, nişte tineri legionari care făceau de serviciu la Prefecturi, văzând într-o zi pe strada nişte copii de români care umblau cu picioarele goale pe ger şi zăpadă, s-au dus la un magazin jidovesc de ghete şi i-au cerut proprietarului să-i încalţe. Ei nu aveau bani, trăind în condiţii grele, dar au crezut, cu mentalitatea unui revoluţionar de 20 de ani, că săvârşesc o faptă bună, scăpând de la moarte nişte pui de români. Evident, fapta lor atenta la proprietatea particulară, dar judecata lor neconformistă le spunea că fac un act de dreptate, că evreul care s-a îmbogăţit din exploatarea maselor populare poate fi obligat să se lipsească de câteva perechi de ghete din galantar pentru a aduce alinare unor copii. După 23 Ianuarie, evreul i-a denunţat pe aceşti tineri că i-au devalizat prăvălia şi justiţia antonesciană a întrat în funcţie pentru a-i prinde pe „borfaşi”. în măsura în care eu eram informat de aceste abuzuri, chiar săvârşite cu cele mai bune intenţii, reacţionam.

Cum îndemnase cândva Emil Cioran tineretul, legionarii ajunşi să aibă răspunderi în Stat vroiau „să ardă etapele”. Neajunsul principal de care m-am izbit în relaţiile cu mişcarea, în cursul guvernării noastre, a fost tocmai dinamismul legionar. Fiecare legionar numit într-o funcţie publică se credea chemat de destin să facă maximum de efort pentru a scoate poporul din starea de suferinţă în care se găsea. Un fel de febră de a face binele pentru cel de-aproape cuprinsese lumea legionara de la un capăt la altul al ţării. Nu erau acte care emanau dintr-o mentalitate anarhică, ci dintr-o pasiune creatoare, dintr-un zel de cruciat în serviciul neamului. Fenomene care ar fi putut fi uşor stăpânite, daca am fi avut timpul necesar să le lămurim şi dacă în fruntea Statului ar fi fost un om echilibrat şi cu simţul răspunderii pentru viitorul neamului.

Armonizarea relaţiilor dintre Stat şi Mişcare era îngreunată şi de faptul ca eu nu aveam controlul guvernului, Generalul Antonescu era atât Conducător al Statului cât şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri. în această ultimă calitate, el dirija şi coordona activitatea tuturor Ministerelor. Miniştrii legionari, ca toţi ceilalţi miniştri, nu se mi adresau mie pentru a rezolva afacerile departamentelor lor, ci lui Antonescu, singurul care avea putere de a decide. Ei tratau toate chestiunile direct cu Generalul. Eu eram în afară de circuitul principal al guvernării. Nici o numire importantă nu se făcea, nici un decret nu ieşea, nici o reformă nu vedea lumina zilei fără aprobarea Generalului. Cel puţin odată pe săptămână, fiecare ministru se prezenta la Preşedinţie cu dosarul situaţiei de la administraţia sa, făcea propunerile ce le credea de cuviinţă şi aştepta să se pronunţe Conducătorul. Eu eram absent de la aceste audienţe. Evident, aveam încredere deplină în miniştrii legionari, în competenţa şi loialitatea lor. Eram convins ca tot ce fac ei este bine cugetat şi în interesul ţării. Sturdza, Petrovicescu, Brăileanu, Iasinschi, Constant, Papanace, Corneliu Georgescu erau elemente de elită care au făcut cinste Legiunii şi Neamului în locurile pe care le-au ocupat în timpul guvernării noastre. De aceea s-au bucurat din partea mea de toată libertatea de a-şi recruta colaboratorii şi de a conduce după propria chibzuinţă resortul ce le-a fost încredinţat. Rareori interveneam pentru a recomanda o numire. îi consideram pe toţi egali în rang cu mine şi eram fericit să ştiu că în fruntea Ministerelor atribuite Legiunii se găsesc oameni pregătiţi şi de mare corectitudine morală. Dar din punct de vedere al bunei înţelegeri ce trebuia să domnească între Stat şi Legiune, această dublă comandă la Centru era dăunătoare, deoarece mă împiedica sa coordonez activitatea legionarilor angajaţi în Stat cu a acelora care îndeplineau funcţii în mişcare. în practică se produsese o scindare între două categorii de legionari: legionarii încadraţi în Stat, care îl aveau ca şef suprem pe Antonescu, şi legionarii care lucrau în organizaţie şi cu care tratam direct. Fireşte, nu era vorba de o separaţie rigidă, deoarece legionarii numiţi în funcţii publice tot legionari rămâneau şi aparţineau la rândul lor unei unităţi legionare, dar nu puteam urmări pe teren pe toţi membrii organizaţiei noastre, în toate locurile unde erau încadraţi, cum îşi fac datoria şi dacă, chiar de bună credinţă fiind, nu săvârşesc acte inoportune sau chiar dăunătoare. Problema nu s-ar fi pus dacă Generalul era un alt om. Eu nu râvneam să-i iau locul! Nu de asta mă plâng. Ci de lipsa lui de înţelegere pentru lupta şi aspiraţiile noastre. El stătea la pândă ca să descopere o nouă infracţiune legionară, o nouă încălcare a legii, inerente oricărui început de guvernare sub emblema unei revoluţii, ca sa facă din ele piese de incriminare şi scandal, în loc sa mă ajute sa îndrum activitatea tuturor legionarilor în matca ordinii şi a disciplinei.

Dar deşi eu nu eram răspunzător de ceea ce se întâmplă la ministerele ocupate de legionari, fiind direct subordonate Generalului, aceasta nu-l împiedica să-mi ceară mie socoteala când se produceau acte ce nu erau pe placul său. Atunci eram solicitat să-i chem la ordine pe legionarii care s-au făcut vinovaţi de anumite transgresiuni ale legii. Normal ar fi fost ca sa mi consulte în toate deciziile ce le lua, privind toate ministerele, şi abia după aceea să vina cu „plângeri” contra vreunui legionar. Eu nu ţineam pupitrul de comandă al guvernului ca să pot organiza în condiţii optime relaţiile dintre Stat şi mişcare.

III. Relaţiile cu Puterile Axei

Cine îşi închipuie că în perioada guvernării legionare ne-am bucurat de sprijinul Puterilor Axei nu cunosc realitatea. Mişcarea Legionară a irupt în istorie ca o apariţie neaşteptată şi nedorită, nici la Roma şi nici la Berlin. Socotelile ce şi le făcuseră Puterile Axei cu România erau cu totul altele. Ele erau convinse că după ce Regele Carol a acceptat cedările teritoriale, se poate ajunge la un acord de colaborare cu el. Mişcarea Legionară nu întra în calculele lor. Prima lor mare surpriză a fost renunţarea la Tron a Regelui Carol şi plecarea lui peste hotare. Al doilea fapt care i-a surprins, răsturnându-le planurile, a fost proclamarea Statului Naţional-Legionar. Dintr-odată s-au întâlnit în România cu o structură statală fundamental diferită de tipul de guvern cu care erau ei obişnuiţi să trateze până atunci în România. O revoluţie naţională triumfase în România contra tuturor prevederilor transmise de serviciile lor în aceasta ţară. Nu se puteau opune actelor înfăptuite, susţinute de imensa majoritate a poporului. Dar nici nu ne puteau accepta fără rezerve ca parte integranta a „noii ordini europene”. Trebuia să fim supuşi la probă. De la bun început ne-au urmărit pas cu pas, pentru a observa cum ne comportam în Stat şi dacă politica mişcării nu tulbură concepţia lor de organizare a spaţiului european.

Simpatiile legionarilor mergeau mai ales spre Italia, spre Mussolini, şi dacă Ducele s-ar fi găsit într-o poziţie de forţă în aceasta perioada, fără îndoială că ar fi putut juca un rol moderator la Berlin. Din nefericire, tocmai în epoca guvernării legionare, Mussolini căzuse în totală dependenţă de Hitler, fiind avizat la ajutorul german, atât în ceea ce priveşte războiul necugetat ce l-a provocat în Balcani cât şi pentru a face faţă ofensivei dezlănţuite de englezi în Libia.

în opoziţie cu situaţia militară precară a Italiei, Reichul german se afla în culmea puterii. Pierderile ce le-a avut armata germană în războaiele din Polonia, Norvegia şi Franţa erau neînsemnate în raport cu masele de care dispunea. Maşina de război germană era intactă, numărând 200 de divizii, gata să între oricând în acţiune. Bazat pe aceasta forţă şi pe succesele repurtate până atunci, Hitler considera războiul virtual câştigat. încă din toamna anului 1940, îşi făurise planul să termine şi cu Rusia. El avea certitudinea ca imperiul sovietic se va prăbuşi de la primele lovituri zdravene. O campanie de câteva luni.

Această concepţie ireală, a unei victorii potenţiale, a influenţat dezastruos asupra relaţiilor ce le-a întreţinut Hitler cu popoarele Europei, indiferent că erau învinse, prietene sau neutre. Hitler se considera stăpânul efectiv al Europei, putând dispune, după bunul său plac de soarta continentului nostru. în loc de a coaliza în războiul contra Rusiei cât mai multe forte, aşa cum cereau datele realităţii, el şi-a înstrăinat simpatia multor popoare, prin brutalitatea cu care şi-a dezvăluit de la început şi şi-a pus în aplicare planurile sale de hegemonie germanică în Europa, înainte chiar ca să aibă în mana sceptrul victoriei finale.

în judecarea situaţiei din România, mentalitatea lui Hitler nu diferea. El nu căuta şi nu suporta relaţii de colaborare, pentru a realiza un front comun contra inamicului comun, ci relaţii de subordonare între o mare putere, stăpână a Europei, şi o mică ţărişoară, care nici nu avea altă alegere decât să se plece total voinţei lui. Pentru a înţelege ce s-a petrecut mai târziu în România, trebuie să ţinem seama de aceasta beţie de putere a conducătorilor celui de-al Treilea Reich. Ei îşi imaginau că puteau brusca realităţile impunând în fiecare ţară aflată în sfera lor de influenţă soluţii care prefigurau politica lor expansionistă, „noua ordine europeană”.

Reichul german, privit din afară, era impunător. Funcţiona ca o maşină de mare precizie. Din toate manifestările lui respira sănătate, forţă şi o încredere nelimitată în victorie. Dar în interior, construcţia lui nu era chiar atât de solidă. O lipsă importantă era în domeniul informativ. Nu exista un organ central, care, din noianul de informaţii ce veneau pe diferite canale, să facă o selecţie şi să le valorizeze la justa lor valoare. Hitler era bombardat zilnic de informaţii pe care i le procurau numeroase servicii, adeseori în concurenţă unele cu altele: armata avea Abwehr-ul, partidul dispunea prin Auslandsorganisation de o reţea proprie, Ministerul de Externe era alimentat de aparatul lui diplomatic, SS-ul lui Himmler îşi crease un serviciu propriu peste hotare; apoi mai erau agenţiile de presă din străinătate şi organele care depindeau de Ministerul Economiei Naţionale. Hitler, ca orice şef de guvern, lua decizii pe baza informaţiilor ce le primea. Dar dintre ele, dădea preferinţă, cel puţin în primii doi ani, acelora procurate de Ministerul de Externe şi de Armată, considerându-le mai sigure şi mai obiective. Această multiplicitate de servicii informative s-a soldat în detrimentul mişcării, deoarece cei ce mânuiau aceste informaţii nu ne erau prieteni nici la Bucureşti şi nici la Berlin. De la început aşadar între noi şi Hitler s-a interpus un ecran informativ confuz, care oferea Führerului interpretări dubioase asupra evenimentelor din România, favorabile lui Antonescu şi răuvoitoare pentru mişcare.

în ceea ce priveşte personalul german detaşat în România, nici în sânul lui nu se găseau oameni ca să înţeleagă drama mişcării noastre şi extraordinarul ei aport la cauza Noii Europe prin biruinţa de la 6 Septembrie. Cei mai mulţi dintre reprezentanţii Reichului la Bucureşti erau un produs tipic al beamterului german, cu orizontul limitat la informaţiile zilnice, fără a simţi pulsul vieţii româneşti şi fără a intui complexul de forţe care se agitau în politica ţării. Evenimentele treceau peste capul lor, fără a le descoperi importanţa.

Ministrul Fabricius nu ne-a vrut niciodată binele. Sub Regele Carol a jucat un rol dubios, dând permanent referinţe favorabile acestuia, şi, prin aceasta atitudine ambiguă, a contribuit la asasinarea lui Corneliu Codreanu. Consilierul von Ritgen, cu care am avut dese contacte, era un om cult, inteligent şi mai apropiat de mişcare, dar în momente decisive nu-şi lua nici o răspundere, ci urma linia lui Fabricius şi asculta de ordinele acestuia.

şeful Misiunii Militare Germane, Generalul Hansen, era un soldat din vechea şcoală prusiana. Era ostil naţional-socialismului şi îl respecta pe Hitler numai ca şef de Stat. Cu aceasta mentalitate, era firesc sa se ataşeze din primul moment de Generalul Antonescu şi să vadă în legionari nişte formaţiuni anarhice, ca grupurile SA din Germania, care au fost decapitate chiar de Hitler pentru a impune ordinea în Stat.

Singurul om de mare prestigiu, al cărui cuvânt avea greutate la Berlin, era Neubacher, ministru însărcinat cu problemele economice. Era un bun cunoscător al situaţiei din România şi lucid în tratarea oricărei probleme. Era o plăcere să ai o conversaţie cu el. Austriac din naştere (poate aşa se explica superba lui inteligenţă), a fost singurul diplomat care a înţeles importanta mişcării legionare pentru politica germană în sud-estul european, ca factor de stabilitate în acest spaţiu şi ca o garanţie a unei alianţe loiale cu Reichul.

Ne bucuram de prietenia lui Geissler, şeful Gestapo-ului din România, a lui Bolschwing, şeful SD-ului, şi a lui Conradi, şeful lui AO de la Bucureşti. Ne-a susţinut şi noua conducere a minorităţii germane, în frunte cu Andreas Schmidt. Dar toţi aceştia erau prea mici şi nu puteau compensa rapoartele defavorabile mişcării, trimise de Fabricius, de Generalul Hansen şi de delegatul Abwehr-ului din România.

 

2. Graba de a ocupa locurile

în primele zile după formarea guvernului, am tratat cu un Antonescu nu numai dispus la o colaborare leală, dar preocupat până la isterie ca tranziţia de la Statul dictaturii carliste la Statul legionar să se facă cât mai repede. Era obsedat de teama unei contra-lovituri din partea partizanilor Regelui Carol. Om curajos de altfel, avea o frică bolnăvicioasă să nu fie răsturnat peste noapte. Deşi l-am asigurat ca acest lucru nu se poate întâmpla, căci tot poporul e de partea noastră, trăia într-o panică permanentă, care m-a contagiat şi pe mine.

– Domnule Sima, mi-a spus adeseori în aceste zile, eu nu am oameni, eu nu am partid. Dar Statul trebuie ocupat cât mai repede de legionari. Vechile forte nu aşteaptă decât un moment de slăbiciune pentru a ne dobori. Pregăteşte în cea mai mare grabă listele de prefecţi legionari şi alţi demnitari ai Statului pentru a face numirile.

– Domnule General mă voi strădui să întocmesc aceste liste cât mai în grabă, dar îmi trebuie câteva zile, căci oamenii sunt împrăştiaţi. Unii sunt concentraţi pe zonă şi vă rog să daţi ordin ca toţi cei indicaţi de mine să fie imediat desconcentraţi.

în acest ritm trepidant am lucrat în primele zile. Atât Generalul cat şi eu, nu aveam decât o singură grijă: să înlocuim cât mai repede vechile cadre ale Statului cu elemente legionare. Nu ştiu dacă toate persoanele alese de mine au corespuns funcţiei ce-o aveau de îndeplinit, dar ceea ce interesa în acel moment era securitatea Statului. E un fenomen natural, specific oricărei evoluţii. Nu totdeauna cei mai pregătiţi ajung în primele locuri. După aceea, dacă regimul ieşit din revoluţie durează, se procedează la ajustări, la o mai atentă selecţionare a cadrelor.

Adeseori eram pus de Antonescu în faţa unor situaţii ultimative:

– Domnule Sima, trebuie să-l schimbam pe cutare. Să-mi dai un om în câteva ore. Nu putem întârzia.

Când relaţiile dintre noi s-au înrăutăţit, Generalul a început să ne pârască nemţilor, spunând că „nu avem oameni, că cei mai buni au murit”. Este adevărat că cei mai buni au murit, dar nu era mai puţin adevărat că dispuneam încă o impresionanta masa de rezervă. Numai la Bucureşti, Corpul Răzleţi număra 4.000 de intelectuali, avocaţi, ingineri, medici, profesori, preoţi, înalţi funcţionari, scriitori, ziarişti. etc. Puteam sa procurăm oameni nu numai pentru formarea unui singur guvern, ci a trei garnituri guvernamentale, cu tot aparatul lor interior şi exterior. O întreagă generaţie ne stătea la dispoziţie ca să colaboreze la crearea Statului Naţional-Legionar. Niciodată în România vreun partid, politic nu a avut o pleiadă atât de numeroasă de intelectuali şi atât de bine pregătiţi cum a avut mişcarea legionară.

Bineînţeles, ne trebuia timp până ce am fi descoperit talentele existente şi am fi aşezat pe fiecare la locul potrivit. Niciodată, după o revoluţie, nu poate ieşi o ordine perfectă. Nemţii aveau obiceiul să compare stările de la noi cu situaţia din Statul şi partidul lor. Dar ei, săracii, guvernau de şapte ani şi au trecut şi printr-o baie de sânge. Nouă ne trebuia un an ca Statul să funcţioneze perfect şi fără să vărsăm o picătura de sânge.

 

3. Originile politiei legionare

Multă lume şi-a închipuit, şi chiar unii legionari – după cele scrise în Pe Marginea Prăpastiei – că poliţia legionară a fost creată de mine, independent de Conducerea Statului. Nici cel puţin nu mi-a trecut prin gând să fondez o poliţie paralelă cu organele oficiale. Cum era să provoc tocmai în acele momente, când abia începuse guvernarea legionara, pe şeful Statului, demonstrându-i, prin organizarea unui corp de poliţie recrutat din sânul mişcării, că nu aveam o eventuala răfuială? în realitate, Generalul Antonescu este autorul poliţiei legionare, ca al multor altor acţiuni ce le-a patronat, pe care mai târziu le-a renegat şi le-a transformat în capete de acuzaţie contra noastră.

El însuşi mi-a cerut, îndată după formarea guvernului şi cu mai mare insistenţă, să organizez o poliţie legionară. Iată convorbirea avută cu Generalul, care a dat naştere poliţiei legionare:

– Domnule Sima, în cadrele vechi ale poliţiei nu putem avea încredere. Trebuie să dublăm poliţia oficială cu legionari. Te rog, în cel mai scurt timp să creezi o poliţie legionară, care să constituie un instrument de siguranţă al regimului.

– De acord, Domnule General, dar arme de unde luăm?

– Adresează-te Ministerului de Interne şi cere ca să-i înzestreze pe legionari cu revolvere şi cu muniţia respectivă.

Ca sa înţelegem ce l-a determinat pe Generalul Antonescu să-mi facă această propunere, trebuie să revenim la neliniştea ce-l chinuia, la teama că ar putea fi răsturnat peste noapte de elemente carliste. Poliţia legionara ar fi constituit un organ de protecţie al propriei lui persoane. Dar Generalul nu-mi lăsa nici timpul necesar ca să constitui politia legionară pe îndelete, ci vroia ca să între în acţiune cât mai repede, peste noapte, dacă se poate. I se părea că terenul pe care calcă este nestatornic şi avea nevoie şi de acest punct de sprijin pentru a-şi consolida puterea.

Dat fiind agitaţia Generalului, mai mult am improvizat decât am organizat acest corp de poliţie. Nu toate elementele chemate să facă parte din poliţia legionară erau pricepute, dar când factorul timp decide, când o ţară se găseşte într-o fază de tranziţie, accentul cade mai mult pe iuţeala execuţiei unui proiect şi mai puţin pe competenţa personalului.

Poliţia legionară s-a constituit mai întâi în Capitală şi apoi în oraşele din ţară. Procedura era următoarea: şeful de judeţ însărcina pe un legionar cu conducerea politiei legionare locale şi apoi acesta îşi recruta elementele de care avea nevoie din sânul organizaţiei. Eu am transmis numai ordinul şi şefii de judeţ s-au ocupat de înfiinţarea acestor unităţi de politie. Numai în Capitală l-am numit ca şef al politiei legionare pe Victor Apostolescu.

Tot graba de a crea poliţia legionară m-a împins să trec peste formele legale pentru a obţine arme de la Ministerul de Interne. Pe o bucăţică de hârtie, ruptă de nu ştiu unde, i-am scris Generalului Petrovicescu câteva cuvinte, prin care îl rugam să predea legionarilor revolvere.

Domnule General,

Vă rog sa predaţi cât mai urgent revolvere băieţilor. Cat de multe.

Horia Sima

Din stilul şi conţinutul acestei scrisori, rezultă cu claritate că lucram sub imperiul unei stări febrile, preocupat de a pune cat mai repede pe picioare poliţia legionară, ordonată de Antonescu.

Aceasta notiţă, găsită la Ministerul de Interne după aşa zisa rebeliune, a fost publicată de Antonescu în Pe Marginea Prapastiei, cu scopul de a dovedi opiniei publice ca eu aş fi dat ordinul de înarmare al legionarilor. în realitate, hârtiuţa datează din primele zile ale guvernării şi nu conţinea altceva decât transmiterea unei dispoziţii verbale a Generalului Antonescu pentru înarmarea membrilor politiei legionare.

O entuziastă sprijinitoare a politiei legionare a fost Doamna Maria Antonescu. în întâlnirile cu mine şi cu alţi fruntaşi ai mişcării, mereu vorbea de legionari. „Să vină legionarii să-l păzească pe Ionică la Preşedinţie şi la noi acasă”. Mai târziu, Doamna Maria Antonescu a intervenit la General ca să aprobe cumpărarea de revolvere din străinătate pentru nevoile poliţiei legionare, fapt care s-a dezvăluit şi în cursul proceselor care au avut loc mai târziu.

 

4. Bunurile de la „Straja ţării” trec în patrimoniul Legiunii

Constantin Stoicănescu, pe care-l numisem şef al tineretului legionar, mi-a sugerat să mă duc la General şi să cer ca bunurile fostei organizaţii „Straja ţării” să fie transferate în patrimoniul Legiunii, deoarece acum mişcarea se ocupa de educaţia tineretului. Ideea lui Stoicănescu era bună, dar mă îndoiam că Generalul Antonescu îşi va da aprobarea. Aceste bunuri aparţineau Statului şi putea obiecta că nu le poate înstrăina unui partid, chiar dacă momentan acest partid face parte integrantă din Stat.

Când m-am dus la Preşedinţie şi i-am expus chestiunea, l-am găsit pe General extrem de dispus să mă asculte. şi-a însuşit imediat argumentul nostru, găsind perfect îndreptăţită propunerea mea. Aşa se face că, în 18 Septembrie 1940, aşadar la câteva zile după constituirea guvernului, a apărut decretul prin care toate bunurile care au aparţinut „Străjii ţării” au fost trecute în patrimoniul Legiunii.

Bunurile „Straja ţării” erau constituite din mai multe imobile şi din bani lichizi. Imobilele pe care le-am luat în primire au fost: Casa din Strada Romei, unde funcţionaseră până atunci birourile fostei organizaţii, o casa de oaspeţi, tot la Bucureşti, şi o clădire la Predeal, unde era instalat centrul pentru formarea comandamentelor-străjere. Casa din Strada Romei ne-a fost de mare folos, deoarece vechiul sediu din Strada Gutenberg era neîncăpător, iar aripa nouă, a cărei construcţie începuse sub Căpitan nu fusese terminata din cauza prigoanei. în Strada Romei si-au găsit adăpost Corpul Răzleţi, Corpul Muncitorilor Legionari, Ajutorul Legionar, Secţiunea Feminină, Patrimoniul Mişcării, Secţiunea de Studii Economice, Contenciosul Legionar şi alte servicii. Clădirea de la Predeal am predat-o „Frăţiilor de Cruce”, pentru instruirea cadrelor acestui corp. în ce priveşte casa de oaspeţi de la Bucureşti, ea se găsea în stare de reparaţie şi amenajare, încât n-am putut-o folosi în tot timpul guvernării noastre. „Straja ţării” mai fusese înzestrată cu o mulţime de terenuri sportive împrăştiate prin sate şi oraşe. Pe acestea nici nu le-am luat în primire şi nici cel puţin n-am ştiut de existenta lor. Ca bani lichizi, „Straja Tării” dispunea de un fond de aproximativ 70 de milioane de lei, care a fost trecut în patrimoniul mişcării.

După lovitura de Stat din Ianuarie 1941, Generalul Antonescu a pretins în volumul Pe Marginea Prăpastiei că ne-am fi însuşit de la „Straja ţării” o avere de un miliard de lei! în acest miliard, probabil s-a calculat şi valoarea terenurilor ce le avea organizaţia carlistă în toată ţara pentru educaţia sportivă. Dar chiar aşa, cifra este exagerată. Cum voi arata mai târziu, nu numai ca n-am risipit bunurile fostei organizaţii, dar le-am înmulţit considerabil. Cine ne-a jefuit, a fost Generalul Antonescu, care nu numai că ne-a luat înapoi ceea ce ne dăduse înainte pe cale legală, dar ne-a confiscat şi patrimoniul propriu al mişcării în valoare a zeci de milioane de lei, realizat din contribuţia benevolă a sute de mii de români, fără nici un amestec al Statului.

 

5. Ziua eroilor şi martirilor Legiunii

Cedarea părţii de nord a Ardealului, cu intrândul din Secuime, a avut ca urmare că şi fostul lagăr de internare al legionarilor de la Miercurea Ciuc a căzut în lotul maghiar. Dar la câteva sute de metri de lagăr se afla groapa comună, unde au fost azvârlite trupurile ciuruite de gloanţe ale celor 43 de legionari asasinaţi, din ordinul Palatului, în noaptea de 21-22 Septembrie 1939. Problema era gravă; se apropia termenul de evacuare al acestei zone şi, în câteva zile, trupele ungureşti ar fi întrat în Miercurea Ciuc, împiedicând deshumarea lor. Alarmat de aceasta situaţie, am organizat o expediţie legionară sub conducerea lui Vasile Iovin, care urma să plece imediat la Miercurea Ciuc şi să aducă în România Liberă osemintele martirilor noştri. Vasile Iovin fusese el însuşi prizonier al acestui lagăr şi trăise noaptea masacrului.

Ca loc de veşnică odihnă pentru cei ucişi în lagăre, am ales Predealul. Era locul de recreaţie preferat al Căpitanului în ultimul timp, atât pentru măreţia peisajului şi puritatea aerului, cât şi pentru privilegiul ca de pe acele vârfuri putea îmbrăţişa într-o singură privire ambele versante ale Carpaţilor, acela care cobora spre vechea ţară, pe Valea Prahovei, şi celalalt care se pierdea pe Valea Timişului, până la Braşov. Fosta graniţă devenise un simbol al unităţii pe vecie între Ardeal şi Patria-Mamă.

Legionarii de sub comanda lui Vasile Iovin au lucrat zi şi noapte. Ajutaţi de familiile celor căzuţi, au identificat trupurile celor dezgropaţi, le-au aşezat în sicrie şi le-au transportat la Predeal. în ziua de 11 Septembrie, s-a săvârşit reînhumarea martirilor de la Ciuc în cimitirul de la Predeal, în cadrul unei mari solemnităţi.

în 19 Septembrie am proclamat ziua de 22 Septembrie, Ziua Eroilor şi Martirilor Legiunii, cu indicaţia să se comemoreze în fiecare an.

Ziua de 22 Septembrie decretată ziua eroilor şi martirilor legionari

„în ziua de 22 Septembrie 1940, ziua eroilor şi martirilor legionari, se vor face rugăciuni la toate bisericile din ţara. La ora 10 dimineaţa, în Capitală, la Biserica Sf. Ilie Gorgani, la Râmnicu-Sărat, la Vaslui, la Predeal şi pe întreg cuprinsul ţării unde au căzut martirii noştri, vor lua parte legionari din aceste localităţi.

Cu conducerea şi organizarea pelerinajelor, sunt încredinţaţi Profesorul Tase la Bucureşti, Bartolomeu Livezeanu la Râmnicu-Sărat, Toma Simion pentru Vaslui şi Vasile, Iovin pentru Predeal.

Cu acest prilej voi fixa câteva norme de viaţă legionară, cerute de jertfa lor şi legate de asprimea vremurilor pe care le trăim”.

Horia Sima

Bucureşti, 19 Septembrie 1940.

L-am însărcinat pe Vasile Iasinschi să organizeze ceremonia religioasă de la Predeal, în timp ce eu am rămas în Capitală, pentru a mă închina la locul unde au fost expuse publicului trupurile torturate ale legionarilor din echipa lui Miti Dumitrescu, pentru a servi de exemplu „cum vor fi pedepsiţi asasinii trădători de ţară”. La slujba de pomenire a legionarilor îngropaţi la Predeal, au participat Conducătorul Statului, Generalul Antonescu, Fabricius, Ministrul Germaniei, şi Ghigi, Ministrul Italiei. în aceeaşi zi au avut loc pelerinaje la toate locurile de martiraj legionar: Râmnicu-Sărat, Vaslui, Braşov, Râşnov, şi în toate oraşele din ţară unde au fost executaţi legionari.

în dimineaţa de 22 Septembrie, am pornit de la sediul din Strada Gutenberg în fruntea unei puternice coloane legionare spre Podul Sf. Elefterie, la intersecţia dintre Strada Carol Davila cu Splaiul Independenţei, unde cu un an înainte zăceau în pulbere, expuşi oprobiul public, trupurile fără viaţă ale scumpilor noştri camarazi. în rând cu mine păşea Profesorul Mihail Tase, şeful judeţului Prahova. O mare mulţime de oameni, pe trotuare, ne saluta cu braţul în sus, într-o tăcere respectuoasa.

La locul jertfei, se formase un careu, împrejmuit cu flori. în centru ardeau nouă lumânări pentru pomenirea sufletelor celor nouă legionari care şi-au dat viaţa pentru Căpitan şi Legiune. S-a făcut o scurtă rugăciune şi apoi s-a cântat „Imnul Legionarilor Căzuţi”.

După încheierea ceremoniei, m-am îndreptat spre mamele şi surorile celor căzuţi, cu strângere de inimă. Dar n-am întâmpinat nici lacrimi nici trupuri încovoiate de dureri. O lumină duioasă mă învăluia, cu mulţumirea ca jertfă fiilor lor nu a fost zadarnică. Când am ajuns în faţa celei mai încercate mame, a celor doi fraţi eroi, Cezar şi Traian Popescu, m-a privit în ochi cu hotărâre şi mi-a spus cu o mândrie de senator roman:

– Mai am un băiat şi daca este nevoie, îl sacrific şi pe el pentru Neam şi Legiune!

M-am cutremurat. Ferice de poporul care are astfel de mame! în veci nu va pieri! O, Prahovă, ţinut binecuvântat! O, leagăn de eroi! Legionarii din echipa lui Miti Dumitrescu au fost vrednicii copii ai soldaţilor din Regimentul 32 Mircea, care, surprinşi de inamic la Mărăşeşti, nemaiavând timp să se îmbrace, au alergat în cămăşi, cu armele in. mâna, ca să-l întâmpine.

 

6. Demnitarii legionari în ministere

Am arătat cum s-a format guvernul, ce ministere s-au atribuit legionarilor şi care erau titularii lor. Tabloul trebuie completat pentru a cunoaşte ce posturi au fost ocupate de legionari la nivelul personalului superior al Ministerelor: secretari generali, directori generali, preşedinţi de instituţii autonome.

La Ministerul de Interne l-am propus Generalului Petrovicescu ca Secretar General pe Dr. Victor Biriş. Am vorbit de el în volumul precedent. A fost unicul procuror pe ţară care a avut curajul să voteze contra Constituţiei impuse de Regele Carol. A fost destituit telegrafic şi imediat s-a pus la dispoziţia mişcării. S-a refugiat în Germania, unde s-a distins prin aceeaşi ţinută demnă. L-am ales şi pentru formaţia lui profesională. Era om de legi. Studiase dreptul şi fusese procuror, ceea ce era o indicaţie că va îndeplini cu competenţă şi înaltă funcţie de la Interne. Pe Alecu Ghica, la Direcţia Generala a Siguranţei şi Poliţiilor nu l-am ales eu. Generalul Antonescu îl numise înainte ca Director pe Colonelul Petre Cameniţă. Dar au venit reclamaţii. Colonelul Cameniţă fusese prefect pe timpul lui Carol şi patronase execuţiile de legionari din Judeţul Argeş. La sugestia Colonelului Rioşeanu (prieten cu Alecu Ghica), Generalul s-a fixat asupra persoanei lui Alecu Ghica, pe care vroia să-l răsplătească şi pentru devotamentul ce i l-a arătat în noaptea de 5-6 Septembrie. Fără intervenţia lui Ghica, Antonescu ar fi fost arestat şi evenimentele ar fi luat un alt curs. Bineînţeles, eu m-am asociat acestei propuneri cu căldură şi am susţinut din toată inima candidatura lui Alecu Ghica. După numirea acestuia, în 18 Septembrie, Generalul mi-a spus cu satisfacţie.

– Iată un om care merită această încredere, nu numai pentru valoarea lui, dar şi pentru ceea ce a făcut pentru mine, în noaptea aceea teribilă. Nu vreau să rămână nimeni nerăsplătit din cei ce m-au ajutat. Mai ai pe cineva, Domnule Sima?

La Prefectura de Poliţie alegerea Generalului Antonescu a căzut la început pe Generalul Dona. El credea ca ne va mulţumi şi pe noi, deoarece Dona făcuse parte din completul de judecată care-l achitase pe Căpitan, în marele proces din 1934 şi mai târziu fusese numit în Senatul Legiunii. Generalul Dona era un om de treabă şi în împrejurări normale ar fi fost un bun Prefect de Poliţie, dar era prea slab pentru momentul de atunci, când era nevoie de o anumită energie pentru a proceda la arestarea criminalilor care au asasinat floarea tineretului legionar. A fost înlocuit mai târziu cu Colonelul Zăvoianu.

La Ministerul de Externe, Ministrul Sturdza şi-a ales sigur colaboratorii: pe avocatul Mircea Vlasto, ca şef de cabinet, şi pe Alexandru Creţianu, Secretar General. La Ministerul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor, am intervenit pe lângă Traian Brăileanu, să-l numească Secretar General la Culte pe Vladimir Dumitrescu, care mai ocupase acest post în scurtul interval când fusesem eu Ministru al Cultelor, în guvernul Gigurtu. Vladimir Dumitrescu era conferenţiar universitar, bine cunoscut şi apreciat în lumea intelectuală a Capitalei. Pe ceilalţi colaboratori şi i-a ales singur Profesorul Brăileanu. şi trebuie să recunosc că a avut ochiul ager. La nici un minister nu am avut o reprezentanţă legionară atât de strălucită: Secretar General, sociologul Traian Herseni, cel mai bun elev al Profesorului Gusti; directori generali în diferitele ramuri ale învăţământului; Vasile Băncilă, filosoful noii generaţii, şi Ion Ionică sociolog şi scriitor.

La Ministerul Sănătăţii, Muncii şi Ocrotirilor Sociale, i l-am recomandat lui Iasinschi, ca Secretar General la Sănătate, pe Dr. Alexandru Popovici. Nu numai că era un om de specialitate, cu o reputaţie bine stabilita în lumea medicală, dar şi pentru marile servicii aduse mişcării în vara anului 1940. Toate celelalte numiri le-am lăsat pe seama lui Iasinschi. Am avut bucuria să aflu că printre cei numiţi de el era şi avocatul Victor Silaghi, ca Director al Asigurărilor Sociale. Silaghi era comandant legionar din prima serie făcută de Căpitan. Ca Secretar General la Munca, Iasinschi l-a numit pe Gheorghe Ghiţea.

La Ministerul Presei şi Propagandei, Alexandru Constant şi-a ales singur colaboratorii. Secretar General a fost numit Emil Bulbuc, iar mai târziu Victor Mendrea, al doilea Secretar General. La Subsecretariatul de Stat al Colonizării şi Populaţiei Evacuate, de sub conducerea lui Corneliu Georgescu, au fost numite de asemenea elemente de prima linie, între care Sterie Duliu, Secretar General. Corneliu Georgescu a creat trei comisariate generale pentru asistenţa refugiaţilor: unul pentru populaţia refugiată din Basarabia şi Bucovina de Nord, încredinţat lui Ion ţurcan, al doilea pentru Dobrogea Nouă şi al treilea pentru Ardealul de Nord, numindu-l la acesta din urmă pe Dr. Ilie Colhon.

La Ministerele Economice, nu am avut acces direct. Totuşi au pătruns câţiva legionari. La Ministerul Agriculturii şi Domeniilor toate cele trei secretariate generale au fost ocupate de legionari: Victor Chirulescu la Agricultură, Dr. Iosif Dumitru la Zootehnie şi Nicolae Smărăndescu la Păduri. O echipă excepţional de bine pregătită şi despre care Ministrul Nicolae Mareş s-a pronunţat întotdeauna cu elogii. La Ministerul de Finanţe, legionarii au condus două instituţii principale: Casa Autonoma a Monopolurilor şi Institutul Naţional al Cooperaţiei. La CAM, a ajuns preşedinte Aristotel Gheorghiu, Senator al Legiunii, un om de mare bun simţ şi un gospodar de frunte, ajutat de inginerul Chica, o altă figură distinsă a Legiunii, ca Director General; la Cooperaţie, preşedinte a fost Ilie Olteanu, o somitate în materie, iar director Traian Boeru.

La Ministerul Economiei Naţionale au fost numiţi doi secretari generali legionari, Dr. Gheorghe Crişan şi Paul Iacobescu.

Toate aceste numiri s-au făcut prin. bunăvoinţa titularilor acestor departamente, G. Creţianu, Nicolae Mareş, Colonel Dragomir şi Prof. G. Leon. Bineînţeles, ei se bazau pe cuvântul de ordine al Generalului Antonescu, de a se substitui în cel mai scurt timp posibil vechile cadre carliste.

La Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, Profesorul Protopopescu, după trecerea lui în locul Profesorului Pompiliu Nicolau, a făcut doua numiri importante de legionari: pe inginerul Veleţeanu, Subdirector al Regiei Autonome a Căilor Ferate, şi pe inginerul Dumitru Mihăescu, Subdirector al Poştelor.

La Preşedinţie a luat conducerea cancelariei mele Horaţiu Comaniciu, ajutat de Ion Ghinda şi Deac Ion. Traian Borobaru a rămas secretarul meu particular.

 

7. Numirea prefecţilor

După formarea guvernului, prima chestiune ce ni s-a pus a fost înlocuirea prefecţilor militari, vestigii ale vechiului regim carlist, cu prefecţi legionari: Prefecţii reprezentau autoritatea ce s-a instalat la conducerea ţarii. în această privinţă, n-a existat nici o deosebire de păreri între mine şi General. Din motive de siguranţă internă, şi el era tot atât de interesat ca să se procedeze repede la înlocuirea vechilor cadre administrative.

în zilele următoare, am lucrat cu înfrigurare la întocmirea listelor cu noii prefecţi. Treaba nu era deloc uşoară, pentru că nu cunoşteam în toate părţile ce-a mai rămas din vechile organizaţii, după masacrele săvârşite sub dictatura carlistă. Trebuia să mă consult cu alţi camarazi şi să ţin seama de recomandările lor. în câteva judeţe organizaţia era aşa de slaba încât nu aveam de unde să aleg viitorii prefecţi. în general am făcut apel la forţele locale şi numai în mod excepţional am trimis elemente din altă parte. M-am mai izbit de dificultatea ca unii legionari puşi pe listă să fie numiţi prefecţi erau concentraţi şi se aflau pe zonă. Până când s-a dat ordin din cabinetul Generalului Antonescu să fie desconcentraţi şi să vină de urgenţă la Bucureşti, a trecut iarăşi timp, încât de la începerea acestor lucrări până la terminarea lot s-a scurs exact o săptămână de când s-a format guvernul.

Decretul de numire al noilor prefecţi a apărut în 20 Septembrie 1940, iar Sâmbătă, 21 Septembrie, au depus jurământul în faţa Conducătorului Statului. în câteva judeţe, Buzău, Prahova şi Vlaşca, n-au putut fi numiţi legionari, deoarece Generalul a rezervat aceste prefecturi unor cunoscuţi de-ai lui.

în Banat alegerea prefecţilor a fost uşoară, având de-a face cu o regiune pe care o cunoşteam:

Timiş-Torontal, Profesor Ilie Ghenadie, un vechi şi încercat legionar. Fost şef de judeţ al acestei organizaţii;

Severin, Profesor Tiberiu Mităr, o ilustră figură a corpului didactic din Banat, cunoscut prin activitatea lui culturală atât la Lugoj cât şi în Banatul Sârbesc.

Caraş, Profesor Ion Vinţan din Timişoara, fost şef de regiune al Banatului, după înlocuirea cadrelor la 1 Ianuarie 1937. I-a urmat avocatul Traian Laza, după demisia lui Vinţan.

în Ardealul rămas României după dictatul de la Viena, ajutat de Nicolae Petraşcu, am propus următoarele numiri:

Arad, Avocat Ilie Rotea. Originar din judeţul Hunedoara, şi-a pus viaţa în primejdie în lupta contra regimului carlist din perioada 1938-1940, participând şi la ultima expediţie de la Berlin spre ţară.

Hunedoara, Avocat Iosif Costea. Fost şef de judeţ al acestei organizaţii, era o figură cunoscută în întreaga mişcare. Luase parte la marşul din Bucovina din anul 1929, sub comanda Căpitanului.

Bihor, partea de sud a judeţului, Colonel în rezerva Constantin Luca. Era senator legionar, cunoscut şi apreciat de Iosif Bozântan şi de ştefan Comjig. L-am cunoscut chiar în cursul prigoanei din 1938, când şi-a pus casa din Oradea la dispoziţia celor urmăriţi de poliţie.

Alba, Avocat Grigore Baciu. Fiu al acestui judeţ, avea o minte ageră şi cumpătată. Un legionar de elită, care făcea onoare acestei organizaţii.

Cluj-Turda, din restul celor doua judeţe mutilate s-a constituit o nouă unitate administrativă, cu denumirea de mai sus. în fruntea ei a fost numit Profesorul Vasile Hanu, cu reputaţie bine stabilită, nu numai în lumea legionara, ci şi în viaţa culturală a provinciei.

Târnava-Mare, l-a avut ca prefect pe Profesorul Ion Creangă, iar

Târnava-Mică, pe Profesorul Ion Nonea Covrig. Amândoi profesorii şi-au făcut un nume şi în domeniul literelor, ca ziarişti şi scriitori.

Sibiu, Avocatul Dr. Ion Fleşeriu, fost şef de judeţ al acestei organizaţii.

Făgăraş, alegerea a căzut pe Virgil Mateiaş, vechi legionar dinainte de prigoana din 1933 şi fost şef de judeţ al acestei organizaţii.

Braşov, Avocatul Traian Trifan. Se bucura de multă apreciere în oraş şi judeţ, atât din punct de vedere profesional cât şi pentru înalta lui ţinută morală.

în Oltenia, am întocmit lista după consultările avute cu organizaţiile locale:

Mehedinţi, avocatul Crişu Axente, fiu al acestui judeţ. Un intelectual de elită, Doctor în Drept de la Paris, apreciat de Căpitan.

Gorj, Profesorul Octavian Tucu.

Râmnicu-Vâlcea, Avocat Victor Bărbulescu, fost şef de organizaţie al acestui judeţ.

Dolj, Avocatul Nicolae Roşulescu. Un element de valoare, care a adus mari servicii mişcării în prigoana din 1938- 1939.

Romanaţi, Libert Târnoveanu.

Olt, Avocat Victor Georgescu.

în Muntenia, situaţia prefecţilor sub regimul legionar a fost următoarea:

Argeş, Dr. Mihail Georgescu.

Muscel, Profesorul Paul Gălăşanu.

Dâmboviţa, Colonelul de rezerva, ştefan Spătaru, acel ofiţer care m-a condus cu maşina în dimineaţa de 3 Septembrie 1940 spre Braşov.

Prahova, Marin Stănescu, fost magistrat. Numit de General la recomandarea lui Mihai Antonescu. A avut bune sentimente faţă de mişcare.

Buzău, Emanoil Hagi Moscu, om de încredere al Generalului.

Râmnicu-Sărat, Inginer Gheorghe Vlad. Ilfov, Avocat Emil Popa de la Cluj. Vechi legionar din şcoala lui Bănică Dobre şi Ion Banea, a fost numit în Ilfov pentru a avea o garanţie că în acest judeţ vecin cu Capitala, va fi ordine.

Teleorman, Profesorul Nicolae Zaharia. Fiu al acestui judeţ, i-am apreciat simţul lui de răspundere în timpul când a fost şeful meu de cabinet, atât la Ministerul Educaţiei Naţionale cât şi al Ministerul Cultelor Artelor, în vara anului 1940.

Vlaşca, Colonelul activ Anibal Dobjanschi, numit de Generalul Antonescu.

Ialomiţa, Avocat Ion Bogdan Munteanu.

Brăila, Avocatul Stere Mihalexe.

în Dobrogea, în cele două judeţe rămase după cedarea Cadrilaterului Bulgariei, au fost numiţi următorii prefecţi:

Constanţa, Avocatul şeitan, fost şef al acestei organizaţii, refugiat în Germania în cursul prigoanei carliste.

Tulcea, Avocat ştefan Predescu, din baroul de Constanţa. Cunoscut pentru întinsele relaţii atât la Constanţa cât şi în lumea politică a Capitalei. Excepţional de bine pregătit în domeniul juridic şi administrativ.

în Moldova, s-au încrucişat mai multe curente. Alături de prefecţi recrutaţi din organizaţiile locale, a trebuit sa recurg la ofiţeri de rezervă şi la elemente provenite din alte regiuni.

Bacău, Profesorul Vasile Stoian. Legionar din organizaţia locală, a fost un bun administrator, corect şi imparţia1. Covurlui, s-a bucurat de un prefect excepţional, Avocatul Mihail Orleanu, fiul liderului liberal Orleanu.

Iaşi, Dr. Alexandru Ventonic, medic, era fiul fruntaşului legionar Alexandru Ventonic, care l-a urmat pe Căpitan din primele ceasuri după întemeierea Legiunii şi este menţionat în cartea Pentru Legionari.

Putna, Petre ţocu, Comandant Legionar, originar din Galaţi. S-a distins în diversele bătălii legionare, între care şi bătălia comerţului legionar.

Fălciu, Avocatul Victor Corbuţiu din Oradea, refugiat la Bucureşti.

Tecuci, Profesor Ion Dobre de la Bucureşti.

Baia, Grigorescu Constantin.

Dorohoi, Barbu Stroici, fratele lui Manole Stroici, şeful sporturilor legionare.

Neamţ, Farmacist Eftimie Galan.

Roman, Avocat Ion Niculescu.

Botoşani, Căpitan de rezervă, Vasile Niculescu.

Tutova, Colonel de rezervă, Constantin Bolintineanu, până la 16 Noiembrie, când i-a luat locul Horaţiu Comaniciu.

Vaslui, Colonel de rezervă, Alexandru Costăchescu.

în Bucovina, sudul provinciei, în cele trei judeţe rămase după ocuparea părţii ei septentrionale de către ruşi, au fost numiţi prefecţi legionari indicaţi de Vasile Iasinschi:

Câmpulung, Avocat Cristian Rusu.

Rădăuţi, Nicolae Sulcina.

Suceava, Profesor Gavril Ionescu.

Cu prilejul depunerii jurământului, Generalul Antonescu a ţinut o cuvântare, în care a dat îndrumări noilor prefecţi cum să se comporte în exerciţiul funcţiei lor. Le-a comunicat ca se vor bucura de toată libertatea şi iniţiativa, căci nu li se poate cere răspundere completă dacă nu au libertate:

„Noi trebuie să-l facem răspunzător de toată administraţia din judeţul lui. El trebuie să se sesizeze de tot ceea ce se petrece în judeţ. (…) Aşa înţeleg eu: să-i dăm răspunderea completă, dar şi libertatea şi iniţiativa completă. Daca nu dai libertate şi iniţiativă totală cuiva, el nu poate să răspundă total. Prin urmare, principiul sa fie acesta: Prefectul având libertate şi iniţiativă totală, are şi răspundere totală.

***

„Fiecare trebuie să ne luam răspunderi istorice astăzi, nu numai răspunderi politice. Se poate întâmpla să greşim, dar să răspundem. Să nu ţinem tara în loc, de teama că vom răspunde mai târziu. Daca suntem de bună credinţă în actele noastre, istoria nu ne va condamna.

Prin urmare, să se accentueze că Prefectul are toată iniţiativa în cadrul legal, însă el trebuie să utilizeze de această iniţiativă la maximum. Aceasta este fraza pe care să o trecem acolo”.

Am fost surprinşi cu toţii de lărgimea de vederi a Generalului, în îndrumările date noilor prefecţi. în loc de a le încorseta activitatea, după sistemul disciplinei militare, le acorda toată libertatea şi făcea apel la spiritul lor de iniţiativă: „Să nu ţinem ţara în loc, de teamă ca vom răspunde mai târziu”.

Statul Naţional-Legionar avea în fruntea lui un om de o concepţie revoluţionară, care se gândea în primul rând la repararea nedreptăţilor suferite de poporul român sub guvernările anterioare. Prefecţii, după ascultarea acestei cuvântări, au plecat în judeţe cu sufletele înaripate, hotărâţi să-si închine ridicării materiale şi morale a maselor populare toată puterea lor de muncă

8. Refacerea organizaţiei legionare

Ceea ce a surprins pe toată lumea, nu a fost numai mulţimea de cămăşi verzi care au ieşit ca din pământ în toate colţurile ţării, ci şi iuţeala cu care s-a făcut organizaţia noastră. Ca şi cum n-ar fi trecut o crâncenă prigoana peste noi – cu Căpitanul ucis şi elita decimată – legionarii s-au încadrat într-o ordine perfectă, sub conducerea şefilor de cuib, a şefilor de garnizoană, a şefilor de plasă, a şefilor de judeţ, până la şefii de regiune. N-a fost nevoie de un efort special. Fiecare îşi cunoştea locul unde să se încadreze. Fulminanta reînviere a mişcării s-a conjugat cu o tot atât de grabnică reconstituire a formei ei de manifestare. Lumea a văzut că masele legionare nu se agită în gol, că nu sunt nişte bande dezorganizate, care acţionează fiecare pe socoteală proprie, ci răspund la o singură comanda pe linia ierarhică a sistemului fixat de Căpitan.

Pentru ce s-a putut reface organizaţia legionară fără nici o greutate şi într-un timp record?

a) Faptul se datorează în primul rând excelentei educaţii primite de legionari în cuib, bazata pe dragoste, unitate şi disciplină.

b) în cursul prigoanei, n-a încetat o clipă să existe un embrion de organizaţie, care a funcţionat fără întrerupere chiar şi în epocile cele mai grele. Nici după marile masacre din Septembrie 1939, organizaţia clandestină a mişcării n-a putut fi nimicită.

c) Proclamarea noului şef, la 6 Septembrie, a împiedicat dezbinările interne şi a constituit un punct de referinţă pentru toţi legionarii. Aveau ochii aţintiţi acum spre acea persoană care exercita comanda supremă. şi acum să vedem cum se prezenta mişcarea legionară, după reorganizarea ei din Septembrie 1940: Secretarul General Petraşcu şi-a luat ca ajutor pe Preotul Vasile Boldeanu, Comandant Legionar, căruia i-a încredinţat biroul organizării. Preotul Boldeanu ţinea legătura cu organizaţiile judeţene, prin mijlocirea şefilor de regiuni. Ca secretar particular, Petraşcu şi l-a ales pe Alexandru Popovici, care îl însoţea în toate deplasările.

Ca şefi de regiuni au fost numiţi următorii:

Regiunea Banat – Preot Virgil Puşcaş.

Regiunea Ardealului de Sud – Avocat Nistor Chioreanu.

Regiunea Bucovinei – Avocat Grigoraş Sucevan.

Regiunea Moldovei – Avocat Ion Dragomir.

Regiunea Galaţi – Nicolae Ion.

Regiunea Dobrogea – Eugen Teodorescu.

Regiunea Muntenia – Preot Vasile Boldeanu (provizoriu).

Regiunea Oltenia – Avocat Nicolae Roşulescu (provizoriu).

Corpurile Legionare au avut următoarea conducere:

şeful Studenţimii Legionare – Vasile Andrei.

şeful Centrului Studenţesc Legionar Bucureşti – Nicolae Mazilescu.

şeful Corpului Muncitorilor Legionari – Dumitru Groza.

Comandanta Cetăţuilor de Fete – Lucia Trandafir.

Organizaţia Doamnelor Legionare – Marietta Claudian Tell.

şeful Frăţiilor de Cruce – Ilie Smultea.

Corpul Răzleţilor din Capitală – Ilie Niculescu şi Ion Nicolau.

şeful Tineretului Legionar (studenţi şi fraţi de cruce) – Constantin Stoicănescu.

La Centru funcţii importante au îndeplinit:

Vasile Posteucă – şeful tipăriturilor – legionare.

Alexandru Randa – şeful Presei legionare.

Nicolae Horodniceanu – şeful Patrimoniului legionar.

Alexandru Vergatti – Contenciosul Legionar.

Cea mai mare parte a elementelor care au ocupat aceste funcţii au trecut prin prigoana din 1938 şi au participat şi la revoluţia de la 3-6 Septembrie. Nu au fost creaţiile mele, ci s-au impus prin fapta şi sacrificiile lor. Vasile Andrei, Dumitru Groza, Lucia Trandafir, Ilie Smultea, Alexandru Popovici, Eugen Teodorescu, Avocatul Dragomir, Ilie Niculescu, Vasile Posteucă, Constantin Stoicănescu, au trecut prin cele mai teribile încercări. Ei au fost permanent în prima linie în lupta contra regimului carlist. Dacă au scăpat cu viaţă, aceasta se datorează exclusiv unui miracol, căci nu s-au cruţat nici o clipă. Au ieşit dintr-o bătălie, pentru a intra în alta.

în mişcare nu se pot face numiri arbitrare, căci nu le suportă corpul legionar. Cel numit trebuie să aibă în prealabil o anumită ascendenţă în mişcare, o legătura organică cu cei pe care îi va comanda. Principiul este valabil de la şeful de cuib la şeful Legiunii. Altminteri numirile nu sunt operante.

Bineînţeles că aceste numiri nu erau permanente. Ele trebuiau revizuite periodic. La trei ani, la doi ani, după importanţa funcţiilor îndeplinite de fiecare. E un principiu fixat de Căpitan, pentru a nu crea feude în mişcare, ca în partidele politice.

 

9. încadrarea legionarilor întorşi din Germania

N-am făcut nici o deosebire între legionarii rămaşi loiali „Grupului de 17” şceilalţi, care, fie că s-au răzleţit fie că au adoptat o atitudine ostilă acţiunii mele. Toţi au fost încadraţi în Statul Naţional-Legionar fără altă oprelişte decât pregătirea lor şi posibilităţile ce ni le oferea colaborarea noastră cu Antonescu. Din grupul opoziţionist au fost promovaţi trei miniştri, Constantin Papanace, Alexandru Constant şi Victor Vojen. Din acelaşi grup au făcut parte următorii înalţi demnitari:

Viorel Trifa, Preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români;

Nicolae Smărăndescu, Secretar General al Ministerului Agriculturii şi Domeniilor;

Nicolae Horodniceanu, Secretar General al Patrimoniului Legionar şi şeful Centrului Legionar de Studii şi Documentare;

Stelian Stănicel, Secretar la Prefectura Poliţiei Capitalei;

Virgil Mihăilescu, Secretar General al „Ajutorului Legionar”;

Preotul ştefan Palaghiţă, care făcuse şi el parte din acelaşi grup câtva timp, Inspectorul General la Ministerul Cultelor;

Nicolae şeitan, Prefect al judeţului Constanţa.

Cei din grupul rămas loial – mă refer la cei ce au revenit în ţară după biruinţă – n-au fost favorizaţi, fiind încadraţi acolo unde era nevoie de ei.

Octavian Roşu, şeful acestui grup, a reluat şefia judeţului Caraş, pe care o deţinea încă din timpul Căpitanului.

Ion Popa a luat conducerea unei secţiuni a Corpului Muncitoresc Legionar din Capitală.

Tolcea şi Vasiu s-au întors în judeţul lor de origine, Timiş, unde au îndeplinit funcţii modeste în cadrul organizaţiei lor locale.

Petre Ponta n-a avut nici o funcţie. A rămas cu mine la Preşedinţie, atât pentru a mă păzi în deplasările mele cât şi pentru îndemânarea lui în domeniul tehnic.

Singur Ilie Smultea a făcut un salt din condiţia lui anterioară, numindu-l şef al Frăţiilor de Cruce. Ultimul şef al Frăţiilor de Cruce din timpul prigoanei era Ion Tărăoiu, un element bun, care făcea parte din cadrul de conducere al FDC şi era bine pregătit din punct de vedere al tehnicii de organizare. L-aş fi lăsat mai departe la conducere, dacă, din nefericire, înainte de 3 Septembrie, aflând că se pregăteşte ceva, n-ar fi ordonat Frăţiilor de Cruce sa se abţină de la acţiune. Fraţii de cruce n-au ascultat de el şi, în cea mai mare parte, au participat la luptele de la 3 Septembrie, încadraţi în alte unităţi şi sub alte comenzi. Atunci l-am numit pe Ilie Smultea, el însuşi fost frate de cruce, care făcuse alături de mine toată prigoana din 1938-1939, fiind unul dintre puţinii supravieţuitori ai acestei perioade teribile.

Două elemente de la Berlin, afiliate „Grupului 17”, Victor Biriş şi Victor Silaghi, au ocupat funcţii importante în Stat.

Victor Biriş a fost numit Secretar General al Ministerului de Interne, iar Victor Silaghi, Director General al Asigurărilor Sociale.

Un caz special îl reprezenta Părintele Dumitrescu-Borşa şi Gheorghe Ciorogaru. Pe ei nu-i puteam încadra imediat în noul Stat, deoarece se puseseră în conflict cu întregul grup de la Berlin. Aceştia nu numai ca abandonaseră orice veleitate de luptă contra regimului carlist, dar trecuseră chiar în tabăra inamicului şi îşi pregăteau întoarcerea în ţară. Surprinşi de evoluţia situaţiei politice din România, n-au făcut pasul final, ci au rămas mai departe la Berlin, continuând a-mi face greutăţi. Dar deşi le cunoşteam debilitatea lor de caracter, având în vedere trecutul lor şi faptul că fuseseră apreciaţi de Căpitan, eram hotărât să le acord şi lor situaţii corespunzătoare. Singurul lucru ce le-am cerut a fost să aibă „puţintică răbdare”, pentru a menaja sentimentele marii majorităţi a legionarilor, care cunoşteau comportamentul lor îndoielnic.

Pe Ciorogaru l-am rugat să înfiinţeze o secţie de studii şi cercetări în cadrul mişcării. El era Doctor în Economie de la Universitatea din Heidelberg şi era bine pregătit în materie. Ciorogaru a făcut această secţie şi a început să lucreze cu un grup de colaboratori. Cum citim într-un comunicat de la 1 Octombrie al secţiei economice, care-şi avea sediul în strada Romei, Ciorogaru a împărţit secţia în şapte grupe, agricultură, industrie, comerţ, finanţe-bancă, cooperaţie, transporturi şi petrol, care au început sa lucreze. Dacă nu s-ar fi angajat în acţiunea Profesorului Codreanu, lui i-ar fi revenit postul de Subsecretar de Stat la Economie, pe care l-a ocupat mai târziu Petra.

în ceea ce-l priveşte pe Părintele Borşa, îi rezervasem o misiune cum nu se poate mai frumoasă. Aveam de gând să-l trimit în Spania, în fruntea unei delegaţii legionare de ziarişti şi scriitori, pentru a reface drumul pe care l-a străbătut echipa legionară în 1936-1937, până la jertfa de la Majadahonda, cu scopul de a culege de la supravieţuitorii spanioli toate amintirile legate de luptele acestei echipe şi a le publica apoi intr-un volum omagial. Nici acest proiect n-a putut fi realizat, Preotul Borşa preferând să ia o atitudine de frondă. A fost unul dintre sfătuitorii Profesorului Codreanu în atacul sediului din Strada Gutenberg.

 

10, Ajutorul legionar

Ilie Gârneaţă nu fusese inclus pe lista guvernului, nu din alte motive, ci pentru că nu mai erau locuri disponibile pentru legionari. Dintre Comandanţii Bunei Vestiri, el şi Radu Mironovici au rămas pe dinafară. Mile Lefter a fost numit Director al Monitorului Oficial, post de mare răspundere. în aceste zile de sfârşit de Septembrie, vine la mine Ilie Gârneaţă cu propunerea să înfiinţez o nouă organizaţie legionara, denumită „Ajutorul Legionar”. Am fost bucuros de iniţiativa lui Gârneaţă, considerând-o de urgentă necesitate în acele momente când sute de mii de refugiaţi din Ardealul de Nord, din Basarabia şi Bucovina, s-au îngrămădit in ţara liberă şi aveau nevoie de prim ajutor, până ce vor reuşi să-şi refacă viaţa. M-am gândit la familiile sărace de la periferia Capitalei şi a altor oraşe mari, de care de asemenea trebuia să ne îngrijim.

Circulara mea cu înfiinţarea „Ajutorului Legionar” a apărut în 26 Septembrie 1940. După ce explicam rostul acestei organizaţii, în tragicele împrejurări pe care le trăieşte ţara, încheiam circulara cu următorul apel: „Legionari, cuvântul de ordine s-a dat. La prima bătălie după prigoană, ochii întregii ţări vă privesc cu dragoste şi încredere deplină. Biruinţa, ca întotdeauna, stă numai în hotărârea voastră. Ridicaţi „Ajutorul Legionar” la înălţimea marilor bătălii din trecut şi veţi fi vrednici de recunoştinţa întregului popor”. în aceeaşi circulară l-am numit pe Ilie Gârneaţă, Comandant al Bunei Vestiri, conducător al noii organizaţii. în modul acesta, în afara de rostul primordial al noii instituţii, crearea „Ajutorului Legionar” mai avea avantajul că îi oferea o compensaţie lui Ilie Gârneaţă, mâhnit pentru absenţa lui din guvern. „Ajutorul Legionar” a luat în cursul guvernării noastre o dezvoltare aşa de mare încât putea fi echivalat unui minister.

în 30 Septembrie, Ilie Gârneaţă, referindu-se la circulara mea, a adresat un apel către populaţie, cerându-i să participe cu toată generozitatea la aceasta bătălie, menită să aline suferinţele a sute de mii de dezrădăcinaţi şi de oameni care nu dispun de nici un minimum de existenţă. Noua organizaţie s-a întemeiat punând în aplicare una din legile fundamentale ale cuibului. „Ajută-ţi fratele căzut în nenorocire. Nu-l lăsa!”.

„Ajutorul Legionar” şi-a fixat sediul în fosta clădire „Straja ţării” din Strada Romei şi şi-a început activitatea cu multă însufleţire şi dinamism. Ca secretar general l-am numit pe Virgil Mihăilescu, venit cu grupul din Germania, care s-a distins prin competenţă şi eficacitate, fiind un talent în domeniul organizării.

Chiar din primele zile de activitate, „Ajutorul Legionar” s-a bucurat de cea mai bună primire în popor. Contribuţiile veneau năvalnic din toate părţile, de la cetăţenii umili până la cei mai înstăriţi, ajungând în scurtă vreme la milioane de lei. O mulţime de legionari din toate colţurile ţării şi mai ales doamne din organizaţia feminină a Legiunii s-au pus la dispoziţia „Ajutorului”, pentru a lucra voluntar în cadrele lui. Nici nu trecuse o lună de la înfiinţare şi, sub auspiciile „Ajutorului Legionar”, s-au deschis atât în Capitala cât şi în multe oraşe din provincie restaurante populare, care au fost o adevărată binecuvântare pentru pătura socială cu venituri modeste. Pentru un preţ mic, funcţionarii începători, vânzătorii din prăvălii şi muncitorii primeau o hrană substanţială şi de bună calitate, fiind trataţi cu omenie şi dragoste. Reţeaua de cantine şi restaurante populare, create de „Ajutorul Legionar”, continuau într-o altă perspectivă vechea realizare a Căpitanului, a comerţului legionar, din anii 1935-1937. „Ajutorul Legionar” a fost de mare folos şi în alte chipuri populaţiei sărace. Nu a fost familie necăjită sau tineri fără slujbă care, bătând la poarta Legiunii, să nu primească o mâna de ajutor. Mai mult decât atât. Legionarii din acest grup, sub conducerea lui Ilie Gârneaţă, nu aşteptau ca lumea săracă să se anunţe la sediul din Strada Romei, ci, constituiţi în echipe, cutreierau ei înşişi casa de casa cartierele mărginaşe ale Capitalei, pentru a descoperi nevoile fiecărei familii. La Centru s-a întocmit un fişier cu familiile aflate în suferinţă şi remediile ce trebuiau aplicate pentru a le salva din mizerie. Unii erau bolnavi; alţii aveau nevoie de îmbrăcăminte, iar alţii pur şi simplu trăiau din mila cerului, neavând nici strictul necesar pentru ziua de mâine.

„Ajutorul Legionar” luase legătura cu spitalele din Capitală şi intervenea pentru internarea bolnavilor şi a copiilor ofiliţi, care se prăpădeau cu zile din lipsa unei îngrijiri elementare. Pe tinerii fără lucru îi plasa la diverse întreprinderi, făcând apel la Ministerul Muncii.

Masele populare au simţit că un alt suflu bate în ţară, că indiferenţa pentru soarta celor săraci dispăruse prin venirea legionarilor la putere, fiind înlocuită cu solidaritatea naţionala în faţa suferinţelor fiecărui individ. Cântecul legionar „Pentru acel, acel flămând ce plânge, ne jertfim în orice clipă” devenise o realitate. înainte, numai câţiva indivizi se bucurau ocazional de asistenţa unor anemice societăţi de binefacere; acum se crease o întreprindere uriaşă, la scară naţională, care veghea ca să nu mai existe oameni în România care să moară de foame. şi tot acest ajutor nu se dădea cu dispreţul de odinioară al claselor posesoare, ci dintr-un imbold curat, al dragostei de oameni ajutaţi să se desprindă din complexul neputinţei şi să meargă pe picioarele lor proprii.

„Ajutorul Legionar” a fost una din cele mai însemnate realizări ale Statului Naţional-Legionar, un focar de caritate creştină şi cea mai mare operă socială ce-a cunoscut-o vreodată România de la începuturile istoriei ei moderne. Meritul acestei instituţii este cu atât mai mare cu cât a funcţionat în afară de cadrul oficial al Statului şi fără să coste nici o centimă din bugetul ţării. Toate ajutoarele veneau de la popor şi se revărsau, fără intermediari frauduloşi, tot în popor. Pe lângă afluenţa de bani, la sediile „Ajutorului Legionar” soseau alimente şi băuturi pentru cantine, puse gratuit sau cumpărate cu preţuri mult mai mici decât pe piaţă, apoi haine pentru a fi date la cei dezbrăcaţi, pături şi chiar mobile de tot felul.

Iată ce putea face entuziasmul legionar, când era liber să se manifeste. Sute de mii de români s-au bucurat de binefacerile „Ajutorului Legionar”, binecuvântând memoria Căpitanului.

 

11. Reorganizarea studenţimii

Studenţii legionari de la toate Universităţile din ţară îşi aveau organizaţia lor aparte. Erau constituiţi în centre studenţeşti legionare, unul pentru fiecare oraş universitar. La Bucureşti exista Centrul Studenţesc Legionar Bucureşti.

Organizaţia oficială a studenţilor era separată de organizaţia legionară a studenţilor. încă din 1922, studenţimea din toată ţara se integrase într-un organism unitar, care purta numele de „Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini Români”. La fiecare Universitate, studenţimea era reprezentată printr-un Centru Studenţesc, care purta numele Universităţii respective: Centrul Studenţesc Bucureşti, Centrul Studenţesc Cluj, Iaşi, etc. Toate împreună formau Uniunea. Deci, trebuia să se facă deosebirea între centrele studenţeşti legionare, formate exclusiv din studenţi încadraţi în mişcare, şi centrele studenţeşti oficiale sau profesionale, în care intra întreaga studenţime. Centrele Studenţeşti Legionare erau subordonate Comandamentului Studenţimii Legionare, unul pe ţară, cu sediul la Bucureşti, în timp ce centrele studenţeşti profesionale erau aparte, având ca expresie comună pe ţară Uniunea.

începând din 1934, curentul legionar a devenit atât de puternic în mijlocul studenţimii încât la toate Universităţile masa studenţească a ales în comitetele de conducere ale centrelor oficiale conducători legionari. Separaţia a continuat să subziste între cele două organisme studenţeşti, dar din cauză că conducerea studenţească oficială a fost precumpănitor formată din legionari, s-a realizat o interpenetraţie atât de puternică între ele încât până la urma guvernul şi autorităţile au considerat Uniunea Naţionala a Studenţimii un organism anexă al mişcării. în cursul prigoanei, Uniunea a fost dizolvata şi şefii ei arestaţi, condamnaţi şi apoi ucişi.

După biruinţa legionară de la 6 Septembrie, s-a pus problema reorganizării studenţimii. Chiar a doua zi după victorie, Sâmbătă 7 Septembrie, Preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români, Dr. şerban Milcoveanu, a convocat o şedinţă solemnă a Consiliului Uniunii, pentru a lua hotărâri asupra reorganizării vieţii studenţeşti, după pierderile suferite în prigoană şi după prăbuşirea hotarelor tarii.

Au participat Tiberiu Vereş, Preşedintele Centrului Studenţesc Cluj, Nicolae Sguroiu, preşedintele Centrului Studenţesc Iaşi, M. Popovici, Preşedintele Centrului Studenţesc Cernăuţi, Eugen Manolescu, Preşedintele Centrului Studenţesc Timişoara, iar Centrul Studenţesc Bucureşti a fost reprezentat de Traian Cristescu, ca delegat al Preşedintelui în funcţie Viorel Trifa, care nu se întorsese încă din exilul din Germania. Au mai participat consilierii Uniunii rămaşi în viaţă, lipsind cei asasinaţi mişeleşte în cursul terorii carliste.

Preşedintele Uniunii Naţionale, Dr. şerban Milcoveanu, a declarat şedinţa solemnă şi a îndreptat primul sau gând şi al tuturor celor prezenţi memoriei conducătorilor asasinaţi mişeleşte, pentru dârzenia luptei lor şi pentru credinţa lor în învierea Neamului. S-a făcut apelul celor căzuţi, ale căror oseminte sunt împrăştiate pe întreg cuprinsul ţării.

S-a luat decizia ca viaţa studenţească să se reconstituie în formele ei interioare, adică pe baza de cercuri studenţeşti şi regionale, societăţi pe facultăţi, Centre Studenţeşti şi Uniune. între 1 Octombrie şi 7 Noiembrie, toate aceste asociaţii îşi vor reconstitui comitetele de conducere, conform procedurii cunoscute. Averea şi sediile organizaţiilor vor reintra în posesia conducătorilor ei legitimi. în special s-a pus accentul pe revenirea la destinaţia lor firească a localurilor istorice, legate de lupta studenţimii, Căminul Studenţilor în Medicină şi Casa Studenţească de pe Calea Plevnei.

Duminică, 8 Septembrie, s-a săvârşit un Te-Deum la Biserica Sf. Anton din Piaţa cu Flori, în prezenţa întregii conduceri studenţeşti rămase în viaţă, în frunte cu Dr. şerban Milcoveanu. Cu acest prilej sfântul lăcaş a revenit ca loc de închinare al studenţimii române.

După întoarcerea lui Viorel Trifa din Germania, acesta, ca prezumtiv succesor la conducerea Uniunii, a făcut greşeala să schimbe structura organizaţiei studenţeşti, bazată pe alegeri, la cercuri, federaţii şi societăţi, şi s-a orientat după sistemul de conducere al studenţimii germane şi după structura autoritară a noului Stat Român, care avea în fruntea lui un Conducător. A cerut puteri depline pentru a-i putea numi direct pe conducătorii de centre studenţeşti, fără să se mai treacă prin filiera organizaţiilor de bază.

Consiliul Suprem al Uniunii s-a întrunit din nou în 27 Septembrie pentru a face bilanţul celor doi ani de prigoană şi pentru a păşi la reorganizarea studenţimii, în conformitate cu noile realităţi politice ale ţării. şedinţa s-a ţinut la „Casa Studenţească” de pe Calea Plevnei şi, în cursul ei, vechiul Comitet al Uniunii, în frunte cu Dr. şerban Milcoveanu, şi-a depus mandatul şi a fost proclamat un nou Comitet, avându-l ca Preşedinte pe Viorel Trifa, întors din Germania. Viorel Trifa fusese ultimul Preşedinte al Centrului Studenţesc Bucureşti. Reprezentând cel mai puternic centru universitar din ţară, îi revenea prin tradiţie şi conducerea Uniunii. Cu acest prilej, fostul Preşedinte al Uniunii, Dr. şerban Milcoveanu, a ţinut un discurs memorabil, în care a evocat faptele cele mai importante petrecute în decursul mandatului său, care a coincis cu ororile prigoanei carliste.

Cuvântarea lui Dr. şerban Milcoveanu

„Onorată asistenţă şi dragi camarazi studenţi,

în Consiliul de asta seara comitetul nostru îşi depune mandatul şi urmează să se aleagă un nou comitet.

Comitetul nostru, ales în Noiembrie 1936, şi-a prelungit mandatul peste limita obişnuită, fiind constrâns de împrejurările politice excepţionale să păstreze mai departe chiar din temniţă şi exil conducerea studenţimii.

Conform tradiţiei ar trebui să facem un bilanţ de activitate. Renunţăm pentru ca întreaga noastră arhivă ne-a fost confiscată de fosta Siguranţă Generală.

în cursul conducerii noastre s-au petrecut următoarele evenimente:

1. Confundarea totală a vieţii studenţeşti cu mişcarea legionară, atât ca atitudine cat mai ales ca suflet.

2. Precizarea politicii externe româneşti alături de Axa Berlin-Roma, în urma adeziunii spontane la memoriul Căpitanului în Noiembrie 1936.

3. Precizarea politicii interne româneşti prin indicarea cangrenei în persoana lui Carol al II-lea şi iniţierea unei legaturi cu Dl. Maniu, în Aprilie 1937.

4. începerea marii prigoane în 1938, care a lovit mai întâi studenţimea şi apoi mişcarea legionară.

5. Asasinarea în masă a preşedinţilor şi conducătorilor studenţeşti în noaptea măcelului, 21-22 Septembrie 1939.

6. înfrângerea duşmanului şi prima biruinţă legionara din Septembrie 1940.

De îndată ce vom relua arhiva la Siguranţă, toate acestea vor fi publicate, împreună cu activitatea studenţimii de la 1934 încoace.

Astfel, în această seară, gândurile noastre se îndreaptă înainte, spre viitor. în Septembrie 1940, studenţimea română încheie un capitol şi deschide un nou capitol. Capitolul pe care îl încheiem este lupta contra vrăjmăşiei şi duşmanilor din afara noastră, a studenţimii şi a mişcării legionare. Această luptă, începută protestatar la 1922, a fost dusă în armată organizată începând din 1934, când la conducerea studenţimii au venit marii preşedinţi martiri, Traian Cotigă şi Gheorghe Furdui.

Din acest capitol pe care îl încheiem propunem să se împărtăşească noilor generaţii de studenţi următoarele:

1. Primul număr din Cuvântul Studenţesc sa reediteze vechile articole cu caracter de veşnicie; al doilea număr să publice ceea ce a fost oprit de cenzură în activitatea studenţimii începând de la 1934 şi al treilea număr să cuprindă istoricul organizaţiilor studenţeşti din provinciile pierdute şi cele rămase.

2. Celelalte numere din Cuvântul Studenţesc să fie închinate memoriei conducătorilor martiri ai studenţimii: Traian Cotigă, Gh. Furdui, Al. Cantacuzino, I. Caratănase, I. Bozântan, Grigore Pihu, I. Antoniu, Th. Tudose, V. Dragomirescu, P. Craja, I. Spânu, M. Goga etc., şi să cuprindă viaţa şi fapta lor ca într-o arhivă.

3. Să se organizeze la Casa Studenţească un muzeu cuprinzând fotografiile, publicaţiile şi toate amintirile dragi din viaţa studenţească începând din 1922.

Astfel, tezaurul sfânt al studenţimii va rămâne prezent ca o rădăcină vie în sufletele tuturor generaţiilor de studenţi care ne vor urma şi vor purta prin luptă steagul mai departe.

Aceasta, pentru că bătălia în istoria neamului nostru nu s-a terminat încă. Nu suntem ajunşi la Biruinţă şi nu ne este dat să ne odihnim. Să ne încordăm pentru a putea judeca privind departe în zări pe o linie lungă. Până acum n-am făcut decât să ne eliberam drumul, dar n-am învins. Avem doar o biruinţă virtuală şi trebuie sa câştigăm marea Biruinţă legionară de mâine.

Puterea sufletului legionar şi a motorului său activ, studenţimea română creştină, stă tocmai în rezervele lor latente, în potenţialul lor, în posibilităţile lor de devenire, în elanul lor veşnic înnoitor şi creator.

Suntem angajaţi pe linia revoluţionară a desăvârşirii, drum care rupe cu răul şi cu trecutul. Pe linia individuala trebuie să ajungem la eroul integrat în unitate. Pe linia colectivă trebuie sa realizăm o ţară tare şi sănătoasă, iar pe linia dumnezeiasca trebuie să obţinem mântuirea neamului românesc.

în luptele ce vor veni şi vor fi multe până la Biruinţă, noi cei vii nu suntem decât mandatarii celor ce vor veni după noi se vor rândui ca roadele sfintei rădăcini, care este jertfa lor.

Să nu uităm, adevărul din natură: a trăi înseamnă a lupta, cine nu luptă moare – sensul bărbatului este războiul. Nu vin timpuri de odihnă. A rămas răul din noi şi dintre noi, ceea ce este un duşman mai vrăjmaş, pentru că este ascuns. Numai prin noi şi prin tăria noastră vom putea reajunge şi face ceea ce ne-a legat Ionel Moţa, primul nostru preşedinte de onoare.

Părăsind conducerea Studenţimii, urez noii conduceri sa facă mai mult decât am putut noi face”.

Cuvântarea lui Viorel Trifa

Camarazi,

„Nici unui înaintaş nu i-a revenit conducerea studenţimii în condiţii analoge celor de azi. Poate anul 1922 să-i fi pus pe conducătorii studenţimii în fata unei asemenea răscruci. Altele erau însă problemele lui 1922 şi altele sunt problemele anului 1940. Din cercetările pe care le-am făcut în ultimul timp referitor la viaţa studenţească am ajuns la următoarele concluzii:

I. După cei trei ani de prigoană n-a mai rămas nici o organizaţie studenţească în activitate. Toate au fost dizolvate, arhivele în mare parte distruse, comitetele de ani de zile , neschimbate. Este necesară o reorganizare şi o primenire a vieţii studenţeşti.

II. Statul Român, adversarul de ieri al Studenţimii, este astăzi Stat Naţional-Legionar. Sistemul de organizare studenţească de până acum a fost creat şi menţinut pentru a lupta împotriva clasei conducătoare jidoveşti. în noul Stat, putându-se lucra mai liber; conducătorii fiind reprezentanţii autentici ai poporului, se impune revizuirea metodei de activitate studenţească.

III. Vechile Centre, Uniunea şi Societăţile studenţeşti au la bază concepţia democratică a alegerilor comitetelor, comisiilor, cenzorilor etc. Toate acestea aparţin azi trecutului. în epoca noastră şi în noul Stat autoritar românesc, studenţimea nu poate să rămână un organism anacronic.

IV. Prin realizarea Statului Legionar, studenţimea, pe lângă realizări de ordin spiritual, trebuie să se bucure de o soartă mai bună şi în ce priveşte bursele, căminele, cantinele etc. Raportul dintre conducerea studenţimii şi Ministerul Educaţiei Naţionale trebuie să fie altul decât cel de până acum.

Pentru a putea face faţă tuturor acestor probleme, nu găsesc satisfăcătoare formula încredinţată unui mandat. Am nevoie de puteri absolute în viaţa studenţească. N-am timp de pierdut cu fleacuri democratice şi nici cu formalităţi de paragrafe.

Formula este simplă: să se execute tot ceea ce poruncesc şi răspund pentru tot ceea ce am ordonat. Răspund camaradereşte în faţa voastră a tuturor, răspund penal în faţa Ministerului Mişcării Legionare şi moral în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei mele de legionar”.

în continuare, după enunţarea principiilor pe care se angajează să le urmeze la conducerea studenţimii, Viorel Trifa dă explicaţii Consiliului Suprem al Studenţimii asupra modalităţilor practice care vor călăuzi activitatea Uniunii în viitor. şedinţa se încheie cu citirea şi aprobarea telegramelor care vor fi trimise Regelui Mihai, Conducătorului Statului, Comandantului Mişcării Legionare, Ministrului Educaţiei Naţionale şi şefilor studenţimii germane şi italiene.

 

12. Marea manifestaţie de la 6 Octombrie

La începutul lunii Octombrie, am dat un nou asalt ca să-l conving pe Generalul Antonescu să facem alegeri libere. Dintr-o astfel de discuţie s-a născut marea manifestaţie legionară de la 6 Octombrie 1940.

– Domnule General, revin asupra problemei ce v-am pus-o încă înainte de formarea guvernului. Trebuie să procedăm neîntârziat la legitimarea revoluţiei de la 6 Septembrie, acceptând să mergem la alegeri. Nu avem nici un interes să creadă partidele vechi şi străinătatea că am guverna contra voinţei poporului, continuând şi luând ca model regimul de dictatură al Regelui Carol. Ne bucurăm de o popularitate imensă. Trebuie să ne folosim de acest moment excepţional. Vom câştiga alegerile cu brio, iar D-voastră veţi avea satisfacţia să fiţi confirmat în poziţia de Conducător al Statului nu numai de Rege, dar şi de Naţiune, printr-un Parlament liber ales.

– Domnule Sima, îmi dau seama de avantajul unei consultări populare, dar oare vom obţine majoritatea în parlament? Nu vreau să deschid un proces pe care să nu-l putem stăpâni.

– N-aveţi nici o grija, Domnule General. Popularitatea noastră este aşa de mare încât se apropie de limita unei unanimităţi naţionale. şi ca să vedeţi că nu spun vorbe goale, uitaţi, astăzi este Joi, 3 Octombrie. Dacă sunteţi de acord, Duminică putem organiza o mare manifestaţie legionară la Bucureşti, ca să vă convingeţi cât de tari suntem. Dispunem de o bază populară atât de puternică, cum n-a avut nici un partid vreodată.

– Bine, Domnule Sima, fă-o. Aceasta a fost geneza marii manifestaţii legionare de la 6 Octombrie. în acel moment nici nu mi-a trecut prin minte că data aleasă de mine coincidea cu o lună de zile de la biruinţa de la 6 Septembrie. M-am gândit exclusiv să fac o demonstraţie de forţă Generalului, pentru a se convinge de popularitatea regimului.

îmi luasem o sarcină grea şi supuneam organizaţia, abia înfiripată, la o teribilă încercare. Nu dispuneam practic decât de două zile libere, căci convorbirea de mai sus avusese loc Joi. Dar aveam încredere în şefii de regiuni şi de judeţe, în Secretariatul General, în capacitatea de mobilizare a mişcării, orientându-mă după masele care au ieşit ca din pământ la lumină, după plecarea Regelui Carol. Zecile de mii de legionari care s-au manifestat în toate satele şi oraşele ţării puteau fi aduse la Bucureşti, pentru a se reuni la 6 Octombrie într-un fluviu impunător.

De mare folos ne-a fost în acele momente secretarul particular al lui Petraşcu, Alexandru Popovici. Funcţionar la căile ferate din Caransebeş, cu experienţa ce-o avea, a întocmit cu precizie orarul trenurilor destinate să aducă din provincie în Capitală masele legionare. Operaţia s-a desfăşurat impecabil. Trenurile speciale sau vagoanele ataşate trenurilor de circulaţie normală au sosit la Bucureşti fără nici o întârziere, conform programului.

Am mai dispus un lucru care nu s-a mai întâmplat niciodată în istoria partidelor politice din România, când deţineau frânele guvernării. Toate cheltuielile cu deplasarea legionarilor pe căile ferate vor fi achitate din casa mişcării. Când s-au încheiat socotelile, Petraşcu a plătit prompt şi conştiincios câteva milioane de lei. şi aşa am procedat la toate manifestaţiile noastre. Nici Regia CFR şi nici Statul nu au fost păgubite cu un leu.

Duminică, 6 Octombrie, ne dăruise Dumnezeu o zi minunată. Soarele strălucea pe un cer limpede, iar aerul era călduţ. încă din zori, trenurile speciale debarcau în Gara de Nord zeci de mii de legionari. Era un freamăt, o veselie şi un entuziasm, cum rar a trăit Capitala. încadraţi de şefii respectivi, legionarii se regrupau în Piaţa Gării de Nord şi apoi încolonaţi se îndreptau cântând şi cu steagurile desfăşurate spre locul de adunare, Piaţa Naţiunii din faţa Mitropoliei, care, mai târziu, în cinstea biruinţei legionare, s-a numit Piaţa 6 Septembrie.

Am încredinţat organizarea manifestaţiei Comandantului Bunei Vestiri, Radu Mironovici, care poseda arta, învăţată de la Căpitan, de a pune în mişcare mase mari de oameni. Parada s-a desfăşurat în cea mai perfectă ordine, fără a se produce încurcături în fixarea locurilor la adunare sau în orarul defilării. Chiar şi foile adversarilor au recunoscut că niciodată Bucureştii nu au văzut o manifestaţie de aşa proporţii, atât de bine organizată şi cu atât simţ al răspunderii pentru ordinea publică.

Pe atunci Preşedinţia se afla încă pe Calea Victoriei, în Palatul Cantacuzino. Coloane nesfârşite de legionari veneau dinspre gară şi se îndreptau spre Mitropolie, trecând pe dinaintea Preşedinţiei. Răpit de entuziasmul general, Generalul Antonescu s-a decis să îmbrace cămaşa verde. Ică Antonescu nu s-a lăsat mai prejos şi a cerut şi el o cămaşă verde. Cum nu aveam la îndemâna alta, am dezbrăcat repede un legionar din escortă şi i-am trecut-o lui Mihai Antonescu. Părea fericit, deşi se mişca stângaci în ea, ca şi cum nu ar fi fost în pielea lui.

O singură notă discordanta în acel moment de neuitat. Când eram pe punctul să plecam, vine la mine Ică Antonescu cu un teanc de hârtii şapirografiate şi mi le întinde. Citind una din aceste foi, văd că conţinea un fel de jurământ pe care masele legionare trebuiau să-l depună Generalului, în decursul solemnităţii din Piaţa Mitropoliei. Chestiunea nu mă deranja, dacă s-ar fi limitat la aceasta. Ceea ce m-a izbit şi m-a întristat a fost faptul că la sfârşitul textului, formula noastră tradiţională de salut „Trăiască Legiunea şi Căpitanul” era înlocuită cu „Trăiască Legiunea şi Generalul”. I-am spus lui Ică că ceea ce propune, este peste putinţă de înfăptuit. Nici cel mai umil legionar nu ar accepta aceasta schimbare. Ar echivala cu un sacrilegiu şi rezultatul ar fi o repulsie generală. Generalul nu ar avea nimic de câştigat, şi, dimpotrivă, totul de pierdut, căci ar apărea ca un uzurpator al operei Căpitanului. Devotamentul moral şi spiritual ce ne leagă de memoria Căpitanului nu exclude devotamentul faţă de General. Generalul este şeful regimului legionar şi nu are nevoie de această substituire. Ică părea că a înţeles. Mi-a luat hârtiile din mâna şi s-a dus cu ele în biroul său.

Când am fost avizaţi să plecam, ne-am urcat într-o maşină deschisă, Generalul la dreapta mea, şi în picioare, am străbătut Calea Victoriei şi apoi Cheiul Dâmboviţei, până la locul de adunare. în Piaţa Naţiunii, am fost întâmpinaţi de Radu Mironovici, care a dat raportul Generalului şi apoi ne-a însoţit să trecem în revistă frontul legionar. Strigătele de Ura, Ura, Ura, Trăiască Legiunea şi Căpitanul, Trăiască Generalul Antonescu, se rostogoleau ca talazurile unei mări, ieşite din gura a o sută de mii de legionari. Cămăşile verzi alternau cu mândrele straie ţărăneşti, într-un spectacol grandios.

Ne-am îndreptat apoi spre tribuna ridicată în mijlocul Pieţei, de unde se putea vedea toată suflarea adunată. în spatele tribunei, se construise un panou înalt de scânduri, îmbrăcat în draperie verde. Pe acest fundal, sus, se vedeau de la mare distanţă semnul Gărzii de Fier, iar sub el portretul Căpitanului, opera pictorului Basarab.

în tribună, am luat loc numai eu cu Generalul, iar la poalele ei erau locurile rezervate corpului diplomatic, membrilor guvernului şi demnitarilor legionari. La dreapta tribunei se afla şi o delegaţie a partidului naţional-socialist, în uniforma SA. Drumul care ducea la tribună era împodobit cu drapele româneşti şi cu drapelele Puterilor Pactului Tripartit: germane, italiene şi japoneze.

Mai întâi am vorbit eu, reamintind prigoana trecută şi exprimându-mi bucuria pentru descătuşarea naţiunii din lanţurile tiraniei. Am adus omagiu cuvenit Generalului, care a înţeles lupta noastră şi menirea tineretului legionar în opera de refacere a României. Ca semn de recunoştinţă din partea noastră, am anunţat înfiinţarea unui corp special de gardă al Generalului, denumit „Corpul Legionar Arhanghelul Mihail”, care va sta la dispoziţia Generalului, fiind legat de el prin dragoste şi jertfă. A vorbit apoi Generalul, cerând maselor legionare să se adune în jurul lui, pentru a mântui ţara din dezastrul în care a fost azvârlită de vechiul regim.

Din Piaţa Naţiunii, ne-am îndreptat apoi spre Statuia lui Mihai Viteazul din faţa universităţii ca să primim defilarea. Aici s-a ridicat o altă tribună de proporţii mai mici, în care au fost invitaţi să ia loc cu noi, Ministrul Germaniei, Fabricius, Ministrul Italiei, Ghigi şi Ministrul Spaniei, Merry del Val. De-o parte şi de alta a tribunei erau aşezate câteva muzici militare. Dat fiind mulţimea legionarilor care defilau, una singura nu ar fi răzbit să cânte tot timpul. Când înceta una, alta începea şi, în modul acesta, defilarea se putea scurge fără întrerupere. Aveam un sentiment straniu, văzând şi auzind aceste muzici care până mai ieri erau la ordinele regimului opresor, acum executând cu foc marşurile legionare. Nu ştiu când au avut timp să le înveţe. Probabil au făcut zi şi noapte exerciţii, pentru a nu se face de ruşine în fata publicului. între muzicile militare prezente la defilare era şi o muzică… a jandarmilor.

Defilarea a început pe la orele 12 şi a durat până după ora 4. Coloanele legionare veneau dinspre Calea Victoriei, se urcau pe Bulevardul Elisabeta şi în dreptul tribunei dădeau onorul. Bănăţeni, Bucovineni, Moţi, Dobrogeni, Moldoveni, Olteni, care de care se întreceau să defileze mai marţial. Din cauza neîntreruptului fluviu uman, care venea fără întrerupere spre noi, aveam senzaţia câteodată că mă mişc cu toată tribuna în direcţia opusă coloanelor care treceau.

O puternică impresie a făcut un detaşament de preoţi legionari, cei mai mulţi în antirie şi cu bărbi impunătoare. Era o dovada a profundei înrădăcinări a crezului legionar în clerul românesc de ambele confesiuni.

După defilare, ne-am întors la Palatul Cantacuzino în uralele mulţimilor. Generalul era extrem de satisfăcut şi a invitat pe toţi miniştrii la Predeal, pentru a închina cu noi un pahar de vin la vila lui. îndată ne-am pus în marş într-o lungă coloană, în frunte cu Generalul. în afară de miniştrii legionari, au mai fost Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, Mile Lefter, Aristotel Gheorghiu, Nicolae Petraşcu şi alţii. A fost invitată şi Doamna Codreanu. Am petrecut cu Generalul în mijlocul unei mari animaţii. Ne-am întors târziu la Bucureşti, unde la mine acasă, cu mai mulţi camarazi, am comentat evenimente, bucuroşi că totul a ieşit bine.

Profesorul Codreanu, deşi stăruitor rugat sa vină la manifestaţie, s-a abţinut şi de data aceasta.

în schimb Regele Mihai ar fi vrut să fie cu noi şi chiar să îmbrace cămaşa verde, dar a fost oprit de Antonescu. Aceasta am aflat-o mai târziu de la şeful Casei Militare a Rege1ui. Nu vroia să rămână stingher în Palat, uitat de toţi, în timp ce Capitala vuia de tineret. Făcea parte din aceeaşi generaţie şi locul lui era cu tineretul ţării. N-a consimţit Antonescu, nu pentru că vroia să ferească Coroana de o imixtiune politică, care să-i dăuneze în viitor, ci pentru a nu-i întuneca lui însuşi gloria acelei zile, căci simpatiile mulţimilor s-ar fi descărcat în primul rând asupra tânărului monarh.

în ceea ce priveşte numărul participanţilor, dacă ne referim exclusiv la legionarii care au defilat, aceştia au fost în jurul a o sută de mii de oameni. Dacă însă socotim şi masele care au ieşit pe străzi şi ne-au aclamat, atunci nu este exagerat să vorbim de o jumătate de milion de oameni.

Scopul pentru care am organizat această manifestaţie – a-l determina pe Antonescu să convoace corpul electoral – n-a fost atins. Am aşteptat o zi, două, trei, o săptămâna, două, trei, ca să se pronunţe asupra chestiunii ridicate de mine. N-a mai suflat nici un cuvânt, ca şi cum nici nu ar fi existat acest subiect de conversaţie între noi. Cum am aflat pe alte căi, Generalul Antonescu i-a sondat imediat pe şefii de partide, arătându-le că mişcarea ar fi dispusă să meargă la alegeri libere, dar aceştia, speriaţi tocmai de amploarea manifestaţiei de la 6 Octombrie, l-au sfătuit să nu accepte, deoarece legionarii ar lua majorităţi zdrobitoare, iar partidele ar fi nimicite. Ei nu cer revenirea la vechea ordine constituţională, iar pentru Stat este mai bine ca Generalul să păstreze puterea în condiţiile în care o exercită acum.

Ca să ne dăm seama de amploarea manifestaţiei de la 6 Octombrie şi a entuziasmului cu care a răspuns toată ţara, reproducem un articol scris de Generalul Mehedinţi, un ostaş drept, care vedea în mişcare o forţă de renaştere a poporului românesc. Articolul a apărut în Buna Vestire din 10 Octombrie 1940.

Minunea Legionară

„Căpitanul a vrut să-şi treacă în revistă Legiunea, iar prin gura Conducătorului Mişcării a comandat: „Adunarea”.

Comanda dusă de vânt a ajuns pe crestele Carpaţilor, de unde ecoul ei s-a propagat din culme în culme, până departe sus în ţara Oaşului, a Maramureşului şi a Bucovinei.

Legionarii Căpitanului au recunoscut comanda Căpitanului lor şi au răspuns cu toţii în cor „Prezent”. şi cu excepţia celor pe care silnicia vecinilor îi ţin despărţiţi de fraţi, ei au pornit la locul de adunare, spre acest Bucureşti atât de mult hulit, deşi în el răsare soarele românismului.

Ce a fost Duminică, în Piaţa 6 Septembrie şi în faţa Statuii lui Mihai Viteazul, nu se poate reda prin cuvinte.

O suta de mii de legionari, juruiţi aceluiaşi ideal şi cu aceeaşi dârză hotărâre de a-l realiza, o înţelegere completă în vorbe şi în gând între Conducătorul Statului – D-l General Antonescu – şi Conducătorul Legiunii – D-l Horia Sima – aceasta este minunea pe care Dumnezeul Neamului nostru ne-a învrednicit să o vedem.

Cuvintele pline de demnitate dacă şi de mândrie romană ale Conducătorului Statului: că noi răspundem pretenţiilor Coroanei Sfântului ştefan cu drepturile pe care ni le dă coroana de lauri a Marelui Traian, sunt răspunsuri fără posibilitate de replica, sentinţa fără drept de apel, care se dă pretenţiei ungurilor năvălitori de a silui o parte a poporului daco-roman şi a încerca să-l înghită în mijlocul Europei, ba încă la mijlocul secolului al XX-lea.

Nu se poate ca freamătul cântecelor şi ropotul nesfârşit al pasului cadenţat al batalioanelor legionare, să nu fi trezit din morminte marii noştri strămoşi, care au luptat şi s-au jertfit în credinţa reînvierii neamului lor.

Defilarea s-a terminat târziu, căci batalioanele se scurgeau fără întrerupere ca izvorâte din pământ, iar când şi ultima unitate trecuse, părea că umbra Căpitanului întorcându-şi faţa senină, plina de satisfacţie către mucenicii legionari ce-l înconjurau, le spunea: Jertfa nu a fost zadarnică!”

 

 

III. CRIMELE REGIMULUI CARLIST şI PROBLEMA SANCţIUNILOR

 

în problema sancţiunilor, Generalul Antonescu a urmat aceeaşi linie ca a întregii lui guvernări. Câtă vreme a fost loial mişcării, era decis să-i pedepsească cu severitate pe cei vinovaţi de asasinarea Căpitanului, dar de îndată ce şi-a schimbat atitudinea faţă de noi, urmărind alte planuri, a început să bată în retragere, vrând să salveze viaţa celor închişi la Jilava.

 

1. Concepţia de bază a sancţiunilor

Când o revoluţie triumfă într-o ţară, aşa cum demonstrează atâtea antecedente istorice, masele populare îşi fac singure dreptate din primele zile, nimicindu-i fără alegere pe asupritorii lor de până atunci. „în acest caz, răspunderea nu cade asupra acelora care, sfărâmând lanţurile silniciei, se năpustesc asupra prigonitorilor lor, astâmpărându-şi revolta în sângele lor, ci asupra tiranilor care împing oamenii la disperare”.

Lăsând mână liberă legionarilor să se răzbune contra uneltelor regimului carlist, care au ucis atâţia oameni nevinovaţi, revoluţia de la 6 Septembrie s-ar fi desfăşurat conform impulsurilor ei naturale. Era o reacţiune justificată pe planul mare al istoriei şi, ca urmare a ei, ar fi plătit cu viaţa sute şi chiar mii de indivizi implicaţi în crimele dictaturii carliste.

Dar această revărsare necontrolată a răzbunării mi-a repugnat din primul moment. „Deşi de nenumărate ori, în cursul luptei contra regimului carlist, când atâţia prieteni şi camarazi erau sugrumaţi în beciurile politiei sau arşi de vii în crematoriu jurasem să fiu fără cruţare în ziua biruinţei, era ceva care mă reţinea şi acest sentiment de rezerva îl citeam în ochii tuturor acelora care mă înconjurau în acel moment. Era linia creştină a mişcării noastre. îmi spuneam că am scădea din măreţia sacrificiilor noastre, dacă am căuta o compensaţie a pierderilor suferite pe aceasta cale”.

în România, în Septembrie 1940, se întruniseră toate condiţiile obiective şi toate justificările posibile ca să se producă o represiune generalizată contra asasinilor mari şi mici ai perioadei carliste. N-am înclinat cursul revoluţiei în aceasta direcţie. în afară de orientarea creştină a mişcării noastre, noi aveam şi un alt sens de înţelegere a unei revoluţii naţionale, care ne împiedica sa ne angajam într-o baie de sânge. Nu puteam urma nici exemplul revoluţiei franceze, care a sfârşit în teroare, şi nici al dictaturilor comuniste. Comuniştii nu se mulţumesc cu revoluţii de tip popular, care invadează o naţiune ca o apă de mare şi apoi se retrag, ci urmăresc exterminarea sistematici a vechii clase conducătoare. Tratamentul ce ni l-a aplicat nouă dictatura Carol-Călinescu – exterminarea elitei legionare – s-a inspirat din modelul sovietic . Pentru noi, revoluţie nu înseamnă distrugerea unei clase, ci instaurarea unei noi ordine, în cadrul căreia ar fi putut servi şi reprezentanţii vechii clase conducătoare, ceea ce este cu totul altceva. Aceasta este deosebirea între o revoluţie naţională şi o revoluţie internaţională. Forţele revoluţionare internaţionale nu se interesează de pierderile suferite de o naţiune într-o revoluţie. Dimpotrivă, cu cât pierderile sunt mai mari, mai sângeroase, cu atât scopurile revoluţiei internaţionale sunt mai bine servite. Tocmai naţionalismul nostru, tocmai grija de viitorul naţiunii, ne împiedică să ne lăsăm călăuziţi exclusiv de sentimentul răzbunării sau să procedam la o lichidare sistematică a foştilor adversari, după modelul oferit de „marile” revoluţii sau de regimul carlist .

Călăuzit de aceste convingeri, am frânat în germene orice tendinţe ca legionarii să se substituie justiţiei, pedepsindu-i prin execuţii sumare pe asasinii camarazilor lor, şi am impus o normă şi o conştiinţă superioară în problema sancţiunilor. şi în relaţiile cu foştii noştri duşmani, care ne-au făcut atâta rău şi care acuma zăceau neputincioşi la pământ, ne-am purtat cu echitate şi ponderaţie. Dreptate, da, pedepsirea vinovaţilor, da, dar nu dreptul fiecăruia de a administra dreptatea, chiar dacă cei loviţi de ei şi-ar fi meritat pe deplin soarta. Nu acte de răzbunare, ci intervenţia justiţiei, pentru ca sancţiunile să aibă cu atât mai mare greutate atât în popor cât şi în lumina istoriei.

„Noi am optat pentru justiţie, pentru calea legală. Manifestaţii uriaşe, strigăte de bucurie, cântece, aclamaţii, dar toate într-o perfectă ordine. Nici un legionar n-a ridicat mâna împotriva vreunui om al fostului regim. Cea mai mare biruinţă a fost aceea repurtată asupra noastră. A fost o biruinţă luminoasă, o biruinţă a spiritului. Abia ieşiţi din închisori, cu răni încă deschise, trupeşti şi sufleteşti, cu goluri înspăimântătoare în mijlocul nostru, am refuzat sa ne facem singuri dreptate”.

Chestiunea aceasta am tratat-o pe larg în Cazul Iorga-Madgearu. Pasajele cuprinse între semnele citaţiei aparţin acestei lucrări.

 

2. Arestări sporadice

în primele zile ale guvernării, nu s-a luat nici o măsura pentru arestarea slujbaşilor regimului carlist implicaţi în crimele contra legionarilor. Aceştia s-au bucurat mai departe de libertate şi este de mirare cum de n-au profitat mai mulţi de acest timp mort pentru a dispărea.

S-au făcut câteva arestări în acest interval de către poliţia legionară, dar nu din iniţiativa ei, ci provocate de faptul ca unii complici ai Regelui Carol au părăsit domiciliul lor căutând să se sustragă răspunderilor. Cei arestaţi au fost surprinşi în tentativa lor de a fugi peste hotare, de a se ascunde în alte oraşe, decât locul lor de reşedinţă.

Unul din marii criminali care n-au mai putut fi găsiţi a fost Directorul Prefecturii de Poliţie, Vasile Parisianu. Acesta reuşise să treacă frontiera în Iugoslavia din primele zile, unde s-a pus sub ocrotirea autorităţilor sârbeşti. O altă figură sinistră din galeria carlistă, Colonelul Dumitru, Preşedintele Tribunalului Militar din Bucureşti, care i-a condamnat pe nedrept, fără nici o probă de vinovăţie, pe Căpitan şi pe alţi conducători ai mişcării, n-a părăsit ţara, dar s-a ascuns aşa de bine că deşi a fost căutat cu înfrigurare în tot timpul guvernării noastre, nu a putut fi găsit.

Alţii au fost mai puţin norocoşi. Generalul Gabriel Marinescu fugise de-acasă şi se îndreptase spre Banat, de unde avea de gând să treacă şi el în Iugoslavia. Făcând un popas la Băile Herculane, a fost identificat de legionari şi reţinut. Comandantul Legiunii de Jandarmi din Constanţa, Popescu-Marinaru, care ucisese cu mâna lui trei preoţi legionari în cursul băii de sânge din 21-22 Septembrie 1939, dispăruse din oraş. Legionarii au răscolit toată Dobrogea, fără a-i da de urmă. în sfârşit unuia i-a trecut prin minte să-l caute la o moşie de-a lui ce-o avea prin sudul provinciei. într-adevăr era aici… în halat şi papuci.

Fostul preşedinte al Tribunalului Militar Cluj, Colonelul Negulescu, degradase justiţia militară, ca şi nevrednicii săi colegi de la Bucureşti, la o simpla unealtă a regimului. Studenţimea română a avut mult de pătimit de pe urma lui. în afară de sentinţele lui nedrepte, ordonate de camarilă, îşi dăduse consimţământul ca unii legionari arestaţi în cursul unor atentate, sa fie scoşi de sub jurisdicţia Tribunalului Militar şi executaţi sumar. La intrarea Ungurilor în Ardealul de Nord, se refugiase de la Cluj la Sibiu, unde stătea ascuns. După strângerea mai multor informaţii, i s-a descoperit domiciliul clandestin şi a fost reţinut.

Legionarii care au operat arestările, au respectat ordinul meu. Nu s-au săvârşit acte individuale de răzbunare. Nimeni n-a fost omorât. Cei reţinuţi au fost trimişi sub escortă la Bucureşti, unde au fost predaţi organelor competente, pentru a fi cercetaţi.

 

3. Un articol al lui Grigore Manoilescu

în ziarul Buna Vestire, Grigore Manoilescu, directorul acestei gazete, a publicat un aspru articol referitor la modul cum sunt trataţi criminalii erei carliste, intitulat „Cu Mănuşi”. Manoilescu învinuia guvernul că se poartă prea blând, prea tolerant, „prea cu mănuşi” cu ucigaşii Căpitanului şi ai atâtor legionari.

Articolul lui Manoilescu exprima o realitate. Eram pe la sfârşitul lunii Septembrie şi complicii Regelui Carol încă nu fuseseră deranjaţi de justiţie. Nu se stabilise încă nimic precis, privitor la anchetarea lor şi nu se dăduse nici un ordin de detenţie, deşi vinovaţii, în acest caz, erau prea bine cunoscuţi. Lumea legionară era revoltată şi nu ştia cum să interpreteze atitudinea dilatorie a guvernului.

Când a citit articolul, Generalul Antonescu a avut o explozie de mânie. „Cum se poate ca legionarii să-l bănuiască tocmai pe el, care a suferit alături de ei şi i-a scăpat de teroarea carlistă?” Generalul avea dreptate să fie supărat. Imputarea lui Manoilescu nu i se putea adresa lui, în acel moment. Aşa cum îl cunoşteam pe atunci, era ferm decis să-i pedepsească pe criminalii carlişti. Când s-a întors de la Predeal, unde a asistat în genunchi la slujba de pomenire de la 22 Septembrie, mi-a spus: „Domnule Sima, sunt îngrozit de ce-am văzut la Predeal. Atâtea cruci! Atâţia tineri ucişi în floarea vârstei! Am să-i pedepsesc pe aceşti ticăloşi de o să mă pomenească istoria”. Pe atunci erau încă proaspete în amintirea lui propriile suferinţe, surghiunul de la Bistriţa şi teama ce-l încercase ca ar putea avea sfârşitul lui Codreanu. Sub imperiul acestor sentimente, era solidar cu noi şi părea hotărât să procedeze fără milă contra executanţilor crimelor ordonate de Palat, pe care îi considera în acelaşi timp şi duşmanii lui.

Cine tergiversa în chestiunea sancţiunilor era Mihai Antonescu, Ministrul Justiţiei, care nu părea grăbit să dispună arestarea şi anchetarea celor vinovaţi. Mihai Antonescu aparţinea, vechii clase conducătoare politicianiste şi prin diverse fire întreţinea legaturi şi cu cercul din care s-au recrutat asasinii din timpul lui Carol.

Că să-l potolesc pe General, i-am cerut lui Grigore Manoilescu să se retragă de la direcţia gazetei Buna Vestire. S-a oferit atunci să ia conducerea ziarului Alexandru Constant, Ministrul Propagandei. Generalul a fost mulţumit cu aceasta numire, căci prezenţa lui Constant în fruntea ziarului era o garanţie că nu se vor mai publica articole care să-i irite sensibilitatea.

Articolul lui Grigore Manoilescu n-a rămas totuşi fără efect. în curând a fost numită o Comisie de Anchetă care să instruiască crimele din timpul dictaturii carliste şi s-a ordonat arestarea preventivă a principalilor vinovaţi.

 

4. Justiţia intră în acţiune

Conducătorul Statului s-a ţinut de cuvânt. Ca urmare a intervenţiei lui, Mihai Antonescu s-a decis să pună în mişcare mecanismul judiciar de urmărire a vinovaţilor. Este adevărat că încă de la 23 Septembrie 1940, pe cale de decret-lege, s-a instituit o Comisie Specială de Anchetă Criminală, sub preşedinţia Consilierului de Curte de Casaţie, Eugeniu Bănescu, dar cum atribuţiile Comisiei nu erau clar definite, n-a putut întra în funcţiune. Comisia nu era emanaţia puterii judecătoreşti, ci depindea direct de Preşedinţia Consiliului.

Au mai trecut încă zece zile până ce un alt decret-lege, din 3 Octombrie, a adus noi precizări şi a stabilit normele ei de procedură. Abia după apariţia acestui decret, Comisia de Anchetă s-a putut constitui, în 4 Octombrie, şi a început să lucreze.

înfiinţarea Comisiei de Ancheta deschidea o noua problemă: cine să fie dat în judecată? Toţi cei implicaţi în crimele carliste contra legionarilor? Daca am fi aplicat criteriul culpabilităţii cu rigoare, atunci puteam aduce pe banca acuzaţilor câteva mii de persoane. în acest caz, nu ne puteam limita la făptuitorii direcţi ai crimelor, ci trebuia să tragem la răspundere pe complicii lor mari şi mici, care formau o reţea vastă în toată ţara.

Am meditat îndelung asupra acestei chestiuni în aceste zile, când trebuia să se întocmească lista celor ce urmau să fie reţinuţi şi anchetaţi. Am ajuns la concluzia că, din punct de vedere al intereselor Statului, trebuia lichidat trecutul cu cât mai puţine capete căzute. O stare de nesiguranţă prelungită, din cauza numeroaselor procese, ar atârna ca o sabie a lui Damocles asupra vechii clase conducătoare româneşti şi ar avea efecte negative – chiar pentru propria noastră guvernare. Cum urmăream să normalizam viaţa politică a ţării şi chiar să procedăm la alegeri libere, era necesar să adoptam un criteriu restrictiv în fixarea responsabilităţilor. Cercul celor vinovaţi trebuia redus la cea mai concentrată expresie posibilă.

în primul rând, am scos din cauza partidele politice, deşi nu erau fără păcat, căci participaseră, în forme şi grade diferite, la dictatura carlistă, acceptând ideea de lichidare a mişcării, fie prin comisiune, prin oamenii ce i-au pus la dispoziţia Regelui, fie prin omisiune, adică prin aprobarea tacită a abominabilelor crime săvârşite de acest regim.

Am făcut un pas mai departe în aplicarea acestui criteriu restrictiv. Nu am cerut să fie implicaţi în bloc – cum era normal – nici personalul politic de care s-a slujit Regele Carol în diferitele guvernări. Am scos din cauza marea majoritate a miniştrilor carlişti din guvernele crimei, separându-i de acel grup restrâns care deţinea efectiv puterea şi care a ordonat masacrele. în general am urmărit să desprind cadrul politic al tării de uneltele bestiale ale regimului. Am tratat această chestiune în cartea Cazul Iorga- Madgearu, unde cititorul va putea afla expuse pe larg motivele care m-au determinat sa fiu atât de indulgent în acţiunea de pedepsire a celor vinovaţi de asasinarea legionarilor. între altele, spuneam în acea broşură următoarele:

„Regimul carlist, ca orice regim de dictatură, poseda o infrastructură. Din tot aparatul de Stat şi din toată lumea politică, Armand Călinescu selecţionase o echipă de devotaţi, cu care opera contra legionarilor şi contra tuturor acelora care se opuneau dictaturii. Puterile Statului fuseseră smulse din mâna organelor legitime ale ţării şi predate acestei echipe de gangsteri, conduse de Armand Călinescu şi patronată de Rege. Aceasta reţea de asasini avea ramificaţii în justiţie, în armată, în poliţie, în jandarmerie şi în întreg aparatul de Stat. Aceştia reprezentau, cum se spunea pe atunci, „permanenţele Statului”, în realitate era NKVD-ul regimului, care n-avea de dat socoteală decât centrului conspirativ de la Palat. Acest grup era foarte redus, nu trecea de o sută de oameni, dar după indicaţiile lor decidea camarila. Tătărăscu putea deveni ministru sau putea fi concediat, dar structura de bază nu se schimba. Acest grup restrâns de oameni erau animatorii regimului şi executanţii tuturor crimelor. Indivizii ce formau acest grup erau legaţi între ei exclusiv prin setea de putere şi de beneficii materiale. Despre Gabriel Marinescu se spunea că strânsese o avere de milioane de lei din jaf şi crimă. Politica propriu zisă era de resortul Regelui, al lui Urdăreanu, Elena Lupescu şi alţi câţiva”.

„Noi am circumscris responsabilităţile la acest grup de bază al dictaturii carliste. N-am cerut nici capul partidelor, i-am scos din cauză şi pe aceia care au dat girul politic dictaturii, cum au fost consilierii regali, şi am avut generozitatea ca să nu-i implicam în bloc pe toţi acei care au servit ca miniştri sub Carol. Am cerut ca să fie trimis în judecată exclusiv acest grup restrâns de criminali notorii, Bengliu, Gherovici, Argeşeanu, Macoveanu, Dinulescu etc.”

Trebuie să adaug că limitarea acuzaţiei noastre de a da fi daţi în judecată numai principalii vinovaţi nu se datorează vreunei presiuni a Conducătorului Statului. Generalul Antonescu din acea vreme n-ar fi avut nimic împotrivă dacă am fi inclus în lista celor destinaţi a fi arestaţi şi o serie de miniştri ai dictaturii carliste, în afară de cei direct responsabili de organizarea crimelor. Dacă am fi introdus în aceasta lista pe un Petre Andrei, pe-un Mihail Ralea, pe Ghelmegeanu sau Tătărăscu, n-ar fi găsit nimic anormal şi nu s-ar fi opus. Scriam în broşura Cazul Iorga-Madgearu:

„Generalul Antonescu a fost surprins de moderaţia cererilor noastre. El ar fi mers la arestări mult mai numeroase. El vroia să implice în proces şi o parte din cadrul politic al dictaturii. Mă refer la atitudinea lui în aceasta chestiune în primele două luni de regim naţional-legionar. Antonescu de atunci era altul decât Antonescu de mai târziu. Era furios până la isterie contra foştilor demnitari carlişti. Antonescu era un om răzbunător. în vara anului 1940 fusese internat la Mânăstirea Bistriţa şi eliberat cu trei zile înainte de izbucnirea revoluţiei legionare. Când a ajuns Conducător al Statului, fierbea de mânie contra tuturor acelora pe care îi considera responsabili de prigonirea lui”.

***

„în aceasta fază deci, noi n-am avut nevoie să-l împingem pe Antonescu la măsuri contra uneltelor regimului carlist. El era mult mai pornit decât noi. Hotărârile lui erau alimentate de propriile lui suferinţe. Fusese el însuşi ofensat, bruscat, lovit de cei ce i-au asasinat pe camarazii noştri. Rolul meu, la început, a fost mai degrabă să-l temperez. Primele liste de deţineri au fost întocmite de General, Mihai Antonescu şi Rioşeanu. Pe ele figurau Tătărăscu, Ghelmegeanu, Radu Lobey, Eduard Mirto, Eugen Titeanu, Generalii Ilcuş şi ţenescu Florea şi alţi oameni politici care au servit sub dictatură. O parte din aceste liste au fost publicate şi s-a hotărât, ca o primă măsură, să se aplice domiciliul forţat acestor persoane. Cu mare greutate l-am convins pe General să renunţe la cei de mai sus. După ce s-a potolit, m-am îngrijit personal ca să se ridice gărzile de pază de la domiciliul acestora, formate din jandarmi şi legionari”.

Dar cu această delimitare a răspunderilor, operaţia nu era terminată. Ce facem cu agenţii forţei publice, care, ascultând de ordinul Regelui, au participat la execuţii de legionari? Numărul acestora era foarte mare. După un calcul sumar se ridica la aproximativ 500. Ce facem cu ofiţerii de armată, foştii prefecţi de judeţ, ce facem cu ofiţerii din jandarmerie, foşti şefi de legiune de jandarmi, subofiţeri din aceeaşi armă, comisari şi agenţi de politie? îi introducem pe toţi în lotul celor vinovaţi şi procedăm la arestarea lor? Mi-am dat seama că aceste măsuri, perfect justificate, ar produce mari tulburări între militari. Am aplicat şi în acest caz criteriul restrictiv, pentru a cruţa cât mai multe elemente din cadrul armatei. Armata nu trebuia identificată cu crimele fostului regim.

După aceste trieri, acordul final între mine şi Antonescu, referitor la sancţiuni, a luat următorul aspect:

„Pe cei implicaţi în execuţia legionarilor, i-am împărţit în trei categorii:

– prefecţii militari, generali şi colonei, scoşi complet din cauză. Aceştia vor rămâne în armata şi cariera lor nu va avea nimic de suferit. Singurul lucru ce i l-am cerut Generalului a fost să nu-i întrebuinţeze pe aceştia în posturi de mare răspundere;

– şefii de legiuni de jandarmi, maiori şi colonei, comisarii de politie, jandarmii şi agenţii care au executat ordinele de servilism şi fără a fi pus zel în urmărirea legionarilor, nu vor suferi decât sancţiuni administrative, adică vor fi îndepărtaţi din corpul jandarmeresc sau de poliţie;

– lotul marilor vinovaţi, indiferent din ce sector al Statului proveneau, armată, poliţie, jandarmerie, justiţie civilă sau militară, organizaţii politice etc., vor fi arestaţi şi deferiţi justiţiei”.

„în total numărul celor din ultima categorie se ridica la aproximativ o sută, în timp ce numărul celor care au participat efectiv la execuţii era de cca. 500. Să comparăm acum pierderile suferite de noi cu acest număr. Legionarii asasinaţi în timpul dictaturii carliste se apropie de 300 şi nu legionari luaţi la întâmplare, ci elita unei generaţii. Nici nu ne-am lăsat târâţi de pornirea spre răzbunare şi nici n-am căutat o compensaţie a pierderilor noastre pe baza principiului „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.

Tot din motivul de a nu tulbura opinia publică, nu i-am inclus în lista arestărilor pe Iorga şi Argetoianu, deşi aparţineau lotului marilor vinovaţi. Sub guvernul Argetoianu, care a urmat după guvernul Argeşeanu, au fost asasinaţi alţi legionari şi anume aceia ce au fost uitaţi sau nu li s-a putut da de urmă în toiul masacrelor precedente. Iorga era vinovat în cel mai înalt grad, pe aceeaşi treaptă cu Elena Lupescu şi Armand Călinescu, făcând parte din cercul celor care au conspirat la suprimarea Căpitanului.

Dar cu Iorga se punea o problema delicata. „Iorga era… Iorga. Arestarea lui Iorga ar fi făcut o mai mare vâlvă în ţară decât a tuturor celorlalţi oameni politici la un loc. Lumea nu cunoştea îndeajuns ce-a făcut Iorga, la ce crime îngrozitoare a fost părtaş. Păstra încă o imagine idilică a profesorului. De la plecarea lui de la putere trecuseră zece ani şi mizerabila lui guvernare începuse să se uite. înainte de a-l aresta, trebuia organizată contra lui o campanie de presă de câteva luni, pentru a-i dezgropa trecutul politic plin de păcate şi a-i smulge masca onorabilităţii”.

 

5. Colonelul Zăvoianu la Prefectura de Poliţie

în locul de Prefect al Poliţiei Capitalei, Conducătorul Statului îl numise la început pe Generalul Constantin Dona, o aleasă figură de ofiţer român, stimat în cercurile legionare pentru atitudinea lui dreaptă în marele proces al mişcării din Martie 1934. A făcut parte din faimosul complet de judecată al Consiliului de Război din Bucureşti, care, refuzând să se supună atât injoncţiunilor guvernului cât şi ordinelor Palatului, a pronunţat o sentinţă de achitare a Căpitanului şi a fruntaşilor legionari daţi în judecată împreună cu el.

Generalul Dona era un om bine intenţionat, dar nu corespundea grelei misiuni ce incumba Poliţiei în aceste vremuri de tranziţie de la un regim la altul. Nu avea dispoziţia sufletească să procedeze cu toată energia la arestarea asasinilor din timpul dictaturii carliste. Cum problema sancţiunilor era acută pe atunci şi nu mai suferea nici o întârziere, am cerut Generalului Antonescu să-l înlocuiască pe Generalul Dona cu Colonelul Zăvoianu, care avea o altă structură sufletească, fiind înzestrat cu spirit de decizie şi curaj.

E de semnalat faptul că schimbarea de la Prefectura de Poliţie s-a petrecut la scurta vreme după intrarea în funcţie a Comisiei de Anchetă Criminală. Aceasta Comisie s-a constituit şi a început sa lucreze în 4 Octombrie, iar în 5 Octombrie Colonelul Zăvoianu şi-a luat în primire postul de Prefect al Poliţiei Capitalei. Coincidenţa celor două date se datorează unui brusc reviriment de atitudine al Generalului Antonescu în problema sancţiunilor. Până atunci Generalul n-a apăsat pe acceleratorul puterilor de care dispunea, iar ancheta lâncezea, sub direcţia binevoitoare a lui Mihai Antonescu, Ministrul Justiţiei. Trebuie să recunoaştem că numai datorita intervenţiei Generalului s-a trecut la faza de urmărire penală a celor vinovaţi de asasinarea legionarilor.

Cu numirea Colonelului Zăvoianu s-a făcut un pas uriaş înainte pentru tragerea la răspundere a complicilor Regelui Carol în uciderea Căpitanului şi a sutelor de legionari: Colonelul Zăvoianu a primit de la Generalul Antonescu puteri depline în trei chestiuni esenţiale:

1. A fost autorizat ca să procedeze fără întârziere la arestarea preventivă a principalilor vinovaţi din timpul dictaturii carliste, fără să mai aştepte rezultatele Comisiei de Anchetă şi emiterea mandatelor de arestare. Era de presupus că mulţi din cei vinovaţi vor profita de libertatea lor provizorie pentru a dispărea cum s-a întâmplat în unele cazuri.

2. A obţinut ca atât cei aflaţi cu domiciliul forţat cât şi inculpaţii deţinuţi în celulele Prefecturii de Poliţie sa fie încarceraţi în închisoarea militară Jilava.

3. Ca o măsură suplimentara de siguranţă, însuşi Generalul Antonescu i-a cerut Colonelului ca să dubleze paza militară de la Jilava cu o pază legionară, pentru ca nimeni să nu poată fugi, amăgind vreo santinelă.

Deţinuţii au fost ridicaţi din locurile unde se aflau până atunci şi transportaţi la Jilava, unde au fost închişi în Fortul Nr. 13, acelaşi fort care îi avusese de atâtea ori ca oaspeţi pe legionari, în mult chinuita lor viaţă. Foştii călăi au făcut şi ei cunoştinţă acum cu tristeţea şi umezeala acestei închisori, care a servit ca anticameră a morţii pentru mulţi legionari, în timp ce prigonitorii credeau ca au triumfat pe mormintele lor.

Prefectura de Poliţie organiza garda legionară de pază, care se schimba în fiecare zi, la orele nouă seara. Garda se forma din efective legionare externe, procurate de Corpurile Legionare din Capitala, Răzleţi, Muncitori şi Studenţi. Paza generala a închisorii Jilava a rămas tot pe seama militarilor şi numai Fortul Nr. 13, unde erau închişi în 19 celule cei arestaţi, se afla sub supravegherea gărzii legionare.

Evident, pentru a duce la bun sfârşit acţiunea de arestare a celor vinovaţi, Colonelul Zăvoianu nu se putea baza pe vechile cadre poliţieneşti, fiind ele însele implicate, în mare parte, în crimele carliste, dintre care unii comisari se aflau chiar sub stare de arest în subsolul Prefecturii. Nu e de mirare, deci, că a fost nevoie să muncească la Prefectura un mare număr de legionari. Abia după ce a dispus de noul personal, a putut să facă faţă răspunderilor ce i le încredinţase Generalul Antonescu şi propria lui conştiinţă. La schimbarea vechiului personal, Generalul Antonescu nu numai că n-a ridicat nici o obiecţie, dar chiar l-a încurajat şi a aprobat şi fondurile suplimentare necesare pentru plata noilor funcţionari.

Numirea Colonelului Zăvoianu la Prefectura de Poliţie avea şi o alta semnificaţie. Schimbarea se făcuse tocmai în ajunul marii manifestaţii legionare din 6 Octombrie. Era un gest de prietenie cu care Generalul Antonescu saluta această manifestaţie, pentru ca să nu mai existe nici o umbră de neînţelegere între cele două forţe constitutive ale Statului.

Colonelul Zăvoianu a fost cel mai aprig şi mai lucid „răzbunător” al Căpitanului din perioada guvernării noastre. Trăise mult timp lângă Căpitan, îl cunoştea ca puţini legionari şi avea un cult pentru el. îl scăpase pe Căpitan de la moarte în 1934, când era căutat de poliţie, cu ordinul de a fi suprimat. L-a ţinut ascuns în casa lui şi când venise ceasul să se predea, l-a însoţit, împreună cu preotul profesor Grigore Cristescu, până la Consiliul de Război. Asasinarea Căpitanului l-a zguduit adânc şi a rămas cu durere în suflet care nu se mai putea alina decât prin pedepsirea călăilor care l-au strangulat în noaptea de 29-30 Noiembrie 1938.

Ajuns în fruntea Prefecturii de Poliţie, a avut o atitudine implacabilă şi şi-a pus toate forţele sufletului său pentru a-i descoperi şi a-i aduce în faţa justiţiei pe cei vinovaţi de înspăimântătoarea crimă. Această îndatorire i s-a părut a fi misiunea principală a vieţii lui şi cu împlinirea acestei misiuni şi-a încheiat şi propria lui viaţă.

 

6. Două sinucideri

în cursul cercetărilor contra demnitarilor carlişti, s-au petrecut şi două cazuri de sinucidere, care nu au decât o legătură marginală cu ancheta propriu-zisă. Cei ce şi-au pus singuri capăt vieţii au fost Maiorul Teofil Sidorovici şi Profesorul Petre Andrei.

Maiorul Teofil Sidorovici a fost Comandantul organizaţiei oficiale a tineretului român Straja ţării. Om de încredere al Palatului, misiunea ce i s-a încredinţat a fost să scoată tineretul din şcolile secundare de sub influenta Căpitanului şi să-l atragă sub sceptrul Regelui, care luase titlul pompos de „Marele Străjer”. Deşi activitatea educativă a Maiorului Teofil Sidorovici era îndreptată împotriva Legiunii, nimeni nu s-a gândit să-l tragă la răspundere, deoarece, conform criteriului stabilit, nu aparţinea grupului central de asasini, aceia care au executat ordinele sângeroase ordonate de Palat.

Maiorul Sidorovici căzuse sub cercetările altei Comisii. Generalul Antonescu înfiinţase şi o Comisie de Ancheta a bunurilor foştilor demnitari ai ţării, înalţi funcţionari, fie sub guvernarea partidelor, fie sub aceea a guvernării carliste. Preşedintele acestei Comisii era Consilierul de Curte de Casaţie, Petit, un om extraordinar de corect şi scrupulos. Examinând gestiunea de la Straja Tării, Consilierul Petit a găsit o sumă de şase milioane de lei care nu putea fi justificată pe baza actelor, frauda ce i-a trecut-o în sarcina lui Teofil Sidorovici, pentru nereguli în mânuirea banului public, Consilierul Petit a dat dispoziţii Prefectului de Poliţie să-i aplice fostului Comandant alStrăjii ţării domiciliul forţat până ce va apărea în faţa justiţiei. Aşa se face că, în acel moment, Teofil Sidorovici a fost păzit în propria lui casa de agenţi ai Prefecturii de Poliţie, între care se aflau şi legionari. N-a fost bruscat sau ameninţat, ci tratat cu toată deferenţa, în aşteptarea deciziei ce-o va lua Comisia de Anchetă a Bunurilor.

în aceste împrejurări, când se afla în stare de arest domiciliar, Maiorul Sidorovici s-a sinucis în 23 Noiembrie 1940. Comisia Specială de Ancheta a dat un comunicat în care a explicat cazul. Probabil l-a împins la acest act disperat un ultim sentiment de onoare. Era înjositor pentru el, fostul educator al tineretului român, să apară într-un proces acuzat de a-şi fi însuşit bani publici.

Trecând la al doilea caz de sinucidere, al Profesorului Petre Andrei, din toate cercetările făcute chiar în timpul guvernării noastre, rezultă că se datorează bolii de care suferea. Era neurastenic. Petre Andrei fusese profesor universitar la Iaşi şi unul dintre fruntaşii partidului naţional-ţărănesc. Aparţinea aripii stângi a acestui partid, de orientare socialisto-marxistă. Când Regele Carol a suprimat Constituţia în vigoare şi a trecut sub dictatură, Petre Andrei n-a avut nici un scrupul ca să-şi părăsească convingerile lui democratice şi să se ataşeze Palatului. Odată cu el, toţi liderii naţional-ţărănişti de tendinţă marxistă au făcut acelaşi viraj şi au servit ca miniştri în succesivele guverne carliste. Figurile proeminente ale stângii ţărăniste care l-au abandonat pe Maniu şi s-au pus la dispoziţia camarilei au fost Armand Călinescu, Mihail Ralea, Mihail Ghelmegeanu… şi Petre Andrei.

în guvernul Tătărăscu, din care am făcut parte şi eu câteva zile la sfârşitul lui Iunie 1940, Petre Andrei era Ministrul Educaţiei Naţionale, iar eu eram Subsecretar de Stat la acelaşi Departament. S-a purtat prietenos cu mine şi m-am despărţit de el cu o buna impresie.

Petre Andrei n-a fost inclus în lista celor destinaţi a fi trimişi în faţa Comisiei de Anchetă Criminală, nici Ralea şi nici Ghelmegeanu. Fosta stângă naţional-ţărănistă a fost cruţată, căci, conform criteriului adoptat, nu făcea parte din lotul marilor vinovaţi.

Ce s-a petrecut între timp la Iaşi, tocmai când aceste liste se întocmeau la Bucureşti? Poliţia legionară locală a făcut o descindere la domiciliul Profesorului Petre Andrei. Profesorul era cunoscut în cercurile legionare de la Iaşi ca un duşman implacabil al mişcării încă din perioada luptelor studenţeşti, încât tinerii care i-au călcat casa trăiau încă sub proaspăta amintire a camarazilor ucişi în timpul guvernelor carliste, din care făcuse parte şi Petre Andrei. Ei nu veniseră însă în intenţia să-l aresteze sau să-i facă vreun rău, ci doar vroiau să-i examineze hârtiile cu gândul ca vor descoperi ceva compromiţător în sarcina fostului regim. în timp ce legionarii erau ocupaţi cu percheziţia, Profesorul a trecut în altă cameră şi şi-a pus capăt vieţii.

Ne putem imagina ce s-a petrecut în sufletul lui. Crezând că va fi ridicat de acasă, închis şi anchetat pentru participarea lui în guvernele responsabile de asasinarea Căpitanului şi a celorlalţi legionari, sub povara acestei temeri, şi-a pierdut cumpătul şi a recurs la acest act disperat. Dacă n-ar fi avut sistemul nervos zdruncinat şi şi-ar fi păstrat firea, Petre Andrei ar fi trăit încă mulţi ani, iar sub comunişti, spre care înclina prin formaţia lui doctrinară, şi-ar fi reluat cariera politică, acceptând să servească sub o dictatură nouă, ca şi colegul său Ralea.

însăşi data timpurie a morţii lui Petre Andrei, 4 Octombrie, indica cu claritate că este vorba de o întâmplare locală, care n-a fost provocată de la Bucureşti. într-adevăr, abia la 4 Octombrie s-a constituit Comisia de Anchetă Criminală şi au fost întocmite listele cu marii vinovaţi; actul lui Petre Andrei se datora dezechilibrului său nervos, neurastenie în grad înalt, care i-a potenţat complexul de culpabilitate, pana a-l determina să se sinucidă, socotind că nu mai are nici o şansă de salvare. Nici în cazul lui Teofil Sidorovici şi nici în acel al lui Petre Andrei, Legiunea n-a avut nici un amestec. O fatalitate i-a împins pe amândoi să se sinucidă când puteau să trăiască. Generalul Antonescu nici atunci şi nici după expulzarea noastră de la putere, prin lovitura lui de Stat din Ianuarie 1941, n-a încercat să pună în sarcina noastră aceste sinucideri. Faptele erau prea evidente şi prea bine cunoscute ca să le poată capitaliza contra Legiunii.

 

7. „Nu vreau să vărs sânge”

Era pe la începutul lunii Noiembrie, înainte de marea manifestaţie de la Iaşi, când întrând odată în cabinetul Generalului, din primul moment aduce vorba despre cei închişi la Jilava. Când vorbea, nu mă privea în ochi, aşa cum îi era obiceiul, ci pieziş, ca şi cum ar avea ceva pe conştiinţă.

– Domnule Sima, îi voi pedepsi pe ticăloşii care i-au asasinat pe legionari cu toată străşnicia, dar nu vreau să vărs sânge.

– Ce înţelegeţi prin asta, Domnule General?

– Vor fi condamnaţi la pedepse grele, dar nu la pedeapsa capitală. îmi repugnă să vărs sânge.

– Nici eu nu spun, Domnule General, că toţi cei arestaţi să fie condamnaţi la moarte; poate printre ei se mai găsesc şi oameni mai puţin vinovaţi, dar nu putem transforma o excepţie într-un principiu de judecată. Nu trebuie să uităm faptele odioase săvârşite de aceşti nemernici: asasinarea lui Corneliu Codreanu şi a sute de elemente de valoare.

Cum îmi părea că nu l-am putut convinge, am adăugat:

– Domnule General, aţi văzut moderaţia de care am dat dovadă în problema sancţiunilor. N-am cerut tragerea la răspundere a tuturor celor culpabili de crime contra legionarilor. Ci numai a principalilor vinovaţi. De la 500 de persoane implicate în aceste crime, au rămas sa fie trimise în judecată aproximativ 60. Nu urmărim o răzbunare în sens revoluţionar, cu acele vărsări de sânge caracteristice altor ţări, când a fost doborât un regim tiranic, ci m-am limitat la minimum de sancţiuni, impuse de adevăr şi dreptate. Ce vor zice masele legionare când vor afla că principalilor vinovaţi li s-a cruţat viaţa? Oare aceştia au cruţat viaţa atâtor tineri care astăzi ar fi de folos patriei? Nu uitaţi că şi D-voastră eraţi pe punctul să cădeţi victimă acestor asasini. Aduceţi-vă aminte de situaţia din vară!

A mârâit ceva, vădit nemulţumit de atitudinea mea, şi a trecut la alt subiect.

Ce se întâmplase? Cum de Generalul Antonescu, furios până la isterie la început contra fostelor cadre carliste şi dispus fără a clipi din ochi să le aplice pedeapsa capitală, acum bătea în retragere, adoptând criteriul de „a nu vărsa sânge”? Din Octombrie până în Noiembrie, se exercitaseră asupra lui puternice influenţe şi presiuni, pentru a-l determina să salveze viaţa celor închişi la Jilava. Cei aflaţi sub anchetă dispuneau de numeroase legaturi în lumea politică a Capitalei şi, prin familiile lor, au întrat în contact cu anturajul lui Antonescu. Nu trebuie uitat apoi că cei arestaţi dispuneau de mari mijloace materiale, rod al favorurilor de care s-au bucurat din partea regelui Carol, ca răsplată pentru crimele săvârşite, şi cu banii ce-i aveau n-au avut nici o greutate ca să corupă persoanele din cercul intim al Generalului, pentru ca aceştia, la rândul lor, să-l determine să se poarte mai indulgent cu cei închişi la Jilava.

A mai intervenit şi o altă cauză: solidaritatea de corp între militari. Mulţi din cei închişi erau ofiţeri superiori, îl cunoşteau pe Antonescu din timpul când au servit în armată împreună, până ce-au ajuns la cele mai înalte grade. Acest trecut ostăşesc comun lăsase urme în sufletul Conducătorului şi acum îi venea greu să verse sângele foştilor colegi de carieră, deşi recunoştea că s-au făcut vinovaţi de cele mai abominabile crime.

 

8. Cum a lucrat Comisia de Anchetă

în lucrările Comisiei de Anchetă trebuie să distingem două faze. Câtă vreme Conducătorul Statului părea ferm decis să-i pedepsească pe cei vinovaţi, Comisia a arătat aceeaşi energie în cercetările făcute. Au fost şi cazuri când persoane culpabile de crime, neidentificate de legionari, au fost descoperite şi arestate din ordinul Comisiei de Anchetă. Când însă Generalul a dat semne de şovăire, nevrând „să verse sânge”, cum mi-a spus, atunci şi Comisia de Anchetă şi-a schimbat atitudinea. Simţind membrii ei că Generalul vrea să-i ocrotească pe cei acuzaţi, au început şi ei să se poarte circumspect. Tendinţa generală a Comisiei nu mai era din acel moment să facă lumina în chestiunea ce li s-a încredinţat, ci mai degrabă să uşureze soarta celor închişi. în cursul lunii Noiembrie, s-au petrecut o serie de fapte neliniştitoare cu cei închişi la Jilava, care au provocat, revolta legionarilor.

în special doua cazuri scandaloase, când criminalii notorii au fost absolviţi de Comisie de orice acuzaţie, „din lipsă de probe”, au contribuit la tulburarea spiritelor. Sublocotenentul de jandarmi Cinghiţă, care a comandat plutonul de execuţie, de la Vaslui, unde au fost ucişi 31 de legionari, a fost declarat nevinovat de Comisia de Anchetă şi s-a ordonat punerea lui în libertate. Comisarul Davidescu, de la Prefectura de Poliţie, responsabil de numeroase crime săvârşite în beciurile ei, s-a bucurat şi el de un „non lieu”. în ambele cazuri, Colonelul Zăvoianu, Prefectul Politiei Capitalei, a refuzat să dea curs, şi pe bună dreptate, deciziei Comisiei de Anchetă.

Aceste decizii absurde, care ignorau realităţi elementare, au scos în evidenţă viciul de constituire al Comisiei de Anchetă. în completul ei nu figura nici un legionar, deşi a fost creată tocmai pentru a instrui crimele săvârşite contra lor. Era formată din oameni care nu cunoşteau de-aproape întâmplările sângeroase din timpul dictaturii carliste. ştiau că s-au săvârşit anumite crime, dar atât.

ţesătura intimă a prigoanei contra legionarilor le era străina. şi atunci oricâtă bunăvoinţă ar fi avut şi oricât zel ar fi desfăşurat, puteau săvârşi greşeli grave. Legionarii îi cunoşteau pe asasini din propriile lor păţanii. Trăiseră sub teroarea lor, îi văzuseră ucigându-i pe prietenii şi camarazii lor. Unii legionari scăpaseră cu viaţă şi puteau indica cu precizie cine a ucis legionarii de la Vaslui, de la Miercurea Ciuc, de la Râmnicu-Sărat. în mod normal, Comisia de Anchetă ar fi trebuit să colaboreze cu serviciile mişcării la identificarea asasinilor. Nu ştiu dacă aceasta a fost o omisiune voită, sau numai o scăpare din vedere a Generalului. Cert e că dacă Comisia ar fi colaborat strâns cu mişcarea în cursul anchetei, nu ar fi semnat acte de urmărire a unor indivizi prea bine cunoscuţi pentru ferocitatea cu care au executat ordinele camarilei.

Dar amabilităţile Comisiei de Anchetă cu deţinuţii de la Jilava nu se opresc aici. Pe la mijlocul lunii Noiembrie, Prefectura de Poliţie primeşte o adresa din partea Comisiei, prin care se cerea transferarea într-un sanatoriu a Generalilor Bengliu şi Marinescu, pentru motive de boală. Nici acestei dispoziţii nu i s-a dat curs de către Colonelul Zăvoianu. Se urmărea crearea unui sistem fraudulos în relaţiile cu deţinuţii, care să ducă la dezlânarea anchetei şi la subtilizarea progresivă a vinovaţilor.

în acelaşi timp am observat cu îngrijorare o anumita inerţie şi chiar indiferenţă a Conducătorului referitor la proces. Nu se prevăzuse încă nimic, nici ce instanţa ar urma să-i judece pe deţinuţii de la Jilava şi nici data aproximativă a începerii procesului. Tot pe atunci, întrebându-l pe Mihai Antonescu cam cât timp ar mai dura lucrările Comisiei de Anchetă, mi-a răspuns că circa 6-7 luni. El spunea ca trebuie să treacă prin faţa Comisiei toţi foştii prefecţi militari, foştii comandanţi de legiuni de jandarmi şi toţi cei implicaţi într-un mod oarecare în execuţiile legionare. Aceasta însemna convocarea şi audierea a încă câteva sute de persoane. Aşa cum înfăţişa Mihai

Antonescu activitatea Comisiei, părea că depune un zel extraordinar pentru a nu scăpa nici un vinovat nepedepsit. Am fost pur şi simplu speriat.

„L-am avertizat pe Mihai Antonescu că cu aceasta metodă se ajunge la rezultate exact contrarii acelora dorite de noi. Noi urmărim o pacificare grabnică a ţării. Ce vedem însă? Ancheta se prelungeşte, ia proporţii, cuprinde alte şi alte categorii de vinovaţi. Odată cu acţiunea Comisiei de Anchetă, ameninţarea creşte, se generalizează, se extinde asupra tuturor culpabililor, mari şi mici. Noi am convenit ca să nu fie traşi la răspundere decât principalii vinovaţi, dar în afară nu se ştie acest lucru. Cred că a sosit timpul să se specifice intenţiile guvernului: care din acei anchetaţi vor fi chemaţi în fata justiţiei, ce instanţă este prevăzută să-i judece şi cam când ar putea să înceapă procesul. Cu aceste precizări, ar scădea tensiunea brusc în toate sectoarele. Interesul guvernului este de a risipi aceste nedumeriri, de-a face cunoscut cât mai repede până unde se va aplica acţiunea justiţiei, în ce formă şi în ce termen se va aplica. Prelungirea acestei situaţii provoacă nemulţumiri în armată, unde atâţia ofiţeri de carieră, foşti prefecţi sub Carol, se bucură de prietenii şi protecţii puternice” (Tot ce este între semnele citaţiei, este reprodus din cartea Cazul Iorga-Madgearu).

Mihai Antonescu mi-a răspuns că nu poate face nimic până ce Comisia de Anchetă nu-şi încheie lucrările şi îi prezintă dosarul. Mi-a cerut să avem încredere în General.

Argumentul Ministrului de Justiţie nu era valabil. „Existau suficiente dovezi ca să se deschidă acţiune publica contra principalilor vinovaţi, cel mai târziu în Ianuarie. Declaraţiile agenţilor din provincie nu erau esenţiale. Ei nu puteau decât să confirme de 70 de ori că ordinele de execuţie s-au transmis de la Urdăreanu, prin Argeşeanu, Bengliu, Gabriel Marinescu. De altminteri, nimic nu se opunea ca în timp ce s-ar fi desfăşurat procesul principal, Comisia de Anchetă să-şi continue lucrările şi să propună sa fie audiate ca martori persoanele a căror depoziţie putea contribui la lămurirea completului de judecată.

în sfârşit, nu era nici o dificultate ca alţi vinovaţi, descoperiţi ulterior, să fie judecaţi într-un alt lot. Daca ar fi existat bună credinţă din partea lui Antonescu, se putea găsi o „soluţie care să potolească neliniştea din mişcare. Era suficient în acele momente sa se dea un comunicat că procesul va începe în scurt timp.

Antonescienii, prefăcându-se că sunt extrem de interesaţi în descoperirea tuturor vinovaţilor, utilizau tactica temporizării, în speranţa că, prelungindu-se perioada cercetărilor, se va ivi un moment politic favorabil pentru a salva de la moarte chiar şi principalii vinovaţi”.

Aceasta era situaţia în ajunul deshumării Căpitanului. Ancheta se împotmolea în incertitudine şi confuzie, sub presiunea influentelor ce se exercitau asupra Generalului din partea anturajului său. în ţară se crease o tensiune cu dublu efect şi amândouă în dezavantajul nostru: tensiune în armată, în cadrele politice ale fostului regim carlist şi ale partidelor, care nu ştiau până unde se va extinde acţiunea justiţiei şi ce soarta îi aşteaptă şi pe ei, şi nelinişte în rândurile legionarilor, care aveau sentimentul ca sunt frustraţi în aşteptarea lor de a fi traşi la răspundere cei vinovaţi de asasinarea Căpitanului şi a camarazilor lor.

 

 

IV. BăTăLIA ECONOMICă

 

în chestiunea românizării economiei – punctul de controversă al guvernării legionare – noi n-am făcut altceva decât să executam legile şi dispoziţiile emanate de la şeful Statului. Toate măsurile luate în acest domeniu aparţin Generalului Antonescu şi s-au realizat sub autoritatea lui directă.

 

1. Refacerea ţării

Mutilarea teritorială a României a avut urmări dezastruoase şi asupra economiei naţionale. Toate ramurile de producţie au fost zdruncinate. Agricultura lâncezea, bugetul Statului se dezechilibrase, iar sutele de mii de refugiaţi din Basarabia, Bucovina şi Ardealul de Nord apăsau greu în viaţa naţiunii. Comerţul şi industria erau în criză, grav afectate atât de pierderea bogatului hinterland reprezentat de provinciile pierdute, cât şi din cauza neliniştii provocate de schimbarea de regim, a cărui orientare economică nu se cunoştea. Evreii întraseră în panică şi căutau să se desfacă cât mai repede de întreprinderile lor pentru a putea părăsi ţara, în timp ce Germanii, atât cei din Reich cât şi localnicii, vroiau să profite de noua conjunctură politică pentru a acapara cât mai multe bunuri evreieşti.

Dar, deşi titularii departamentelor economice erau străini de mişcare şi, în consecinţă, nu aveam răspunderea directă a acestui sector de guvernare, totuşi Generalul Antonescu, din prima zi a colaborării noastre, a făcut apel la mişcare ca să-l ajutăm în opera de refacere materială a ţării. Nu am fost noi care ne-am îmbulzit să punem mâna pe poziţii economice în domeniul public şi privat, ci Conducătorul Statului ne-a solicitat sprijinul ca să rezolve problemele materiale ale naţiunii. Pentru mişcare ar fi fost mult mai convenabil ca să rămânem un timp oarecare departe de aceste sarcini strivitoare, pentru a-şi putea concentra toate forţele disponibile în politica internă şi externă. Generalul ne-a angajat în economie nu din ataşament pentru idealurile Legiunii, ci pentru că se găsea el însuşi la strâmtoare în acel moment. Un om singur, fără colaboratori loiali, nu putea face faţă enormelor dificultăţi de reorganizare a economiei naţionale. în acea perioadă de tranziţie de la o ţară în ruină la o ţară viabilă nu se cerea numai competenţa specialistului în materie, ci şi spiritul de sacrificiu din partea tuturor cetăţenilor. Exclusiv din dragoste de ţară ne-am angajat alături de General în acţiunea de salvare a patrimoniului fizic al naţiunii.

Apariţia legionarilor în diversele ramuri ale economiei naţionale n-a fost aşadar un privilegiu, o recompensă ce se cuvenea învingătorilor, ci un efort tragic pe care l-am plătit cu împrăştierea forţelor noastre şi apoi cu valul de calomnii ce s-a abătut asupra mişcării după 23 Ianuarie 1941, când am fost trădaţi de Antonescu şi azvârliţi din nou în ilegalitate.

Totuşi s-a îndeplinit şi al doilea miracol, miracolul economic, după cel politic. Graţie energiei legionare, forţele productive ale naţiunii şi-au reluat ritmul creator şi când am fost alungaţi de la putere, am lăsat în urma o ţară prosperă, care a fost apoi în stare să suporte şi lunga campanie din răsărit.

 

2. Ofensiva agricolă

Problema cea mai gravă ce se punea economiei naţionale în momentul când am păşit pragul guvernării, a fost starea îngrijorătoare din agricultură. însămânţările erau întârziate şi dacă nu se luau măsuri energice din vreme, ţara era ameninţată de foamete în vara următoare.

Situaţia se prezenta mai tragică în judeţele de câmpie din Muntenia, Oltenia şi Moldova, de-a lungul Prutului, adică tocmai în acele regiuni cunoscute a fi grânarul României. Au fost mai mulţi factori care au contribuit la această părăginire a ogorului românesc:

1. Marile concentrări din anul 1940 au sustras multe braţe de muncă din aria agriculturii.

2. Lipseau nu numai oamenii, ci şi carele, căruţele, caii din cauza rechiziţiilor militare.

3. Vara fusese ploioasă şi câmpul dospea de apa. ţăranii aşteptau să se usuce pământul ca să poată ieşi cu plugurile. Tot din cauza ploilor, anul 1940 fusese unul din cei mai răi ani agricoli de la război până atunci.

4. ţărănimea era abătută din cauza pierderilor teritoriale. Nu ştia unde se va opri dezastrul şi dacă potopul duşmanilor nu va cotropi şi restul de ţară. Neştiind ce le va aduce ziua de mâine, sclavie sau bejenie, plugarilor nu le venea să iasă la câmp.

5. Recolta de toamnă ajunsese la mai puţin de jumătate din media normală.

Abia trecuseră câteva zile de la formarea guvernului şi mă cheamă Generalul:

– Domnule Sima, situaţia agricola este rea şi mai ales în judeţele care dau cea mai mare recoltă de cereale. Fireşte că am dat ordin ca autorităţile să supravegheze mersul lucrărilor la câmp, încă înainte de formarea guvernului. Dar nu ajunge. Munca trebuie să se facă repede şi intens, căci altminteri riscăm ca anul viitor sa fie un an de foamete. Trebuie să intervină şi legionarii. ştiu că aveţi organizaţii la sate. Să dai şi D-ta dispoziţii, prin Secretariatul Mişcării, ca legionarii să-i îndemne pe ţărani să iasă cât mai repede cu plugurile pe ogoare pentru a pregăti însămânţările.

– Domnule General, problema ce mi-aţi semnalat-o ne preocupă şi pe noi, fiind poate singurii care putem interveni, prompt şi eficace, ca întârzierea muncilor agricole să poată fi recuperată. Legionarii îşi vor face datoria. Vă asigur că situaţia precară din agricultură se va normaliza repede.

în câteva zile au pornit ordinele necesare şi şefii de organizaţii, până în cel mai îndepărtat sat, i-au adunat pe ţărani şi i-au îndemnat să iasă la câmp şi să nu lase nici un petec de pământ necultivat. Am dat dispoziţiei primite de la şeful Statului caracterul unei mari bătălii, destinate să salveze poporul de la o catastrofă alimentară. ţăranii au înţeles şi au pornit voios la muncă. Nu veneau urgisiţii de jandarmi să-i silească, cu baioneta la spate să iasă la câmp, ci proprii lor fraţi, ţărani ca şi ei, constituiţi în cuiburi, îi sfătuiau să aibă milă de ogor. Legionarii care conduceau această bătălie erau gospodari de frunte în sate dând ei înşişi exemplu celorlalţi cu propria lor hărnicie.

Ne-a favorizat şi vremea. După 6 Septembrie n-a mai plouat. Pământul s-a zvântat, păstrând totuşi suficientă umezeală ca seminţele să poată încolţi. Timpul uscat a ţinut până pe la mijlocul lunii Noiembrie, încât programul însămânţărilor a putut fi executat în întregime.

în Consiliul de Miniştri din 4 Decembrie 1940, Generalul Antonescu a putut anunţa cu satisfacţie, pe baza rapoartelor primite de la Ministerul Agriculturii şi de la prefecţi, că însămânţările au atins şi pe alocuri au depăşit suprafeţele prevăzute în planul agricol, iar în cursul Consiliului de Miniştri din 20 Decembrie, comunicatul constată „că însămânţările s-au încheiat la un total de circa 2.400.000 hectare, depăşind în multe părţi ale ţării prevederile planului agricol”.

Recolta anului următor, 1941, care a coincis cu începutul campaniei din răsărit, a fost excepţional de bună, încât a putut asigura atât hrana populaţiei cât şi aprovizionarea frontului. Dar nicăieri nu s-a menţionat de oficialitate că această recoltă îmbelşugată se datorează efortului făcut de zeci de mii de legionari ţărani de pe întreg cuprinsul ţării. A fost o muncă tăcută, anonimă, nerecunoscută decât de bunul Dumnezeu, care s-a revărsat ca o binecuvântare asupra poporului nostru, tocmai în anul încleştării cu fiara bolşevică.

 

3. Evreimea în panică. Ordin de la Sinagogă

Alungarea Regelui Carol de pe tron şi mai ales faptul care a urmat, proclamarea Statului Naţional-Legionar, au azvârlit evreimea în panică. Evenimentele s-au desfăşurat cu atâta repeziciune, încât evreii s-au trezit, aşa-zicând peste noapte, cu o situaţie fundamental diferită de cea precedentă, când ţineau sub control politica României.

Până la 6 Septembrie 1940, evreii fuseseră stăpânii ţarii, cu toate că Regele Carol, silit de împrejurări, a introdus elemente naţionaliste în guvern şi chiar luase anumite măsuri contra lor. „Antisemitismul” Regelui nu-i neliniştea, ştiind că are un caracter tactic şi tranzitoriu. De îndată ce Regele va scăpa de strânsoarea conjuncturii externe, dominată de puterile Axei, le va revoca. După 6 Septembrie, evreii rămăseseră în aer. Elena Lupescu nu mai dirija politica ţării din alcovul ei. Fugise peste hotare, împreună cu Regele urgisit de toata naţia. Nici partidele nu-i puteau ajuta în acel moment, deoarece nu erau la putere. De alta parte, situaţia politică internă evolua spre o colaborare a Generalului Antonescu cu Legiunea, având nevoie de sprijinul mişcării pentru consolidarea poziţiei lui în Stat. Alt motiv de nelinişte pentru evrei. Care va fi soarta lor cu legionarii în guvern? Cine îi va ocroti? Legăturile lor cu Palatul şi cu Preşedinţia erau întrerupte. Fără îndoială în jurul Generalului Antonescu se găseau destule persoane cu influenţă, dispuse să între în solda lor, dar operaţia cerea timp şi pericolul era iminent. în 11 Septembrie 1940, ziarele anunţau că mulţi evrei, din cei bogaţi, din cei ce aveau mari interese în industrie şi comerţ, au părăsit ţara stabilindu-se provizoriu la Atena. Hotelurile sunt pline de cetăţeni români de religie mozaică, în aşteptarea vizei pentru America.

în faţa acestei ameninţări, mai marii sinagogii s-au adunat pentru a elabora o noua strategie de apărare a intereselor lor, adaptată condiţiilor dificile în care se găseau în acel moment. şi erau convinşi pe vremea aceea că schimbarea din România se petrecuse cu ajutorul lui Hitler (o eroare), ceea ce le mărea groaza, crezând că în spatele legionarilor stă umbra ameninţătoare a Führerului.

Situaţia comunităţii evreieşti din România părea fruntaşilor Sinagogii mai mult decât gravă, disperată, din cauza complicităţii lor la actele de guvernare din timpul dictaturii carliste. Pe conştiinţa lor apăsau asasinarea lui Corneliu Codreanu şi apoi masacrele din 21 Septembrie 1939. Deşi evreii nu au participat direct la aceste execuţii, servindu-se de unelte recrutate dintre români, totuşi ţara întreagă ştia cine a stat în spatele lor, cine a instigat la omorul Căpitanului şi al cadrelor legionare: guvernul ocult al evreilor din România, dând curs unor ordine primite de peste hotare, de la centrala iudeo-bolşevică de la Moscova.

Pentru a lămuri termenul întrebuinţat mai sus, pentru evrei asasinarea lui Corneliu Codreanu nu era o problema de conştiinţă, în sens etic. Dimpotrivă, intriga ce le-a reuşit şi care a dus la dispariţia Căpitanului era considerată în forul lor interior un succes al politicii lor milenare. Ceea ce îi apăsa, erau răspunderile legate de această crima. Cum participarea lor nu putea fi negată, le era teamă de consecinţe, de răzbunarea legionarilor, pe care o prevedeau groaznică. Dacă în acele zile de răsturnări revoluţionare, legionarii, excitaţi de amintirea sângelui vărsat contra camarazilor lor, se năpustesc asupra lor, ce se va întâmpla cu ei? Evreii contau pe o reacţie imediata şi fără mila contra lor, din primele zile ale victoriei legionare.

Pogromurile imaginate de evrei nu s-au întâmplat. Au rămas în imaginaţia lor, nu pentru ca n-ar fi fost vinovaţi de crimele săvârşite sub Regele Carol, ci pentru că noi nu gândeam după mentalitatea lor: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Noi eram creştini. Evreii n-au avut nimic de suferit fizic în timpul guvernării legionare. Fireşte, aveam intenţia ca, mai târziu, să propunem Generalule Antonescu o serie de măsuri destinate să slăbească presiunea lor asupra românilor în domeniul economic, unde ei deţineau peste 70 la sută din bogăţiile ţării.

M-am referit la complicitatea lor cu regimul carlist, nu pentru a relua vechile acuzaţii contra evreilor, ci pentru a explica starea lor de spirit după instaurarea Statului Naţional-Legionar. Marii lor şefi şi-au făcut socoteala că, în condiţiile politice create după 6 Septembrie, nu mai este loc pentru ei în România şi cea mai bună soluţie ar fi sa părăsească ţara. Mulţi evrei, de orientare comunistă, mai ales din Moldova, n-au mai aşteptat acest îndemn, ci din primele zile au trecut Prutul, îngroşând rândul acelor conaţionali ai lor care operau din cadrul NKVD contra populaţiei româneşti a Basarabiei.

Mai marii sinagogii le-au mai dat o poruncă: să nu vândă întreprinderile la români, ci să caute cumpărători germani, de preferinţă din Reich. Tranzacţiile să se facă discret, pentru ca atunci când se va auzi în cercurile româneşti că cutare sau cutare întreprindere a trecut în proprietatea germană, actele să fie deja încheiate.

1. Cointeresându-i pe Germani la acapararea proprietăţilor lor, aceştia se vor comporta mai tolerant cu evreii şi vor amâna aplicarea legilor lor rasiale în România.

2. Dat fiind enormul profit ce-l vor realiza Germanii din aceste tranzacţii, la rândul lor, vor face presiuni asupra legionarilor ca să-şi modereze atitudinea faţă de evrei, pentru a nu le tulbura afacerile.

3. Sinagoga vedea şi mai departe lucrurile. în cazul unei victorii aliate, de care ei nu se îndoiau, bunurile vândute nemţilor vor fi mai uşor recuperate, fie ca pradă de război, fie cu alte titluri (despăgubiri, constrângeri etc.), decât dacă ar fi vândute românilor.

4. Mai sperau apoi ca din concurenţa dintre nemţi şi legionari pentru acapararea întreprinderilor şi prăvăliilor evreieşti, să se nască tensiuni între cele două grupe, de care vor profita şi ei într-o formă oarecare.

Conform ordinului primit de la Sinagogă, Evreii, şi în special bogătaşii lor, au început cu febrilitate să se desfacă de bunuri, căutând aproape exclusiv cumpărători germani.

în perspectiva noastră de atunci, nu întra deloc ideea să ne angajăm într-un proces de recuperare a unei părţi din bogăţia acumulată de evrei. Aveam lucruri mult mai importante şi mai urgente de făcut: reorganizarea mişcării şi buna administraţie a ministerelor ce ni s-au încredinţat. Nici nu dispuneam de cadre suficiente pentru a ne substitui evreilor. Problema putea fi amânată. Nici guvernul nu avea această preocupare. în primele mele conversaţii economice cu Antonescu, n-am abordat această chestiune. Pentru simplul motiv ca nu exista. Cine a provocat guvernul să se ocupe de bunurile evreieşti au fost evreii înşişi, care, prin precipitarea lor de a-şi lichida capitalurile ce le deţineau, pentru a emigra, şi exclusiv în profitul Nemţilor, au târât guvernul într-o acţiune neprevăzută în agenda guvernării şi nedorită de noi. Si atunci s-a angajat o cursă între evrei, care căutau cumpărători germani pentru proprietăţile lor, şi guvern, care căuta  frâneze această tendinţă dăunătoare economiei naţionale, pentru a reţine cât mai multe bunuri evreieşti în patrimoniul naţional.

Panica în care au întrat evreii după 6 Septembrie, unită cu directiva primită de la conducerea lor de a-i prefera pe germani la lichidarea avuţiilor lor, au determinat guvernul să ia o serie de măsuri destinate să împiedice o nouă înstrăinare masivă a bunurilor tarii.

 

4. Cazul Galeries LaFayette

Cine n-a cunoscut marele magazin universal „Galeries LaFayette” de pe Calea Victoriei din Bucureşti’? Magazinul a rămas cu acelaşi nume şi sub comunişti, fiind transformat într-o întreprindere a Statului: în 1979 a ars şi în incendiul de acolo au murit sute de oameni. Ei bine, acest magazin merită sa fie menţionat în această lucrare, deoarece tensiunea provocată de tentativa evreilor de a-l vinde nemţilor a jucat un rol important în orientarea politicii economice a Statului Naţional-Legionar. A fost ca o piatră, care, prin greutatea ei, a pus în mişcare măsurile luate de guvern contra „înstrăinării” bunurilor evreieşti.

Proprietarul Galeriilor era un evreu sau un consorţiu evreiesc. La schimbarea regimului, proprietarii, temându-se sa nu piardă averea, s-au decis să se desfacă cât mai repede de întreprindere şi, conform ordinului primit de la Sinagogă, au intrat în tratative cu cumpărătorii germani. Tranzacţia s-a încheiat repede, deoarece evreii erau grăbiţi să pună mâna pe bani şi să părăsească ţara. Semnarea contractului era iminentă. La începutul lui Octombrie, vine la mine Pavel Suru, proprietarul librăriei cu acelaşi nume de pe Calea Victoriei, şi mă informează ca Galeriile sunt pe punctul de a fi vândute unor oameni de afaceri germani. Cum Pavel Suru îi cunoştea pe germanii care voiau sa achiziţioneze magazinul, l-am rugat să-i aducă la Preşedinţie. Stând cu ei de vorba, le-am spus ca n-am nimic împotrivă să intre în posesia întreprinderii, dar i-am sfătuit să-şi caute şi un asociat român, să fie şi capitalul românesc reprezentat într-o proporţie oarecare, pentru ca lumea să nu spună ca sub regim naţionalist noi patronăm trecerea bunurilor evreieşti în mâini străine. Nu mă gândeam la legionari, care nu aveau bani, ci la orice alt român, indiferent de culoarea lui politică, dispus sa investească în această afacere. Am fost surprins de refuzul german. Mi-au comunicat că ei au mandat de la firma lor să cumpere întreprinderea în totalitatea ei.

în acelaşi timp, au sosit la Preşedinţie, alte ştiri alarmante. în afară de Galeries LaFayette, alte întreprinderi evreieşti au intrat în discuţii cu oameni de afaceri germani, pentru a le vinde acestora. Nu ne aflam în faţa unui caz izolat, ci a unui sistem, care, profitând de panica evreilor şi de starea de tranziţie în care se găsea Statul român de la un regim la altul, vroia să transforme economia românească într-o anexă a economiei germane. Trebuie să precizez că invazia de cumpărători germani de la începutul guvernării noastre nu avea nimic de-a face cu vechile acorduri economice încheiate sub Regele Carol. Era un fenomen cu totul nou, care se datora exclusiv schimbării de regim din România.

Eram contrariat nu numai de faptul că abia instalaţi la putere şi cu atâtea probleme pe cap, după ce cu sângele nostru deschisesem drumul Puterilor Axei în sud-estul european, Germanii din Reich nu se gândeau decât la acapararea bunurilor evreieşti, ci şi de refuzul lor de a accepta colaborarea românilor. Vroiau să fie singuri stăpâni pe toate bunurile achiziţionate de la evrei.

„Galeries LaFayette” a fost semnalul ofensivei economice germane, realizată cu scopul să se substituie în România locurilor părăsite în comerţ şi industrie de evrei. Dar şi guvernul s-a sesizat de intenţiile germane şi a reacţionat cu „legea comisarilor de românizare”.

 

5. Legea comisarilor de românizare

Un Consiliu de Miniştri, convocat la începutul lunii Octombrie, s-a ocupat în mod special cu problema bunurilor evreieşti. Tema în discuţie a fost ce măsuri trebuiesc luate pentru ca marile întreprinderi comerciale şi industriale evreieşti să nu sufere o nouă înstrăinare, iar poporul român să piardă şi acest unic prilej pentru a se emancipa economiceşte.

în acest consiliu s-au înfruntat doua teze:

– eu am propus, susţinut de toţi miniştri legionari, ca să se înfiinţeze în cadrul Ministerului Economiei Naţionale, o Comisie de Control a bunurilor evreieşti, destinată să-şi dea avizul în fiecare caz de transfer de proprietate. Nu se va putea încheia nici un act de vânzare fără aprobarea acestei comisii. Comisia va avea minimum trei persoane şi va fi constituită nu numai din specialişti în materie, dar şi din persoane care să reprezinte în acelaşi timp şi o garanţie de onestitate şi corectitudine;

– a doua teză, prezentata de G. Leon, Ministrul Economiei Naţionale, cerea să se creeze instituţia „Comisarii de românizare”, care să fie numiţi la toate întreprinderile evreieşti mari şi mijlocii. Rolul lor ar fi să vegheze atât asupra componentei personalului angajat, pentru a promova elementul etnic românesc, cat şi asupra titlurilor lor de proprietate, pentru a împiedica lezarea intereselor naţionale.

Eu susţineam că infinit mai uşor poate să se exercite controlul asupra întreprinderilor evreieşti printr-un organ central, decât sa se împrăştie acest control pe toată suprafaţa ţării. Si, apoi, e infinit mai uşor să găseşti 3-5 oameni competenţi şi de caracter decât sute de buni administratori, necesari pentru a ocupa locurile comisarilor de românizare. în fiecare caz în parte, în fiecare întreprindere, trebuie sa contăm pe deficienţele umane ale comisarilor, care ar putea anula însăşi intenţia legislatorului.

Mă gândeam în sinea mea şi la faptul ca principalii noştri oponenţi acum, în procesul de românizare al economiei, erau germanii. în alţi termeni şi cu altă autoritate ar trata cu ei aceasta comisie de înalt nivel, ţinând seama şi de interesele lor, decât dacă se vor hârjoni comisarii de românizare cu ei, pentru fiecare afacere în parte.

Dezbaterile au durat mai bine de o oră şi jumătate. Generalul nu se pronunţase încă. Stătea la îndoială să adopte un punct de vedere sau celălalt. Atunci a intervenit Leon cu un argument care l-a determinat pe General să treacă de partea acestuia. în Ardealul de Nord, spunea Leon, guvernul maghiar a numit comisari la toate întreprinderile româneşti, cu scopul evident al lichidării lor. Trebuie să răspundem provocării maghiare, adoptând aceeaşi măsură. Cum în Ardealul liber sunt multe întreprinderi cu capital budapestan, trebuie să procedam la fel, aducându-le sub controlul Statului şi cea mai eficace măsura este tot formula comisarilor de românizare.

Intervenţia lui Leon a fost decisiva. Generalul Antonescu s-a alăturat opiniei lui şi i-a dat dispoziţii ca să întocmească de urgenţă textul legii, pentru a-l semna cat mai repede.

Legea comisarilor de românizare a apărut în Monitorul Oficial din 5 Octombrie 1940 şi a avut următorul conţinut:

Art. 1. „Ministerul Economiei Naţionale poate numi, oricând va socoti necesar, fără motivare, comisari de românizare pe lângă orice întreprindere”.

Art. 2. „Toate actele de gestiune vor fi supuse aprobării prealabile şi nemotivate a comisarului, care supraveghează şi actele de administraţie”.

Art. 3. „Acţiunile la purtător se nominalizează şi se ştampilează în termen de 30 de zile. înscrierea titlurilor în registrele de acţionari se va face numai cu aprobarea comisarului, pe baza de acte de proprietate cu dată certă, anterioară datei de 9 August 1940”.

Art.4. „Acţiunile la purtător se blochează pe data numirii Comisarului, până la nominalizare”.

Din textul legii se vede clar că nu avea în vedere numai întreprinderile evreieşti, ci orice fel de întreprindere, pe lângă care Ministerul Economiei Naţionale „va socoti necesar” să numească comisari de românizare. Deşi originea acestei legi trebuie căutată în tendinţa comunităţii evreieşti de a se desface de bunurile ei în profitul germanilor, din cauza măsurilor luate de guvernul maghiar în teritoriul ocupat, s-a extins aplicarea ei, înglobând orice fel de întreprindere.

Ce s-a obţinut momentan cu această lege a fost blocarea acaparării bunurilor evreieşti de către germani. Dar, cum vom vedea în capitolul următor, legea era defectuos întocmită, încât, până la urma, şi partea ei bună şi pozitivă n-a dat roadele aşteptate.

 

6. Cum s-a aplicat legea

Prin legea comisarilor de românizare s-a pus o frâna acaparării întreprinderilor evreieşti de către germani sau alţi străini de peste hotare, dar mai departe nu s-a prevăzut nimic. Ce urmează după aceea? Procesul economic nu poate fi blocat. S-a pus o stavilă concurenţei germane, dar cum ajung românii în posesia întreprinderilor evreieşti, guvernate de acum înainte de comisarii de românizare? Prin ce mecanism financiar se asigură primatul elementului românesc în economie? Dacă un evreu vrea să-şi vândă întreprinderea sau partea lui sau acţiunile lui, de unde ia românul banii ca să-l poată plăti pe evreu?

Legea nu prevedea nimic şi nici nu a fost completată mai târziu cu vreun instrument de credit, destinat să înlesnească elementului românesc cumpărarea bunurilor evreieşti. Concurenţa germana avea la dispoziţie atât capitaluri lichide cât şi credite din abundenţă. în ţară, numai marile bănci liberale puteau contribui la dezlegarea problemei. Dar, liberalii, deşi au fost stăruitor invitaţi de mine, prin Creţianu, Ministrul Finanţelor, să participe la cumpărarea de întreprinderi evreieşti, au refuzat. Legea comisarilor de românizare a rămas suspendată în aer, ca o clădire începută, dar neterminată.

S-a procedat tot atât de greşit şi în ceea ce priveşte alegerea personalului destinat să devină comisari de românizare. Ceea ce prevăzusem când am cerut un control central, se întâmplase întocmai. S-au numit comisari de românizare fără sa se fi stabilit în prealabil criteriile după care trebuia să se facă aceste numiri. A fi cineva avocat, profesor, medic, funcţionar superior, nu era o indicaţie suficientă că va fi şi un bun administrator al unei întreprinderi. Trebuia şi o oarecare rutină în materie economică, dublată de o corectitudine ireproşabilă, căci nu vor lipsi tentativele de corupţie din partea evreilor.

Trebuie să precizez că numirea comisarilor de românizare era de resortul exclusiv al Ministerului Economiei Naţionale. Toate numirile au fost făcute de Leon şi de urmaşul acestuia, Cancicov. Fapt ce se poate verifica din Monitorul Oficial şi din gazetele timpului. Mişcarea legionară nici prin mine şi nici prin Secretariat nu a avut o răspundere directa. N-am făcut decât o singură intervenţie la Ministerul Economiei Naţionale pentru a fi numit comisar de românizare profesorul Ion Vinţan, la întreprinderea „Petroşani” de pe Valea Jiului, unde s-a descoperit că majoritatea capitalului era budapestan. Pentru acţionarii de la Budapesta au fost ucişi în 1929 muncitorii români!

Cum făcea numirile Ministrul Leon? După influenţele ce se exercitau asupra lui, fără a cunoaşte precis nici identitatea petiţionarului şi nici competenţa persoanelor numite. Au fost şi legionari printre comisarii de românizare, dar au fost mai mulţi dintre acei care au fost simpli simpatizanţi sau prieteni, după cum au fost numiţi şi mulţi care nu aveau nici o legătură cu mişcarea, prin jocul influentelor şi intereselor. Legionarii, în orice caz, au constituit o minoritate.

şi atunci s-a creat o situaţie paradoxală. O lege care, după aparenţe, în judecata publicului, ar fi fost impusă de mişcare, când în realitate nu ne aparţinea, era aplicata de persoane străine de mişcare, de un ministru liberal, care nu făcea altceva decât să se supună influenţelor ce se exercitau asupra lui, la ministerul său, de diverse grupe, între care nu lipseau nici legionarii.

Mai e o chestiune care trebuie lămurită şi care, mai târziu, a devenit un cap de acuzare contra guvernării noastre. Comisarii de românizare erau plătiţi de întreprinderile respective cu 50.000 lei lunar. Suma era mare dacă o comparai cu lefurile celor mai înalţi funcţionari. Un ministru pe vremea aceea nu avea mai mult decât 35.000 de lei. Dar 50.000 nu era exagerat, ţinând seama de faptul că comisarii de românizare, deşi numiţi de Stat, erau funcţionari particulari, aparţineau înaltului personal al întreprinderilor, iar marile întreprinderi ale ţării, evreieşti în special, plăteau directorilor şi membrilor din consiliul de administraţie sume fabuloase. Totuşi, pentru a nu crea situaţii privilegiate în mişcare, am dat o circulară prin care stabileam că toţi funcţionarii publici sau privaţi, care îşi datorează situaţia noului regim, nu pot beneficia din salariul lor de o suma mai mare de 20.000 de lei. Restul trebuiau să-l verse în casieria mişcării.

Mişcarea legionară n-a avut nici un amestec în fixarea retribuţiei comisarilor de românizare. Tot Ministrul Leon este acela care a stabilit acest plafon. Probabil gândindu-se la ceea ce am spus mai înainte, că funcţionarii întreprinderilor private beneficiază de alte norme de salarizare.

 

7. Exorbitante pretenţii germane

Tot în această perioadă, prima jumătate a lunii Octombrie, s-au perindat în audienţă pe la mine o mulţime de oameni de afaceri germani şi emisari la diverse întreprinderi din Reich, care voiau să obţină concesiuni economice în România. Fireşte ca i-am primit cu toată bunăvoinţa, considerându-i şi pe ei un fel de camarazi de ideologie. Dar când i-am ascultat şi am auzit cu ce mandat vin, am rămas înmărmurit de enormitatea pretenţiilor lor. Ei nu vroiau să colaboreze cu românii la refacerea economiei naţionale, ci pur şi simplu, profitând de noua conjunctură, să acapareze principalele izvoare de bogăţie ale ţării.

Ca să înţelegem cum de şi-au îngăduit sa vina la mine cu astfel de propuneri, trebuie să cunoaştem mentalitatea de atunci a oamenilor de afaceri germani. Economia Reichului era stânjenită în acel moment de o serie de restricţii impuse de necesităţile războiului. Nu putea nici exporta din cauza blocusului şi nici nu găseau spaţiu suficient de dezvoltare în Europa aflată sub dominaţia lor. Când România a trecut, după 6 Septembrie, de partea Puterilor Axei, întreprinderile particulare din Reich şi-au îndreptat atenţia spre ţara noastră, considerând ca aici li se deschid debuşeuri promiţătoare. Nu era un teritoriu ocupat de Reich, cu economia devastată şi aservit legilor războiului, ci o ţară de economie liberă, unde puteau face investiţii. România mai avea şi avantajul că deţinătorii de până atunci ai puterii economice, evreii, se pregăteau să abandoneze poziţiile lor din cauza regimului legionar. Acest fapt ar fi creat un gol economic în ţara noastră, în care ar fi putut pătrunde germanii cu uşurinţă, înarmaţi cu experienţa lor industriala şi cu capitalurile lor.

De altă parte, în toamna anului 1940, Reichul se afla în culmea puterii lui militare şi febra victoriilor îi cuprinse şi pe oamenii de afaceri germani. Cine li s-ar fi putut împotrivi? Cu atât mai puţin mişcarea legionară, pe care o considerau un fel de anexă a naţional-socialismului. România li se deschidea ca o arie potenţială de exploatare în Europa, unde întreprinderea privată putea să-şi găsească compensaţii pentru pierderile suferite în alte părţi.

în cursul conversaţiilor avute cu aceşti reprezentanţi ai diferitelor firme germane, am avut prilejul să ascult cele mai stranii şi cele mai absurde proiecte de investiţii germane în economia româneasca, care aveau şi dezavantajul că nu se puteau realiza decât cu aprobarea şi sprijinul Statului. Statul român, în concepţia lor, trebuia să servească drept instrument de execuţie al planurilor lor de acaparare a principalelor ramuri ale economiei naţionale. Să înşir câteva din propunerile ce ni s-au făcut în aceste zile, de care îmi aduc aminte perfect de bine şi pe care le expun fără cea mai mică exagerare:

– unii preopinenţi mi-au cerut – de obicei veneau doi, trei – să se înfiinţeze un monopol al grânelor, instituţie singură îndreptăţită să le cumpere de la producător şi apoi să le comercializeze. Acest monopol să fie încredinţat unui grup financiar german;

– alţii mi-au propus să se acorde firmei ce-o reprezentau monopolul pescăriilor din Dunăre şi Marea Neagră. Direcţia Generală a Pescăriilor Statului trebuia să treacă atribuţiile ei noii societăţi germane ce se va crea;

– o mare librărie de pe Calea Victoriei era râvnită de o firmă de aceeaşi specialitate ca să treacă în proprietatea ei:

– C.A.M. (Casa Autonomă a Monopolurilor) a trezit interesul unui grup care avea fabrici de ţigări în Germania;

– o bătălie grea s-a dat în jurul petrolului, unde germanii nu se mulţumeau cu aprovizionările curente, ci vroiau să ajungă şi în stăpânirea societăţilor petrolifere.

în privinţa monopolurilor pretinse de ei, le-am dat răspunsuri categorice: tot ce aparţine patrimoniului naţional general, cum ar fi grâul, nu poate fi concesionat unor străini. Referitor la întreprinderile particulare ce-i interesau, am repetat declaraţia făcută în cazul Galeries LaFayette: să-şi caute parteneri români cu care să intre în tovărăşie şi vor avea toate înlesnirile.

Trebuie să adaug că oamenii de afaceri germani care au invadat în această epoca România nu erau trimişi direcţi ai guvernului de la Berlin. N-au apărut niciodată însoţiţi de Neubacher sau cu vreo recomandare din partea acestuia. Erau reprezentanţi la diverse întreprinderi particulare, care, din proprie iniţiativă, îşi căutau norocul în România, unde li se deschisese pe neaşteptate un câmp promiţător de investiţie. Ca urmare a acestei situaţii penibile, s-a cerut pe cale oficiala, chiar în timpul guvernării noastre, guvernului german, ca acesta să potolească excesele de zel ale negustorilor din Reich, ceea ce a avut un anumit efect.

Cum aproape toţi emisarii care au luat contact cu mine s-au întors cu mâinile goale din România, s-au plâns cercurilor oficiale de la Berlin de „şovinismul” mişcării legionare, care se opune colaborării cu germanii, absurdelor lor pretenţii, care, dacă ar fi acceptate, elementul românesc ar fi fost exclus în proporţie de 100% din tranzacţiile cu evreii şi sectoarele cele mai importante de producţie ar fi trecut sub controlul german.

 

8. Magazinele evreilor

în timp ce achiziţionarea marilor întreprinderi evreieşti de către germani părea blocată prin legea comisarilor de românizare, cu toate defectele ei, s-a ivit o nouă problema în războiul economic triangular, care privea sutele de magazine aflate în posesia evreilor.

Urmând şi la acest sector sfatul dat de Sinagogă, evreii i-au evitat pe români şi au preferat să vândă germanilor prăvăliile lor. De astă dată erau mai puţin interesaţi germanii din Reich să cumpere micile întreprinderi comerciale ale evreilor, cât mai ales compatrioţii noştri saşi şi şvabi. Minoritatea germană a intrat şi ea în febra achiziţiilor pentru a-şi mări reţeaua comercială de care dispunea.

Veştile ce le primeam din Ardeal şi Banat erau neliniştitoare. La Braşov, la Sibiu, la Timişoara, membri ai grupului etnic german acaparaseră sau erau pe punctul să intre în stăpânirea a numeroase bunuri evreieşti, iar românii rămâneau eternii păcăliţi ai tuturor schimbărilor politice. Prefecţii din aceste regiuni au raportat ce se întâmplă în judeţele lor şi chestiunea a ajuns să se discute în Consiliul de Miniştri, dar fără ca guvernul să ia vreo măsură. Situaţia a rămas în suspensie, până când într-o zi am fost chemat de Generalul Antonescu. Cu o faţă posomorâtă mi-a spus cât este de îngrijorat de acţiunea minorităţii germane. Domnule Sima, după rapoartele prefecţilor, saşii şi şvabii cumpără pe capete case de comerţ evreieşti. Fenomenul a luat proporţii îngrijorătoare. Ar trebui sa intervii D-ta, cu legionarii D-tale.

– Domnule General, mişcarea nu are fonduri decât acelea care se adună din cotizaţii şi care sunt strict necesare pentru administraţia ei. Legionari particulari, deţinători de capitaluri, nu cunosc. Am avut până în primăvară anului 1938 un comerţ înfloritor, pe care ni l-a suprimat Regele Carol, la instigaţia evreilor. Mai avem ceva sume strânse la „Ajutorul Legionar”, dar acestea nu pot fi utilizate decât pentru scopurile pentru care au fost adunate şi anume pentru ajutorarea populaţiei. Aici este nevoie de o acţiune de Stat. Vă rog să dispuneţi să se deschidă credite românilor care vor să cumpere prăvălii evreieşti, indiferent că sunt sau nu legionari.

– Domnule Sima, în acest moment nu pot să blochez sume mari de bani, pentru a crea acest fond. O voi face mai târziu. Până atunci ca o măsură provizorie, întreprindeţi D-voastră ceva, cu mijloacele ce le aveţi.

– Domnule General, singurii bani de care dispunem sunt cei daţi de D-voastră mişcării de la Straja Tării, vreo 60-70 de milioane. Dar aceşti bani sunt destinaţi educaţiei tineretului. Ar fi o deturnare de fonduri. Dar dacă D-voastră ne daţi dezlegare, am putea face ceva cu ei, că o măsura provizorie.

– Bine, Domnule Sima, foloseşte acest fond până ce Statul va interveni cu mijloacele lui…

Aşa s-a făcut că, în urma acestei convorbiri cu şeful Statului şi bazându-mă pe cuvântul lui, am utilizat fondul rămas de la Straja ţării, pentru a-i ajuta pe românii dornici să se angajeze în comerţ, luând locul evreilor în magazinele pe care aceştia le ofereau spre vânzare.

Fondul Straja ţării era administrat de „Patrimoniul Legionar”, instituţie nou creată, sub conducerea inginerului Nicolae Horodniceanu. şef al investiţiilor acestui fond şi ajutor al lui Horodniceanu a fost inginerul Duiliu Sfinţescu, un element priceput în materie, care a realizat o serie de operaţii bancare şi comerciale excelente, în perfectă ordine şi fără a fi bruscaţi posesorii evrei.

Cum procedam? Pe baza cererilor primite de la organizaţiile noastre din provincie, dădeam dispoziţii lui Horodniceanu să deblocheze cutare sau cutare sumă în beneficiul acestor organizaţii. Se transferau sumele în mod global, în cutare sau cutare punct al ţării, 5, 10, 15 sau chiar 20 de milioane de lei, iar repartiţia fondului – diverşilor aspiranţi la prăvăliile evreieşti se făcea sub supravegherea şefilor locali. Bineînţeles că existau români mai înstăriţi şi nu aveau nevoie decât de un împrumut suplimentar. Aşa se explică faptul că s-a putut face faţă nevoilor imediate cu atât de puţini bani. Existau şi resurse locale, iar fondul de la Centru servea ca un fel de credit bancar. Cea mai mare parte a fondului a mers în Ardeal şi Banat, pentru că acolo se dădea bătălia cu concurenţa germană. Inginerul Sfinţescu nu se ocupa de micul comerţ, ci numai de acele transferuri de proprietate care reprezentau un oarecare volum.

Fireşte că ar fi fost mai potrivit să se centralizeze operaţiile la Bucureşti, unde să se examineze fiecare caz în parte, dar timpul nu permitea crearea unei filiere de control a investiţiilor şi rentabilităţii lor.

Mai trebuie observat că nu mişcarea era cea care achiziţiona aceste magazine, pe numele ei, ci persoane particulare, cu ajutor bănesc de la mişcare. Aceşti particulari puteau fi legionari, dar tot aşa de bine putea fi orice român apt pentru comerţ şi cunoscut de organizaţie ca om corect. Desfacerea de prăvălii evreieşti era foarte mare în acea vreme, în luna Octombrie, şi românii căutau şi ei să pună mâna pe ceva, în cadrul modestelor lor posibilităţi.

De îndată ce prăvăliile achiziţionate de la evrei ar fi întrat sub conducerea românească, proprietarii lor români trebuiau să restituie progresiv sumele împrumutate, pentru a fi recuperate de Patrimoniul Legionar. Mai târziu am dat o circulară prin care stabileam că 40 la sută din câştigul magazinelor cumpărate cu ajutorul financiar al mişcării trebuia vărsat în casa mişcării.

Cum era de prevăzut, fondul rămas de la Straja ţării s-a epuizat repede. Cererile de capitaluri erau tot mai mari. I-am comunicat Generalului situaţia. Atunci Colonelul Dragomir, Ministrul Coordonării Economice, a venit cu ideea ca pentru alimentarea fondului destinat cumpărării de prăvălii evreieşti, să se treacă în patrimoniul mişcării toate sumele provenite din diferenţa de preţ a grâului. Tocmai în acel timp se ridicase preţul vagonului de grâu de la 70.000 la 85.000 lei. Toţi angrosiştii de grâu trebuiau sa plătească Statului diferenţa de preţ a cantităţilor avute în depozit. Generalul a aprobat proiectul şi imediat s-a întocmit şi semnat un Jurnal al Consiliului de Miniştri prin care se autoriza transferarea acestei sume în patrimoniului mişcării.

Jurnalul Consiliului de Miniştri a apărut în Monitorul Oficial din 22 Noiembrie 1940:

„Printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri, întocmit de Dl. Ministru Nicolae Dragomir, s-a decis ca fondurile rezultate din diferenţele de preţ prevăzute de articole 8 şi 9 din decretul-lege Nr. 2393 din 1940 vor fi puse la dispoziţia administraţiei Patrimoniului Mişcării Legionare, pe măsura încasărilor efectuate, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 din sus-numitul decret-lege, urmând a fi utilizate pentru lucrări de utilitate socială”.

Expunerea de motive

„D.N. Dragomir, ministrul coordonării, a prezentat Consiliului de Miniştri acest jurnal, cu următoarea expunere de motive:

Mişcarea legionară a luat iniţiativa unor importante lucrări de utilitate socială. în împrejurările de azi, aceasta binevenită iniţiativă caută să fie sprijinită pe toate căile.

Mijloacele obţinute prin contribuţie publică fiind în mod evident insuficiente, ar fi nimerit ca Statul să intervină în sprijinul acestei acţiuni.

în acest scop s-ar putea destina fondul rezultat din diferenţele de preţ stabilite prin decretul-lege Nr. 2393 din 1940, a cărei destinaţie urmează a fi dată de guvern”.

Din motive lesne de înţeles, Jurnalul nu pomeneşte de folosirea acestor sume pentru achiziţii de bunuri evreieşti, dar destinaţia acestor bani a fost cea stabilita în Consiliul de Miniştri, când s-a semnat acest Jurnal.

Sumele obţinute din diferenţa de preţ a grâului au făcut în total alte 70 de milioane de lei şi au fost repartizate organizaţiilor provinciale, precumpănitor în Ardeal şi Banat.

Abia târziu de tot, în luna Decembrie, Banca Naţionala a deschis un credit de 300 de milioane de lei, pentru ajutorarea negustorilor români. Acest credit a fost utilizat în primul rând la întărirea comerţului românesc din Capitală, care se găsea în stare falimentară la venirea noastră şi nu mai putea face faţă concurenţei evreieşti.

în aceste condiţii minore am dat bătălia comerţului românesc sub regimul naţional-legionar. Generalul Antonescu ne-a trimis să luptăm pe frontul economic fără arme şi fără muniţie suficientă, ca soldaţii români în primul război mondial.

Repet că mişcarea legionara nu avea nici un interes în acel moment să-şi angajeze forţele în sectorul economic. La momentul oportun, am fi reluat bătălia comerţului legionar după principiile fixate de Căpitan şi cu experienţa achiziţionată atunci. Succesul întreprinderilor ce le-am creat, de orice natura ar fi fost ele, era asigurat de la început prin enorma masă a cumpărătorilor de care dispuneam. Cu o jumătate de milion de legionari şi cu milioane de simpatizanţi, nimeni n-ar fi putut rezista concurenţei legionare.

Pentru a preîntâmpina abuzuri, ca persoane care au achiziţionat bunuri evreieşti cu titlul particular sa le numească „legionare”, în 16 Noiembrie am dat o circulară prin care interziceam utilizarea numelui Legiunii fără de aprobarea mea directă:

„Nu se poate utiliza numele Mişcării Legionare în comerţ sau industrie fără de aprobare prealabilă.

Nimeni nu are dreptul să utilizeze numele Mişcării Legionare în întreprinderi de comerţ sau industrie, fără aprobarea mea directă.

Calitatea de legionar nu-i acordă dreptul nimănui să-şi intituleze întreprinderea care-i aparţine cu titlul particular drept legionară.

Nici o organizaţie din Capitală sau provincie nu are dreptul să înceapă vreo acţiune în comerţ sau industrie, fără aprobarea mea prealabilă.

Organizaţiile care au început până acum asemenea întreprinderi vor raporta imediat situaţia exactă şi vor cere aprobarea”.

Bucureşti, 16 Noiembrie 1940

HORIA SIMA

Mai târziu, chiar Conducătorul Statului, din această luptă dezinteresată, care s-a dat sub patronajul său, ne-a făcut un cap de acuzaţie, susţinând că ne-am fi repezit la prăvăliile jidoveşti, ca o bandă de tâlhari, luându-le sub ameninţare, pe preţuri mult inferioare valorii lor. Cartea Pe Marginea Prăpastiei sau alte cărţi care s-au inspirat din ea, sunt pline de defăimări şi neadevăruri. Autorii acestor cărţi uită sau nu vor să ia act de un lucru: evreii erau în panică în timpul guvernării noastre şi, sub imperiul panicii, căutau să vândă cat mai repede bunurile ce le aveau. Nu puteau tine la preţ. Era logic ca întreprinderile lor să se vândă sub preţul lor real. Efectul psihologic – e un fenomen cunoscut de când lumea – influenţează asupra preţului. Aceasta acuzaţie cade de la sine.

Marea majoritate a întreprinderilor şi magazinelor evreieşti achiziţionate în timpul guvernării noastre au fost cumpărate în condiţii corecte, prin bună învoire şi prin încheiere de acte. Abia din a doua jumătate a lunii Decembrie s-au produs incidente regretabile. Au fost cazuri de prăvălii luate sub presiune de câtre elemente iresponsabile. Aceasta se datorează stării de nervozitate generală care domnea pe atunci în ţară. Se multiplicau semnele ca Antonescu pregăteşte ceva contra Legiunii. Trebuie apoi avut în vedere că aceste fenomene de dezordine şi anarhie sunt caracteristice oricărei revoluţii şi trebuie să treacă oarecare timp până ce valurile ei se integrează în Stat.

După 23 Ianuarie 1941, evreii au declarat în bloc că toate prăvăliile vândute de ei au fost luate de legionari sub ameninţare. Era suficientă o declaraţie în acest sens ca să li se restituie bunurile. în modul acesta, lotul majoritar al întreprinderilor evreieşti, achiziţionate în condiţii legale, a fost trecut în lotul minoritar, al magazinelor obţinute în anumite localităţi prin presiuni. Generalul Antonescu, deşi cunoştea realitatea, deşi ştia că bătălia economică pentru românizarea bunurilor evreieşti s-a dat sub conducerea lui, a preferat să tacă şi chiar să-şi însuşească aceasta acuzaţie, pentru a se elibera nu numai de orice răspundere, dar şi pentru a face atât pe placul evreilor cât şi al germanilor.

 

9. Un schimb de scrisori cu Generalul

ştirile care veneau din sectorul economic erau din ce în ce mai rele. începeau să lipsească de pe piaţă articole de prima necesitate. Recolta fusese slabă şi se luaseră măsuri pentru limitarea consumului de pâine. Preţurile urcau îngrijorător din cauza speculanţilor care îşi făceau apariţia în astfel de momente.

Mai erau alte simptome, tot atât de neliniştitoare. Atât evreii cât şi oamenii de afaceri ai vechilor partide sabotau refacerea ţării, pentru a pune regimul în dificultate. De altă parte, măsurile luate de General şi de Leon pentru a împiedica o noua înstrăinare a bunurilor ţării erau insuficiente. începuse numirea comisarilor de. românizare, dar ce urma după aceea? Nimeni nu ştia. Comisarii de românizare trebuiau înzestraţi cu mijloacele necesare ca să-şi poată îndeplini mandatul. Ei reprezentau o funcţie provizorie, care nu se putea eterniza. Chestiunea evreiască trebuia tratată nu cu mijloacele primitive ale comisarilor de românizare, ci în cadrul unui plan care să fixeze etapele şi limitele rezolvării ei. Guvernul nu-si fixase poziţia nici faţă de asaltul întreprinzătorilor germani de a acapara cât mai multe bunuri evreieşti, profitând de conjunctura creată de răsturnarea regimului carlist.

în alţi termeni, lipsea o politică economică. Nu ştiam unde mergem. Nu se definise nimic precis în orientarea economică a ţării. Problemele se rezolvau de la caz la caz, dar fără să existe o îndrumare generala. Deşi mişcarea nu avea conducerea directă a economiei naţionale, totuşi fiind co-răspunzătoare la guvernare, am crezut de datoria mea să atrag atenţia Generalului asupra lipsei de coerenţă şi unitate în acest sector. Plecăm de la ideea că Statul trebuie să intervină într-o formă globală în economie, armonizând toate forţele productive. Aveam nevoie de un plan economic, aşa cum se procedase în Italia şi Germania, cu rezultate spectaculare. Aveam nevoie de un plan economic, care să îmbrăţişeze în egală măsură atât industria cât şi agricultura, atât comerţul cât şi schimburile cu străinătatea.

Mă gândeam şi la eventualitatea că România ar putea participa la război. Cu atât mai mult trebuia să ne organizăm resursele economice, pentru a nu suferi lipsuri în interior şi pentru ca armata de pe front să fie hrănită şi echipată. Discuţii parţiale pe această temă am avut cu Generalul, dar fără rezultat. Anomalia în care naviga Statul Naţional-Legionar era următoarea: continuam să ne orientăm după vechiul şablon liberal incompatibil cu vremurile pe care le trăiam atât pe plan european cât şi pe plan intern. Pentru a nu mai exista nici un dubiu asupra concepţiei legionare în materie economică, i-am trimis Generalului o scurtă scrisoare, în care îi expuneam punctul nostru de vedere în organizarea economică a ţării:

Domnule General,

„ştirile care îmi parvin din domeniul economic sunt tot mai alarmante. Lipsă de coeziune şi unitate.

Până când nu va exista un comandament unic în domeniul economic, până atunci lucrurile se vor înrăutăţi până la faliment. E o criza care se apropie zi de zi.

Explicaţia: un regim legionar nu poate să dăinuiască cu o structură economică liberală. Aici e dificultatea: două concepţii, două lumi care se lovesc.

Accentul trebuie să cada pe elementul politic şi în economie, aşa cum a fost şi în Italia şi în Germania.

Trebuie oameni de suflet, dublaţi de tehnicieni. Tehnicianul singur şi cu judecata economica a veacului trecut ne duce la râpă.

Adaptarea la noua structura a Statului trebuie să se facă repede şi energic. Orice zi de întârziere este fatală. E trist că orice vă semnalez în acest domeniu, priviţi cu oarecare neîncredere. Cei din lumea veche chiar dacă sunt sinceri nu pot să facă binele, pentru că nu ştiu să gândească în spiritul economiei dirijate de Stat.

Aici e centrul nevralgic al problemei şi nicăieri în altă parte.

Cu aceleaşi sentimente de devotament, 16 Octombrie 1940”.

HORIA SIMA

Cititorul poate să-şi dea seama că eu puneam în aceasta scrisoare o problemă generală, care privea structura economică a Noii Românii. Care e politica Statului Naţional-Legionar în economie, cum proiectam să se desfăşoare ansamblul producţiei naţionale? Nu se poate guverna pe două linii: în politică să proclamăm Statul Naţional-Legionar, iar în economie să cârpim „pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale”, după nemuritoarea formulă a lui Caragiale, vechea economie.

Am vorbit în această scrisoare de „economia dirijată”, pentru că aceasta era expresia la modă pe atunci, împrumutată din limbajul Statelor revoluţiilor naţionale, economie aplicată cu succes atât în Germania cât şi în Italia, economie bazată în primul rând pe capacitatea de muncă şi creaţie a întregului popor. Economie dirijată presupune însă că factorul politic al Statului dirijează procesul, chiar dacă oamenii de specialitate, străini de mişcare, aplică în concret normele economice fixate de guvern. Esenţial era, deci, să se schimbe concepţia economică, să se treacă de la liberalism, incapabil să organizeze forţele productive ale ţării după dezastrul suferit, la un program coerent şi unitar, De altminteri, însuşi Generalul, chiar înainte de formarea guvernului cu legionarii, dăduse directive ministerului Economiei Naţionale să se introducă raţionalizarea riguroasă a consumului de pâine, de carne, a uleiului şi a săpunurilor, iar paralel să se fixeze preturi mici şi durabile la mărfurile de tip popular, pentru a menţine puterea de cumpărare a claselor de jos. Era un început de gândire dirijată în economie, ceea ce m-a încurajat să-i pun problema într-o formă plenară.

Fireşte, am exagerat în scrisoare vorbind de un faliment apropiat dacă nu se iau măsurile preconizate de mine, dacă nu se întocmeşte un plan şi nu se aplică principiile economiei dirijate. Târâş-grăpiş, economia putea să meargă înainte şi după vechiul calapod, dar în detrimentul maselor populare, cu preţul jecmănirii micilor slujbaşi, a ţăranilor şi muncitorilor. Economia a mers în acest stil şi după îndepărtarea noastră de la putere. Intrând România în război, piaţa n-a suferit, dar nu în urma unor măsuri înţelepte de guvernare, ci pentru că recolta anului 1941 a fost excelentă, graţie efortului legionar, şi pentru că lipsurile ce s-au ivit au putut fi compensate cu producţia din Basarabia şi Transnistria. La Bucureşti şi în marile oraşe se observa chiar un oarecare belşug. Trăiau bine cei ce aveau câştiguri mai bune, dar acest tablou confortabil era plătit cu sărăcia cronică a milioane de suflete, care, în afară de tributul de sânge de pe front, trebuiau să sufere şi vexaţiunile continue ale unui aparat de Stat corupt până în măduva oaselor. De la mare la mic, de la ministru la ultimul jandarm, toţi îşi creau situaţii din exploatarea mizeriei unui întreg popor.

La această scrisoare, în care eu atacam o problema de principiu, Generalul Antonescu mi-a răspuns într-o forma neaşteptat de dură şi fără nici o legătură cu tema tratată de mine. Citind răspunsul Generalului, oricine îşi poate da seama de diferenţa de ton, concepţie şi intenţii.

Domnule Sima,

„Am primit scrisoarea D-voastră prin care mă avertizaţi că vom merge la „faliment”, deoarece am pus la conducerea economică persoane care reprezintă corupţia liberală, atrăgându-mi atenţia că „criza se apropie din zi în zi”, fiindcă nu am pus „accentul pe elementul politic”, cum s-a făcut în Italia şi Germania.

Spre uimirea şi mâhnirea mea, D-voastră îmi spuneţi, cu o brutalitate pe care, dacă o merit în formă şi fond, o las să o judece şi alţii ca „este trist că orice îmi semnalaţi în acest domeniu, privesc cu o oarecare neîncredere”.

Personal însă nu cred că în acest gingaş capitol şi vast domeniu, al economiei, trebuie să primim elemente care nu au fost verificate.

D-voastră aţi vrut să mi-l impuneţi, printre alţii, pe Dl. Manoilescu. V-am spus şi nu mai revin, de ce, cu regret, nu am putut da curs acestei dorinţe.

Mă supun şi în aceasta privinţă la judecata tuturor.

Fiindcă, fără să vă daţi osteneala să vă sprijiniţi pe fapte concrete, după cum ar fi corect, îmi aruncaţi, cu atâta severitate şi uşurinţă, în faţă, răspunderea politică a „falimentului economic”, pe care afirmaţi că-l provoc, sunt dator, nu să mă apăr şi să pun lucrurile la locul lor.

Nu ştiu dacă în Italia şi Germania s-a făcut astfel. Informaţiile mele sunt cu totul altele. Atât revoluţia fascistă, cât şi cea naţional-socialistă, nu numai că nu au dărâmat, ci s-au sprijinit pe economia burgheza. Eu nu pot dărâma şi economia evreiască şi pe cea liberală în acelaşi timp, fiindcă această economie este a burgheziei româneşti .

„Falimentul”, Domnule Sima va veni, dar nu din cauza nepriceperii sau relei credinţe a Generalului Antonescu, ci din cauza faptului că şi în administraţie şi în economie am introdus, la cererea d-tale, elemente care fac ceea ce zilnic semnalează şi Siguranţa şi strigatele de alarma care ne vin din toate părţile.

Doriţi dovezi? Le aveţi în rapoartele serviciilor de informare ale Statului care zilnic semnalează ceea ce se petrece în ţară din cauza nemulţumirilor din ce în ce mai crescânde, provocate nu de greşelile Generalului Antonescu, nici de reaua lui credinţă fată de idealurile legionare, nici de elementele pe care le-a introdus în guvernul său, ca elemente cu experienţă şi ponderatoare.

Când ajungeţi la astfel de acuzaţii grave, este necesar să aprofundaţi mai bine lucrurile.

Sunt patruzeci de ani, Domnule Sima, de când – întemeiat pe cariera mea militară – mi-am dat seama că rostul unui adevărat român este nu de a-şi crea o situaţie personală, ci de a lupta, pentru ca întreaga naţiune să nu se rezeme decât pe caractere, pe competenţă şi pe valori de muncă, iar Statul să nu fie condus decât cu autoritate şi prestigiu.

După o trudă plina de jertfe şi chiar de umilinţe pentru îndeplinirea acestui ţel, am izbutit sa creez în jurul neamului meu o atmosferă de încredere.

N-o spun cu un titlu de închipuire, ci pentru că eu însumi consider această favoare drept o grea servitute a vieţii.

Când la începutul lunii Septembrie am luat, tot prin luptă, răspunderea unei lovituri de Stat, a unei Domnii şi a creării unui nou regim, opinia publică sănătoasa şi masele legionare m-au întovărăşit, cu încrederea lor, sprijinindu-se, pe acest trecut.

De atunci, zilele şi nopţile mele le-am închinat strădaniei de a salva Statul.

Din primul ceas, am solidarizat la aceasta acţiune cu tineretul legionar, socotind că România Mare trebuie zidită în primul rând pe aportul curat şi dinamic al Mişcării Legionare.

De aceea am declarat Statul Naţional-Legionar.

şi cu toate că aveam în acel moment la dispoziţia mea alte personalităţi şi forţe politice, am preferat să pornesc la drum cu Legionarii şi câţiva specialişti aleşi în afară de orice contingenţă politică, pentru că vroiam să-mi asigur o echipă de guvernare omogenă şi unitară, ca să pot salva Statul.

Am întins, astfel, încrederea de care mă bucuram personal, asupra întregii echipe de guvernare.

ţara ne-a dat sprijinul şi încrederea, lăsându-ne să lucrăm.

V-am sprijinit pătrunderea elementelor legionare în toate posturile administrative şi am lăsat Mişcării Legionare toată libertatea de acţiune, în convingerea că, purtată de entuziasm, dar şi de sentimentul răspunderii şi al ordinii, mă va ajuta la construcţia Statului.

Drept orice, D-voastră găsiţi că trebuie să-mi faceţi lecţii de conducere şi organizare şi mă faceţi răspunzător de ce se va întâmpla în ordinea economică, deşi aţi fost în fiecare zi alături de mine şi aţi văzut toate măsurile ce le-am luat şi zbuciumul ce-l pun ca totul să fie executat.

Ordinea economica este frământată, Domnule Sima, pentru alte motive.

Statul este dezmembrat şi secătuit. Neajunsurile evacuării nepregătite şi dezastruoase, a unei treimi din teritoriu, reducerea încasărilor, povara refugiaţilor evacuaţi, dezordinea provocată de predecesori, încurcăturile care decurg din concesiile nechibzuite şi dureroase, care apasă economicul, pe care le-au făcut alţii etc., toate acestea reunite într-un an economic slab, ar fi constituit în împrejurări normale, cauzele unei grave crize. Azi când aceste împrejurări s-au îmbinat cu o schimbare radicală a regimului politic şi reformele severe pentru însănătoşirea vieţii publice, criza economică a căpătat un cuprins mai grav.

Eforturile ce se fac pentru îndreptare sunt lovite şi de sabotajul unora şi de inerţia şi nepriceperea altora, dar şi de atitudinea unora din elementele introduse de guvernarea noastră, la recomandarea D-tale, în economia naţională.

Vreţi, Domnule Sima, cazuri concrete? Vi le voi da!

Ele sunt numeroase. Multe mi-au fost semnalate chiar de unele elemente serioase ale D-tale, care sunt foarte alarmate de ceea se întâmplă şi ce ne aşteaptă dacă continuăm sistemul.

Nu dărâmând, nu lovind în fiecare zi, nu blocând prin măsuri uşuratice activitatea economica a întreprinderilor dărâmate, nu aşa se reface ordinea economica. Cu atât mai mult cu cât această ordine este legată pe planul internaţional de alte elemente, pe care eu trebuie să le ţin în seama şi să le organizez colaborarea cu noi, pentru ca să măresc interesul lor politic pentru ţara noastră, şi deci să asigur şi sprijinul lor.

Astfel fiind şi judecând cu calm, cred că în altă parte trebuiesc văzute cauzele şi mijloacele.

Rezistenţa unora, neîncrederea multora şi insuficienţa elementelor recomandate de D-ta.

Rezistenţa, nedreaptă şi nepatriotică a unora, o putem combate prin pedepsirea sabotajului. şi ştiţi măsurile ce le-am luat în aceasta privinţă.

Dar neîncrederea multora nu poate fi combătuta numai prin represiune.

V-am atras atenţia că în ţară cresc nemulţumirile în privinţa regimului. Că în fiecare zi, de la poliţia numită chiar de D-voastră, primesc informaţii de starea de nemulţumire provocată în ţară de prea desele incidente.

Până şi în armată, care mi-a dat toată încrederea ei – care mi-e scumpă – şi pentru care am făcut şi fac zilnic eforturi de îndreptare şi de ridicare, până şi aici se prinde neîncrederea şi cresc nemulţumirile pentru că legionarii cred că pot aresta şi maltrata ofiţerii.

Este ultima cauză care agravează criza şi îi pregăteşte „falimentul”.

Percheziţii nedrepte, arestări insultătoare în contra ofiţerilor, străini de orice acţiune politica, confiscări de bunuri sau îndemnuri la dezordine, ca acel al Bunei Vestiri, iată ce măreşte neîncrederea.

Izgonirea brutală din unele servicii şi întreprinderi a unora, fiindcă nu au fost legionari, şi imposibilitatea în care sunt puse elemente curate şi întregi, de a ne ajuta, iată ce se adaugă la aceasta neîncredere.

O seamă de experienţe uşuratice, de măsuri de blocare luate de comisari ai D-voastră la întreprinderi; imprudente gesturi, greşeli ale D-lui Ministru de Externe, care, împreună cu actul neuman de brutalitate şi nelegal comis în contra unor supuşi străini la Ploieşti, au creat conflicte internaţionale, care pot expune ţara chiar la un conflict armat.

Zilnic îmi pierd câteva ceasuri, din timpul meu, atât de scurt pentru o muncă creatoare, cu aplanarea incidentelor şi pe plan intern şi pe plan extern.

în fiecare zi aflu de un nou incident, descopăr un nou act de provocare, o nouă dezordine.

Dacă continuăm aşa, Domnule Sima, nu numai ordinea economică, dar tot Regimul Legionar şi Guvernul şi ţara se vor prăbuşi.

în loc de a sprijini efortul pe care îl fac, îmi trimiteţi scrisori prin care îmi aruncaţi – sunt mâhnit să vă repet – răspunderi pe care, cred, nu le am.

Domnule Sima, pentru ultima oară vă spun, de astă dată în scris, fiindcă m-aţi provocat.

în primul rând să ieşim din vag.

Citaţi-mi cazuri şi greşeli concrete ale miniştrilor economiei şi vă voi răspunde. Eu sunt gata să vă dau toate problemele pentru care Generalul Antonescu devine impopular şi regimul economic se agravează. La ele adaug informaţiile Serviciului Secret, care arată că criza şi neîncrederea vin de la forţele unor legionari nepregătiţi şi, mai ales dezorientaţi.

Astfel nu mai merge.

Având răspunderea totală, în fata ţării, a conştiinţei mele, şi a Istoriei, eu trebuie să am întreaga libertate de conducere. Numai astfel, pot da regimului Naţional-Legionar toată forţa întregii Naţiuni, toată încrederea tuturor valorilor Neamului.

Plângeri zilnice din ţara, datorită unor acte de dezordine, frământări secrete de grup şi chestiuni personale, intrigi nepotrivite şi diversiuni de scrisori, fără dovezi, atunci când v-am dat fapte – numai fapte precise – acestea nu mai pot continua.

Eu nu vreau să repet păcatul şi nepriceperea celor ce m-au precedat.

Am făcut Actul de la 6 Septembrie ca să salvez Statul de la prăbuşire, ca să-l scap de anarhie sau de ocupaţie străină. Am făcut aceasta ca o concluzie a trecutului meu de ostaş şi de român. Am făcut-o ca să apăr ţara, nu să o prăbuşesc.

Eu nu pot să-mi leg numele pe care l-am întemeiat, în patruzeci de ani de muncă, pe ordine de răspundere, de o prăbuşire provocată chiar şi dintr-un sincer entuziasm.

Aşadar, vă rog să alegeţi:

Sau vă luaţi singur răspunderea în fata ţării şi a Istoriei, şi conduceţi ţara după conştiinţa şi priceperea D-voastră;

Sau îmi daţi toată libertatea şi toata autoritatea în conducerea ţării, alegerea oamenilor şi perimarea tuturor greşelilor şi tuturor dezordinilor.

Eu îmi iau răspunderea să ridic un regim dacă sunt ascultat; nu pot însă consimţi să fiu prizonierul lui şi să mă prăbuşesc cu el, dacă nu mă urmează.

ştiţi că nu am oameni de căpătuit. Accept orice sugestii de persoane. Trebuie să am libertatea, fără a fi mereu suspectat în a le numi şi înlocui când se vor dovedi a nu fi la înălţime, cu pricepere şi ordine.

La fel am cerut şi pentru conducerea Armatei în 1934 şi în 1938. Nu am fost ascultat şi rezultatul se simte.

Convocaţi-vă prietenii şi hotărâţi! Cu două capete nu se poate duce un corp decât la dezastru.

Aştept răspunsul D-voastră şi vă rog să nu întârzie, fiindcă nu pot paraliza conducerea Statului de aceste neînţelegeri şi a-l expune la ocupare străină, în caz când ele se vor agrava.

Fiţi sigur însă că Generalul Antonescu nu are nevoie de depline puteri şi de deplină libertate în conducere şi acţiune pentru a favoriza elemente plutocratice şi a sugruma Mişcarea Legionară, ci, din, contră, pentru a folosi şi a o ridica pe culmile pe care doreşte sincer să o vadă urcând.

Pentru aceasta am nevoie de autoritate.

Imixtiunea tuturor în numiri şi conducere nu poate duce decât la dezastru.

21 Oct. 1940.

General Ion ANTONESCU

P.S. Vă restitui scrisoarea şi vă rog să vă judecaţi singur, legionăreşte, şi să apreciaţi dacă Generalul Antonescu, după ce a făcut pentru ţară şi pentru noi, merită să fie astfel maltratat”.

Răspunsul Generalului, în afară de faptul că nu examina problema pusă de mine, este un monument de ipocrizie şi cinism. în loc de a răspunde întrebărilor mele, deviază de la subiect, utilizează un sofism bine cunoscut şi în final face responsabila mişcarea de criza economică. Merită să-i acordam un spaţiu mai larg:

1. Generalul se considera bruscat, maltratat, ofensat. Nici prin gând nu mi-a trecut să-i fac vreun reproş Generalului. Am semnalat o stare de fapt şi m-am referit la o chestiune de principiu, un fel de a concepe economia ţării, care privea Statul şi guvernarea noastră comună şi nicidecum persoana Generalului. Conducătorul Statului interpreta intervenţia mea ca o acuzaţie personală, ca o încercare de a-l face răspunzător de criza economică, o necuviinţă „de a-i da lecţii de conducere şi organizare”. Cu aceasta mentalitate atotştiutoare, cu această distanţă olimpică de toţi colaboratorii lui, nu se putea discuta nimic cu el, nu se mai putea trata nici o problemă. Punctul de vedere al mişcării nu putea coincide întotdeauna cu al lui şi era normal să avem poziţii diferite. Atunci, ori de câte ori se ivea o divergenţă de opinii, însemna că-i aducem o ofensă personală? Se pot ivi discuţii contradictorii, şi la urmă, ca rezultat al lor, să se ajungă la o concluzie comună.

2. Generalul făcea o regretabilă sau voită confuzie între economia „liberală” din România, adică acea parte a economiei româneşti care se afla în mâinile burgheziei partidului liberal (circa 30 la sută, căci restul era stăpânit de evrei) şi economia liberală ca sistem, ca principiu, economia de tip capitalist, aşa cum s-a dezvoltat ea în Occident şi o găsim descrisă în orice tratat de economie. Eu mă refeream la concepţia economică, bazata pe liberalismul clasic, şi nu la posesiile partidului liberal. Niciodată nu m-am gândit să-i deposedez pe liberali de avuţiile lor. Dimpotrivă, îi consideram aliaţi împotriva evreilor.

3. Nu m-am referit în scrisoarea mea la titularul Departamentului Economiei Naţionale, Profesorul Leon, şi nicăieri nu se găseşte în scrisoarea mea expresia „corupţia liberala”. Este o pură invenţie a Generalului. Nu era vorba nici de persoane şi nici de liberali, ca deţinători ai capitalului românesc, ci ceream un anumit patronaj al Statului, chemat să dirijeze activitatea economică a ţării în împrejurările grele pe care le trăiam. Dar a dirija, nu înseamnă a se substitui legitimilor proprietari ai mijloacelor de producţie. Nu propuneam schimbarea stăpânilor, ci un sistem eficace de coordonare a întregii vieţi economice a naţiunii. Capitalul şi întreprinderile continuau să rămână în mâna particularilor şi se schimba numai perspectiva sau contextul în care ele lucrau. într-o economie dirijată primează binele comun şi nu interesul devorant al fiecăruia. Plan, organizare, integrarea tuturor activităţilor economice într-un angrenaj general, care să garanteze maximum de bunăstare întregului popor.

4. îl propusesem pe Profesorul Mihail Manoilescu la conducerea Economiei Naţionale, înainte de a fi numit Leon, pentru că era cel mai mare economist al ţării, cu un renume bine stabilit peste hotare, cu lucrări care până astăzi sunt citate ca texte clasice ale gândirii economice contemporane. Manoilescu nu era agreat de cercurile liberale şi aşa se explică şi aversiunea lui Antonescu, deoarece se ciocnise cu liberalii în doua rânduri, în cursul carierei lui politice: în 1926, în timpul guvernării Generalului Averescu, şi în 1931-1932, în timpul guvernării Iorga-Argetoianu.

5. Nici în Italia şi nici în Germania nu se desfiinţase economia privată. Capitalurile au rămas în mâna marii burghezii, dar s-a realizat altceva: o subordonare a intereselor particulare intereselor supreme ale Statului. Toate întreprinderile lucrau în ritmul şi cu restricţiile impuse de Stat, pentru a face faţă boicotului extern cât şi necesităţilor războiului. Eu mă refeream la această convergenţă a tuturor eforturilor unei naţiuni, de la întreprinzător la muncitor, pentru a asigura o economie viabilă. Răspunsul Generalului, în toată scrisoarea lui, cădea în afara problemei. în vremuri de criză, ca acelea pe care le trăiam atunci, Statul nu putea lua o postură neutrală.

6. Pentru a se apăra de „gravele acuzaţii”, pe care eu niciodată nu i le-am adus, Generalul face o incursiune în trecutul său, arătând ce-a făcut el pentru ţară şi ce răspunderi uriaşe apasă pe umerii lui. Toată aceasta peroraţie nu-şi avea locul, era în afară de subiect, pentru că eu niciodată nu i-am contestat meritele lui pentru patrie.

7. „El ne-a adus la putere”. şi noi cât de ingrat ne purtăm cu el! Reaua credinţă este evidentă. Generalul îşi aroga toate meritele acţiunii de la 6 Septembrie şi ignora aportul de sacrificii al mişcării, fără de care n-ar fi existat nici 6 Septembrie şi nici el Conducător al Statului. Mai afirmă că avea la dispoziţie şi alte forţe politice cu care să formeze guvernul, ceea ce este totalmente fals. Nici la 6 Septembrie, nici la 14 Septembrie şi nici în momentul în care scria această scrisoare nu existau în ţară alte forţe politice capabile să-şi asume răspunderea situaţiei. Vechile partide erau mult mai slabe decât mişcarea şi inoportune pentru a întra în guvern în acel moment de politică externa, când ne orientam spre Axă.

8. Răspunderea crizei o azvârle asupra mişcării. Deşi în scrisoarea mea nu se găsea nici o intenţie de a-l învinui pe General de criză, el se apără de această ofensă inexistentă, atacându-ne.

Generalul enumeră o serie de cauze obiective şi reale pentru explicarea crizei: pierderea unei treimi din teritoriul ţării, reducerea încasărilor, povara refugiaţilor etc. Dar adaugă şi un alt factor al crizei, care i se părea cel mai important, dezordinea provocată în economie de legionari:

„Falimentul va veni… din cauza faptului că şi în administraţie şi în economie am introdus, la cererea D-tale, elemente care fac ceea ce zilnic semnalează şi Siguranţa şi strigătele de alarmă care ne vin din toate părţile.

Izgonirea brutală din unele servicii şi întreprinderi a unora, fiindcă nu au fost legionari, şi imposibilitatea în care sunt puse elemente curate şi întregi de a ne ajuta, iată ce se adaugă la această neîncredere.

O seamă de experienţe uşuratice, de măsuri de blocare luate de comisari ai D-voastră la întreprinderi „.

Acuzaţiile Generalului erau nedrepte până la absurd, din următoarele motive:

– mai întâi, în economia naţională, noi nu deţineam decât un loc foarte mic. Toţi miniştrii au fost recrutaţi din afara Legiunii, iar marea majoritate a funcţionarilor superiori care conduceau ministerele economice aparţineau tot cadrelor vechi;

– cât priveşte comisarii de românizare, la care se referă Generalul, că ar fi principalii provocatori ai crizei, nu ne aparţin. Nici legea şi nici numirile ce s-au făcut în virtutea ei;

– în sfârşit, era prea devreme ca să se constate dacă „elementele legionare” care au întrat în economie erau pregătite sau nu. Scrisoarea Generalului poartă data de 21 Octombrie. Numirile erau în curs. Oricine se poate convinge citind presa timpului. în 25 Octombrie, ziarul Buna Vestire „publică o listă numeroasa” de comisari de românizare numiţi de Ministrul Leon, nume ce-mi sunt în marea majoritate, complet necunoscute. Puţini comisari de românizare ajunseseră până atunci să-şi ia posturile în primire. Se poate vedea din presa timpului, câte numiri s-au făcut după aceea. Deci era prematur să se judece activitatea lor. Legea era în faza de aplicare. Trebuia să treacă doua-trei luni pentru a se constata „insuficienta de pregătire” a unor anumite elemente. Generalul se referea la o răspundere pe care noi nu o aveam în acel moment. Nici n-am dorit legea comisarilor şi nici n-am colaborat la aplicarea ei.

9. Incidente de alta natură. Părându-i-se că „dezordinile” economice sunt insuficiente pentru a acuza mişcarea, adaugă incidente de alta natură care, iarăşi, nu au nimic de-a face cu problema ridicată de mine. Eu ceream o reglementare globală a economiei naţionale, iar Generalul răspunde la abuzurile săvârşite de legionari în administraţie şi poliţie.

între aceste incidente, pomeneşte şi de nişte ofiţeri care ar fi fost arestaţi şi maltrataţi. Nu cunosc nici un caz. Probabil Generalul se referea la o serie de ofiţeri arestaţi pentru crimele săvârşite sub regimul carlist, operaţie care era în curs pe vremea aceea. Legionarii, respectuoşi faţă de armată, nu puteau săvârşi astfel de acte.

10. între autorii acestor incidente îl amesteca şi pe Mihail Sturdza, Ministrul de Externe, care ar fi patronat maltratarea unor supuşi englezi pe Valea Prahovei. Este vorba de un grup de agenţi englezi, descoperiţi la Ploieşti de poliţia legionară, după schimbarea regimului. Aceştia au fost trimişi în România ca să prepare azvârlirea în aer a sondelor şi incendierea rafinăriilor de petrol – operaţie pe care ei o pregăteau cu consimţământul Regelui Carol. Toleraţi de organele fostului regim, au fost prinşi cu tot stocul de aparate şi explozive, destinat să scoată din circulaţie pentru multa vreme producţia noastră petrolifera.

11. Ce concluzii trage Generalul din acest rechizitoriu împotriva mişcării? Nu se poate guverna un corp cu doua capete!

„Sau vă luaţi singur răspunderea în fata ţării şi a Istoriei şi conduceţi ţara după conştiinţa şi priceperea D-voastră.

Sau îmi daţi toată libertatea şi toată autoritatea în conducerea ţării, alegerea oamenilor şi reprimarea tuturor greşelilor şi tuturor dezordinilor”.

Era absurdă constatarea Generalului. Nu existau doua comenzi în Stat. Generalul conducea singur Statul. El dispunea de puterea legislativă şi tot el făcea orice numire. Eu nu aveam nici o putere în Stat.

Deci, Generalul ţintea la ceva mai mult şi acesta este tot rostul răspunsului său, complet în afară de problema ridicată de mine: Să fie proclamat şi şeful Legiunii. îl stânjenea faptul că mişcarea avea o altă conducere, consemnata şi în noul Act Constituţional. Ori la aceasta nu puteam consimţi. Nu din ambiţie, ci pentru că Generalul nu avea nici o afinitate spirituală cu mişcarea şi ar fi ruinat acest organism renăscut după nenumărate sacrificii, reducându-l la un instrument al puterii lui. Dacă Generalul Antonescu ar fi avut sufletul Generalului Cantacuzino, care se identificase total cu idealurile Legiunii, se putea face aceasta unificare.

 

10. Al doilea schimb de scrisori

Răspunsul Generalului m-a surprins atât prin violenţa limbajului cât şi prin acuzaţiile adânc nedrepte ce le azvârlea asupra mişcării. Mai avusesem până atunci nepotriviri de vederi cu Generalul, dar întotdeauna se rezolvau pe cale amicală, fără nici o urmă de supărare. Simţeam din răspunsul lui de acum că fusesem prelucrat de cercuri ostile nouă, care începuseră să se grupeze în jurul persoanei lui.

A continua pe acelaşi ton, arătându-i că e nedrept, că acuzaţiile lui, luate bob cu bob, sunt neîntemeiate, ar fi însemnat să măresc tensiunea la maximum. Cum tot rechizitoriul lui contra Legiunii culmina în cererea lui de a fi proclamat şi şeful mişcării, am evitat această chestiune, ca şi cum n-aş fi înţeles despre ce este vorba. Unitatea de comandă în Stat nu era de fapt primejduită, deoarece Generalul deţinea toate pârghiile lui de comandă. Nici o numire şi nici o lege nu se puteau face fără semnătura Conducătorului. Mişcarea era altceva. Ea avea spiritul şi structura ei, pe care Generalul nu le asimilase. El avea o mentalitate cazonă. în mişcare nu e destul sa dai ordine, ca în armată, ci trebuie să te bucuri în prealabil de dragostea legionarilor, singura virtute care garantează executarea lor.

A doua scrisoare a mea, la o săptămână după răspunsul Generalului, avea o semnificaţie mai largă extinzându-se asupra politicii globale a regimului. Am reluat chestiunea economică, dar nu ca subiect principal de discuţie, ci ca una din problemele tratate în ansamblul situaţiei generale.

Ce constatăm în decursul scurtei noastre guvernări, când abia trecuse o lună de zile de la intrarea noastră în ministere? înainte de formarea guvernului, i-am oferit Generalului, cum am scris în prima parte a lucrării, alternativa să facem alegeri libere, cu participarea tuturor partidelor, propunere pe care i-am repetat-o mai târziu şi care a fost motivul principal al convocării marii manifestaţii legionare de la 6 Octombrie, al cărei obiectiv era tocmai să demonstreze popularitatea mişcării. Generalul a preferat să rămână în cadrul deplinelor puteri primite la 6 Septembrie 1940, de la Regele Mihai, şi a refuzat soluţia alegerilor. Abia după ce Generalul s-a decis să păstreze deplinelor puteri, fără consultarea poporului, am cerut, pentru realizarea colaborării noastre, ca mişcarea să fie proclamată organ unic de guvernare, ceea ce s-a şi înfăptuit prin Actul Constituţional de la 14 Septembrie 1940.

Ei bine, între timp ce am constatat? Chiar Generalul nu respecta clauzele Decretului-Lege din 14 Septembrie şi, pe sub mână, încuraja celelalte formaţiuni politice să ţină întruniri şi să se organizeze! Acest procedeu neloial contravenea Actului Constituţional, pe care Generalul îl semnase. Nimic nu-l silise la aceasta soluţie. Mişcării nu-i era teamă de celelalte partide şi bucuros s-ar fi înfruntat cu ele într-o competiţie electorală, dar de vreme ce însuşi Generalul a optat pentru regimul autoritar, trebuia să se ţină de el, trebuia să fie consecvent cu propria lui iscălitură.

A doua scrisoare a mea a fost determinată de informaţiile ce le primisem din diferite puncte ale ţării că partidele începuseră să se mişte, încurajate chiar din cabinetul Generalului şi cu aprobarea lui tacită. Pentru a lămuri această stranie situaţie a politicii regimului, i-am trimis Generalului a doua scrisoare, care avea următorul conţinut:

Domnule General,

„Vă mărturisesc că intenţia mea este ca astăzi să lichidăm definitiv orice urmă de neînţelegere şi să păţim pe un drum limpede şi istoric.

Toata neînţelegerea, Domnule General, provine de la spirit, de la o concepţie, de la o atmosferă sufletească şi nu de la oameni. Regimul legionar cere guvernare în spirit legionar, guvernare totalitară. Guvernare totalitară înseamnă monopolul politic al unei mişcări, aceea care a biruit, exclusivitate daca vreţi: aşa e în Italia, aşa e în Germania. Cine îndrăzneşte, trebuie să fie sancţionat. Pentru că acest lucru este un atribuit fundamental al Statelor totalitare.

La noi se constată exact contrariul. Nu numai că vechile partide asasine ale tineretului, odioase în faţa opiniei publice şi răspunzătoare de dezastrul actual al ţării, nu sunt puse la index, dar sunt încurajate şi, în taină, îndemnate să se reorganizeze.

Cui foloseşte? Căci Generalul Antonescu nu poate să-i folosească să se organizeze nemernicia societăţii omeneşti, care a complotat permanent contra vieţii lui! în al doilea rând, e o violentă încălcare a decretului-lege, prin care s-a instaurat regimul legionar. în al treilea rând, orice încurajare a lor înseamnă pierderea încrederii în Axă, care se sprijină aici în România, exclusiv pe cuvântul de ostaş al Generalului Antonescu şi pe mişcarea legionară.

Tot regimul legionar presupune presa dirijată. Presa dirijată înseamnă că nimic nu poate să apară, ceea ce ar veni în contradicţie cu regimul instaurat şi suprimarea a tot ce a fost excrescenţă şi ticăloşie a vechiului regim. Ce se constată? Ziarele de şantaj ca Porunca Vremii continuă să apară. Ziare comunizante ca Timpul etc. Ceea ce este mai grav, este că li se permite să scrie despre întrunirea diferitelor grupări, cum sunt cuziştii, care să afirme „expectativa lor binevoitoare”. Acestea sunt semne de slăbiciune intolerabile. Oamenii complet descalificaţi azi au devenit insolenţi şi atacă regimul în văzul tuturor.

în al patrulea rând, regim legionar înseamnă economie dirijată, total opusă economiei vechi liberale. Cine să realizeze aceasta? Oamenii vechilor partide? Specialiştii care trăiesc în contact permanent cu bancherii şi vechii oameni politici şi care primesc ordine de la aceste oficine? Toate ordinele şi dispoziţiile D-voastră rămân neîndeplinite, Domnule General, în acest domeniu.

Aici situaţia este aşa de alarmantă, că dacă nu se intervine în câteva săptămâni, prăbuşirea este inevitabilă. Lumea veche opune rezistenţă formidabilă, lumea nouă ar vrea să lucreze, să stabilească o noua ordine, dar este oprită.

Cui aparţine răspunderea? D-voastră în toate ocaziile, o aruncaţi pe legionari. Ca şi cum cele câteva ilegalităţi ar fi decisive şi aceste făcute, în cele mai multe cazuri, de perfectă buna credinţă.

Răspunderea aparţine:

1. Guvernului;

2 D-voastră;

3. Mişcării Legionare.

Alături de D-voastră se consumă în această guvernare o mişcare cu un trecut glorios, cum puţine ţări au avut.

Să presupunem că vin reclamaţii contra legionarilor. Cazurile, evident, trebuiesc cercetate. Dar D-voastră sunteţi în fruntea Statului legionar ca să-i apăraţi în primul rând pe legionari, pentru că ei susţin osatura noului Stat.

în loc de aceasta, alarmă nejustificată şi toate reclamaţiile luate în considerare. Constat că toţi oamenii aceştia din lumea veche găsesc o largă înţelegere în sufletul D-voastră, pe care îl speculează aceşti nemernici în detrimentul regimului.

Domnule General,

Să nu uitaţi că este regim legionar, că legionarii au întâietate, că ei trebuie ascultaţi mai întâi şi asupra lor să se îndrepte grija D-voastră părintească. Aceştia au fost loviţi de 2 ani şi iarăşi ei să sufere? Constatările mele finale sunt următoarele:

l. Un mare asalt al lumii vechi, al plutocraţiei şi iudeo-masoneriei, ca să vă infiltreze idei şi oameni străini de spiritul legionar.

2. Oamenii aceştia speculează bunătatea şi spiritul de dreptate al D-voastră.

3. D-voastră sunteţi însufleţit de cele mai bune intenţii care sunt contracarate de influenţe nefaste.

4. Mulţi dintre aşa zişii prieteni ai D-voastră vă fac cel mai cumplit rău, săpând treptat şi metodic raporturile de încredere cu mişcarea legionară.

5. Singurii sprijinitori leali şi sinceri ai Generalului Antonescu sunt legionarii.

6. Numai cu legionarii, Generalul Antonescu poate să ducă ţara spre un destin mare.

7. Generalul Antonescu are în faţă cel mai mare moment din viaţa vreunui om de Stat.

8. Generalul Antonescu, dacă vrea să meargă la biruinţă, trebuie să conducă ţara în spirit legionar şi cu legionari.

9. Mişcarea Legionară nu se poate retrage de la cârma ţării, pentru că ea a venit cu D-voastră, biruind o lume veche. Duhul ei ne depăşeşte pe toţi. El trebuie sa se împlinească.

10. Orice împiedecare a revoluţiei legionare este fatala ţării.

11. De aceea vă implorăm să mergem înainte pe drumul Căpitanului, să ne daţi libertatea să ne realizam programul legionar, care încă nu a început, pentru că noi până acum am fost prizonieri ai propriului nostru Guvern, situaţie pe care am suportat-o numai din dragoste şi respect faţă de D-voastră.

Vreau lucrul acesta, pentru că răspunderea cade nu numai asupra D-voastră şi a mea, ci asupra întregii mişcări legionare, cu toţi martirii ei şi cu toţi anii de suferinţe.

Cu aceleaşi sentimente de devotament,

(Horia Sima)

Bucureşti 28 Octombrie 1940″

Textul scrisorii mele are nevoie de câteva explicaţii. De astă dată mă ridicam peste chestiunea economică şi puneam o problemă de ordin general: al spiritului în care trebuie să funcţioneze regimul legionar. Dacă mişcarea a fost proclamată organ politic al Statului, atunci alături de ea nu se mai pot manifesta alte formaţiuni. Generalul însuşi optase pentru aceasta formulă.

în cursul scrisorii mele, am folosit de câteva ori termenul „totalitar”. Trebuie lămurit ce înţelegeam eu la vremea aceea prin această vocabulă. Termenul era la modă pe atunci, ca şi „economia dirijată”, şi întrase în limbajul tuturor mişcărilor naţionaliste din Europa. Dar există diverse specii de totalitarism. Totalitarism, în sensul pur al cuvântului, dus până la ultimele consecinţe, până la anihilarea persoanei umane, nu există decât în Rusia bolşevică, unde sistemul marxist invadează şi sfera vieţii individuale. în Germania naţional-socialistă, totalitarismul a acaparat Statul, dar nu a violentat sfera familiei şi a individului. în Italia, nici cel puţin Statul nu a ajuns la gradul de perfecţiune totalitar din Germania. Mussolini a fost mai degrabă şeful unui regim paternalist, asemănător cu dictatura benevolă a lui Franco. Eu mă refeream la exclusivitatea mişcării de a se afirma în Stat şi nimic mai mult, fără a ne atinge de viaţa particulară a oamenilor, de proprietatea privată şi de activitatea culturală a naţiunii. De fapt, regimul legionar nu s-a impus cu forţa naţiunii, ci a fost săltat la putere de naţiune printr-o adeziune quasi-unanimă. Daca s-ar fi făcut alegeri, aşa cum am propus eu, ieşeam din ele cu majorităţi zdrobitoare, aproape de unanimitate. Se produsese un fenomen de ecumenicitate naţională, cum spune Căpitanul.

îi atrăgeam atenţia Generalului că reorganizarea partidelor este o „violentă încălcare a decretului-lege, prin care s-a instaurat Statul naţional-legionar”. Mai târziu, Generalul Antonescu şi-a însuşit punctul meu de vedere şi în 13 Noiembrie 1940 a semnat un decret de reprimare a întrunirilor şi manifestaţiilor cu caracter politic potrivnice prevederilor decretului-lege Nr. 3151 din 14 Septembrie 1940. Eu nu-i cerusem să meargă atât de departe, ci doar să nu încurajeze de la Preşedinţie, direct sau indirect reluarea activităţii politice a partidelor.

Mă refeream apoi la presa care funcţiona sub cenzură. Aceeaşi inconsecvenţă. Aceleaşi fenomene. Dacă e cenzură şi asta nu am vrut-o noi, ci Generalul, atunci nu se pot tolera manifestaţii care contravin ordinii existente.

Reluând apoi tema economiei dirijate, arătam că oamenii vechiului regim nu pot organiza economia naţională în stilul cerut de noile împrejurări.

în concluzie, în politică, în presă, în economie, se creaseră situaţii contradictorii, care ameninţau stabilitatea regimului.

Trecând la chestiunea „dezordinilor” provocate de legionari, am arătat că originea crizei nu trebuie căutată în ele, ci în contradicţiile interne ale regimului, care se manifestau pe toate planurile. I-am adus aminte Generalului de uşurinţa cu care el ia în considerare toate reclamaţiile ce ajung la el, fără să dea suficientă atenţie izvorului de unde vin şi intenţiilor cu care este bombardat zi de zi cu aceste reclamaţii.

„Constat că toţi oamenii aceştia din lumea veche găsesc o largă înţelegere în sufletul D-voastră, pe care îl speculează aceşti nemernici în detrimentul regimului”.

în partea a doua a scrisorii făceam un patetic apel la înţelegerea sufleteasca a Generalului, de ostaş şi patriot, că să-şi îndrepte grija părintească în primul rând către legionari, care au suferit o crâncenă prigoană timp de doi ani.

Nu întârzie nici răspunsul Generalului, care, trebuie recunoscut, este ceva mai ponderat decât în prima scrisoare:

Domnule Sima,

Nu este timp de polemică între D-ta şi mine. Dacă continuăm, raporturile dintre noi, dintre mine şi Mişcare, se vor înrăutăţi.

De această situaţie vor profita duşmanii şi vor pierde ţara, Legiunea şi noi doi.

Conştient de această perspectivă, nu voi aluneca, în ceea ce mă priveşte, pe această pantă.

Incontestabil că s-au făcut şi se fac greşeli.

Sunt inerente moştenirii ce am primit, schimbărilor radicale ce au survenit, într-un ritm ameţitor, imposibilităţi în care ne-am găsit şi eu şi D-voastră, în a ne căuta şi pregăti cadrele, în a înfăptui colaborarea şi programul şi în a realiza sudura, atât de indispensabilă unei bune conduceri între D-voastră şi mine.

întrebarea ceasului de faţă nu este cine sunt vinovaţii, ci ce facem?

Continuăm cu metodele de până acum, ori ne oprim?

Dacă continuăm, dezastrul este inevitabil. Nu se poate ca un corp să meargă cu două capete.

Un organism politic, social şi economic trebuie să asculte de o singură conducere.

Aveţi teama, o simt, că Generalul Antonescu vrea să salveze vechile concepţii, încearcă să-i acopere pe marii vinovaţi.

Profundă eroare şi nemeritată ofensă.

Generalul Antonescu vrea ceea ce vreţi şi D-voastră. însă cu altă metodă şi în ritmul pe care-l reclamă înţelepciunea.

Nu se poate dărâma totul într-o zi.

Trebuie sistem, trebuie succesiune în eforturi.

Trebuie dărâmat şi reclădit pe compartimente.

Trebuie armonie în gesturi. Cum totul se înlănţuieşte într-un organism viu, trebuie aprofundată orice problemă, înainte de a se trece la acţiune.

Altfel, toată clădirea se dărâma peste noi.

Generalul Antonescu este legat pe viaţă şi pe moarte cu D-voastră.

Generalul Antonescu va realiza tot ce inima D-voastră tânără doreşte, ceea ce sufletul D-voastră de buni şi mari români visează. Inima lui bate la unison cu a D-voastră, sufletul lui simte şi doreşte la fel cu al D-voastră.

Mintea şi energia lui sunt total puse în serviciul ţării, deci şi al D-voastră.

Dar, Generalul Antonescu vrea să dărâme şi să reclădească cu experienţa omului matur, care cunoaşte, a trăit şi a meditat catastrofe sociale, militare şi politice şi la noi şi la alţii şi astăzi şi în toate timpurile.

Daca sunt: două politici în Stat; doua justiţii; două concepţii şi două conduceri politice şi economice; dacă toţi se amestecă, dacă toţi ordonă şi intervin – când vor şi cum vor -, prăbuşirea, în circumstanţe interne şi externe în care se găseşte ţara, va veni vertiginos.

Trebuie unitate în conducere.

Nu se poate doi şefi de orchestră să conducă în acelaşi timp aceeaşi orchestră. în primul rând, trebuie separată guvernarea de partid.

Trebuie ca atât guvernul, cât şi partidul sa aibă încredere totală şi să asculte în toate de acelaşi om. Astăzi una hotărăsc şi alta se încearcă, de elemente fără răspundere, să se impună, de multe ori cu brutalitate, şefilor de autorităţi responsabili faţă de mine şi faţă de lege.

Am acceptat tot ce mi-aţi cerut la guvernare.

Am primit pe cine aţi vrut.

Trebuie să se ştie că toţi cei numiţi au datoria să se încadreze într-o singură lege, ca disciplină şi ca norme: aceea a Statului.

Ei trebuie să asculte şi să execute.

Ei nu pot impune şefilor lor metode şi atitudini. Pot însă sugera, ca orice subaltern, orice idee bună.

Cu sistemul care tinde să se generalizeze, anarhizăm aparatul de Stat.

Nu întru în precizii. Nu este timp. Cunoaşteţi însă destule cazuri. Cunosc şi eu foarte multe.

Nu uitaţi că s-au strecurat intenţionat în regim şi aparatul economic elemente vârâte ca să ne încurce. Până la purificarea Legiunii, ele pot face ravagii mari.

Generalul Antonescu nu poate lăsa să-i cadă victima lor şi el, şi Legiunea şi ţara.

în consecinţă, ce vă cere Generalul Antonescu în interesul ţării şi în interesul D-voastră?

El vă cere să declaraţi:

a) Că, conform I.D. Nr… care este actul unic şi de bază al constituirii politice a Statului Român, Generalul Antonescu este şeful Regimului Legionar şi şeful Guvernului.

Având această dublă calitate, se înţelege de la sine că şi Guvernul şi Regimul ascultă de Generalul Antonescu.

b) Că este separaţie şi nu imixtiune între partid şi guvern;

c) Că liniile principale de guvernare se hotărăsc în forurile politice conducătoare ale Regimului Antonescu, care hotărăşte în ultimă instanţă în privinţa dezideratelor, succesiunii şi ritmul aplicării lor;

d) Că, plecând de la liniile mari directoare stabilite cum am arătat mai sus, guvernul având răspunderea totală, trebuie să aibă şi libertatea totală de guvernare;

e) Persoanele de toate categoriile, din Legiune, care sunt indicate, prin pricepere, puterea lor de muncă şi trecutul lor onest şi curat, să ocupe locuri în administraţiile publice de orice categorie, să fie desemnate numai de forul de conducere politică al Regimului Legionar, şi să-mi fie prezentate în scris mie, pentru răspunderi, numai prin Dl. Horia Sima, care este şi rămâne, sub Direcţia supremă a Generalului Antonescu, Comandantul Mişcării Legionare.

în consecinţă, este singurul în drept să prezinte Generalului Antonescu şi deziderate politice şi economice şi recomandări de persoane pentru completarea şi purificarea Aparatului de Stat, de sus şi până jos.

f) Că odată pe săptămână sau de două ori pe lună, Generalul Antonescu va prezida Forul de Conducere Politică al Regimului.

Cu aceasta ocazie, se vor discuta toate problemele care privesc şi acţiunea Regimului şi aceea a Guvernului, pentru a face şi acordul perfect şi sudură totală între Guvern şi Regim, între Generalul Antonescu şi D-voastră”.

Analizând a doua scrisoare a Generalului, constatăm un amestec de idei rezonabile şi de atacuri tot atât de nedrepte contra Legiunii. Dar tema centrală rămâne aceeaşi: vrea să smulgă şi şefia Legiunii, într-o formă mai voalată, mai puţin directă.

I. Generatul recunoaşte că greşelile sunt inerente grelei moşteniri ce-am primit-o. Că n-am avut timpul necesar ca să se pregătească programul, cadrele şi colaborarea. în sfârşit, un adevăr. Ceea ce i-am spus de atâtea ori. O revoluţie biruitoare, mai ales după teribilele pierderi suferite, nu poate „stante pede” să se încadreze „fără murmur şi şovăire” în ordinea de Stat.

II. Introducerea pare mai degrabă o „captotio benevolentiae”, căci revine la atac pe chestiunea conducerii. „Nu se poate ca un corp să meargă cu două capete”. Trebuie să se ajungă la o unitate de comandă.

III. Ca să nu mai opunem rezistenţă la cererea lui, afirmă că „el vrea ceea ce vrea Legiunea”.

„Este o profundă eroare şi nemeritată ofensă că Generalul Antonescu vrea să salveze vechile concepţii, încearcă să-i acopere pe marii vinovaţi”.

IV. Ceea ce îl deosebeşte de mişcare este numai ritmul de lucru. El are un sistem, el reclama o succesiune de forturi. „Nu se poate dărâma totul într-o zi”.

Generalul Antonescu vrea să reclădească „cu experienţa omului matur, care cunoaşte, a trăit şi a meditat profund şi îndelungat asupra cauzelor care au provocat marile catastrofe sociale, politice şi militare”.

Generalul nu spunea nimic nou. Acesta era şi modul nostru de a gândi. şi noi vroiam acelaşi lucru: să ieşim din improvizaţie, să începem să elaboram un plan de guvernare, care să fixeze poziţia regimului în toate compartimentele. Rolul primei mele scrisori tocmai acesta era: în economie să trasam liniile mari ale desfăşurării ei.

V. Reia vechile acuzaţii:

– că ar exista doua poliţii (uitase că poliţia legionară fusese cerută chiar de el la începutul guvernării noastre);

– ca ar exista două justiţii. Nu ştiu de unde a scos această enormitate. Exista o singura justiţie, sub conducerea lui Mihai Antonescu, unde noi nu aveam nici un acces;

– două conduceri politice. Alta absurditate, căci Generalul deţinea toate pârghiile Statului şi noi nu ne puteam plânge că suntem prizonierii lui. Eu nu aveam nici o putere, nici să numesc pe cineva şi nici să întocmesc o lege;

– două conduceri economice. Tot atât de greşit. şeful economiei era omul pus de Antonescu, Profesorul Leon. Legea comisarilor de românizare nu ne aparţinea. A fost întocmită împotriva opoziţiei miniştrilor legionari. Noi ne puteam plânge că lucrurile nu merg bine în economie, lipsind o idee directoare, un plan.

VI. Strecoară şi perfida insinuaţie că sunt infiltraţii în Stat, „elemente vârâte ca să ne încurce. Până la purificarea Legiunii ele pot face ravagii mari”. O acuzaţie tot atât de neîntemeiată. Nici timpul material nu permitea să se producă astfel de infiltraţii. Era aceasta insinuaţie o pregătire a ceea ce avea de gând să facă Generalul mai târziu? După îndepărtarea noastră de la putere, Generalul a utilizat pe scara largă aceste argumente, afirmând că în mişcare s-ar fi produs puternice infiltraţii comuniste.

VII. Mereu revine la realitatea ce-l doare: ca guvernul şi partidul să asculte de acelaşi om.

VIII. într-o formă camuflată cere din nou şefia Legiunii. El cere o declaraţie prin care să se spună, că, în conformitate cu decretul de constituire a Statului Naţional-Legionar, Generalul Antonescu este şi şeful regimului şi şeful guvernului. Situaţie pe care nu i-o contesta nimeni. Dar merge mai departe, susţinând că ambele entităţi, guvern şi regim, ascultă de el. Nici asta nu i-o contesta nimeni. Până când spune că Dl. Horia. Sima rămâne sub conducerea supremă a Generalului Antonescu, Comandantul Mişcării Legionare. Deci el vroia să se ridice peste mine, ca un fel de supercomandant.

şi de astă dată, am ignorat această cerere şi am reţinut din tabloul dorinţelor o idee pozitivă: ca odată pe săptămână sau de două ori pe lună Generalul să prezideze şedinţele Forului Legionar, „în care să se trateze toate problemele care privesc acţiunea regimului şi aceea a guvernului, pentru a se face acordul perfect şi sudura totală între Guvern şi Regim”.

Această sugestie am pus-o imediat în aplicare. Generalul, din acest moment, a fost invitat să prezideze şedinţele Forului Legionar, ceea ce s-a realizat fără întrerupere până în ajunul loviturii lui de Stat contra noastră.

şi ca încheiere, o observaţie care caracterizează mentalitatea lipsită de orice omenie a scribilor care au redactat faimosul Pe Marginea Prapastiei. Schimbul meu de scrisori cu Generalul Antonescu este intitulat în această carte „Horia Sima în fruntea fărădelegilor! „.

 

11. Cum rezolva Antonescu problemele economice

Nu sunt cel mai chemat să apreciez competenţa cuiva în materie economică, dar Generalul, care nu ieşise toată viaţa lui din mediul militar, avea pretenţia că e infailibil şi în acest domeniu. Nu rareori am fost martor la măsurile ce le-a luat cu greutatea omului atotştiutor, dar care, în fond, nu se potriveau cu realităţile şi provocau ilaritate între colaboratori. El îşi imagina că şi economia se supune ordinelor, cum ai comanda o trupă la cazarmă. Nu era nevoie să fii doctor în economie ca să-ţi dai seama dacă o dispoziţie este aplicabilă sau nu, iar dacă nu cunoşti suficient problema, te adresezi oamenilor de specialitate ca să te lămurească. Să dam câteva cazuri ca să ne convingem de uşurinţa cu care se pronunţa în acest domeniu gingaş şi contradicţiile la care ajungea.

Portocalele. în cadrul masurilor luate pentru echilibrarea balanţei de plăţi cu străinătatea, s-a discutat într-un Consiliu de Miniştri ce anume articole din comerţul nostru cu Italia ar putea fi suprimate, în vederea economiilor. între altele, Generalul a cerut să renunţăm la portocale, a căror valoare figura cu vreo 5 milioane de lei.

– Domnule General, i-am spus, să lăsam portocalele.

– Dar, de ce? îţi plac aşa de mult?

– Nu pentru asta. îmi plac, ce e drept, şi mie, dar mă gândesc la oamenii bolnavi, la spitale, la cei bătrâni, la copii. Pentru cinci milioane de lei, omorâm atâtea bucurii. Să facem economii în altă parte.

– Bine, daca spui D-ta, să rămână. Generalul s-a înduioşat şi a lăsat liberă la import partida de portocale.

Specula. Chiar de la începutul guvernării, se ocupă, într-un Consiliu de Miniştri, de problema speculei. Constată că traiul se scumpeşte şi specula trebuie energic combătută. Dar Generalul nu vedea decât defectele, şi nu cauzele scumpirii traiului. Toata răspunderea o aruncă asupra negustorilor.

„Tot negustorii scumpesc aceste mărfuri. Cum procedează? Mie mi-a spus nevasta. Când trece controlorul, preţurile afişate de negustor sunt cele fixate de autorităţi, 15 lei, 17 lei, 20 de lei, la fiecare fel de marfa. După ce trece controlorul, negustorul schimbă imediat preţurile şi pune 20 lei, 25 lei, 30 de lei, în locul celorlalte. Celor care protestează, li se pune întrebarea daca le place sau nu”.

Nu odată Generalul aducea în discuţia Consiliului chestiuni ce le auzea de la soţia lui sau de la anturajul său feminin, nelipsit din casa lui. în realitate, viaţa se scumpea pentru că se împuţinase marfa şi atunci era normal să crească preţurile şi, alături de ele, să înflorească şi specula.

Generalul ordona măsuri urgente pentru reprimarea speculei. între altele, cere o întărire a controlului mergând până a admite o propunere a lui Leon ca să se închidă prăvăliile negustorilor vinovaţi. Dar cu astfel de masuri, Generalul aluneca, fără să-şi dea seama, în sistemul economiei dirijate, cu deosebirea că nu-l aplica decât incoerent şi insuficient, pe ici, pe colea, după cum se iveau cazurile, şi nu avea în vedere ansamblul economiei naţionale.

Aprovizionarea. Aprovizionarea populaţiei cu articole de primă necesitate mergea atât de greu, atât din cauza pierderilor teritoriale suferite cât şi pentru boicotul adversarilor, după propriile declaraţii ale Generalului, din 14 Octombrie 1940:

„Vă atrag atenţia în general asupra aprovizionărilor, căci suntem boicotaţi. Este în aceasta privinţă o mentalitate de ordin general: măsurile noastre sunt boicotate atât de evrei, contra cărora am luat cascada de măsuri ce le-am luat, cât şi de anumite cercuri ale regimurilor care au murit, şi D-voastră trebuie să combateţi această mentalitate printr-o activitate şi printr-o supraveghere foarte intensă. Ochii şi urechile D-voastră trebuie să simtă totul. Nu trebuie să lăsaţi ca această subminare să facă progrese, şi aceasta nu se poate combate decât prin activitate, prin înţelepciune şi energia D-voastră”.

Ca urmare a acestor declaraţii, în şedinţa din 24 Octombrie, revine asupra problemei şi propune ca samsarii sa fie izgoniţi şi mişcarea să-şi asume răspunderea aprovizionării în fiecare judeţ.

„Domnule Sima, ia dispoziţii ca în toate judeţele, în locul samsarilor, să fie numit un, legionar”.

Ca urmare a deciziei luate de conducătorul Statului, am acceptat ca să fie numit un şef al aprovizionării în fiecare judeţ.

şi această măsură, cum poate observa oricine, face parte mai mult din sistemul economiei dirijate decât acel al economiei libere. Generalul se contrazicea. în cazuri concrete, specula, aprovizionare, cerea intervenţia Statului, dar refuza să aplice acest criteriu întregii economii Naţionale.

Soluţia Generalului, cu şefii de aprovizionare, a dat rezultate mediocre. Aceştia nu aveau alt rol decât să descopere stocurile ascunse de cereale şi alimente, pentru a le restitui pieţei. S-au petrecut şi intervenţii greşite, exces de zel, care au avut ca urmare plângeri la Preşedinţie… N-aveam nici noi de unde să scoatem personal specializat pentru atâtea funcţii economice ce le crea peste noapte Generalul.

Ridicarea salariilor. în şedinţa din 11 Octombrie 1940, Generalul se ocupă de problema muncitorilor.

„Minimul de salariu pe care-l prevăd eu, nu este acela care asigură existenţa muncitorului, ci acela care dă posibilitatea să aibă un standard de viaţă mai ridicat, pentru că, prin ridicarea standardului de viaţă al lucrătorilor de la sate şi oraşe, ei să poată avea posibilitatea să cumpere produse fabricate; ca să poată fi o circulaţie vie şi activă, cum spuneţi D-voastră în economia politică”.

Pe drept cuvânt, Leon îi răspunde:

„Când posibilităţile de aprovizionare cu materii prime nu sunt normale şi când nu sunt normale şi o întreagă serie de condiţii care determină producţia, eu mă întreb dacă nu cumva o ridicare a salariilor aduce şi ridicarea de preţuri, pe care noi vrem să le comprimăm?

La care îi răspunde Conducătorul Statului:

„Acest lucru nu-l voi lăsa să se producă. Aici este rolul de dirijare al Statului; aici intervenim noi. Eu ridic salariul lucrătorului de jos, dar pe fabricant nu-l las sa mărească plafonul preţurilor”.

De astă dată, Generalul folosea direct cuvântul „dirijare” şi vorbea tot atât de clar de „intervenţia Statului”. Când i-am cerut eu cu o săptămână mai târziu acelaşi lucru, în scrisoarea ce i-am trimis-o, a avut o reacţie furioasă. Generalul era în fond partizan al economiei dirijate dar nu înţelegea exact ce înseamnă. „Dirija” economia haotic, dezordonat, după lipsurile şi nevoile ce se iveau, în loc să ceara specialiştilor elaborarea unui plan economic.

Fireşte că se putea ajunge la un echilibru între salarii şi preturi, cum cerea Generalul, dar nu prin măsurile lui sacadate, ci printr-o reorganizare generală a economiei.

 

12. O întâlnire cu Clodius

Relaţiile mişcării cu Dr. Hermann Neubacher; ministru însărcinat cu chestiunile, economice pentru România (Sonderbeauftrager für Wirtschfatsfragen), erau cordiale. Cum am scris în volumul Sfârşitul unei domnii sângeroase, l-am cunoscut în vara anului 1940 şi am avut cu el dese întâlniri în casa lui Greceanu. Neubacher a susţinut întotdeauna cauza mişcării atât pe lângă Fabricius cât şi la Wilhelmstrasse.

Simpatia lui pentru mişcare n-a scăzut nici după incidentele avute cu oamenii de afaceri germani sau cu membrii minorităţii germane. Bineînţeles, nu-i convenea nici lui să audă mereu plângeri din partea conaţionalilor săi că legionarii sunt „şovinişti” şi că împiedică sistematic penetraţia economică a Reichului în România. Dar, cu spiritul său larg şi generos, înţelegea convulsiile unei revoluţii ajunse la putere şi necesitatea ca să se lase timp mişcării până ce se va integra în structura Statului.

Dar şi răbdarea lui avea o limita. Ca orice înalt funcţionar, Neubacher trebuia să anunţe şi el „succese” la Berlin, Ce-a obţinut din colaborarea cu regimul legionar? Ce beneficii materiale pentru Reich? Ce întreprinderi au întrat sub controlul german? Toate vârfurile hitleriste se întreceau în a obţine avantaje pentru Reich din postul ce-l ocupau, căci cu, ele îşi justificau situaţia. Fără succese în carieră, riscau sa fie înlocuiţi.

De altă parte, cultivând relaţiile cu noi, Neabacher se expunea criticilor lui Fabricius. Ministrul Reichului la Bucureşti acceptase victoria legionară pentru că nu avea încotro, depăşit de şuvoiul evenimentelor, dar în sinea sa niciodată nu pe împăcase cu ea, deoarece îi răsturnase toate tezele şi prevederile ce le susţinuse ani de zile la Berlin. După constituirea noului guvern, s-a legat trup şi suflet de Antonescu, văzând în el nu numai un protector, dar şi un aliat posibil, cu care ar putea să-şi ia revanşa contra noastră. Pe Neubacher îl tachina mereu pentru prietenia arătată mişcării. „Ei, să vedem ce-o să obţii de la legionari”. şi râdea de el cu răutate când i se, aducea la cunoştinţă vreo nouă „ispravă” a comisarilor de românizare.

Dar nici contactele cu Neubacher nu mergeau cum trebuia. De câte ori ne întâlneam, venea cu chestiuni minore. Pleda cazul întreprinderilor evreieşti, unde erau interese germane în joc. Ceea ce aşteptam de la el, era ceea ce-i propusesem şi lui Antonescu, ca ei să ne ajute cu experienţa lor ca să ne întocmim şi noi propriul nostru plan economic, întrând şi noi în era economiei dirijate, graţie căreia Germania poartă cu succes greutatea războiului. Niciodată n-a deschis acest subiect în discuţiile noastre. şi atunci am tras concluzia că nici Germanii nu erau interesaţi în refacerea economiei româneşti pe baze planificate, ci doar să meargă bine livrările de petrol şi cereale şi să acapareze cât mai multe întreprinderi din mâna evreilor. Mă gândeam că un plan elaborat de acord cu ei, eo ipso fixa şi limitele lor de penetraţie. ştiam atunci de ce să ne ţinem, ce sectoare îi interesează şi cum se poate ajunge la o armonizare a intereselor comune. Atât Nemţilor cât şi lui Antonescu nu le convenea o economie ordonată, planificată, impusă de necesităţile războiului, ci o economie deschisă, de stil vechi, unde îşi puteau continua afacerile lor nestingheriţi evreii şi liberalii, iar, paralel, să acapareze şi oamenii de afaceri germani cât mai multe bunuri din România.

Este adevărat că la începutul lui Decembrie s-a semnat la Berlin un acord de colaborare economică româno-germană pentru zece ani, dar acest acord nu privea organizarea economiei româneşti, în sensul preconizat de noi, ci se referea mai mult la ajutorul ce-l da Germania României, pentru întărirea ei economică, oferind un împrumut şi consilieri. Acord, de altfel, care nu s-a aplicat niciodată, căzând repede în desuetudine. Un plan economic presupunea un stat major de specialişti, care, după luni de zile de studiu, să prezinte guvernului concluziile lor.

în faţa lui Neubacher şi a întregului personal diplomatic german, eram pus în stare de inferioritate şi prin faptul că nu puteam dezvălui „secrete de Stat”. Nu-i puteam informa că Leon şi Generatul erau autorii legii comisarilor de românizare, că Antonescu ne-a cerut să oprim avalanşa de cumpărători germani a bunurilor evreieşti, că incidentele, unde şi când se întâmplau, stau sub patronajul Conducătorului, ca noi nu suntem decât executanţii unor ordine. Nu puteam să-l pârăsc „sublimei porţi” pe şeful Statului. Niciodată şi în nici o conversaţie cu reprezentaţi ai Reichului n-am azvârlit răspunderea unei acţiuni asupra Generalului. Era mult mai profitabil din punct de vedere politic pentru noi, dar nu era nici loial şi nici demn de un român.

Vai, din nefericire, Generalul nu avea aceeaşi concepţie a onoarei româneşti. Nu avea scrupule de conştiinţă ca să ne înnegrească, ori de câte ori reprezentanţii Reichului protestau pentru atitudinea „intransigentă” a legionarilor. Nu se solidariza cu noi, zicând „sunt executanţii politicii mele”. Nu se va găsi în nici un document german vreun cuvânt de critică la adresa Generalului, rostit de mine sau de colaboratorii mei cei mai apropiaţi.

Era în a doua jumătate a lunii Octombrie, nu mai reţin exact ziua când am fost avizat de Greceanu că Clodius vrea să mă cunoască şi pentru a înlesni această întâlnire, a aranjat o cină la el acasă, la care va participa şi Neubacher.

Ambasadorul Clodius era superiorul lui Neubacher, înalt funcţionar la Ministerul de Externe (Stellvertreterleiter der Wirtschaftpolitischen Abteilung). Evident, m-a interesat mult să cunosc acest important personaj din anturajul lui Ribbentrop, care deţinea o poziţie-cheie în relaţiile economice ale Germaniei cu ţările europene. Speram ca, în cursul acestei întâlniri, să am cu el o conversaţie lămuritoare de înalt nivel. îmi dădeam seama că fusese şi el copios informat despre „experimentele economice legionare” din România şi aşteptam să deschidă discuţia asupra acestei chestiuni pentru a pune lucrurile la punct şi pentru a-i sonda opinia asupra ideii mele de a organiza economia ţării noastre după principiile economiei dirijate. Eu urmăream să se ajungă la o colaborare de fond cu ei, în care fiecare partener să-şi cunoască exact limitele şi obligaţiile luate. De la economia convulsivă, bazată pe acaparare şi jaf, să se ajungă la o economie ordonată.

Greceanu şi soţia lui, care era de origine germană, erau nişte amfitrioni admirabili. ştiau să creeze în casa lor o atmosferă caldă şi prietenească, în care fiecare se simţea bine. în cursul mesei, n-au avut loc decât conversaţii banale, obişnuite la mesele diplomaţilor, dar nu s-a abordat nici o problemă serioasă. Mă aşteptam ca după masă, după ce ne-am retras într-un salonaş la cafea, ca discuţia sa fie deschisă de Clodius. Dar nici atunci, nici Clodius şi nici Neubacher, nu au ridicat vreo problemă legată de misiunea lor în România. Văzând rezerva lor, am crezut inoportun să-i provoc eu la discuţie.

N-am înţeles prea bine pentru ce s-a organizat aceasta întâlnire. Probabil Clodius vroia să mă cunoască, pentru a raporta la Berlin impresiile lui. în orice caz, s-a pierdut prilejul poate unic, să ne lămurim reciproc poziţiile.

 

13. Două legi contra evreilor

în vreme ce înfiinţarea comisarilor de românizare şi toate celelalte acţiuni întreprinse pentru stăvilirea acaparării comerţului evreiesc de către germani nu ne aparţineau direct, ci am fost târâţi în ele prin forţa împrejurărilor, în urma unui proces economic ce-şi are originea în Sinagogă şi în care am întrat prin dispoziţiile date de Conducătorul Statului, cu obiectivul de a salva patrimoniul naţional, cele două legi din timpul guvernării noastre, de expropriere a bunurilor rurale evreieşti, sunt de inspiraţie legionară.

Ideea care m-a călăuzit, după consultări cu figuri proeminente ale mişcării, a fost să separăm masa ţărăneasca de influenţa nefastă a evreimii, care, prin corupţia ce-o împrăştie, prin uzură şi alcoolism, distruge rezervorul de vitalitate al neamului. Situaţia oraşelor era lamentabilă din cauza marelui număr de evrei ce s-au aciuit în ele şi au acaparat cea mai mare parte a comerţului, dar penetraţia lor la ţară era infinit mai dăunătoare. Graţie complicităţii cu politicienii, plătiţi de evrei pentru a le face toate hatârurile, bogaţii codri ai României piereau de pe urma exploatării lor sălbatice. Evreii, proprietari de păduri sau arendaşi, nu se îngrijeau să reîmpădurească locurile tăiate şi lăsau munţii golaşi, trecând la exploatarea altor perimetre. Apoi, muncitorii români, angajaţi de ei la întreprinderile forestiere, erau plătiţi cu salarii de mizerie, trăgând toată vlaga din ei. Deţinând apoi cea mai mare parte a fabricilor de spirt de la sate şi oraşe, evreii alcoolizau populaţia, amestecând adeseori spirtul curat cu cel metilic. în ziarele epocii dintre cele doua războaie adeseori se citeau cazuri de moarte sau de orbire de ţărani şi muncitori din cauza „spirtului negru”, vândut de cârciumarii evrei.

Evreii pătrunseseră adânc în viata satelor noastre, au acaparat comerţul de cereale, au pus mâna pe morile principale şi alte industrii textile şi alimentare, strâns legate de trebuinţele populaţiei rurale. ţărănimea era redusă la cultura pământului, iar pentru valorificarea produselor agricole era avizată aproape exclusiv la reţeaua speculanţilor evrei. în sfârşit, n-a scăpat de rapacitatea lor nici mica proprietate ţărănească, pe care au început să o achiziţioneze fie direct, fie prin intermediari. Mii de hectare din vatra ţărănească au trecut în posesia lor.

Oprirea acestui proces de degradare şi de deposedare al ţărănimii era o datorie primordială a regimului legionar. Problema a fost semnalată încă din secolul trecut de cele mai mari somităţi intelectuale ale neamului nostru, oameni politici, scriitori, ziarişti şi filozofi. Au dat alarma asupra pericolului evreiesc şi au cerut măsuri pentru stăvilirea lui. Dar până la regimul legionar nu s-a întreprins nimic pentru apărarea ţărănimii. Corupţia clasei conducătoare era prea mare pentru a da ascultare strigatului de jale care se ridica de pe ogoarele româneşti.

Cel dintâi decret de expropriere rurală a bunurilor evreieşti a apărut în Monitorul Oficial din 5 Octombrie 1940 şi se referea precumpănitor la terenurile agricole. Extragem din acest decret dispoziţiile lui principale:

„Evreii de orice categorie nu mai pot stăpâni, dobândi sau deţine, sub nici un titlu şi nici o calitate: proprietari, uzufructari, asociaţi sau administratori, proprietăţi rurale, adică terenuri arabile, fâneţe, islazuri, terenuri neproductive, bălţi, iazuri, vii, conacuri, parcuri, livezi cu pomi fructiferi, pepiniere, crescătorii de animale şi păsări, stupării, grădini de flori, indiferent dacă acestea sunt situate în perimetrul municipiilor, comunelor urbane, suburbane sau rurale.

Toate acestea trec în patrimoniul Statului, împreună cu întregul inventar viu sau mort, stocurile de cereale şi nutreţuri, aflate pe aceste proprietăţi sau oriunde, dacă sunt destinate exploatării acestora. Se declară nule de plin drept toate contractele de arendare, asociaţie şi administrare între un proprietar neevreu şi un arendaş, asociat sau administrator evreu”.

Articolele decretului se refereau în continuare la modalităţile lui de aplicare şi de despăgubire a evreilor expropriaţi.

Articolul ultim din decret era deosebit de important, căci elimina din circuitul rural plaga arendaşului evreu. în Moldova, mai ales, mulţi proprietari de moşii nu-şi cultivau singuri pământul, ci preferau să trăiască la oraş cu banii luaţi de la arendaşii evrei, iar aceştia, la rândul lor, exploatau până la sânge ţăranii care lucrau pe moşiile arendate.

Al doilea decret poartă data de 17 Noiembrie 1940 şi îl completează pe cel dintâi, dispunând exproprierea pădurilor, a industriilor forestiere, a fabricilor de spirt, a morilor, plus alte întreprinderi mai mici:

„Se expropriază de la evrei – persoane fizice sau societăţi.

Pădurile împreună cu toate construcţiile, uneltele, liniile ferate etc.

Morile de orice fel, situate chiar în oraşe.

Pivele şi teascurile ţărăneşti în ulei.

Pivele ţărăneşti de postav, în comunele rurale şi suburbane, împreună cu terenul, inventarul viu şi mort şi toate stocurile de produse şi materii prime.

Industriile forestiere, cu toate construcţiile, teren, instalaţii etc.”

Restul articolelor se referă la aplicarea şi interpretarea diferitelor dispoziţii.

Cu aceste două decrete, evreii au pierdut posesiile lor din mediul rural şi un vechi deziderat al celor mai mari gânditori ai neamului nostru a fost îndeplinit. ţărănimea a fost eliberată de vâscul care îi înăbuşea puterile ei vitale. Nu ştiu în ce măsură s-au menţinut în vigoare aceste decrete sub regimul militar a lui Antonescu sau au fost anulate prin diverse subterfugii administrative, înlesnite de corupţia cadrelor conducătoare.

La întocmirea celor două decrete, n-am întâmpinat nici cea mai uşoară greutate din partea Conducătorului Statului. între putinele lucruri în care ne-am înţeles perfect. Mihai Antonescu a fost foarte prompt şi conştiincios. El s-a însărcinat cu redactarea decretelor şi toate specificările referitor la proprietăţile evreieşti care cădeau sub expropriere, au fost opera lui. Eu nu cunoşteam suficient de bine gradul penetraţiei evreieşti în mediul rural.

Evreii, în publicaţiile lor postbelice, spun că „am fost jefuiţi de legionari” şi bunurile pe care le aveau în aria rurală şi dau fel de fel de cifre, asimilându-le pierderilor ce le-au avut în oraş. Interpretarea acestor autori era eronată şi răuvoitoare. Aceste terenuri, păduri, fabrici, etc., au întrat în patrimoniul Statului şi nu al particularilor. Exproprierea lor s-a realizat pe baza unei legi. A fost o expropriere legală. Statul are dreptul să-i exproprieze pe particulari când interesele colective o cer. După primul război mondial, marii moşieri ai României au fost expropriaţi în beneficiul ţărănimii, lăsându-li-se numai o mică parte din ce aveau înainte. Acţiunea din 1940 nu diferea de cea de atunci şi privea tot bunăstarea ţărănimii. Plugarii erau pe punctul să cadă victima rapacităţii evreieşti, care se năpusteau asupra lor ca o armată, în ordine de bătaie şi înzestraţi cu enorme mijloace materiale.

 

14. Consiliul de administraţie legionar la Malaxa

Ani scris în volumul precedent de întâlnirea mea cu industriaşul Malaxa, la vila lui de la şosea. După formarea guvernului, l-am vizitat la biroul lui de la fabrica ce-o avea la marginea Bucureştilor, cu scopul de a trata cu el anumite cereri ale muncitorilor de la întreprinderea lui.

La uzinele Malaxa se formase încă din timpul Căpitanului un puternic grup legionar, constituit din ingineri, subingineri, maiştri şi muncitori. Malaxa îi privea cu ochi binevoitori, pe legionarii angajaţi la el, nu numai pentru că îl ocrotea de activităţi subversive, dar şi pentru prietenia ce-l lega de anumite persoane ataşate mişcării, cum erau profesorul Nae Ionescu şi inginerul Virgil Ionescu.

Venisem la el însoţit de o delegaţie legionara, reprezentându-i pe toţi muncitorii şi angajaţii de la această întreprindere. Ne-a primit cu oarecare teamă şi a aprobat fără nici o obiecţie atât îmbunătăţirile de salarii cat şi alte revendicări de ordin social, prezentate de delegaţie într-un program de zece puncte.

Era cea dintâi victorie ce-o obţinea muncitorimea româna de la un patron, fără greve şi fără tulburări. După o scurtă reuniune, cam de o jumătate de oră, am vizitat, însoţit de director, uzina. Pe unde treceam, eram primit cu aclamaţii de muncitori, care, între timp, aflaseră de noua scară de salarizare.

Peste câteva zile de la aceasta vizită, citesc în ziare că s-a constituit un Consiliu de Administraţie cu majoritatea legionară la întreprinderile Malaxa. în Consiliu figurau, între alţii, Titi Cristescu din Obor, inginerul Nicolae Horodniceanu şi Fănică Anastasescu. Am fost şi surprins şi supărat, căci noul Consiliu luase fiinţă fără cunoştinţa mea. Nu ştiam cine a tratat cu Malaxa această chestiune şi dacă a fost o iniţiativă legionară. Dar m-am liniştit când am aflat că Malaxa însuşi propusese aceasta schimbare în Consiliul de Administraţie.

Care era calculul industriaşului? Câta vreme trăia Regele Carol, se afla sub înalta protecţie a acestuia, făcând parte dintre intimii lui, nu cei mai influenţi. Cheltuia sume enorme ca să-şi menţină favorurile camarilei, în şperţuri şi joc de cărţi. Malaxa lupta cu armele ce i le oferea mediul politic corupt în care trăia, pentru a supravieţui. Plecarea Regelui Carol l-a lăsat descoperit la vârf. Toată industria lui era ameninţată. Odată cu luarea conducerii lui Antonescu, puterea economică a Statului revenise în mâinile liberalilor, care dominau la Banca Naţională şi la ministerele economice. De la liberali Malaxa nu se putea aştepta la nimic bun, deoarece aceştia îl detestau pentru trecerea ce-o avusese pe timpul lui Carol. în aceasta situaţie, singura salvare i se părea a fi mişcarea, atât prin întrarea ei în guvern cât şi prin faptul că avusese prilejul să mă cunoască personal înainte de răsturnarea de la 6 Septembrie. Cu o grabă înfrigurată şi fără a mă informa cel puţin, a recurs la soluţia unui Consiliu de Administraţie legionar, socotind că s-a pus la adăpost de intrigile liberalilor şi treaba o sa meargă ca înainte.

Generalul Antonescu nu mi-a făcut nici o observaţie când a aflat de episodul de la Malaxa, doar azvârlea uneori câte o aluzie răutăcioasă la adresa fostului membru al camarilei „care-şi găsise ocrotire la noi”. Până într-o zi când, din cauza acestui Consiliu, am fost pus într-o situaţie penibila fata de Conducătorul Statului. Cam la o lună de la intrarea în funcţie a acestui Consiliu, se prezintă la mine mai mulşi membri ai lui, rugându-mă ca să intervin pentru obţinerea de fonduri de la Banca Naţională. Abia atunci am aflat pe ce baze funcţiona sistemul financiar al fabricilor Malaxa şi de ce s-a grăbit să improvizeze un Consiliu de Administraţie legionar. Malaxa nu lucra cu banii proprii, ci cu banii Statului. Ori de câte ori lua comenzi de la Stat pentru fabricarea de locomotive, vagoane, automotoare, tuburi destinate industriei, primea nu credite, căci nu plătea dobânzi pentru ele, ci avansuri. Aşa lucra Malaxa de când a luat fiinţă întreprinderea lui. Era un abuz perpetuu, pe care trebuia să-l onoreze cu marile sume de bani pe care le împărţea generos la toţi potentaţii regimului, în frunte cu Regele Carol. O însemnată parte din beneficiile lui se duceau pe aceste cadouri.

Abia instalat Consiliul de Administraţie legionar, şi se iveşte acest moment fatidic, când casa lui Malaxa era goală. Banca Naţională nu mai era dispusă să-i procure fondurile necesare, conform tradiţiei stabilite până atunci sub Regele Carol. Generalul, la presiunea liberalilor, ordonase Băncii Naţionale să nu-i mai anticipeze nici un ban. Situaţia era gravă, căci întreprinderea se sufoca. în acest moment critic, vin la mine consilierii legionari ca să mă roage sa intervin pe lângă General ea să dispună deblocarea sumelor necesare pentru continuarea lucrului.

M-am dus la General cu sentimentul că chestiunea se va rezolva uşor. Dar n-a fost aşa. Abia am deschis gura şi Generalul, mânios, a izbucnit într-o tiradă contra lui Malaxa. Nici nu vroia să audă de el. I-am explicat cum am putut că nu putem rezolva abuzurile financiare ale lui Malaxa de azi pe mâine, cp ele datează de ani de zile şi sunt o moştenire a vechiului regim. Dacă îi luăm acum oxigenul financiar, e silit să închidă fabrica, ceea ce ar fi o pierdere mare pentru industria naţionala, pentru Stat şi pentru miile de muncitori, care ar rămâne fără lucru. A fost o discuţie destul de tare, căci aveam şi eu argumente puternice. în sfârşit Generalul a cedat şi a dat dispoziţii Băncii Naţionale să-i anticipeze milioanele de care avea nevoie în contul comenzilor contractate de Stat.

Am descoperit cu acest prilej că pe General şi mai ales pe Mihai Antonescu nu-i supărau atât de mult incorectitudinea lui Malaxa în relaţiile cu Statul, cât mai ales faptul că alesese un Consiliu de Administraţie de majoritate legionară. Malaxa poseda un mini-imperiu industrial. Controla şi „Reşiţa” şi alte fabrici importante din ţară. Pătrunderea legionarilor la Malaxa trezea gelozii în cercurile liberale şi germane, căci mişcarea ar fi câştigat o anumită greutate în economia ţării. Evident, nici eu nici camarazii de acolo nu se gândeau la o preponderenţă economică, ci doar să-i ajute pe muncitori şi să servească ţării din posturile ce le ocupau.

 

15. Imprimeria din Sărindar

Gazetele Dimineaţa, Adevărul, controlate de evrei, câtă vreme au apărut, căci fuseseră suprimate de guvernul Goga în Ianuarie 1938, ieşeau din teascurile propriei tipografii, din Strada Sărindar. De aici şi expresia de dispreţ folosită de grupările naţionaliste când se refereau la aceste ziare contaminate de iudaism: „presa din Sărindar”.

într-o zi vine la locuinţa mea Malaxa cu un pachet de acţiuni şi mi le predă, zicându-mi:

– Domnule Sima, pachetul acesta de acţiuni aparţine societăţii anonime Dimineaţa şi Adevărul. Le-am cumpărat de la proprietarii lor evrei şi vi le ofer D-voastră pentru a ajuta acţiunea de presă şi de propagandă a mişcării. Din acest moment imprimeriile din Strada Sărindar vă aparţin. Vă fac acest dar în amintirea neuitatului meu prieten Nae Ionescu şi vă rog să nu daţi altă interpretare gestului meu.

– Domnule inginer, cu acest titlu, evocând duioasa prietenie ce v-a legat de Profesorul Nae Ionescu, dascălul generaţiei noastre, nu pot decât să primesc acest pachet de acţiuni şi vă mulţumesc pentru sacrificiul făcut. Fără îndoială, posesia atelierelor grafice din Sărindar ne va ajuta mult la difuzarea ideilor noastre în popor.

Imediat am procedat la îndeplinirea formalităţilor pentru transferul de proprietate al întreprinderii. Am întocmit actele pe numele meu, nu ca proprietate particulară, ci în calitate de şef al mişcării legionare.

Malaxa cumpărase pachetul de acţiuni cu suma de trei milioane lei. Suma părea mică în raport cu valoarea întreprinderii, dar societatea era grevată la Banca Naţionala cu o datorie de 40 de milioane de lei! împrumut pe care ne-am obligat să-l restituim noi.

Tipografia din Strada Sărindar s-a numit de acum înainte „Imprimeriile Cuvântul”, căci aici s-a instalat ziarul Cuvântul. Tot din zaţurile ei au ieşit cea mai mare parte a cărţilor legionare ce le-am reeditat în decursul guvernării noastre.

 

16. Cancicov, Ministrul Economiei. Petra, Subsecretar de Stat.

în 10 Noiembrie 1940, Gheorghe Leon, Ministrul Economiei Naţionale, este înlocuit cu Mircea Canciov. Schimbarea nu avea nici o semnificaţie politică, nici internă şi nici externă. şi unul şi altul erau liberali; şi unul şi altul serviseră şi în cabinetele Regelui Carol II; şi unul şi altul erau buni economişti, judecaţi prin prisma sistemului liberal; şi unul şi altul erau acceptaţi de Berlin; şi unul şi altul, în cursul gestiunii lor, s-au arătat binevoitori faţă de mişcare.

Plecarea lui Leon a fost determinată de influenţe… feminine. Soţia lui Canciov, Georgeta, care era şi un fel de scriitoare, plăcută şi inteligentă, pătrunsese în anturajul feminin al lui Antonescu. Doamna Antonescu, doamnele Veturia Goga, Veturia Manuilă, au adoptat-o în cenaclul lor. De atunci, Doamna Canciov era nelipsită din casa lui Antonescu, mai ales de la vila lui de la Predeal, unde-şi petrecea Conducătorul sfârşitul de săptămână. în discuţiile dintre aceste doamne s-a urzit planul de a-l înlocui pe Leon cu Canciov. O intrigă de Palat şi nimic mai mult.

Numirea lui Canciov a afectat şi poziţia noastră în guvern. Sa nu uităm că acest episod s-a petrecut în începutul lunii Noiembrie, când relaţiile noastre cu Generalul erau încă bune. Fără să fi cerut eu ceva, a venit Generalul cu propunerea ca, profitând de schimbarea titularului de la Economie, să numească şi un Subsecretar de Stat legionar la acelaşi Minister. îmi cerea să dau numele persoanei alese cât mai în grabă. Daca se poate în 24 se ore. Aşa lucra Generalul. Nu-ti dădea timp nici să respiri.

Omul cel mai potrivit pentru această funcţie ar fi fost Gheorghe Ciorogaru, Doctor în Economie de la Heidelberg, ar fi fost un partener cu autoritate al lui Canciov. Din nefericire, aflasem despre el în ultimul timp lucruri neliniştitoare. După cum am scris într-un articol anterior, după întoarcerea lui Ciorogaru de la Berlin, îl rugasem să creeze o secţie de studii şi cercetări economice în cadrul mişcării, de care aveam atâta nevoie. A primit şi s-a pus pe treabă cu un grup de colaboratori, instalându-şi biroul în Strada Romei. A lucrat cât a lucrat, dar văzând că timpul trece, fără să i se dea atenţia cuvenită, şi-a pierdut răbdarea, a abandonat studiul şi a început să-l frecventeze pe Profesorul Codreanu. împreună cu Preotul Borşa, îi propuneau Profesorul tot felul de planuri pentru răsturnarea mea, care s-au descărcat apoi în lovitura de la sediu. Regretând că trebuia să mă lipsesc de serviciul acestui specialist în economie, tocmai când era mai mare nevoie de el, evident numirea lui nu mai putea fi luată în considerare.

M-am interesat atunci dacă printre funcţionarii superiori ai Ministerului Economiei nu ar fi un camarad apt să ocupe acest post. Mi s-au dat câteva nume, dar Canciov mi-a atras atenţia ca uzanţele nu permit sa fie numit ministru o persoana care până atunci figurase ca funcţionar al aceluiaşi Minister.

în această situaţie, vine la mine Petraşcu, cu probleme de-ale Secretariatului. îi spun ce mă frământă.

– Am eu pe cineva la Sibiu, îmi spune Petraşcu.

– Pe cine?

– Pe Nicolae Petra.

– Cine e acest Petra? N-am auzit de el.

– Un legionar de nădejde. Necazul este că e cumnat al lui Bidianu şi nu ştiu daca vă convine.

– îmi convine dacă e un om priceput pentru acest minister.

– E director de bancă.

– A fi director de bancă în provincie, nu înseamnă a fi un bun ministru.

– E un om pregătit. De vederi largi, ponderat şi modest. N-a fost de acord cu atitudinea lui Bidianu din vară.

– Bine, chemă-l la Bucureşti să stau de vorbă cu el.

L-am văzut pe Petra. I l-am prezentat lui Canciov. A făcut impresie buna. şi aşa a devenit Petra ministru, pe atunci un personaj necunoscut în politica ţării cât şi în mişcare.

în timpul cât a fost Petra Subsecretar de Stat la Economie, s-a ocupat şi de chestiunea comisarilor de românizare. Nu-i plăceau cum merg treburile în acest sector. Constatase anumite abuzuri. Mie-mi convine să se readucă în dezbatere această chestiune, căci se dovedea fragilitatea legii şi de aceea l-am încurajat sa continue ancheta. După ce a studiat dosarul comisarilor de românizare, chestiunea s-a tratat în reuniunea Consiliului de Miniştri din 13 Decembrie 1940. Conducătorul Statului fusese informat şi a cerut explicaţii lui Canciov. Acesta i-a răspuns:

„Am auzit că s-au făcut abuzuri, însă nu mi s-au adus nume. Când m-am întors de la Berlin, colaboratorul meu, Dl. Petra, mi-a făcut un rezumat al problemei. I-am cerut să mi-l facă în scris. Apoi mi-a spus : „Ne curăţăm dacă mergem înainte cu comisarii. S-au făcut o mulţime de hoţii şi pătăm regimul.

Trebuie să reglementăm aceasta chestiune. L-am rugat pe Dl. Petra s-o pună în studiu şi i-am cerut opinia lui. Nume, cazuri concrete nu mi-a adus. Mi-a arătat numai ca sunt unii care fac şantaj, alţii care s-au dat cu patronii în defavoarea Statului. Am cerut D-lui Petra ca împreună cu Dl. Crişan sa facă un control discret şi sa meargă cât mai adânc.

Această chestiune trebuie adusă la o soluţie. Să se găsească o procedură mai bună, dar fără să deservească ideea controlului şi a românizării întreprinderilor”.

La explicaţiile lui Canciov, răspunde Generalul, dând următoarele instrucţiuni.

„Sunt şi eu informat că serviciul acesta, a cărui idee a fost minunată, ca execuţie poate să ducă la catastrofă. şi atunci nu putem să continuăm pe calea aceasta, din cauza persoanelor.

Prin urmare, chestiunea comisarilor trebuie privită sub trei laturi.

Mai întâi trebuie să facem ceea ce n-a făcut Leon: instrucţii, în raport cu categoriile de afaceri şi de acţiuni, care cad în atribuţiile lor.

în al doilea rând, trebuie să ne asigurăm ca instrucţiunile acestea, care trebuie făcute cât mai repede, nu rămân literă moartă. Trebuie ca Ministrul Economiei Naţionale să organizeze un sistem de controlori pe regiuni sau pe categorii de industrie, cărora comisarii de românizare şi patronii sa fie obligaţi sa le dea toate relaţiile de care au nevoie.

A treia latură a problemei este schimbarea tuturor acelora care nu sunt de acord cu noi. Nu ne uităm la persoane şi la cine le-a recomandat. Am convenit cu Dl. Horia Sima ca tot ce este rău plasat în administraţia Statului şi în industrie sa fie înlocuit. Nu este o piedică în această privinţă. şi e mai bine că s-a sesizat Dl. Petra de chestiunea comisarilor, ca să facem purificare acolo printr-un om de-a lor.

Chestiunea aceasta trebuie tratată cu energie şi cu repeziciune, pentru că se petrec lucruri neplăcute: unii comisari, în loc sa-i ţină în loc pe jidani, s-au pus de acord cu ei”.

Dezbaterile acestui Consiliu de Miniştri confirmă cu cea mai mare evidenţă prevederile mele.

1. Generalul Antonescu recunoaşte că paternitatea legii comisarilor de românizare îi aparţine, când spune „Sunt şi eu informat că serviciul acesta, a cărui idee a fost minunată, ca execuţie poate să ducă la catastrofă”.

2. Recunoaşte că legea a fost defectuos întocmită. îi lipsea complementul necesar ca să fie o bună lege. Partea ei de aplicare fusese lăsată în aer. Ce trebuie să facă comisarii de românizare? Cum să dirijeze procesul de românizare al întreprinderilor? Ce scopuri se urmăresc şi ce rechizite legale şi mijloace materiale li se pun la dispoziţie ca să-şi îndeplinească misiunea lor? Aveau puteri discreţionare în guvernarea întreprinderilor, dar nu li se indica cum să se folosească de ele.

Ceea ce recunoaşte Generalul:

„Mai întâi trebuie să facem ceea ce n-a făcut D-l Leon: instrucţiuni în raport cu categoriile de afaceri şi de acţiuni care cad în atribuţiile lor”.

3. Recunoaşte necesitatea unui control central, ceea ce eu propusesem de la început, pentru a nu lăsa soarta întreprinderilor la discreţia fiecărui comisar de românizare. El însuşi propune instituirea unui fel de supra-control:

„Trebuie ca Ministerul Economiei Naţionale să organizeze un sistem de control pe regiuni sau pe categorii de industrie, cărora comisarii de românizare şi patronii să fie obligaţi să le dea toate relaţiile de care au nevoie”.

4. Generalul nu vedea sau nu vroia să vadă că toate abuzurile semnalate provin dintr-o concepţie greşită a legii. Este imposibil să găseşti câteva sute de persoane competente şi corecte. Propunerea mea, cu crearea unei comisii centrale la Bucureşti, care să cerceteze fiecare caz de transfer de proprietate evreiască, ar fi dat rezultate mult mai bune.

După această dezbatere, s-au făcut câteva schimbări de personal şi s-au dat anumite instrucţiuni, dar viciul organic al legii n-a putut fi remediat.

 

17. Chestiunea petrolului

în chestiunea petrolului trebuie să avem în vedere două aspecte ale ei:

– livrările de petrol ale României spre Germania.

– proprietatea societăţilor petrolifere care exploatau subsolul românesc.

Cu izbucnirea războiului, Germania era avizata într-o măsură crescândă la importul de petrol românesc. în iarna anului 1939- 1940, Regele Carol sperând încă într-o victorie aliata pe frontul de vest, ca în primul război mondial, a sabotat exportul de petrol spre Germania, încât livrările au rămas mult în urma dorinţelor germane. Ca să remedieze aceasta situaţie, în Ianuarie 1940 a fost numit primarul de până atunci al Vienei, Dr. Neubacher Hermann, „ministrul însărcinat special cu chestiunile economice pe lângă Legaţia Germană la Bucureşti”. Nici Neubacher n-a avut mai mult succes în primele luni ale anului 1940, din cauza atitudinii de expectativă a Regelui Carol, care aştepta să se repete „minunea de pe Marna”.

După victoria Germaniei contra Franţei, livrările de petrol spre Reich n-au mai fost expuse nici unei piedici. în ziua când Regele Carol s-a decis să schimbe politica externă a României, orientându-se spre Axă, s-a semnalat la Bucureşti şi un pact al petrolului, în care cotele de export au fost stabilite la un nivel satisfăcător pentru nevoile Germaniei.

După biruinţa legionară de la 6 Septembrie, exportul de petrol spre Germania n-a mai constituit o problemă, deoarece la Bucureşti venise la putere un guvern prieten al Puterilor Axei. Totul depindea acum numai de mijloacele de transport, destul de precare până atunci, pentru ca petrolul românesc să ajungă din abundenţă în Germania.

Mai dificilă era chestiunea a doua, a apartenenţei întreprinderilor petrolifere. După primul război mondial, capitalul german a fost expulzat din industria petrolului românesc şi posesiile germane au fost împărţite între francezi, englezi şi belgieni. Ca urmare, principalele societăţi de petrol din România se aflau în mâna grupurilor de interese occidentale: Americani, Englezi, Olandezi, Francezi, Belgieni. Germanii au încercat în perioada 1938-1940 să reocupe poziţii în petrolul românesc, dar fără rezultate apreciabile. Câteva întreprinderi neînsemnate au trecut sub controlul lor.

Abia după instaurarea regimului legionar, Germanii au reluat ofensiva de pătrundere a lor în industria petroliferă a ţării. Ei sperau ca tocmai prin legionari interesele lor în acest domeniu să fie favorizate.

Dar în acest moment, care li se părea lor extrem de prielnic pentru expansiunea lor în petrol, s-au izbit de legea comisarilor de românizare, a lui Leon şi Antonescu. Pe baza acestei legi, Leon a numit comisari de românizare la toate societăţile petrolifere. Cei numiţi nu erau legionari, ci tineri ingineri care lucrau în petrol şi făceau parte chiar din cadrul de conducere al acestor întreprinderi. Cunoscând bine problema, fiind martori ai sălbaticei exploatări a acestei bogăţii româneşti în profitul capitalului străin, din care poporului român nu-i rămâneau decât firimituri, aceşti tineri ingineri, însufleţiţi de elan patriotic, la această mare cotitură a istoriei, socoteau sosit momentul ca, cu puterile cele aveau să readucă în patrimoniul naţional, cel puţin parţial, societăţile înstrăinate.

Abia şi-au luat în primire funcţiile, au şi fost asaltaţi de emisari germani, care le cereau să le deschidă porţile întreprinderilor pe care le aveau în supraveghere. Capitalul german se organizase, după îndrumările guvernului Reichului, în vederea unor achiziţii masive de acţiuni ale vechilor societăţi. Comisarii de românizare s-au opus pretenţiilor germane, creând de aici o noua sursă de conflict cu reprezentanţii Reichului în România. Ei stăruiau ca să apere această bogăţie româneasca pentru a nu cădea în mâna altor străini.

Grupul comisarilor de românizare din ramura petrolului au venit de câteva ori pe la mine, pentru a-mi expune neliniştea lor şi pentru a-mi cere sfatul. Eu le-am spus că nu ne putem opune frontal penetraţiei capitalului german în petrol, dar să ceara reprezentanţilor Reichului o colaborare cu capitalul românesc. Nimic mai natural. Nu putem admite ca societăţile engleze, franceze, belgiene etc., presupunând ca ar fi schimbate de stăpân, să fie acaparate de alţi străini. Trebuie luate în considerare în bloc toate interesele: ale vechilor acţionari, cele germane, dar şi cele româneşti.

în aceasta privinţă, un motiv de conflict cu Neubacher s-a ivit când ministrul a pretins ca societatea Astra Română, care aparţinea grupului olandez „Shell”, să treacă sub control german. Pe ce îşi baza această cerere? Trupele germane, când au ocupat Olanda, au capturat acţiunile societăţii Astra Română din România, de la sediul societăţii „ShelI”. Considerând aceste acţiuni o pradă de război, pe baza posesiei lor, pretindea cedarea imediată a Astrei în mâna unui om de încredere al lor. Consultându-l pe inginerul Caleia, unul dintre aceşti comisari, acesta mi-a explicat că germanii nu poseda acţiunile propriu-zise, ci numai cotoarele lor, care nu sunt echivalentele titlurilor de proprietate. Acţiunile au fost transportate peste Ocean odată cu mutarea sediului lui „Shell”.

în timpul guvernării noastre, germanii n-au putut pătrunde în industria petroliferă, izbindu-se de vigilenţa comisarilor de românizare, care, conform legii, dispuneau de puteri discreţionare.

Neînţelegere cu Neubacher am mai avut şi pe chestiunea Ministrului Dimitriuc, care fusese numit „Subsecretar de Stat pentru problemele petrolului”. Fiind o creatură a regimului carlist, am încercat să-l dislocăm, pentru că ocupa o poziţie-cheie în economia naţională. Antonescu era dispus să-l concedieze, dar ne-am izbit de opoziţia înverşunată a lui Neubacher. Acesta a venit atât la Conducător cât şi la mine, cerându-ne cu cea mai mare energie să-l păstrăm pe Dimitriuc, deoarece colaborarea cu el merge excelent.

Dimitriuc a rămas mai departe la Economia Naţională, unde exercita un fel de paşalâc, neascultându-i decât pe Nemţi, ştiindu-se protejat de ei. A jucat un rol important în tratativele economice cu Germania, în care subiectul principal de discuţie în schimburile comerciale era petrolul.

 

18. Cursul mărcii germane

Dr. Neubacher, Ministrul Reichului pentru afacerile economice la Bucureşti, s-a prezentat Ministrul de Finanţe, George Creţianu şi după aceea Subsecretarului de Stat la acelaşi Departament, Constantin Papanace, cam pe la începutul lunii Noiembrie, pentru a le cere să consimtă la fixarea unui nou curs al mărcii, ridicându-l de la 50 lei, cat era pe atunci, la 60 de lei. Papanace a căutat să-l convingă pe Neubacher că nu e momentul cel mai potrivit ca să pretindă această devalorizare a leului în raport cu marca, deoarece economia românească a suferit mult de pe urma pierderilor teritoriale şi încă nu s-a întremat. Dimpotrivă, ar trebui ca Marele Reich să ţină seama de această situaţie precară şi să ajute României să-şi însănătoşească baza materiala de existenţă, fapt care va avea repercusiuni favorabile şi în schimburile cu Germania.

Chestiunea a fost tratată şi în următorul Consiliu de Miniştri. Creţianu şi Papanace au expus teza lui Neubacher şi răspunsul lor. Ei au explicat împuternicitului Reichului pentru chestiunile economice că stabilirea unui nou curs al mărcii, superior celui vechi, ar însemna o grea lovitură pentru economia naţională. Generalul Antonescu a aprobat atitudinea lor şi li s-a cerut să nu cedeze.

Mare mi-a fost mirarea că după acest Consiliu, în care Generalul susţinuse ferm şi categoric punctul de vedere al Ministerului Finanţelor, în cursul vizitei lui la Berlin, 22- 24 Noiembrie 1940, şi-a schimbat opinia şi, în conversaţiile economice avute cu acest prilej, a acceptat cererea lui Neubacher, adică urcarea mărcii de la 50 la 60 de lei. La prima discuţie avută cu Generalul, după întoarcerea lui din Germania, mi-a mărturisit, fără a mă privi în ochi, ci undeva pe pereţi, că a trebuit să admită noul curs al mărcii pentru a obţine împrumutul.

Conducătorul Statului ne administrase o nouă lovitură joasă, între multe altele. Pe de-o parte, ne cerea să rezistam pretenţiilor germane, căci cel mai aprig oponent al propunerilor lui Neubacher era ministrul legionar Papanace. Pe de altă parte, ajuns la Berlin, îşi renega propria lui atitudine, anulează ordinul dat în Consiliul de Miniştri şi se supune exigenţelor germane. Evident, noi am rămas descoperiţi, nişte naivi care nu ne pricepem „să facem politică”.

Ridicarea cursului mărcii nu era nici cel puţin justificată din punct de vedere al schimburilor dintre cele două ţări. România, în acea conjunctură europeană, avea mult mai mult de oferit decât Germania de dat. Petrolul românesc era vital pentru soarta războiului şi valoarea lui cântărea greu în acordurile dintre cele două State. De altă parte, graţie nefericitei politici germane de înţelegere cu Rusia, noi am ieşit cu graniţele ciuntite şi cu o economie zdruncinată. Era de datoria Reichului, ca noul nostru aliat, să ajute la refacerea economiei româneşti şi nu să o încarce cu un nou tribut.

Ridicarea cursului mărcii anula apoi într-o oarecare măsură însăşi valoarea împrumutului contractat de 600 de milioane de mărci, deoarece pentru restituirea lui aveam la dispoziţie un instrument de schimb mult mai slab. Exportul României trebuia să crească considerabil pentru a compensa noua scădere a monedei, pe baza unui curs artificial fixat.

Generalul Antonescu la Berlin a abandonat interesele economiei româneşti pentru a capta bunăvoinţa lui Hitler. în vreme ce mişcarea apărea în ochii potentaţilor celui de-al Treilea Reich, după aceasta incalificabilă concesiune, ca o organizaţie şovinistă, care se opunea sistematic tuturor planurilor de colaborare cu Germania, Generalul se înălţa în ochii lor ca un om politic realist şi loial, singurul capabil sa integreze România în marele spaţiu economic german.

 

19. Conflictul de la Mediaş

Conform ordinului primit de la Sinagogă, evreii din Ardeal şi Banat vindeau prăvăliile lor saşilor, evitându-i pe români. Am explicat într-un capitol motivele acestei politici. Fireşte, minoritatea germană era satisfăcută că întreţine relaţii privilegiate cu evreii în cumpărarea bunurilor lor. Fără să facă eforturi mari, îşi puteau mări reţeaua lor de magazine şi volumul lor de afaceri.

Pentru a nu fi tulburaţi de români în aceste operaţii, saşii şi evreii s-au pus de acord ca să trateze în secret vânzarea prăvăliilor, pentru ca autorităţile să nu afle decât în momentul când actele erau încheiate şi nu se mai putea reveni asupra tranzacţiilor. Fenomenul fusese semnalat în întreg Ardealul şi Banatul.

La Mediaş, conflictul între români şi saşi pe această temă luase aspecte mai aspre, care a pus atât guvernul cât şi mişcarea într-o situaţie neplăcută. Incidentele au fost consemnate într-un raport al Ministerului de Interne, care a fost prezentat Conducătorului Statului şi apoi a fost dezbătut şi în Consiliul de Miniştri:

Bucureşti, 18 Decembrie 1940

Ministerul Internelor Cabinetul Ministrului

„Am onoarea a face cunoscut că, în urma cercetărilor făcute, Prefectul judeţului Târnava-Mare raportează:

l. în ziua de 27 Noiembrie 1940, pe când se aflau în gara Copşa Mică, toate autorităţile publice, prefectul, şeful poliţiei, comandantul Legiunii de Jandarmi, în aşteptarea trenului cu care se înapoia Dl. General Ion Antonescu, Conducătorul Statului – de faţă fiind şi Dl. General Vasiliu şi Dl. Ministru Rioşeanu, saşii din Mediaş au ocupat, prin echipe organizate, prăvăliile evreieşti din centrul oraşului, în număr de 10 (zece), pretextând ca au contracte de vânzare-cumpărare cu evreii, când în realitate ei nici până astăzi nu au perfectat aceste contracte.

Puşi în faţa acestui atac prin surpriză şi pentru a nu da loc la conflicte cu minoritatea săsească şi după ce, prin intervenţia Mişcării Legionare s-au procurat creditele necesare, s-a început şi de Mişcarea Legionară bătălia cumpărării imobilelor jidăneşti, care au mai rămas în Sighişoara, Mediaş şi în restul judeţului.

La operaţia aceasta de cumpărare de imobile, se căuta a se respecta în totul dispoziţiile legale în vigoare. Faptul că românii vor să ajungă în această regiune în proprietatea prăvăliilor şi al imobilelor jidăneşti, explica toată nemulţumirea şi agitaţia saşilor, care s-au erijat acum în fervenţi apărători ai jidanilor de pretinsele brutalităţi la care evreii ai fi supuşi din partea autorităţilor româneşti. în realitate, ei urmăresc să-i înlăture pe români de la orice cumpărări de bunuri care aparţin evreilor. Prin lumina acestor date este a se vedea şi incidentul din noaptea de 3-4 Decembrie 1940 de la Mediaş.

Organele de control ale Inspectoratului de Poliţie din Alba-Iulia au avut o atitudine mai aspră fată de câţiva evrei din Mediaş, care vroiau să cedeze prăvăliile lor exclusiv saşilor.

Gărzile cetăţeneşti pe care saşii pretind că le-au instituit cu prilejul acelui incident, pentru apărarea populaţiei, sunt în realitate nişte echipe ce fuseseră instalate în faţa prăvăliilor şi în curţile prăvăliilor evreieşti cu aproximativ o săptămâna înaintea acelui incident, cu scopul de a-i opri pe români să intre în tratative cu jidanii pentru cumpărarea prăvăliilor sau imobilelor.

în ziua de 4 şi 5 Decembrie, Prefectul judeţului a fost la Bucureşti, chemat la Ministerul Coordonării, iar în ziua de 5 Decembrie 1940, Dl. Comandant al Garnizoanei şi al Pazei teritoriului judeţului, Dl. Lt. Col. Antohi, s-a deplasat la Mediaş, luând măsuri de ordine, comunicând Prefectului că situaţia nu prezintă nimic grav.

în ziua de 8 Decembrie, Prefectul judeţului a cercetat personal chestiunea de la Mediaş şi a constatat că populaţia românească este profund indignată de atitudinea Saşilor, care îi sprijină pe evrei şi nu se împacă deloc cu ideea că ar putea şi românii sa cumpere prăvălii ori imobile de la evrei. Ori, în agitaţia şi alarma pe care au dat-o evreii, ca o ironie a soartei, ei se vad apăraţi şi încurajaţi în aceasta, tocmai de concetăţenii noştri saşi”.

Ministrul Afacerilor Interne, General Petrovicescu

Din examinarea acestui raport, făcut de Prefectul Judeţului Târnava Mare şi însuşit de Ministrul de Interne, General Petrovicescu, rezultă următoarele fapte:

l. Evreii vindeau prăvăliile din proprie iniţiativă, fără constrângere, pregătindu-se să părăsească ţara.

2. Evreii s-au pus de acord cu saşii să le vândă lor prăvăliile şi, ca să nu afle românii, să duca tratativele în cea mai mare taină.

3. Prăvăliile cumpărate de saşi erau în centrul oraşului şi reprezentau comerţul cel mai înfloritor al Mediaşului.

4. Puşi în fata acestor fapte, au încercat şi românii să cumpere alte prăvălii evreieşti, din ceea ce rămăsese.

5. Românii s-au izbit şi în aceasta încercare de aceeaşi coaliţie evreo-săsească, interzicându-le accesul la alte bunuri evreieşti.

6. Saşii luau apărarea evreilor, denunţând presupusele brutalităţi pe care le-ar fi suferit din partea autorităţilor româneşti.

7. Pentru a-i apăra pe evrei, saşii au organizat nişte pichete pe care le-au postat în faţa prăvăliilor evreieşti. în realitate, „pentru a-i înlătura pe români de la orice cumpărări de bunuri care aparţin evreilor”.

8. Ca urmare, s-au petrecut o serie de incidente, fără gravitate, dar care indicau un anumit grad de tensiune între populaţia româneasca şi minoritatea germana de la Mediaş.

Acesta e filmul evenimentelor, aşa cum rezultă din raportul Ministerului de Interne. Pentru mişcarea legionară nu era decât motiv de îngrijorare să se nască incidente cu minoritatea germană, ştiind prea bine că această minoritate se bucura de protecţia puternicului Reich German. De altă parte, saşii din Ardeal erau camarazii noştri de ideologie în lupta contra comunismului. Am intervenit imediat la prefectul judeţului ca să tempereze zelul legionarilor, chiar dacă dreptatea ar fi de partea lor. Astfel de acţiuni ne făceau mai mult rău şi aduceau mai mare pagubă.

Dar originea acestor incidente era mult mai adâncă. Erau consecinţa lipsei unui plan economic, a unei directive, care să organizeze economia naţională. Inconvenient pe care Generalul nu-l vedea sau se prefăcea că nu-l vede. Daca ar fi existat planul cerut de mine de la începutul guvernării noastre, astfel de incidente nu s-a fi produs, deoarece în acest plan s-ar fi înglobat, relaţiile noastre cu Germania şi cu minoritatea evreiască. Am fi ştiut atunci cum să procedăm, în ce limite şi pe ce etape. Acum mergeam înainte târâţi de evenimente şi nu dominându-le din perspectiva unei viziuni generale a realităţii economice româneşti.

 

20. Apoteoza muncitorimii

Pătura socială care a simţit mai mult binefacerile guvernării legionare a fost muncitorimea. Pentru ţărănime n-am putut face prea mult din cauza timpului prea scurt al guvernării noastre. Singura ei mulţumire a fost că nu mai era terorizată şi batjocorită de odioşii de jandarmi. Dar ţărănimea era cu noi ştiind că ne vom îngriji şi de soarta ei. în planul ce-l aveam, ne gândeam în primul rând sa punem la dispoziţia plugarilor credite ieftine, eşalonate pe mai mulţi ani, ca să scape de împrumuturi oneroase la bănci şi de uzura evreilor. în revista Muncitorul Legionar, care apăruse în 10 Noiembrie, sub conducerea lui George Macrin, scriam următoarele:

„Odată cu România Legionară, începe pentru muncitorul român o eră de dreptate şi de omenie. Grija de soarta lui ne-a lăsat-o însuşi Căpitanul, care a fost veşnic frământat de icoana celor chinuiţi şi năpăstuiţi. Muncitorul Român păşeşte astăzi mândru şi senin pe drumul biruitor al Gărzii de Fier. El ştie că o viaţă nouă începe pentru el. El ştie că în curând suferinţele lui vor apune şi munca lui va fi răsplătită”.

Horia Sima

Problema muncitorilor era mai la îndemână de rezolvat, căci nu trebuia decât să le impunem întreprinderilor să se poarte mai omeneşte cu ei, revizuindu-le scara de salarizare. în aceasta privinţă, n-am cunoscut un moment de linişte, intervenind oriunde era nevoie pentru a uşura viaţa muncitorului. Am povestit cum m-am dus la Malaxa şi acesta a aprobat caietul de revendicări al personalului angajat la el, muncitori şi funcţionari. Era o primă victorie pe frontul social al Noii Românii. A doua „descălecare” a mea în lumea muncitorilor a fost la Brad, în judeţul Hunedoara, unde erau minele de aur ale societăţii „Mica”. Fusesem profesor în această localitate şi cunoşteam starea de mizerie a muncitorilor care lucrau sub pământ ca să scoată aurul din măruntaiele lui.

La societatea „Mica” stăpânea, pana la venirea noastră la conducere, Ion Gigurtu. Politica lui de salarizare a angajaţilor varia după importanţa politică şi socială a fiecărui grup. Era extrem de generos cu membrii Consiliului de Administraţie, între care figurau de obicei oameni politici, cum era Octavian Goga. Plătea bine cadrul de conducere al întreprinderii, directori şi ingineri superiori. Era destul de zgârcit cu micii funcţionari, iar pe cei care se trudeau mai mult, pe muncitorii care scormoneau după aurul din mina, îi trata ca pe nişte paria, plătindu-i mizerabil.

în timp ce se purta atât de hain cu muncitorii, a lăsat să se construiască pe o înălţime din apropierea Bradului un sanatoriu pentru tuberculoşi, vrând să arate grija ce-o poartă muncitorimii. în loc de a le da salarii mai bune, pentru a nu deveni tuberculoşi, le oferea camere de spital pentru a-şi scuipa plămânii! Gigurtu se prefăcea pe deasupra că este un adept al mişcărilor naţionaliste, când în realitate era un trimis al Regelui în mijlocul lor, pentru a le ţine sub control, cu ajutorul mijloacelor de care dispunea. în vara anului 1940, şi-a dezvăluit adevărata identitate politică: prea supus servitor al Majestăţii Sale. în criza care a precedat alungarea de pe tron a Regelui Carol, a cerut Generalului Antonescu „să tragă în legionari!”.

După cuvântarea mea de la Braşov din 9 Octombrie, în care am denunţat atrocităţile maghiare din Ardealul de Nord, m-am repezit la Brad ca să rezolv la faţa locului şi problema acestor muncitori şi le-am vorbit de pe o tribuna improvizată. Am evocat lupta şi sacrificiile Căpitanului pentru ţara flămândă şi goală, le-am explicat concepţia lui despre drepturile şi datoriile muncitorului şi le-am amintit mila ce-o simţea pentru muncitorii care lucrează sub pământ, cărora trebuie să li se facă dreptate înaintea tuturor. Pentru asta am venit şi eu în mijlocul lor ca să le aduc vestea cea buna că soarta lor se va schimba sub regimul legionar.

Mă uitam la ei, vreo doua mii de oameni. Toţi, fără excepţie, aveau feţele supte şi palide, privirea stinsă şi spinările încovoiate înainte de vreme. Erau oameni între 20-40 de ani. La cuvintele mele, n-au răspuns nici cu aplauze şi nici măcar cu aprobări din cap. Stăteau închişi în durerea lor. O mulţime apatică, fără interes. Un scepticism ancestral îi povăţuia să nu mai creadă în nimeni. Veniseră atâţia politicieni, în jurul alegerilor, promiţându-le marea cu sarea, încât se îndoiau şi de spusele mele.

Dar, de astă dată n-a fost aşa. A doua zi li s-a anunţat de direcţie urcarea salariilor. Până atunci un muncitor lucrând opt ore sub pământ, primea 45 de lei pe zi. Din acel moment salariile lor s-au dublat, ajungând la 90 de lei pe zi. Nu le venea să creadă! Proporţional, s-au anunţat îmbunătăţiri şi pentru micii funcţionari care erau cei mai năpăstuiţi. M-am informat cu cât ar apăsa ridicările de salarii asupra bugetului întreprinderii. La un beneficiu net anual de 200 milioane… doar 6 milioane! îi mai rămâneau direcţiei 194 de milioane anual pentru a le distribui acţionarilor şi politicienilor.

Un al treilea episod din viaţa muncitorimii române sub regimul legionar s-a petrecut la minele de cărbuni de Petroşani. într-o zi vine la mine la Preşedinţie o delegaţie a minerilor de pe Valea Jiului, pentru a mă anunţa că sunt decişi să recurgă la grevă daca nu li se aprobă măririle de salarii cerute de ei.

– Bine, le-am spus. Să vedem despre ce este vorba. Ce cereţi?

îmi expun doleanţele lor. O ridicare de salarii între 8-12 procente, după natura muncii prestate. Cererile lor nu numai că erau rezonabile, ci modeste, în comparaţie cu salariile mici pe care le primeau.

– şi pentru atâta lucru vreţi să declaraţi grevă?

– Domnule Ministru, altă dată când am încercat să obţinem îmbunătăţiri şi am făcut grevă, am fost împuşcaţi.

– Acum vremurile s-au schimbat, dragii mei. Acum sunteţi voi stăpâni pe ţară, cu alţi români, cu toţi românii. A încetat exploatarea. Nu mai e nevoie să faceţi greva. Voi da dispoziţii comisarului de românizare ca sa va împlinească îndată cererile, pe baza tabloului pregătit de voi.

Oamenii nu ştiau cum să-mi mulţumească. Aşa ceva nu mai văzuseră.

La „Reşiţa”, controlată de Malaxa, la Hunedoara, la uzinele Nădrag, Călan şi Titan, în industria petroliferă, prin acelaşi procedeu expeditiv, s-a ridicat simţitor nivelul de viaţă al muncitorului. într-o vizita la IAR-Braşov, am ascultat cererile muncitorilor, prezentate de o delegaţie legionara, şi l-am rugat pe Popescu-Botoşani, directorul întreprinderii, sa le ia imediat în considerare.

Paralel, Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, printr-o serie de decizii înţelepte, a stabilit un minimum de salarii pentru micile întreprinderi şi chiar pentru lucrători, calfele şi ucenicii care erau angajaţi la meseriaşi-patroni. Muncitorimea se simţea ocrotită şi apărată sub regimul legionar. Nu mai era exploatată până la sânge de patroni fără inimă sau de întreprinderi străine de viaţa neamului nostru. Dar Vasile Iasinschi nu urmarea ca impunând salarii minime pentru muncitori să-i pună în conflict cu patronii şi să creeze din ei o tabără duşmană întreprinzătorilor, cum era obiceiul comuniştilor. Ministrul îşi însuşise idealul mişcării, de a realiza înfrăţirea muncitorilor cu patronii pe baza unui echilibru just între remuneraţie şi producţie. Cu prilejul inaugurării sălii de mese a lucrătorilor de la Fabrica de tăbăcărie şi încălţăminte Grigore Alexandrescu, la 1 Decembrie 1940, Iasinschi a ţinut o însemnată cuvântare cu caracter programatic, pentru orientarea ministerului ce-l conducea:

„Fiecare întreprindere, a spus el, are tendinţa să se dezvolte, să ajungă mare. şi întreprinderile Grigore Alexandrescu la origine au fost mici. începutul acesta trebuie respectat, pentru că respectându-l pe el, ne respectam pe noi. Nu se poate ca această fabrică mare să nu se fi ridicat la proporţiile de astăzi, din acea meserie rudimentară, decât prin muncă în momentele acestea, când suntem nevoiţi a galopa la pas cu evenimentele, nu am procedat încă la organizarea propriu-zisă a muncii. Asta nu înseamnă că nu ne gândim serios la această problemă. Intervenind scumpetea vieţii, ne-am gândit în primul rând să trecem peste greutăţile actuale. Aceasta nu înseamnă ca muncitorul să se anchilozeze în aceste preţuri maximale. Muncitorul trebuie stimulat, pentru a înţelege frumuseţea lucrului bine efectuat. Inteligenţa şi priceperea muncitorului trebuie răsplătite. Emulaţia la meşteşug trebuie încurajată. Muncitorul care dă un produs cât mai bun contribuie şi la progresul patronului, şi astfel armonia dintre muncitor şi patron va fi o realitate”. Alături de mineri, cei mai nenorociţi, cei mai dezavantajaţi de soartă, erau muncitorii şi muncitoarele din fabricile de textile. Sub regimul nostru aceşti muncitori şi-au recăpătat dreptul la viaţă. Cele mai multe din uzine erau în mâinile evreilor şi aceştia nu se interesau decât de câştig, neîngrjindu-se de elementarele condiţii de igienă. Localuri mizerabile, neaerisite, în care respiraţia era îngreunată şi de praful şi scamele ce se desprindeau din baloturile de lână şi bumbac. Muncitorii textilişti erau total la discreţia patronilor, care, prin mijloacele lor de corupţie, aveau de partea lor, în conflictele ce se iveau, autorităţile Statului, de la jandarm până la aşa zişii inspectori de la Ministerul Muncii. Salariile erau fixate suveran de directorii întreprinderilor, fără posibilitatea vreunei contestaţii. Pe cât erau de mici aceste salarii, pe atâta se făceau şi mai mici în anumite perioade ale anului, când fabrica nu lucra la randamentul maxim, deoarece stocurile fixate fuseseră atinse. Cei ce protestau, erau pur şi simplu concediaţi şi familiile lor rămâneau pe drumuri. Sub regimul nostru, aceste scene degradante nu s-au mai întâmplat. Prin măsurile luate, sub supravegherea Ministerului Muncii, s-au realizat îmbunătăţiri substanţiale în scara de salarizare, în igiena localurilor, iar urâtele moravuri patronate de odinioară au dispărut. Cu aceste măsuri, mişcarea a câştigat vertiginos în popularitate, iar comunismul şi-a pierdut orice atracţie în mase, fiind redus la o expresie inofensivă, a agitatorilor de profesie, înfeudaţi Rusiei bolşevice. După expulzarea noastră de la putere, Generalul Antonescu şi exploatatorii care s-au concentrat în jurul lui ne-au acuzat că prin aceste ridicări substanţiale de salarii, mai ales în industria grea, am bolşevizat ţara! îi durea pe aceşti domni. în realitate am scăpat ţara de bolşevism, ideologia comunistă pierzându-şi mediul unde să se implanteze, mizeria maselor populare.

 

21. Cinci miliarde şapte sute şaptezeci şi patru milioane de lei

La aceasta cifră impresionantă, comparând cu bugetul Statului de atunci, s-au ridicat economiile realizate sub regimul legionar, în perioada Septembrie-Decembrie 1940. Bani disponibili pentru alte scopuri şi alte nevoi ale naţiunii. Ziarul Buna Vestire din 3 Ianuarie 1941 a publicat pe prima pagină un articol semnat de Constantin Ghidel, în care autorul comentează aceste strălucite rezultate bugetare arătând că sunt rodul severei administraţii a banului public sub guvernul legionar şi al muncii pline de devotament a întregului popor. Reproducem acest articol care redă mai bine decât noi astăzi, în termeni inspiraţi de actualitatea momentului, procesul de însănătoşire a economiei naţionale.

5 774.000.000

„Regimul naţional-legionar, prin Domnul General Ion Antonescu, Conducătorul statului român, a făcut ţării cu ocazia sfârşitului de an un bilanţ al realizărilor sale după patru luni de guvernare.

într-un timp atât de scurt, pe care vechile regimuri îl foloseau numai pentru orientarea generală şi fixarea retribuţiilor membrilor din Societatea anonimă care era partidul, noul regim politic al României a reuşit, cu toate vicisitudinile vremurilor, să realizeze o economie de 5.774.000.000 lei.

Dacă această cifră a fost atinsă în împrejurările atât de grele prin care a trecut ţara noastră, cu hotarele sfâşiate, cu un exod de refugiaţi în mare parte funcţionari care grevau bugetul public, cu un pasiv enorm la încasările Statului prin luarea unor provincii cu industrii bogate şi în plină activitate, cu toate loviturile pe care factorii naturii – cutremurul – le-au cauzat materialiceşte aproape în toată ţara, apoi ce economii se puteau face în trecut, când nici o piedică nu lovea mecanismul normal de funcţionare al Statului?

De abia acum noi cetăţeni umili ai acestei ţări care ne duceam grijile şi nevoile cum numai Dumnezeu putea să ştie, pentru binele şi propăşirea acestei ţări, vedem jaful pe care partidismul l-a făcut în gospodăria noastră publică.

A fost o iresponsabilitate totală. De altfel cine putea să răspundă la partid? în această societate anonima pe acţiuni al cărui singur scop era jefuirea patrimoniului naţional şi pricopseala membrilor în dauna naţiunii?”

Este adevărat că la capitolul excedentului bugetar intrau şi economiile realizate prin desconcentrări de trupe. Conducătorul Statului, în darea lui de seama publicată la sfârşitul anului pentru a înfăţişa înfăptuirile regimului, evaluează economiile de la Ministerul Armatei, de pe urma desconcentrărilor, la două miliarde şi jumătate. Cifra pare exagerata, deoarece desconcentrările nu au început decât la 15 Noiembrie 1940. Dar chiar daca ar fi aşa, mai rămân trei miliarde două sute şaptezeci şi patru milioane, care se datorează exclusiv muncii, cinstei şi corectitudinii acestui guvern.

Toţi defăimătorii mai vechi şi mai noi ai mişcării legionare ar fi trebuit să se întrebe cum a fost posibil ca într-o ţară „în plină anarhie”, cum a fost descrisă mai târziu în Pe Marginea Prăpastiei, să se depăşească în câteva luni gravul dezechilibru economic şi să se realizeze acest progres uluitor? Bugetul Statului era o oglindă a încrederii cetăţenilor în regim, al ordinii care domnea în ţară şi al spiritului cu care lucrau sutele de mii de legionari pentru a uşura soarta neamului nostru lovit de atâtea calamităţi.

Sunt anumiţi factori care trebuie luaţi în considerare dacă vrem să înţelegem această grabnică însănătoşire economică a ţării:

1. Miniştrii nu mai prădau Statul, cum era obiceiul pământului sub regimurile anterioare. Ei se mulţumeau cu leafa lor modestă, neîndestulătoare pentru multiplele obligaţii cele aveau ca miniştri, de vreo 35.000 lei lunar. Miniştrii legionari nu s-au atins de fondurile secrete ce le aveau la dispoziţie. Sub guvernările anterioare, miniştrii profitau de situaţia lor în Stat pentru a-şi crea surse paralele de venituri, fie din fondurile secrete fie din diverse concesiuni ce le făceau, călcând legea, particularilor sau întreprinderilor, fiind cointeresaţi în schimb în afacerile lor.

2. Toata ţara îşi plătea cinstit impozitele. Plăteau ţăranii având convingerea „că nu se mai fură”. Plătea pătura mijlocie de meseriaşi şi negustori pentru a ajuta acţiunea de românizare a comerţului. Plăteau evreii de teamă, neputând să mai înşele Statul; plăteau pentru prima oară cinstit şi întreprinderile liberale, nemaiputând sa se sustragă plaţii impozitelor. într-un consiliu de miniştri, Papanace a declarat că fabrica „Letea”, al cărei preşedinte era Dinu Brătianu, avea o restanţă de impozite de 20 milioane de lei!

3. Aparatul Ministerului de Finanţe, administratori financiari, controlori, perceptori, devenise mai eficace la încasarea impozitelor, temându-se de sancţiuni. Până la guvernarea noastră şi cel mai mic funcţionar de la Finanţe îşi rotunjea veniturile cu bacşişurile ce le primea de la contribuabili, pentru a le trece cu vederea impozitele reale – sume ce se pierdeau pentru Stat.

Făcând uz de aceste economii, care se datorau strădaniei întregului popor, Generalul s-a arătat generos faţă de o singură categorie: militarii. Dintr-o trăsătură de condei, în ajunul Crăciunului, a şters toate datoriile ce le aveau ofiţerii la „Casa Oştirii” – datorii care urcau la 500 de milioane lei. Pentru alte categorii de slujbaşi ai statului n-a arătat aceeaşi mărinimie. Nu s-a gândit să suprime curbele de sacrificiu introduse sub guvernul Iorga-Argetoianu şi nici n-a respectat gestul de compensaţie cu datoriile contractate de învăţători, preoţi şi profesori la respectivele lor case de credit. îl interesa armata, pentru că se gândea să facă din nou apel la ea ca instrument contra Legiunii şi contra Naţiei.

 

22. Creşterea depunerilor bancare

începând din luna Martie 1939, depunerile bancare au început să scadă din cauza nesiguranţei politicii noastre externe. în primăvara acestui an se fac mari concentrări de trupe la graniţa de vest, după ocuparea Cehoslovaciei de către diviziile germane. Teama de un eventual război, în care ar putea intra şi România, a determinat populaţia să-şi retragă banii ce-i avea depuşi atât la Casa de Economii cât şi la băncile particulare.

Această scădere continuă a depunerilor bancare s-a oprit abia la în Septembrie 1940, după instalarea Statului Naţional-Legionar. Din acest moment a început un fenomen invers, de sporire a economiilor particulare la bănci. Tendinţa s-a accentuat în lunile următoare, încât, în Decembrie 1940, Casa Naţională de Economii şi Cecuri a adus la cunoştinţa publicului vestea îmbucurătoare că în ultimele trei luni cuantumul depunerilor la această instituţie a crescut aproape cu un miliard de lei! Dar nu numai Casa Naţională ci, paralel, toate băncile de reputaţie bine stabilită au înregistrat sporuri importante la secţia depunerilor.

Contrar provocărilor de panică, ce spuneau că luându-se măsuri contra evreilor se va produce un haos economic, publicul a reacţionat în sens pozitiv, acordând încredere politicii economice a guvernului legionar. Cum se explică această încredere? Ea are un fundament real. Mai întâi, cu venirea Legiunii la putere, lumea care avea bani lichizi în păstrare, ştia că-i poate încredinţa acum fără grijă institutelor de credit ale Statului, deoarece exista garanţia unor oameni corecţi şi pricepuţi în posturile de răspundere.

în al doilea rând, încrederea a revenit şi din cauza risipirii necunoscutei externe. Cu încadrarea României în Axă şi certitudinea graniţelor ce ne-au rămas, Românii au început să privească cu optimism viitorul, sperând în vremuri mai bune.

în al treilea rând, mersul general al economiei româneşti promitea o creştere a prosperităţii. însămânţările de toamna au depăşit cu mult cota anilor precedenţi, încât se aştepta o recoltă bogată la vara viitoare. Debuşeurile pentru cereale erau asigurate prin convenţia cu Germania, care se mai angajase ca la primăvară să trimită şi un număr important de tractoare şi maşini agricole. Toţi aceşti factori conjugaşi au creat efectul psihologic necesar pentru restaurarea încrederii maselor populare în economia naţională. Afluenţa depunerilor la bănci era o dovadă a înviorării şi întăririi forţelor de producţie ale naţiei.

 

23. Protestul lui Neubacher

Era după Anul Nou. Prin 8-9 Ianuarie 1941, când primesc un telefon de la Neubacher, rugându-mă să trec pe la biroul lui pentru a-mi comunica o chestiune importantă. Nu-mi poate vorbi în cabinetul meu de la Preşedinţie, căci vrea să fim singuri. M-am dus imediat. Neubacher îşi avea reşedinţa pe Strada Wilson, în localul fostei Legaţii austriece. Ministrul economic al Reichului era un om cald şi expansiv. De asta data m-a salutat cu răceală şi, fără nici o introducere, mi-a întins o hârtie scrisă de mâna lui, spunându-mi că era o notă de protest din partea guvernului Reichului pentru atitudinea neamicală a mişcării legionare în relaţiile economice germano-române. Am început să citesc nota şi pe măsură ce înaintam în lectura ei, tonul se înăsprea acuzându-ne în final de şovinism în colaborarea economică cu Germania. în convorbirea ce-a urmat, mi-a citat mai multe cazuri în care comisarii de românizare au blocat tratativele cumpărătorilor germani cu evreii. Ceea ce l-a umplut de revoltă şi l-a determinat să-mi predea această notă, a fost o recentă întâmplare de la Braşov. Un grup german vrând sa achiziţioneze marele magazin textil al evreului Neumann, s-a izbit de refuzul comisarului de românizare, sprijinit, de autorităţile locale. Contractul nu s-a putut încheia. I-am răspuns că voi cerceta cazul de la Braşov şi dacă s-a săvârşit vreo ilegalitate, grupul german va primi satisfacţie. în ceea ce priveşte nota de protest, i-am exprimat nedumerirea şi amărăciunea mea. Nu mă aşteptam la acest demers tocmai din partea lui, cunoscut ca prieten şi susţinător al mişcării. Cum suntem camarazi şi luptători pentru acelaşi ideal, când se ivesc incidente de acest gen, explicabile prin complexitatea problemelor ce se pun guvernării noastre, ele ar trebui rezolvate prin bună înţelegere, fără a crea tensiuni inutile şi dăunătoare.

în acel moment, mă frământa gândul să-i spun adevărul, arătându-i că în toata acţiunea de românizare a întreprinderilor evreieşti, noi suntem executanţii unui ordin care vine de la Conducătorul Statului şi cel mai nimerit lucru ar fi să i se adreseze lui pentru a-şi clarifica politica faţă de Germania. Dar iarăşi mă reţinea sentimentul, ca de atâtea ori, să nu apar în postura mizerabilă a unui intrigant care-şi pârăşte şeful, pentru cine ştie ce beneficii personale. şi am tăcut din nou, luând asupra noastră o răspundere pe care nu o aveam.

în ceea ce priveşte incidentul de la Braşov, n-am mai avut timp să-l lămuresc. Evenimentele s-au precipitat, prinzându-ne pe toţi în hora lor fatală.

 

24. Desfiinţarea comisarilor de românizare

Cu câteva zile înainte de lovitura de Stat a Generalului Antonescu, mă agrăieşte Mihai Antonescu, întrebându-mă ce facem cu legea comisarilor de românizare, căci vin tot mai multe plângeri.

– După mine, i-am spus, poate fi desfiinţată. Nu e o lege inspirată de mişcare. Este creaţia fostului ministru al economiei, Leon, şi de la început mi-am dat seama de dificultăţile ce le vom avea în aplicarea ei. Sunt sătul şi eu de reclamaţiile ce vin, căci toate se sparg în capul mişcării, ca şi cum noi am fi răspunzători de făurirea acestei legi.

Ca urmare a acestei convorbiri, Cancicov şi Mihai Antonescu au întocmit decretul-lege de desfiinţare al comisarilor de românizare, care a apărut în Monitorul Oficial din 19 Ianuarie 1941.

Cum desfiinţarea comisarilor de românizare s-a petrecut cu o zi înainte de dezlănţuirea atacului antonescian contra Legiunii, 20 Ianuarie 1941, s-a dat interpretarea, atât în rândurile adversarilor cât şi în lumea legionară, că a fost o măsură premergătoare rupturii ce-a urmat. în realitate, desfiinţarea comisarilor de românizare s-a făcut cu consimţământul meu şi în momentul acela nu aveam de unde să ştiu că Generalul ne va sări în spate.

Evident, în cercurile germane suprimarea comisarilor de românizare a fost primita cu satisfacţie, căci se elimina influenţa legionară în economie, răspunzătoare, chipurile, de blocarea intereselor germane în România, în timp ce Generalul îşi netezea imaginea ca un om accesibil cererilor lor.

E semnificativ faptul că în decretul-lege din 19 Ianuarie 1941 se interzicea întreprinderilor unde au existat comisari de românizare de a face acte de cumpărare şi de vânzare şi alte modificări ale patrimoniului lor, fără de aprobarea Ministerul Economiei Naţionale. „Statul, spunea Mircea Cancicov în expunerea de motive, trebuie să păşească la organizarea unui sistem de conducere şi de control unitar, pentru a pregăti viitoarea reformă de reconstrucţie a vieţii economice”. Ni se dădea dreptate noua, miniştrilor legionari, care am combătut chiar de la originile ei legea comisarilor de românizare – o recunoaştere tardivă – adoptându-se formula propusă de noi, a unui control central al vânzării bunurilor evreieşti. Nu ştiu în ce măsură s-a aplicat acest control după plecarea noastră de la putere.

 

25. Perfidia Generalului Antonescu

în trei luni şi jumătate de regim legionar s-au realizat mari îmbunătăţiri în administraţia publică, fapt cu atât mai vrednic de remarcat cu cât am guvernat în împrejurările catastrofale pe care le-am moştenit de la fostul regim. Cu graniţele prăbuşite, cu o treime din teritoriul naţional pierdut, cu sute de mii de refugiaţi, cu un an agricol sărac, guvernul nostru, într-un timp-record, a reuşit nu numai să normalizeze situaţia economică a ţării, dar să şi prezinte la sfârşitul anului un bilanţ excedentar, care întrecea toate aşteptările.

Pentru a verifica acest fapt, avem la dispoziţie chiar darea de seama a Generalului Antonescu de la sfârşitul anului 1940, publicata sub numele de „înfăptuirile guvernului de la 6 Septembrie la 31 Decembrie 1940”. Aceasta declaraţie oficială nu mai lasă nici un dubiu asupra rolului fecund şi creator al legionarismului în viaţa de Stat. Vom extrage din acest document numai acele părţi, vom selecţiona numai acele realizări sociale şi economice, numai acele „înfăptuiri” în care rolul mişcării a fost determinant în progresul realizat.

I. Refacerea agricolă a ţării. Semănăturile de toamnă s-au realizat pe o suprafaţă de 2.389.555 hectare, faţă de numai 1.660.000 în anul 1939. Diferenţa este enormă, căci înseamnă un spor de 39 la sută. Pregătirea ogoarelor pentru însămânţările de primăvară însumează alte 1.300.000 hectare. Acest rezultat excepţional în agricultură se datorează prefecţilor legionari şi organizaţiilor noastre, care aveau ramificaţii până în ultimul cătun. Cuiburile de legionari i-au îndemnat şi încurajat pe ţărani să iasă la câmp cu plugurile şi să lucreze din toate puterile pentru a nu lăsa nici un petec de pământ necultivat. Fără acest uriaş efort de ultimă oră, ţara ar fi căzut prada foametei în anul viitor.

II. Ridicarea nivelului de trai al muncitorimii. în darea de seama a Generalului se recunoaşte că salariile muncitorilor s-au mărit sub regimul legionar, după regiuni, între 30 şi 70 la sută. şi această „înfăptuire” este opera exclusivă a mişcării. Am arătat în capitolele anterioare cum am intervenit personal la marile întreprinderi pentru protecţia muncitorimii şi cum, paralel, Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, a fixat o scară de salarizare minimă pentru toate categoriile de lucrători.

III. Ajutorarea populaţiei evacuate. Refugiaţii din Ardealul de Nord, din Bucovina de Nord şi din Basarabia au fost sprijiniţi de Stat în două feluri: prin ajutoare imediate, care li s-au acordat pentru a face faţă primelor nevoi, până vor putea să-şi înjghebeze o nouă existenţă şi, în continuare, prin plasarea lor în funcţii şi munci corespunzătoare ocupaţiei lor anterioare, fie la Stat fie în întreprinderi particulare fie în agricultură. Până la 15 Noiembrie 1940, spune comunicatul, au fost repartizaţi în administraţia Statului cea mai mare parte a slujbaşilor din teritoriile pierdute: 32.231 de preoţi, învăţători şi funcţionari; 427 avocaţi au putut să-şi reia activitatea în diferite barouri, primind prime de aşezare; medicii şi farmaciştii au fost repartizaţi în noi posturi; ţăranilor refugiaţi li s-au pus la dispoziţie pământuri arabile din disponibilităţile Statului; studenţii şi-au găsit locuri în cămine, iar elevii au fost reintegraţi în diverse licee din ţară.

Toate aceste operaţii de aşezare a sutelor de mii de refugiaţi au căzut în sarcina miniştrilor legionari; Corneliu Georgescu, Subsecretar de Stat pentru Colonizare şi Populaţia Evacuată; Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale; Traian Brăileanu, Ministrul Educaţiei Naţionale şi al Cultelor; General Petrovicescu, Ministrul de Interne. Toţi s-au achitat în mod strălucit de misiunea lor, rezolvând repede şi eficace toate problemele refugiaţilor.

IV. Acţiunea „Ajutorului Legionar”. Comunicatul face cunoscut că, pentru a uşura viaţa refugiaţilor, „Ajutorul legionar” a înfiinţat cantine cu preţ redus pe lângă fiecare Prefectură. Dar în afară de mesele plătite, „Ajutorul Legionar” a distribuit 500.000 de mese gratuite populaţiei lipsită de mijloace. Graţie mişcării legionare nu mai existau oameni care să moară de foame în România.

V. Exproprierea proprietăţilor rurale ale evreilor. Generalul pune în contul „înfăptuirilor” guvernului şi exproprierea a 56.430 hectare, a morilor şi întreprinderilor forestiere aflate până atunci în stăpânirea evreilor. După cum am arătat mai sus, exproprierea bunurilor rurale evreieşti se datorează iniţiativei mişcării legionare. O parte a acestor bunuri a servit la reaşezarea populaţiei refugiate. Li s-au dat ţăranilor pământurile arabile, iar alţi refugiaţi au fost numiţi funcţionari la morile şi întreprinderile forestiere expropriate.

VI. Excedent bugetar de 5.774.000.000. Cum de s-a ajuns la aceste economii fabuloase într-un timp atât de scurt? Cum de s-a realizat acest miracol economic? Explicaţia ne-o dă tot comunicatul Generalului. încasările Statului au crescut considerabil, exact imediat după instaurarea guvernului legionar. Iată cifrele comparative:

Septembrie 1940, s-au încasat 3.502.400.000 lei faţă de numai 2.768.800.000 lei în luna Septembrie a anului anterior, 1939.

Octombrie 1940, s-au încasat 3.874.260.000 lei faţă de numai 2.766.000.000 în Octombrie 1939. şi aşa mai departe, plusul de încasări menţinându-se la aproximativ un miliard de lei în lunile următoare. Am explicat, într-un capitol anterior, de unde a venit acest supliment de încasări în arca Statului.

Excedentul de 5.700.000.000 se mai datorează şi severei administraţii a banului public sub regimul legionar. Economiile realizate sunt imaginea fidelă a unor miniştri conştienţi de răspunderea lor faţă de Stat.

Pentru toate aceste „înfăptuiri”, Generalul n-a avut nici un cuvânt de recunoştinţă şi mulţumire, nici când a publicat aceasta dare de seamă şi cu atât mai puţin mai târziu, când s-a despărţit de noi în modul odios în care a făcut-o, atacându-ne pe la spate. şi-a însuşit aceste realizări ca şi cum ar fi fost opera lui exclusivă, ignorând munca şi sacrificiile mişcării. Orice om cu mintea sănătoasă trebuie să se întrebe cum se poate ca o ţară aflată „în convulsiunile anarhiei” sau pe „marginea prăpastiei”, după termenul predilect de mai târziu al generalului, sa poată prezenta, într-un interval atât de scurt, un bilanţ economic atât de îmbucurător? Trebuie să presupunem că colaborarea mişcării la guvernare a reprezentat un coeficient de munca intensivă, de sacrificiu zilnic şi de patriotism curat, pentru ca să poată face acest salt impresionant în economie. Daca acest ritm de guvernare ar fi continuat, s-ar fi creat din România o oază de prosperitate în Europa, cu toată calamitatea războiului.

în loc de a recunoaşte şi răsplăti munca noastră dezinteresată şi rodnică pentru neam Generalul Antonescu, după ce a ajuns singurul stăpân al ţării, ne-a copleşit de cele mai infame acuzaţii, care dovedesc josnicul său caracter. Noi am fost ca nişte soldaţi care am fost trimişi de şeful Statului pentru a ocupa nişte poziţii economice înaintate, cu scopul de a feri patrimoniul naţional să nu cadă în mâna altor străini. Deşi înzestraţi cu mijloace precare, ne-am făcut datoria cum am putut, fiind convinşi că Generalul Antonescu împărtăşeşte aceleaşi îngrijorări pentru soarta economiei naţionale. Nu ne puteam imagina că mai târziu, renegându-şi propriile lui idei şi decizii, să ne dezavueze şi să ne acuze de săvârşirea unor fapte pe care el însuşi le ordonase. O asemenea mişelie era peste putinţa noastră să concepem. L-a întrecut chiar şi pe Regele Carol, care ne era cel puţin duşman declarat.

Generalul s-a ridicat pe mormintele noastre, ne-a invitat să participăm la laurii victoriei într-o guvernare comună, ne-a solicitat ca sub patronajul său să dăm bătălia de românizare a comerţului şi industriei, pentru ca apoi să facă stânga împrejur şi să apuce un alt drum, desolidarizându-se de noi şi de tot ce-am făcut împreună în domeniul românizării, sub propria lui conducere. Pentru a face pe placul evreilor şi pentru a capta bunăvoinţa Germanilor, ne-a azvârlit în rândurile celei mai josnice speţe de delicvenţi, acuzându-ne de furturi, violenţe şi însuşiri de bunuri străine, deşi ştia prea bine că n-au nici un fundament, cu circumstanţa agravantă că aceste presupuse „delicte” au fost acte care au emanat din tronul propriei lui autorităţi de şef de Stat.

Aceasta conduită dementă, această lipsă elementară de omenie faţă de nişte colaboratori loiali, nu putea duce decât la catastrofa. Au fost ofensate toate valorile morale şi politice ale naţiei noastre.

 

26. …şi perfidia lamentaţiilor evreieşti

în diverse publicaţii belice şi postbelice, evreii se plâng copios de „jafurile” ce le-au suferit sub regimul legionar. Lucrurile trebuie puse la punct, căci evreii pun în acelaşi cântar şi evaluează la acelaşi nivel pierderile lor materiale suferite în această perioadă, fără să facă nici o distincţie asupra provenienţei lor, asupra cauzelor care le-au provocat. Toate le atribuie în bloc „abuzurilor”, „ameninţărilor”, „jafurilor” şi „violenţelor” legionare. Toate pagubele lor îşi au originea în aceasta dezlănţuire de ură a „instinctelor primare” ale legionarilor. Dacă citeşti incriminările lor, atunci ai impresia că în timpul guvernării noastre bande de legionari cutreierau ţara de la un capăt la altul, îi terorizau-pe evrei şi îi obligau sa le vândă pe preţuri de nimic prăvăliile sau casele lor.

E un tablou fantezist, total îndepărtat de realitate. Dar aşa e obiceiul lor. Pentru orice presupusă nedreptate suferită într-o ţară, umplu mapamondul cu plângerile lor. Se spunea pe la noi: „daca tragi pe un ovreiu de perciuni la Hârlău, se cutremura New York-ul de „bestialităţile” suferite de ei în România”.

Noi nu contestam ca s-au petrecut şi ilegalităţi, că au fost şi cazuri de prăvălii luate sub ameninţare, abuzuri săvârşite de elemente care nu s-au integrat în mentalitatea de Stat, dar a afirma că toate pierderile de bunuri evreieşti din perioada guvernării legionare se datorează unor acte de „vandalism” legionar, este un basm. Evreii sunt experţi în arta de a amplifica la infinit nedreptăţile ce le-au suferit.

Pentru a restabili adevărul, trebuie sa examinăm factorii care au afectat bunurile evreieşti în perioada guvernării legionare, trebuie să disociem ceea ce s-a săvârşit legal şi cu o împuternicire legală, de aceea ce a putut constitui un delict contra proprietăţii private, trebuie să defalcam din blocul lamentaţiilor partea care nu poate fi atribuită unei transgresiuni a legii. Pentru a aprecia la justa lor valoare pierderile evreieşti din această epocă, trebuie să le trecem prin mai multe site şi numai ceea ce va rămâne din aceste expertize succesive, poate întra în categoria „abuzului” şi a „delictelor”.

1. Bunuri căzute sub legile de expropriere a proprietăţilor rurale evreieşti. Evreii n-au fost alungaţi din aceste proprietăţi prin ameninţări, n-au fost jefuiţi de ele, ci aceste bunuri au întrat în proprietatea Statului în virtutea unei legi, rămânând să se dispună mai târziu de folosirea lor. Legionarii n-au devenit stăpânii acestor bunuri, ci le-au luat în primire, unde era cazul, în calitatea lor de funcţionari ai Statului.

A fost acest procedeu legal? A fost un atentat la sacrosanta proprietate privată şi au evreii dreptul sa se plângă? Nu e pentru prima oara când Statul Român purcede la exproprieri de folos obştesc. Sub Domnitorul Cuza, au fost expropriate moşiile mânăstireşti şi pământul împărţit la ţărani. După primul război mondial, guvernele de atunci au întocmit legi care au expropriat moşiile marii boierimi. S-a vorbit atunci de acte de violenţă, de abuzuri, de deposedare ilegală? O serie de cetăţeni ai ţării au suferit pagube uriaşe de pe urma acestor exproprieri, dar fiind o lege de interes obştesc, s-au resemnat. De ce evreii să facă excepţie? Numai pentru că sunt evrei? Statul era în dreptul lui să exproprieze bunurile lor rurale, constatând ca deveniseră un balast social, care ameninţa sănătatea fizică şi integritatea morală a ţărănimii. A fost o lege de ocrotire a păturii ţărăneşti.

în consecinţă, din capitolul lamentaţiilor evreieşti trebuie să scoatem acele bunuri pe care le-au pierdut în virtutea unei legi.

2. Legea comisarilor de românizare. Această lege, cum am arătat în capitolul respectiv, este o lege de provenienţă strict antonesciană. De repercusiunile ei asupra averilor, evreii îi pot acuza cel mult pe autorii acestei legi, în speţă Generalul, Leon şi Mihai Antonescu.

Nu trebuie uitat apoi că aceasta lege a fost provocată tocmai de graba lor de a se desface de marile lor întreprinderi, căutând de predilecţie să le vândă nemţilor. Legea nu era îndreptată atât împotriva lor cât să împiedice coproprietăţile evreieşti să cadă în mâna altor străini.

De altminteri, evreii n-au avut prea mult de suferit de pe urma acestei legi, deoarece în cazurile în care au încheiat tranzacţii cu germanii, germanii înşişi s-au îngrijit ca să intervină la Ministerul Economiei, prin Neubacher, pentru a anula numirea comisarilor de românizare de la acele întreprinderi.

în alte cazuri, destul de numeroase, patronii evrei au corupt comisarii de românizare şi aceştia, în loc să apere interesele Statului, au trecut de partea evreilor şi s-au făcut avocaţii lor. Faptul acesta scandalos a fost remarcat chiar de Generalul Antonescu într-un Consiliu de Miniştri.

3. Anularea debitelor de băuturi spirtoase şi a debitelor de tutun deţinute de evrei. Prin decrete-legi semnate de G. Creţianu, Ministrul Finanţelor; Mihai Antonescu, Ministrul Justiţiei, şi Generalul Antonescu, se ridică evreilor toate autorizaţiilor de vânzare a tutunului şi a băuturilor spirtoase. Nu se pot plânge că au fost „jefuiţi” în acest gen de afaceri, căci li s-au anulat licenţele pe baza unei legi.

4. Evreii nu mai pot fi proprietari de cinematografe şi case de filme. Printr-un decret al Generalului Antonescu din 20 Noiembrie 1940, li se retrag evreilor autorizaţiile ce le aveau până atunci de a avea cinematografe şi case de filme.

5. Iniţiativa evreilor în vinderea propriilor lor bunuri. îndată după instaurarea regimului legionar, evreii, cuprinşi de panică, au început să vândă cu duiumul prăvăliile lor dând preferinţă cumpărătorilor germani. Toate aceste tranzacţii, din care n-au lipsit nici românii, nu pot fi trecute în contul „abuzurilor” legionare. Evreii şi-au exercitat m mod liber dreptul de a-şi vinde prăvăliile, iar actele de vânzare le-au încheiat fără nici o constrângere, fie germanilor fie românilor.

6. Pierderi suferite de evrei în cursul ciocnirilor din Ianuarie. E un fapt netăgăduit că în cursul aşa zisei rebeliuni, în realitate lovitura de Stat a Generalului Antonescu, o mulţime de magazine evreieşti, mai ales în Capitală, au fost sparte şi jefuite. Dar cine poartă răspunderea acestor jafuri? Acela care ne-a atacat, agresorul, Generalul Antonescu şi nu victimele agresiunii lui, care am fost noi, legionarii. Dar în dezlănţuirea loviturii de Stat, Antonescu a fost instigat şi de căpeteniile comunităţii evreieşti din România, cum recunosc ei înşişi. Prin urmare, răspunderea pierderilor materiale suferite de evrei în Ianuarie cade asupra acelora care au provocat dezordinile, haosul şi criza de autoritate a Statului, în acele zile tragice. Când forţele de ordine se înfruntau pe baricade, era de aşteptat ca pleava societăţii să profite de aceste tulburări pentru a face spargeri şi jafuri.

7. Campania de false reclamaţii. Dr. Filderman, preşedintele Comunităţii evreieşti din România, s-a specializat în aceasta materie, citim în darea de seama a Consiliului de Miniştri din 22 Octombrie:

„S-a constatat că s-au făcut guvernului numeroase reclamaţii care au fost găsite neadevărate.

Astfel preşedintele Federaţiei Uniunilor de Comunităţi evreieşti din ţară. Dl. Dr. W. Filderman, a reclamat că la Piatra-Neamţ nu se da voie să se înmormânteze nici un evreu până nu se plătesc taxe în folosul mişcării legionare.

Rabinul – şef din Piatra – Neamţ şi Preşedintele Comunităţii evreieşti locale au dat declaraţii în scris că afirmaţia nu este adevărată.

Dl. Filderman a mai declarat că la Negreşti (Vaslui) au fost sigilate magazinele de cereale ale comercianţilor evrei.

S-au făcut cercetări şi s-a constatat că au fost blocate conform legii numai cereale provenind de pe moşiile expropriate. De altfel, toţi au dreptul legal de a face contestaţie în fata justiţiei.

Tot Dl. Filderman a mai reclamat că la Răducăneni (Fălciu) au fost închise magazinele evreieşti; şi această informaţie este inexactă.

S-a hotărât ca pe viitor cei care fac reclamaţii de aceasta natură sa fie duşi, împreuna cu organele anchetatoare, la faţa locului şi dacă se va constata netemeinicia reclamaţiilor lor, să fie trimişi în judecată, pentru răspândire de ştiri false şi tendenţioase”.

şi atunci eliminând acest cuantum: „important de pagube ce se datorează unor factori de natură politică şi istorică şi nicidecum unor acte anarhice stimulate de mişcare, ce mai rămâne din faimoasele lor reclamaţii? Un număr foarte limitat de cazuri care pot fi atribuite legionarilor, abuzuri săvârşite de elemente care n-au avut timp să-şi însuşească mentalitatea Statului şi care au crezut că se poate face dreptate Românului prin mijloace expeditive, trecând peste legile în vigoare.

 

27. Evreii şi comerţul legionar

Lamentaţiile evreilor, ca să fie just apreciate, trebuie puse faţă în faţă cu ce-au făcut ei contra legionarilor, în perioada când erau mari şi tari în România, sub domnia carlisto-lupesciană. Ce omenie au arătat ei, ce respect faţă de munca şi sacrificiile tineretului legionar, care a îndrăznit să se măsoare cu ei în domeniul comerţului, fără să calce nici un milimetru legile în vigoare?

După cum e bine cunoscut, comerţul legionar ieşise în anul 1937 din faza primelor începuturi şi se dezvoltă vertiginos. De la modesta cooperativă de consum din Strada Gutenberg se trecuse la restaurante şi prăvălii de coloniale, pentru ca să se orienteze în final şi spre comerţul de textile, care cerea investiţii mai importante. Tocmai în toamna acelui an se inaugurase un mare magazin de stofe la Bacău, în inima unui centru dominat fără rival de evrei. Deschiderea altor magazine din aceeaşi branşă erau prevăzute la Braşov, Timişoara şi Arad. Eu însumi cerusem aprobarea Căpitanului pentru un magazin de stofe la Lugoj. Dacă nu ar fi intervenit prigoana din 1938, mişcarea ar fi dispus în scurtă vreme de o puternică reţea comercială în întreaga ţară.

Ceea ce îi neliniştea mai mult pe evrei, era bătălia fierului vechi. Printr-o circulară, Căpitanul mobilizează toate garnizoanele legionare, mari şi mici, ca să înceapă strângerea fierului vechi şi a altor metale care zăceau azvârlite prin curţile gospodarilor sau chiar în pulberea drumului. La chemarea Căpitanului, a răspuns cu entuziasm întreaga populaţie. Până şi copiii de scoală primară socoteau ca o mândrie că să-şi adune grămăjoara lor de fier, ca să o ofere Căpitanului. în câteva luni s-au adunat cantităţi imense de fier vechi, care nu aşteptau decât să fie ridicate, încărcate în vagoane şi apoi trimise turnătoriilor din ţară. Era lesne de înţeles că vânzarea fierului vechi ar fi procurat mişcării milioane de lei, acel capital de care avea nevoie pentru a continua bătălia comerţului legionar, într-o proporţie capabilă să slăbească preponderenţa iudaică în economie.

Se răspândise falsa credinţă în popor că „românul nu e bun în comerţ” şi nu se poate măsura cu evreul. Această concepţie era rezultatul unei educaţii greşite a păturii conducătoare. înstrăinarea românului de comerţ se datorează unor împrejurări istorice, care încep odată cu întemeierea Statului Român modem. Noua clasă diriguitoare fusese crescută într-un mediu refractar muncii productive, luându-şi obiceiul rău să trăiască din „politică” şi din exploatarea maselor populare. Se crease mentalitatea că prin politică se ajunge cel mai uşor la „creanga verde”. Tinerii cu carte, după ce-şi luau diploma, întrau într-un partid „pentru a face carieră”, în loc de a-şi pune creierul şi energia la contribuţie pentru a se afirma în comerţ şi industrie. Posesorii pământului, marii moşieri, în loc să-şi cultive singuri moşiile, le abandonau pe seama administratorilor, iar ei îşi tocau averile în străinătate.

Paralel cu această evoluţie nesănătoasă a societăţii româneşti în secolul al XIX-lea, care a împiedicat crearea unei clase de mijloc româneşti, se produsese şi invazia evreilor pe pământul nostru, venind din Galiţia şi Rusia. Când au pătruns ei în Principate, exista un comerţ românesc înfloritor. Alături de români, mai erau şi alte naţii creştine care se îndeletniceau cu schimburi de mărfuri : armeni, greci, levantini. Cu aceştia negustorimea autohtonă nu ajunsese la tensiune, deoarece comunitatea de religie uşura asimilarea lor progresivă în sânul naţiunii majoritare.

Cu pătrunderea evreilor în târgurile noastre, nu se ivise numai un concurent în plus faţă de vechii negustori, ci irupsese o forţă economică organizată, care, înzestrată cu mijloace materiale superioare, înainta sistematic pentru a cuceri poziţiile economice deţinute pană atunci de români. Evreii nu dispuneau numai de capitaluri şi legături internaţionale, graţie fraţilor lor din Occident, ci se prezentau în faţa negustorilor români ca o oaste, care înainta după regulile războiului: încercuirea adversarului, izolarea lui şi apoi dislocarea lui. Negustorul român, atacat de acest inamic redutabil, era condamnat să vândă şi să dispară. Aşa au căzut unul după altul, mândrele aşezăminte de comerţ româneşti, lăsând străzi întregi goale de orice nume băştinaş. Nu era vorba de pricepere, căci oricât de îndemânatici ar fi fost negustorii români nu puteau rezista asediului concentric al unei activităţi organizate, ale cărei planuri, pentru fiecare caz în parte, porneau de la Sinagogă.

Raţionamentul Căpitanului a fost simplu şi eficace. Daca evreii formează o armată economică, şi numai prin acţiunea ei se explică succesele lor spectaculare în comerţ, atunci noi trebuie să procedam la fel, unindu-ne forţele şi organizându-ne. în acest caz evreii nu ar mai lupta cu indivizi izolaţi în ofensiva lor economica, ci s-ar izbi de o altă armată, constituită după aceleaşi principii. Negustorul român, în faţa acestei comunităţi agresive, nu ar mai fi singur, ci s-ar apăra încadrat şi susţinut de frontul compatrioţilor lui. Deci colectivitate contra colectivitate, oaste contra oaste, front românesc contra frontului comercial evreiesc.

în trei ani de comerţ legionar, 1935- 1937, Căpitanul a făcut demonstraţia cât e de falsa concepţie că „românul nu e bun de negustorie”. începând de la mic la mare, concentrând în această bătălie alte sacrificii grele impuse legionarilor, a izbutit să se ridice până la liziera marelui comerţ, provocând îngrijorare între fruntaşii Sinagogii. Iată un adversar care nu se manifesta în stil cuzist, cu spargeri de geamuri sau ciomăgindu-i, ci lupta tocmai pe terenul lor, comerţul, şi pentru a se măsura cu ei, începuse să-şi făurească o clasă de negustori români, un grup de legionari care făceau ucenicie, pentru a se specializa în aceasta profesie.

Căpitanul, deşi lipsit de capital, avea un mare avantaj faţă de evrei, pe care a ştiut să-l exploateze cu maximum de folos pentru noul comerţ românesc: avea clientela sigură. Comerţul nu e numai local şi marfă. Mai trebuie să-şi intre şi lumea în prăvălie pentru a-ţi cumpăra marfa. Altminteri dai faliment. Căpitanul ştia că în momentul când va deschide prăvălia, vânzarea va fi asigurată prin marele număr de legionari, prieteni şi simpatizanţi care vor veni să se aprovizioneze în magazinele legionare. şi aşa s-a întâmplat. Oriunde se deschidea o prăvălie legionară, mii de oameni îi călcau pragul şi comerţul mergea excelent.

Dar Căpitanul nu se gândea numai la atracţia ce-o exercita o firmă legionară asupra publicului. în acelaşi timp, el s-a străduit să ofere clientelei mărfuri de calitate şi la preţuri modeste. în modul acesta, cine lăsa banii într-o prăvălie legionară, pleca şi cu mulţumirea că a fost bine servit. După principiul fixat de Căpitan, comerţul legionar trebuie să se limiteze la un câştig mic. Ceea ce se pierdea aparent în detaliu, se câştiga în mare. Volumul mărfurilor desfăcute asigura creşterea rapidă a capitalului investit, care putea servi apoi la implantarea altor unităţi comerciale în alte puncte ale ţării.

între obiectivele prigoanei carliste a figurat şi suprimarea comerţului legionar, a cărui dezvoltare impresionantă ameninţa poziţia dominantă a evreilor în economia ţării. Conformându-se ordinelor primite de la Sinagogă, prin intermediul Elenei Lupescu, Regele Carol s-a decis să dea lovitura de graţie şi comerţului legionar. îndată după octroirea noii Constituţii şi interzicerea oricărei activităţi politice, guvernul l-a avertizat pe Căpitan că trebuie să procedeze la lichidarea întreprinderilor create sub patronajul mişcării. Căpitanul se supune acestei dispoziţii şi, prin circulara din 22 Februarie 1938, anunţa încetarea comerţului legionar şi, pentru lichidarea lui, numeşte o comisie sub conducerea lui Popescu-Buzau.

Pentru lichidarea comerţului-legionar

„a) Se va forma o comisie de lichidare avându-l ca preşedinte pe Dl. Popescu-Buzău.

b) Rog cea mai mare grijă şi corectitudine până în ultimul moment.

c) Comerţul nostru nu are decât o vechime de un an şi mai puţin; nu vom putea plăti furnizorii, deoarece investiţiile făcute în case, în haine, aşternut pentru copii şi personal, în inventarul necesar, rafturi, cântare, mobilier, instalaţii de lumină, apă, bucătării, maşini de transportat, amenajări de imobile, nu se pot acoperi decât în interval de 1-2 ani, oricât de bine ar merge un comerţ, cum a fost cazul comerţului legionar, care a mers excelent. în afară de aceasta mai urmează pierderea din vânzarea unei părţi din mărfuri sub preţul de cost, lucru fatal la lichidare.

Valoarea totala a comerţului legionar se ridica la suma de 11 milioane.

Deficitul pe care nu-l putem acoperi din cauza motivelor înşirate mai sus va fi de circa 1 milion de lei.

Ni se pune problema falimentului. Este o formulă, dar nu e onorabilă şi îi pune în discuţie pe oamenii care au încredere în onoarea noastră şi ne-au acordat creditul lor.

De aceea noi trebuie să facem toate sforţările pentru a ieşi cu obrazul curat şi cu onoarea nepătată.

Nu vrem să rămânem datori la nimeni cu nici un ban.

Fac apel la toţi prietenii noştri să facă o ultimă sforţare subscriind după putere pentru a ne achita obligaţiile şi a închide onorabil uşile comerţului nostru.

Subscrierile se fac la Ing. Horodniceanu”.

Bucureşti, 23 Februarie 1938.

Corneliu Zelea Codreanu

Rezultă din această circulară că Corneliu Codreanu luase toate măsurile necesare ca să lichideze comerţul legionar, în aşa fel încât să nu păgubească pe nimeni. El spera ca guvernul să aibă atâta omenie ca să-i lase răgazul necesar de a se retrage onorabil din afacerile mişcării. Dar n-a fost aşa. Nici acel minimum de timp necesar nu i s-a acordat ca să poată pune ordine în socoteli, plătind furnizorii. Cu o grabă şi cu o brutalitate care nu prevestea nimic bun, guvernul a procedat la lichidarea comerţului legionar pe cale poliţienească, fără să ţină seamă de pagubele făcute mişcării şi de soarta personalului angajat. Paralel cu planurile guvernului şi în înţelegere cu el, Nicolae Iorga începuse o campanie prin ziarul său Neamul Românesc, denunţând comerţul legionar ca o activitate subversivă şi arătând guvernul să ia măsuri contra lui. îl acuza pe Căpitan că „printre blide şi pahare pregăteşte revoluţia şi pune la cale acte sângeroase”.

în 26 Martie 1938, se prezintă la restaurantele şi magazinele legionare care mai funcţionau, comisari de poliţie, însoţiţi de jandarmi, cerând evacuarea imediată a localurilor, căci au ordin sa le închidă. Era vădită intenţia guvernului de a brusca situaţia, arătând că este dispus la cele mai mari ilegalităţi pentru a zdrobi mişcarea.

După aceste acte incalificabile, Căpitanul i-a scris lui Nicolae Iorga acea faimoasă scrisoare, care va rămâne un act de acuzare perpetuă contra acestui straniu personaj al politicii româneşti:

Pentru Profesorul Iorga

Comerţul Legionar de la Obor şi de la Lazăr.

„Astăzi, Sâmbătă 26 Martie 1938, orele 9 dimineaţa, cele două restaurante de la Obor şi de la Liceul Lazăr, au fost închise de autorităţi.

La fel şi magazinul de coloniale de la Obor.

La cel dintâi s-a prezentat Comisarul Furduescu, de la circ. 18-a, însoţit de trei Comisari ajutori şi de un pluton de jandarmi sub comanda unui sergent.

La cel de la doilea, Comisarul şef Malamuceanu, însoţit de doi Comisari ajutori, punând în vedere personalului să se retragă, deoarece au ordin să evacueze şi să închidă imediat localul.

Dl. Popescu le-a cerut să arate un ordin scris. Au răspuns: „Avem ordinul verbal”. Personalul s-a retras, fără nici o împotrivire, lăsând totul în mâinile autorităţilor.

Menţionez că procedura, lipsa de omenie, căci tot mai există omenie, chiar şi în cele mai mari injustiţii pe care vrei să le faci.

Este într-adevăr lipsit de orice simţ de omenie să te prezinţi la o afacere comerciala, să o închizi imediat, să scoţi personalul în drum, luându-i şi camera în care dormea.

şi pe deasupra şi râsul şi satisfacţia comercianţilor iudei, care priveau cum se dărâmă şi acest început de comerţ românesc.

Ce ar fi fost dacă s-ar fi spus: Vă pun în vedere ca în termen de 3 zile să vă aranjaţi toate chestiunile şi să închideţi localul, căci Ministerul de Interne a luat aceasta dispoziţie.

A II-a chestiune. Refuzi să dai ordin scris în virtutea căruia să putem acţiona în justiţie şi să vedem asupra cui cade răspunderea morală şi juridică.

N-aţi vrut sa ne daţi ordinul? Ei bine vi-l dau eu cum a fost primit de autorităţile locale din partea D-lui Armand Călinescu:

„Prefectura şi Chestura Poliţiei, Direcţia Siguranţei, Bacău, Galaţi, Piatra Neamţ, Arad.

Urmare a ord. Ministerului de Interne Nr. 745/25 şi Siguranţa Generală Nr. 1488/25, luaţi măsuri şi îngrijiţi închiderea şi sigilarea localurilor de consum şi debit cunoscute şi specificate prin anexa ord. 1821/17 din 2 crt.

Raportaţi de urmare 25.687.00213, 86.091, 22.001.

A III-a remarcă este aceea că închiderea acestor două restaurante ne-a cauzat prejudicii materiale sângeroase şi obligaţii cărora nu le putem face faţă în nici un fel. Deci mari prejudicii morale.

întreprinderea „Obor” s-a deschis la data de 3 Octombrie 1937, făcându-se numai cheltuieli de investiţii în reparaţia localului în valoare de 400.000 lei cu o chirie de 200.000lei.

Restaurantul „Lazăr” s-a deschis în Noiembrie 1937, cu o chirie de 280.000 lei.

în ambele localuri, mărfuri, vesela şi vinuri în pivniţă, în cea mai mare parte pe credit, peste 2 milioane jumătate.

Tot ce am adunat prin cea mai mare economie şi muncă se afla aici.

Acum 15 ani în urma, când tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai zgomotos decât Dl. Iorga în 1906), Domnii de astăzi, aceşti Domni din guvernul de astăzi ne spuneau:

„Nu aşa rezolvaţi problema evreiască. Apucaţi-vă de comerţ. Faceţi comerţ cu ei”.

Iată, ne-am apucat cu sufletul plin de speranţe. Cu dor de muncă.

Când aţi văzut însă că pornim, ca suntem corecţi, că suntem capabili, că munca noastră este binecuvântată de Dumnezeu, veniţi tot voi, şi distrugeţi acest început serios din vremea noastră, veniţi fără milă, şi înăbuşiţi aceste încercări, tot avântul nostru şi tot atâtea speranţe.

Ce epitete pot să vă dau? Ce cuvânt din limba româna vi s-ar potrivi? Ne acuzaţi că am greşit acum? Ne scoateţi o crimă din ceea ce voi înşivă ne-aţi îndemnat ieri să facem?

Vine Profesorul Iorga care striga acum 4 luni, dând alarma în linia comerţului românesc creştin răpus de jidani, şi făcând apel, chiar la violenţa noastră, vine, ne murdăreşte gândurile noastre cele mai curate, şi ne răpune el pe noi pe români?

Sub guvernarea fericită şi creştină a I.P.S. Patriarhul Miron, nu mai există în România nici jidani, nici comerţ jidănesc, nici problema jidănească.

Nu mai existăm decât noi, care trebuie să fim nimiciţi prin orice mijloace”.

(…………….)

Bucureşti, 25 Martie 1938.

Corneliu Zelea Codreanu

Iată cum s-au purtat evreii cu comerţul legionar, în perioada când erau ei mari şi tari în România! Sub regimul legionar au avut posibilitatea să trateze vânzarea prăvăliilor cu cine vroiau, să-şi aleagă cumpărătorii între germani şi români şi să primească în schimbul comerţului lor, dacă nu preţul real, al întreprinderilor, cel puţin o substanţială restituire a capitalului investit. Când evreii au guvernat ţara, au procedat fără milă contra comerţului legionar. în 1938, sub domnia lupesciano-carlistă, guvernul decide lichidarea comerţului legionar în câteva ore, fără cea mai elementară consideraţie pentru pagubele suferite în marfă, mobilier, credite. Unde este omenia? La Regele Carol, la Elena Lupescu, la Armand Călinescu, care nu s-au gândit decât să dea satisfacţie evreilor, zdrobind acest început de comerţ românesc, sau la legionarii din 1940, care nu i-au despuiat pe evrei după metoda ce li s-a aplicat lor, ci le-au lăsat răgazul şi alegerea ca să-şi lichideze bunurile cum vor ei?

 

 

V. POLITICA EXTERNă

 

 

în politica externă am avut de luptat atât cu duplicitatea diplomaţiei germane cât şi cu duplicitatea lui Antonescu. Până la urmă s-a ajuns la un acord între guvernul german şi conducătorul statului casă ne elimine de la putere.

 

1. Umbre în relaţiile cu axa

în timp ce în interior biruinţa legionară se cristalizase în Statul Naţional – Legionar, nu tot aşa de clare erau relaţiile noastre cu Puterile Axei. Contrar aparenţelor, nici la Roma şi nici la Berlin poziţia mişcării nu se prezenta sub auspicii favorabile. Ca să înţelegem strâmtoarea în care am ajuns mai târziu în raporturile noastre cu aceste puteri, trebuie să recapitulăm în câteva cuvinte, politica Axei faţă de România în această perioadă de tranziţie, de la sfârşitul lui August până la 14 septembrie 1940.

După ce dictatul de la Viena fusese acceptat la Bucureşti, atât Berlinul cât şi Roma erau dispuse să colaboreze cu Regele Carol, ignorând atât sentimentele de revoltă ale populaţiei cât şi sacrificiile mişcării legionare. Toate rapoartele anterioare ale lui Fabricius erau concepute în favoarea fostului suveran, în sensul că cu toate repetatele lui acte de duplicitate faţă de Axă şi cu toate represiunile sângeroase contra Gărzii de Fier, rămâne singurul factor capabil să garanteze stabilitatea internă şi integrarea pacifică a României în sistemul Puterilor Axei. De aceea Legaţia germană ne-a cerut nouă, a doua zi după dictatul de la Viena, să păstrăm linişte, deoarece aşa cer interesele Germaniei.

Aceasta a fost prima fază a politicii germane faţă de România, care umple intervalul de la 31 August la 4 Septembrie 1940. Când însă evenimentele au luat alt curs, graţie revoluţiei legionare, şi Antonescu a fost chemat la Palat Fabricius a luat în considerare şi eventualitatea abdicării Regelui Carol şi substituirii lui cu Generalul, tocmai atunci numit Preşedinte de Consiliu. Informat şi Berlinul, a început să navigheze în aceeaşi direcţie. Regele nu mai părea indispensabil pentru garantarea ordinii interne şi a prieteniei cu Axa, căci se ivise pe scenă substituirea lui, Generalul Antonescu, capabil să joace acelaşi rol, fără să fie grevat de trecutul acestuia. Aceasta este faza a doua a politicii germane faţă de România, în acele zile de mari zguduiri naţionale.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Urmează faza a treia, a proclamaţiei Statului Naţional – Legionar, la 14 Septembrie. Amploarea biruinţei legionare, concretizată într-o formă nouă de Stat a surprins cercurile germane din ţară şi din Berlin. Strategii de la Wilhelmstrasse prevedeau şi chiar doreau o participare a mişcării în cadrul guvernului Antonescu, dar nu în proporţia ce se realizase, cu această penetraţie profundă în Stat. Supărarea lui Fabricius era cu atât mai mare cu cât nici nu fusese consultat la formare noului guvern. Se ştia, evident, că se duc tratative între mine şi Antonescu, dar Legaţia Germană rămăsese în afară de procesul politic în curs. Când s-a dat pe faţă politica noului guvern, Fabricius şi consilierii lui n-au putut să se opună, dar în sinea lor au păstrat anumite rezerve şi amărăciuni, sperând ca într-un viitor apropiat punctul lor de vedre să prevaleze din nou.

Fabricius mai avea şi un motiv personal să fie neliniştit de proclamarea Statului Naţional – Legionar. El rămăsese descoperit, în soluţiile ce le preconizase referitor la România, atât la Berlin cât şi la Bucureşti. Ani de zile a apărat tronul Regelui Carol, cu toate fărădelegile acestuia, descriind mişcarea în termeni minori, ca incapabilă să devină factor de guvernământ. Faţă de mesele legionare, care ieşiseră ca din pământ la 6 Septembrie, se simţea acum umilit şi vinovat.

Situaţia lui Fabricius era penibilă. Toate expertizele lui de politică externă pentru rezolvarea problemei româneşti se prăbuşiseră. Atunci şi-a căutat refugiul la Antonescu, devenind un fel de umbră a acestuia, însoţindu-l în toate deplasările lui din Capitală, căutând a-i descoperi slăbiciunile şi posibilităţile de alianţă pentru a-şi apăra propria lui poziţie. De la început s-a stabilit o prietenie strânsă între Fabricius şi General, care, mai târziu, pe măsură ce s-au cunoscut mai bine şi şi-au descoperit reciproc intenţiile şi planurile, s-a transformat într-o complicitate progresivă pentru expulzarea Legiunii de la putere.

Atitudinea lui Fabricius faţă de mişcare era întărită şi de faptul că la Berlin domnea aceeaşi mentalitate. Berlinul a fost surprins de brusca ascensiune a mişcării legionare la putere, fapt care venea în contrazicere cu rapoartele lui Fabricius de până atunci şi chiar cu obiectivele generale ale politicii germane în Europa. Am arătat, la începutul lucrării, cum era concepută „noua ordine europeană” din perspectiva lui Hitler. Se baza pe predominanţa Reichului, cu excluderea nu numai a oricărui rival, dar şi a oricărei concurenţe pe continent. Naţionalismul românesc, ca oricare alt naţionalism, nu era văzut cu ochi buni la Berlin, căci reprezenta o piedică în calea realizării planurilor germane de hegemonie în Europa.

Cu aceste perspective nefavorabile pe plan extern a început guvernarea legionară. La început am putut să ne strecurăm profitând de confuzia ce domnea atât la Bucureşti cât şi la Berlin referitor la sprijinul de care ne bucurăm din partea Reichului. Generalul îşi imagina că mişcarea este un factor sine qua non al politicii germane în România şi numai prin colaborarea cu ea îşi poate consolida conducerea Statului. La rândul lor germanii nu ştiau cât de legat este Generalul de mişcare şi nu cutezau să facă vreun pas greşit, exprimându-şi îndoieli asupra colaborării cu noi. Pe măsură ce această cortină de confuzii s-a clarificat, pe măsură ce Fabricius s-a convins că Generalul nu este atât de ataşat de noi şi că, în realitate, nu urmăreşte altceva decât să dispună de puteri absolute în Stat, iar pe măsură ce şi Antonescu a aflat că poziţia noastră la Berlin nu este tocmai atât de solidă cum îşi imaginase la început, în aceiaşi măsură s-a ţesut şi s-a adâncit conspiraţia antilegionară, care a dus, în final la lovitura de la 21 Ianuarie 1941.

 

2. Audienţa lui Fabricius

Abia se instalase noul guvern şi Fabricius, Ministrul Reichului la Bucureşti, îmi solicită o audienţă. Cineva de la Legaţia germană telefonase la Preşedinţie şi cineva din jurul meu îmi comunicase cererea lui Fabricius. Intervenţia Legaţiei se petrecuse într-un val vârtej de întrevederi şi convorbiri, fiind asediat din toate părţile, încât n-am putut răspunde imediat. Reţinusem telefonul primit de la Legaţie şi nu aşteptam decât un moment mai liniştit pentru a-l primi.

Cum nu eram iniţiat în chestiunile de protocol, nu mi-am dat seama că întârzierea răspunsului meu putea să aibă şi o altă semnificaţie: îl ţin în aşteptare pe Fabricius pentru că este un fel de „personna non grata” pentru mişcare. Departe de mine gândul de a-l trata pe Ministrul Reichului cu răceală sau indiferenţă, dar în mintea lui Fabricius nu mai exista nici un dubiu că la mijloc este acest motiv, că nu vreau să-l primesc din cauza atitudinii lui permanent ostile faţă de mişcare.

Neliniştit de situaţia lui personală, în disperare de cauză, Fabricius s-a adresat Ministrului nostru de Externe, Mihail Sturdza, rugându-l să intervină pe lângă mine pentru a-i acorda audienţa cerută. Sturdza m-a informat imediat de starea de spirit a lui Fabricius şi de interpretarea ce-o dă acesta întârzierii răspunsului meu. Mi-am dat seama de eroarea făcută şi în aceiaşi zi i-am fixat audienţa.

întâlnirea a avut loc la Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, chiar în sala unde se ţineau reuniunile Consiliului de Miniştri. Fabricius a venit însoţit de Mihai Sturdza. I-am explicat mai întâi că amânarea se datorează unei pure întâmplări, fiind sub presiunea a zeci de chestiuni care trebuiesc rezolvate, şi l-am rugat să mă ierte.

în cursul întrevederii nu s-a tratat vreo temă deosebită. A fost o audienţă de prezentare şi cunoaştere reciprocă. I-am exprimat dorinţa şi speranţa că colaborarea cu Ministrul Afacerilor Străine se va desfăşura în termeni cordiali şi în interesul comun al ambelor ţări. L-am asigurat de loialitatea noastră faţă de General, care a salvat România de la prăbuşire.

în tot timpul întrevederii , care a fost scurtă, Fabricius nu s-a simţit în largul lui. Mă privea cu ochi bănuitori, încercând să-şi facă o părere despre acest tânăr ridicat din neant în ierarhia supremă a Statului.

L-a despărţire mi s-a părut că a plecat mulţumit şi împăcat convigându-se că temerile lui nu erau fondate.

 

3. Reţeaua de sabotori englezi de pe Valea Prahovei

O primă chestiune de politică externă de care ne-am izbit chiar la începutul guvernării noastre a fost arestarea de către legionari a unor supuşi englezi ce-şi aveau reşedinţa pe Valea Prahovei.

Cine erau aceştia? Cu îngăduinţa guvernelor din timpul dictaturii carliste, îndată după izbucnirea războiului, în Septembrie 1939, serviciile engleze au organizat o reţea de sabotori pe Valea Prahovei, cu misiunea să repete operaţia din primul război mondial, azvârlind în aer sondele de petrol şi incendiind rafinăriile. Dacă s-ar fi realizat acest plan, ar fi avut grave urmări pentru operaţiile militare ale Puterilor Axei, avizate în mare parte la aprovizionarea cu petrol românesc.

Paralel germanii, pentru a preîntâmpina eventualele acte de sabotaj ale agenţilor englezi, au implantat un serviciu propriu de securitate pe Valea Prahovei, însărcinat să supravegheze activitatea acestora şi să comunice orice fapt suspect. Guvernul Reichului, pe baza rapoartelor primite din România, intervenea la Bucureşti, ori de câte ori li se părea situaţia gravă, denunţând activitatea agenţilor englezi şi făcând presiuni ca să fie împiedicaţi. Regele Carol ,deşi era iniţiat în planurile engleze de paralizare a industriei petroliere româneşti, totuşi nu-i convenea să se înfrunte direct cu Reichul de teama represaliilor. El lăsa englezilor toată libertatea să-şi pregătească actele lor de sabotaj, dar ori de câte ori primea vreun avertisment dur de la Berlin, se grăbea să intervină pentru a opri executarea lor. Reţelele engleze se abţineau pentru moment de la acţiune, dar nu erau dezrădăcinate. Ele rămâneau mai departe în funcţie, sub binevoitoare protecţie a guvernului român, pândind un moment favorabil, când ar putea să ducă la bun sfârşit misiunea lor.

în cadrul politicii de duplicitate ce-o ducea Regele Carol faţă de axă, Moruzov, şeful serviciului secret, avea o poziţie aparte. îşi avea jocul lui propriu, independent de-al Suveranului. El ştia de existenţa sabotorilor englezi şi era responsabil de siguranţa lor, conform ordinelor primite de la Rege, care, în acelaşi timp avea grijă să-i comunice lui Canaris sabotajele ce pregătesc englezii în România, pentru ca pe baza acestor servicii aduse Reichului, în cazul unei victorii germane să-şi poată păstra postul şi influenţa lui în România. în modul acesta, guvernul Reichului dispunea de o dublă sursă de informaţii: a propriilor lui agenţi de pe Valea Prahovei, dar şi de rapoartele lui Canaris, întocmite pe baza a ceea ce primea de la Moruzov, încât atunci când dispunea să se intervină la Bucureşti prin Legaţia germană, Regele rămâne perplex, atât erau de precise şi amănunţite datele servite de Fabricius. Nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să se plece în faţa evidenţei, ordonând „sabotarea” actelor de sabotaj pregătite de englezi.

După biruinţa legionară de la 6 Septembrie, serviciile engleze care operau pe Valea Prahovei au rămas descoperite, lipsindu-le înalta protecţie de care se bucurau până atunci. Serviciul german de securitate a socotit momentul oportun pentru a elimina reţeaua de sabotori din regiunea petroliferă, atât de periculoasă pentru interesele militare ale Germaniei, folosindu-se în acest scop de ataşamentul ce-l arătau legionarii Puterilor Axei. Dr. Luptar, şeful serviciului german de securitate de pe Valea Prahovei, a luat contact cu organizaţia legionară din acest judeţ, care abia se înfiripase sub conducerea profesorului Mihail Tase, dezvăluindu-i existenţa reţelei de sabotori englezi şi pericolul ce-l reprezenta atât pentru România cât şi pentru Germania. Dr. Luptar a cerut ca legionarii să intervină cât mai repede, pentru a-i face inofensivi pe agenţii englezi, înainte ca aceştia să poată întreprinde ceva, profitând de starea de tranziţie în care se găseşte ţara.

Mihail Tase, şeful judeţului Prahova, şi Gheorghe Cârciumaru, devenit mai târziu şeful poliţiei legionare din acelaşi judeţ, au adus un nepreţuit serviciu ţării, împiedicând reţeaua de sabotori să treacă la acţiune. Pericolul era iminent, căci Generalul Antonescu, ocupat cu ocuparea teritoriilor cedate şi cu multe alte probleme grave, n-ar fi putut lua conta-măsuri eficace, cu atât mai mult cu cât noul guvern nu se constituise încă, iar aparatul Statului era tot cel vechi, moştenit de la regimul precedent. Legionarii locali au înţeles importanţa dezvăluirilor făcute de Dr. Luptar şi şi-au asumat răspunderea de eliminare a acestei primejdii potenţiale, chiar fără să aibă o acoperire legală.

într-adevăr, făcând o descindere la domiciliul unui oarecare supus englez Percy Clark, directorul unei fabrici de sârmă, şi sediul presupuşilor sabotori, au descoperit un arsenal de unelte de distrugere: mari cantităţi de explozive, pregătite pentru a fi utilizate, bombe incendiare şi alte arme. Probele erau evidente. Supuşii englezi implicaţi în afacere, Brazier, Yoring, Andersen, Treacy şi alţii, au fost sechestraţi şi, se pare, maltrataţi, un fapt regretabil, s-au înfăţişat cu lux de amănunte, ca în aventurile lui Jules Verne, peripeţiile, suferinţele şi pericolele prin care au trecut membrii Intelligence Service-ului din România. Se evocă în aceste cărţi gen „serie noire” numai sălbăticiile legionarilor şi nu se pomeneşte nimic de „misiunea” acestor sabotori şi de nenorocirea ce-ar fi putut-o provoca ţării. în ipoteza că guvernul Majestăţii Sale ar fi dat ordin agenţilor lui din România să execute planul prevăzut-inexplicabil cum de n-au intervenit-şi aceştia începeau acţiunile de distrugere, cu certitudine că o divizie aero-purtată germană ar fi coborât în regiunea petroliferă, pentru a opri extensia dezastrului, şi nu era exclus ca şi ruşii, profitând de starea de confuzie existentă în România, să facă şi ei o incursiune în restul ţării, pentru a lua „sub protecţie”, Bucovina de Sud, regiune la care râvneau atât de mult căci le deschidea poarta spre Europa Centrală.

Suprimarea reţelei de sabotori englezi de pe Valea Prahovei s-a făcut fulminant, printr-o iniţiativă legionară locală, şi fără ştirea lui Antonescu. Dar deşi era evident că intervenţia legionarilor din Prahova, în colaborare cu serviciul german, a înlăturat o primejdie iminentă pentru ţară, de care a beneficiat în primul rând Antonescu, Generalul n-a înţeles importanţa operaţiei. După constituirea guvernului, a fost alarmat prin multiplele canale care serveau de legătură între Preşedinţia Guvernului şi serviciul englez, că nişte „supuşi englezi” au fost sechestraţi şi maltrataţi de legionari la Ploieşti. De altă parte a intervenit şi legaţia engleză, cerând eliberarea cetăţenilor „reţinuţi în mod abuziv”.

Generalul Antonescu a redus toată chestiunea la un „abuz al cămăşilor verzi”, fără să se întrebe măcar ce s-ar fi petrecut cu ţara dacă sabotorii englezi ar fi intrat în acţiune. Singurul lui gând era atunci să nu-i supere pe englezi, să n-aibă neplăceri cu ei, şi a dat ordin ca sechestraţii să fie eliberaţi, fără să se mai facă cercetările de rigoare de către organele judiciare militare.

„Nu vreau să am dificultăţi cu englezii, spunea în şedinţa Consiliului de Miniştri din 22 Septembrie 1940. I-au ridicat pe englezi! Ce-au căutat?”

O afacere de spionaj şi sabotaj a tratat-o ca un „incident diplomatic”. Eu i-am apărat pe legionarii din Prahova, spunând că „autorităţile de acolo nu şi-au făcut datoria”. Mă referam la vechile autorităţi, la acele rămase de pe timpul lui Carol, care, cu ştirea Palatului, au tolerat constituirea reţelelor engleze de sabotaj.

Dar mă întreb cum ar fi procedat englezii dacă pe teritoriul Marii Britanii s-ar fi descoperit o reţea de sabotori. Ar fi fost daţi în judecată şi probabil condamnaţi la moarte!

 

4. Atrocităţile maghiare din Ardealul cedat. Discursul de la Braşov

Dictatul de la Viena dăduse două garanţii României: garantarea noilor frontiere reduse la 2/3 din vechiul teritoriu şi garantarea egalităţii de tratament a populaţiei româneşti rămasă în Ardealul de Nord, cu ceilalţi cetăţeni maghiari. Articolul 5 al sentinţei de la Viena stabileşte acest principiu:

„Guvernul Regal Maghiar îşi asumă obligaţia solemnă de a echivala integral celorlalţi maghiari persoanele care, pe baza prezentei decizii arbitrale, dobândesc cetăţenia maghiară, dar sunt de naţionalitate română. Guvernul Regal Român îşi asumă în mod solemn obligaţia analogă pentru cetăţenii români de naţionalitate maghiară care rămân pe teritoriul Statului Român”.

Această clauză era cu atât mai necesar să fie introdusă în textul dictatului cu cât majoritatea populaţiei din Transilvania cedată era de origine etnică română: dintr-o populaţie de 2.603.589 locuitori, erau 1.304.898 români şi numai 968.571 maghiari. Nedreptatea ce ni se făcuse la Viena era evidentă: regiuni întregi de deasă şi străveche populaţie românească fuseseră predate Budapestei.

Guvernul român a executat conştiincios şi în timpul prevăzut dictatul de la Viena, dând ordin armatei să se retragă din teritoriul cedat pe noua linie de demarcaţie a celor două ţări. Operaţiile de evacuare a Ardealului de Nord au început la 5 Septembrie 1940 şi s-au încheiat la 15 septembrie 1940, fără cel mai mic incident, respectând întru totul articolul 2 din tratat:

„Guvernul Regal Român şi Guvernul Regal Maghiar se vor îngriji ca evacuarea şi ocupaţia să se desfăşoare în perfectă linişte şi ordine”.

Nu tot aşa au înţeles ungurii obligaţiile luate. Românii, amintindu-şi de suferinţele îndurate de fraţii lor de sub jugul maghiar se temeau, pe bună dreptate, că vor reveni acele vremuri cumplite de teroare şi deznaţionalizare forţată în teritoriul cedat, dar se mângâiau cu speranţa că Puterile Axei, care au patronat dictatul, nu vor tolera izbucnirile de ură ale vecinilor noştri, obligându-i să se comporte civilizat. Românii se mai gândeau la tratamentul blând şi uman de care s-a bucurat minoritatea maghiară în perioada României Mari, ceea ce ar putea avea ce urmare o purtare asemănătoare şi din partea ungurilor. La unirea Ardealului cu patria-mamă nu s-a înregistrat dincolo de munţi nici un act de vărsare de sânge contra populaţiei maghiare. Caracterul tolerant al poporului nostru nu putea concepe să verse sângele unor oameni fără apărare, chiar dacă făceau parte dintr-o naţie care ne-a asuprit o mie de ani. Sub stăpânire românească, ungurii s-au bucurat de drepturi egale cu românii; au avut deputaţii lor în Parlament, ziarele lor, şcolile lor şi au putut să se exprime fără restricţie în limba lor maternă.

După semnarea dictatului de la Viena, chiar în aceeaşi zi, miniştrii de externe ai celor două puteri arbitrare au făcut declaraţii clare şi categorice asupra sensului şi spiritului în care concep ei sentinţa de la Viena, ceea ce a întărit încrederea poporului român că nu se va întâmpla nimic grav la intrarea trupelor maghiare în Ardealul cedat. Von Ribbentrop a declarat cu acest prilej:

„Astăzi s-a obţinut, în această parte a Europei, o pacificare definitivă, în favoarea tuturor celor interesaţi. Sunt convins că în modul acesta s-a creat o bază sănătoasă pentru relaţii durabile şi amicale între Ungaria şi România”.

Ciano, ministrul de externe al Italiei a fost şi mai explicit:

„Am avut în vedere un scop mai înalt; n-am vrut numai să salvăm pacea în această parte a Europei, ci am vrut să asigurăm o pace solidă şi sigură. Această stabilitate şi această siguranţă pot fi obţinute numai prin bunăvoinţă şi justiţie”. „Bunăvoinţa şi justiţia” se cereau respectate de ambele părţi. Ungurii contractaseră aceleaşi obligaţii prin dictatul de la Viena, să nu provoace acte ireparabile în relaţiile cu românii.

Toate aceste garanţii şi declaraţii cuprinse în actul de la Viena îi făceau pe români să presupună că ocupaţia maghiară va decurge în condiţii civilizate, fără brutalităţi sau vărsări de sânge, respectându-se clauza nediscriminării populaţiei româneşti în raport cu populaţia maghiară.

Dar, din nefericire, n-a fost aşa. Ocupaţia s-a convertit în tragedie. De la primul pas făcut de trupele maghiare peste graniţa de apus a ţării, un val de atrocităţi şi crime inimaginabile chiar şi pentru cei mai pesimişti români s-a abătut asupra Transilvaniei cedate. Nu s-au petrecut nişte acte izolate, care puteau fi interpretate ca opera unor elemente necontrolate, ci s-a extins progresiv cu înaintarea trupelor maghiare o acţiune concertată, sistematică, de terorizare a populaţiei româneşti, realizată de bande organizate, cu sprijinul şi încurajarea noilor autorităţi. O furie devastatoare contra a tot ce este românesc s-a revărsat într-un crescendo înspăimântător, băgând groază până şi în copiii de şcoală.

Scopul acestor violenţe, schingiuiri şi vărsări de sânge era ca, sub imperiul panicii, să provoace o fugă în masă a populaţiei româneşti din teritoriul încorporat Ungariei, căutându-şi refugiu în ţara liberă, pentru a slăbi forţa etnică a românismului din Ardealul de Nord. Planul maghiar a reuşit parţial. Aproape 200.000 de români care îşi aveau locuinţele statornice în această partea ţării şi-au căutat salvarea peste noua frontieră, lăsând în urmă tot ce-au agonisit într-o viaţă de om. Furia maghiară s-a dezlănţuit cu deosebită intensitate asupra păturii intelectuale româneşti: preoţi, profesori, învăţători, avocaţi, medici au fost ridicaţi de acasă cu ce aveau pe ei, încărcaţi apoi în vagoane de marfă şi expediaţi fără nici o explicaţie în punctele de intrare ale noii frontiere.

Fireşte, aşa s-a petrecut din totdeauna în trecutul viforos al neamului nostru, ţărănimea n-a putu fi clintită de pe locurile ei străbune, preferând să îndure toate chinurile şi umilinţele din partea noilor stăpânitori decât să-şi părăsească vatra străbună. Socoteala guvernului maghiar era că ţărănimea română, lipsită de îndrumătorii ei fireşti, preoţi şi învăţători, va deveni o masă accesibilă asimilării, neputând rezista multă vreme severelor metode de maghiarizare.

Ecoul atrocităţilor maghiare izbea în ţara liberă ca valurile unei mări dezlănţuite. Nu era zi în care să nu se afle o nouă veste grozavă. Abia îşi revenise poporul nostru după catastrofa teritorială, şi o nouă durere îl încerca şi tulbura. în timp ce în România liberă poporul respira uşurat după alungarea tiranului de pe tron şi îşi lega rănile cu o nouă încredere în viitorul lui, din Ardealul de Nord nu se auzeau decât gemetele victimelor căzute pradă represiunii maghiare. Ungurii nu intrau în ordine în teritoriul ocupat, ca o armată civilizată, ci semănând pretutindeni numai sânge li moarte. Păreau mai degrabă o hoardă de năvălitori, amintind cum au venit în Europa din fundurile asiatice, înainte de a se fi creştinat.

Situaţia guvernului român era dificilă, deoarece, prin noua noastră politică externă, ataşându-ne puterilor Axei, nu puteam interveni cu energia cuvenită pentru a pune capăt acestor sălbăticii, obligându-i pe unguri să-şi respecte propria semnătură.

Abia se terminase marea manifestaţie legionară de la 6 Octombrie , unde 100.000 de oameni au aclamat noua conducere, când am fost pus în faţa acestei probleme de o gravitate excepţională. Poporul aştepta de la guvernul legionar un gest, un semn de putere şi afirmare, care să înfiereze furia nimicitoare a ungurilor contra populaţiei româneşti fără apărare. La Preşedinţie eram asaltaţi din oră în oră de ştirile deprimante care veneau din Ardealul de Nord. Nu mai era timp de pierdut. Trebuia făcut ceva, trebuia dată o replică guvernului de la Budapesta, trebuiau denunţate şi făcute iresponsabile autorităţile maghiare pentru sângele vărsat. în acele clipe de adâncă îngrijorare, m-am decis să ţin acel discurs de la Braşov, care a fost primit cu o imensă satisfacţie de întreaga populaţie românească, de-o parte şi de alta a noii frontiere.

M-am dus la generalul Antonescu şi i-am spus de intenţia mea de a vorbi în numele guvernului, pentru a denunţa şi condamna fărădelegile săvârşite de unguri în Ardealul cedat. Generalul, revoltat şi el de cele întâmplate, m-a aprobat din toată inima. M-am pus imediat pe treabă pentru a redacta cuvântarea. Am ales Braşovul ca oraş unde să vorbesc, atât pentru tradiţiile lui culturale româneşti cât şi pentru aşezarea lui în apropierea noii graniţe cu Ungaria.

în după masa de 9 Octombrie am pornit spre Braşov cu mai multe maşini, în care luaseră loc şi însoţitori mei. Adunarea era fixată pentru orele 9 seara, în aula Liceului Andrei şaguna. Pe drum, la intrarea în Sinaia, la o curbă, şoferul primei maşini nu şi-a dat seama, din cauza înserării, de o cotitură şi a intrat în şanţul şoselei. Celelalte maşini, ca nişte oi, crezând că este drumul cel mai bun, au luat aceeaşi direcţie şi ne-am trezit cu toate maşinile în şanţ, izbindu-se una de alta. Sper norocul nostru, şanţul nu era adânc, iar viteza prea mică. Eram cu soţia mea şi, după lovitură, ne-am uitat unul la altul să vedem dacă mai suntem întregi. în afară de o izbitură la un deget, care mi s-a încovoiat puţin, nu ne-am ales decât cu sperietura. Până când s-au ridicat iar maşinile de pe şosea, a trecut timpul şi am ajuns cu întârziere la Braşov.

în faţa liceului Andrei şaguna era o mare de oameni. Se instalaseră megafoane, căci aula era neîncăpătoare. Am intrat în sală şi m-am urcat la tribună, unde era totul pregătit. Alături de mine au luat loc autorităţile Braşovului, primarul oraşului, Ionică, prefectul judeţului, Traian Trifan, şeful organizaţiei legionare, Marian. Am pronunţat cuvântarea cu voce puţin alterată din cauza oboselii ultimelor zile. Discursul a fost difuzat prin Radio Bod – Braşov, încât toată ţara a putut să-l asculte în momentul rostirii lui. Ministerul Propagandei s-a însărcinat după aceea să traducă şi să publice discursul meu în mai multe limbi europene, germană, italiană şi franceză, sub forma unei broşuri intitulate Raporturile Româno – Maghiare, care s-a distribuit agenţiilor de presă şi legaţiilor.

Transcriu textul complet al discursului de la Braşov, pentru că a devenit o piesă istorică, fiind primul act al protestului noului guvern contra persecuţiilor maghiare din Ardealul ocupat.

„Domnilor, Camarazi,

Mă înfăţişez înaintea voastră, în acest oraş de nobilă tradiţie ardeleană, ca să răspund la o întrebare care apasă greu în sufletul tuturora şi care tulbură munca de refacere a ţării. E valul fără oprire al oamenilor îngroziţi de sălbăticiile maghiare care şi-au părăsit cu miile aşezările lor şi tot ce-au agonisit în cursul mai multor generaţii, pentru a-şi căuta scăparea între noile hotare. E strigătul de durere din Ardealul suferinţei milenare, în care a reapărut spectrul frângerii pe roată. E geamătul schingiuiţilor şi al martirilor, ucişi oriunde au intrat trupele maghiare.

Era greu de presupus ca ungurii să renunţe la sistemul de opresiune sângeroasă, binecunoscut în istoria stăpânirilor maghiare asupra altor popoare şi să adopte o linie politică internă, care să asigure libera dezvoltare a poporului românesc din Ungaria. Totuşi, întemeiaţi pe garanţiile date de Puterile Axei la Viena, nu ne puteam imagina vreodată ca epoca de suferinţă din trecutul Ardealului să reînvie cu atâta intensitate şi în forme atât de cumplite.

Sentimentul de adâncă îngrijorare pentru soarta poporului român rămas în Ardealul cedat, care a stăpânit la începutul ocupaţiei maghiare toate sufletele româneşti, s-a transformat astăzi într-o realitate crudă de un neînchipuit tragism. Trupele maghiare de ocupaţie şi populaţia civilă maghiară, organizată şi înarmată, s-au năpustit asupra românilor dezarmaţi şi paşnici şi după ce i-a scos din case şi i-a batjocorit, după ce i-a despuiat de întreg avutul lor, i-a azvârlit peste noile hotare din cuprinsul României libere.

Dar aceste fapte sunt numai aspectele cele mai moderate ale prigoanei maghiare. Din relatările ce urmează, veţi vedea ce grad de sălbăticie au atins ororile maghiare.

 

Dezlănţuirea masacrului

în comuna Trăsnea, judeţul Sălaj, comandantul trupelor ungare a ordonat executarea a douăzeci de români şi incendierea satului. Soldaţii au început să-i vâneze pe cei care căutau să scape. Au fost împuşcaţi astfel încă 76 de români.

învăţătorul comunei, Cozma, a fost spânzurat de crucea bisericii, iar preotul Costea a fost legat de un stâlp şi ciopârţit cu baionetele până când a murit.

în noaptea de 13/14 Septembrie un detaşament maghiar a împuşcat la Ip, judeţul Sălaj, 155 români, bărbaţi, femei şi copii. A fost împuşcat chiar un copil de leagăn. Victimele au fost aruncate într-o groapă comună.

în comuna Huedin, lângă Cluj, populaţia ungară l-a ars de viu pe rug, în piaţa oraşului, pe protopopul Aurel Munteanu, după ce-l maltrataseră în mod îngrozitor rupându-i braţele.

în aceeaşi localitate, locuitorul Vasile Popa a fost spânzurat de picioare şi i s-a turnat var nestins peste rănile ce le avea pe cap.

în comuna Berlin, judeţul Trei Scaune, populaţia maghiară a masacrat zece români.

în ziua de 7 Septembrie, locotenentul Mihail Părău, comandantul unui pluton de grăniceri, a fost rănit şi asasinat de trupele maghiare.

Locuitorul Vasile Gurzău, fost primar al comunei Mureşenii de Câmp din judeţul Cluj, a declarat că în ziua de 22 Septembrie un detaşament de soldaţi unguri a masacrat în această comună trei familii de români: preotul Andrei Bujor, împreună cu soţia, două fiice şi un fiu, precum şi servitoare lui; învăţătorul Gheorghe Petrea, împreună cu soţia, mama şi fetiţa lui în etate de patru ani; locuitorul Ion Gurău cu soţia lui. Susnumiţii au fost împuşcaţi după ce fuseseră supuşi mai întâi la chinuri groaznice. Cadavrele au fost aruncate într-o groapă comună.

în ziua de 17 Septembrie, la Cluj, un preot a fost împuşcat de bandele maghiare în faţa catedralei greco-catolice. Tot la Cluj ungurii au măcelărit 8 sergenţi de stradă români. După ce le-au scos limbile, au purtat cadavrele prin oraş pentru a-i intimida pe români.

Au mai fost asasinaţi gardianul public Vasile Damian, locuitorii Vasile Albu, Ion Mureşeanu, gardianul Ilie Moldoveanu, gardianul Ilie Pop, gardianul Alexandru Pop şi Iosif Pop.

în ziua de 22 Septembrie, ungurii l-au spânzurat chiar al intrarea bisericii pe preotul şi dascălul comunei Irina, precum şi pe notarul comunei, împreună cu fiul său, sublocotenent în rezervă.

Pe şoseaua Sân Mihai, din Bihor, au fost găsite cadavrele a 20 de soldaţi din armata română, împuşcaţi de unguri. Ei erau originari din comunele Păuşa şi Trăsnea din judeţul Sălaj şi se înapoiau acasă, fiind desconcentraţi. în comuna Stoineşti, judeţul Bihor, ungurii au împuşcat un copil de 13 ani. în aceeaşi comună, au mai fost împuşcaţi Pavel Sas şi Ion Mitruţ cu soţia, iar locuitorul Vasile Popa şi un altul au fost grav răniţi.

Tot în ziua de 22 Septembrie ungurii au împuşcat la Târgu Mureş 18 legionari români.

într-o comună, populaţia ungară l-a asasinat pe preotul greco-catolic la biserică, în timp ce oficia sfânta slujbă.

în comuna Aramaşul Mare locuitorul Borza Gavrilă a fost împuşcat, după ce mai întâi fusese pus să-şi sape singur groapa.

în aceeaşi comună au mai fost asasinaţi doi români.

în comuna Budaş, judeţul Someş, populaţia maghiară a devastat casele tuturor românilor. Fostul primar al comunei a fost asasinat.

Pe şoseaua Răstoci, Huedin, s-au găsit 24 de cadavre de români, printre care erau femei şi copii; în comuna şeredei, judeţul Sălaj, ungurii au împuşcat 16 români, printre care şi un preot român.

Notarul Victor Bart, din comuna Popeşti, judeţul Bihor, a fost pedepsit în modul următor pentru crima de a fi vorbit româneşte. I s-au tăiat bucăţi de carne din corp, punându-i-se sare pe răni.

în comuna Dragu, judeţul Cluj, autorităţile ungare au împuşcat 14 soldaţi români desconcentraţi.

La Oradea, în ziua de 9 Septembrie, ungurii au executat în curtea cazărmii regale Ferdinand 20 de români, a căror identitate nu s-a putut stabili.

La Cluj, un ţăran român, asupra căruia s-a găsit un drapel românesc.

Ungurii au incendiat biserica românească din comuna Comalău, judeţul Trei Scaune.

Primarul comunei Odorheiu, judeţul bihor, a fost maltratat în mod îngrozitor de unguri. între altele, i s-a ţintuit cu cuie un tricolor românesc pe spate. Reuşind să fugă în România, a fost internat în spitalul din Beiuş.

în după amiaza zilei de 23 Septembrie, la orele 5, au fost executaţi la Oradea 35 de români, în majoritate legionari. La execuţie ar fi asistat şi publicul, plătind o taxă de spectacol de 1 pengo.

La Târgu Mureş, autorităţile maghiare l-au executat pe studentul Alexandru Lupu din comuna Sângeorgiu de Mureş.

Membrii Gărzii de Fier sunt persecutaţi în mod special. Astfel, legionarul Ion Costelaş din Oradea a fost împuşcat de jandarmii unguri pentru că s-au găsit asupra lui cărţi legionare.

în satul Baciu, judeţul Cluj, doi ţărani români a fost maltrataţi în mod îngrozitor, având împunsături de baionetă pe frunte, la tâmple şi la urechi.

Pe şoseaua spre Huedin s-au găsit cadavrele a trei ţărani români.

 

Guvernul maghiar în slujba duşmanilor Europei Noi

De ca s-a dezlănţuit acest masacru? în numele cărei civilizaţii se săvârşesc aceste crime? Sau coroana Sf. ştefan nu poate găsi alt sprijin în inima popoarelor robite decât violenţa şi asuprirea?

Guvernul maghiar a cutezat să afirme la început, pentru a-şi justifica ororile îndreptate contra populaţiei româneşti şi recunoscute în parte de oficialitatea maghiară, că ele sunt măsuri de represiune împotriva unor elemente răzvrătite ale populaţiei româneşti şi care opuneau rezistenţă înaintării maghiare.

Afirmaţia guvernului maghiar este total lipsită de valoare, pentru că este de neînchipuit ca nişte oameni rămaşi fără apărare, neînarmaţi şi neorganizaţi să opună rezistenţă trupelor maghiare de ocupaţie. Este o metodă binecunoscută, la care au recurs ungurii întotdeauna, de a arunca vinovăţia asupra victimelor.

După ce ocupaţia maghiară s-a terminat şi vechiul sistem de justificare a atrocităţilor nu mai putea să dureze, guvernul maghiar şi-a căutat un nou instrument de acoperire a terorii, care creşte zi de zi în intensitate şi a încercat să arunce răspunderea asupra României.

Guvernul român este acuzat că a ordonat măsuri de prigonire a populaţiei maghiare rămasă la noi, iar ceea ce se întâmplă în Ungaria nu sunt decât represalii pentru tratamentul aplicat ungurilor din România. Această scuză se spulberă la cea dintâi confruntare cu realitatea. Nu numai că la noi nu a fost ucis nici un ungur, dar nu se pot înregistra nici cazuri de maltratare a populaţiei maghiare de la noi.

Dimpotrivă, autorităţile au primit ordin de la guvern să vegheze ca avutul şi viaţa cetăţenilor de origine maghiară să fie apărate şi ocrotite.

Am impus chiar presei o atitudine moderate în raporturile noastre cu Ungaria, pentru ca, de la sufletele noastre încărcate şi tulburate de ecourile durerilor din Ardealul ocupat, să nu alunecam şi noi pe drumul vărsărilor de sânge. şi dovada cea mai preţioasă a nobleţei atitudinii noastre este că sub regimul legionar, lucrătorii unguri, care în primul moment s-au refugiat în teritoriul ocupat, după câtva timp s-au reîntors în România, preferând să trăiască în atmosfera de dreptate socială care se creează sub ochii noştri.

Dictatul de la Viena noi l-am executat fără şovăire şi cu preţul unui imens sacrificiu am înlăturat orice posibilitate de conflict în bazinul dunărean.

Cu toate că poporul nostru a fost greu încercat de pe urma hotărârii de la Viena, totuşi nu şi-a îndreptat duşmănia contra Puterilor Axei, ci, printr-o intuiţie superioară, şi-a dat seama de unde i se trage nenorocirea şi, în mijlocul celei mai grele crize externe, a reacţionat cu toată puterea şi a reuşit să-şi restabilească unitatea şi echilibrul interior. Cu energia hotărârilor decisive, poporul român a dărâmat un regim care purta răspunderea prăbuşirii hotarelor şi, încadrat într-o nouă disciplină, s-a alipit puterilor care luptă astăzi pentru a instaura în Europa o mentalitate şi o concepţie nouă de viaţă.

Ungurii, după ce ieri au cerut Puterilor Axei să li se satisfacă pretenţiile lor pentru ca pacea în bazinul dunărean să se aşeze definitiv şi după ce li s-a acordat, dincolo de aşteptările lor, astăzi în loc să se respecte angajamentele luate la Viena, provoacă din nou nelinişte în această parte a Europei şi tulbură interese care le depăşesc pe cele strict naţionale ale ambelor popoare şi se încadrează pe un plan european.

Atunci când poporul român abia recules după marile pierderi suferite şi când, sub noul regim legionar, a pornit la acţiune de refacere a ţării, când credea că şi-a recâştigat cel puţin pacea la hotare, dintr-o dată este pus în faţa unor împrejurări cumplite, pe care nu le-am dorit şi nu le-am provocat noi.

Ce i-a determinat pe unguri să revină la vechea lor politică de teroare şi asuprire?

în ordine internă a României nu s-a petrecut nici un fapt care să justifice acţiunea maghiară în Ardealul ocupat. Populaţia maghiară continuă să se bucure de un tratament blând şi omenos, iar în cei 20 de ani de stăpânire românească acest tratament a fost aşa de îngăduitor încât a mers până la slăbirea atributului de suveranitate al poporului nostru.

Ne-am înfrânt durerea unei umiliri de o mie de ani pentru a se înlesni aproprierea dintre cele două popoare, iar acum când strigătele de durere ale fraţilor noştri de sânge întemniţaţi, izgoniţi şi ucişi ne-au răscolit sufletul, am oprit dezlănţuirea de patimi.

în această situaţie, dacă nici un fapt intern din România nu corespunde acţiunii maghiare de represiune, cui servesc aceste provocări, a căror intensitate creşte pe zi ce trece şi care iau aspecte tot mai tragice? Ele sunt străine de interesele ambelor popoare, sunt străine de interesele Europei Noi, deci atunci nu este cazul să vedem mai departe şi să identificăm în provocările maghiare acţiunea politică a acelor puteri care şi-au bazat întotdeauna dominaţia lumii pe intrigă, pe crearea de conflicte şi pe specularea animozităţilor dintre popoare.

 

Există o limită a răbdării şi demnităţii unui neam

„România Legionară refuză să se lase târâtă pe drumul deschis de provocările maghiare şi reacţia aşa cum vrea Budapesta nu va veni (vii şi prelungite aplauze), pentru că avem conştiinţa înaltă a misiunii noastre de a lua parte la crearea unei lumi noi, întemeiată pe dreptate şi ordine (aplauze prelungite şi repetate).

ştim, pe de altă parte, că prigoana maghiară s-a dezlănţuit mai cu seamă contra legionarilor.

Cuvântul de ordine care s-a azvârlit în mulţime a fost ” ucideţi-i pe legionari”.

Privim nedumeriţi şi nu putem înţelege ca o ţară legată de Puterile Axei să caute nimicirea tocmai a acelor elemente care reprezintă spiritul nou biruitor în Europa. Noi am vrut o spiritualitate a frontierelor care astăzi şi mai ales mâine vor fi dominate de ideea etnicului (aplauze); am vrut o colaborare paşnică pentru a realiza în bazinul dunărean o convieţuire eliberată de orice duşmănii.

însă această ostilitate declarată contra elementului legionar arăta că la Budapesta domneşte o profundă neînţelegere a ideii Noii Europe, care peste toate împotrivirile va deveni mâine o realitate. (Aplauze prelungite).

Ungaria a cerut ca revendicările ei să fie satisfăcute pentru a se realiza o pace durabilă între cele două popoare.

Astăzi Ungaria calcă angajamentele de la Viena şi creează o stare de nelinişte şi tensiune, iar pacea este din nou ameninţată tocmai de aceea care au cerut, în numele ei, revendicările teritoriale.

România Legionară nu se plânge şi nu răspunde provocărilor, dar există o limită a demnităţii unui neam (aplauze prelungite şi îndelung repetate, urale). Nu dăm avertismente, dar credem că cei 1.400.000 de români din Ardealul ocupat au dreptul la viaţă şi la un trai omenesc (aplauze prelungite).

Convinşi de dreptatea noastră, stăpâni pe voinţa noastră, nimeni nu ne va putea opri să făurim poporului nostru viitorul pe care îl merită (vii aplauze, îndelung repetate, ovaţii).”

Datele referitoare la persecuţiile maghiare mi-au fost puse la dispoziţie Ministerul Afacerilor Străine, dar, cum timpul nu-mi permitea, n-am folosit decât o parte din ele. O listă mai completă a atrocităţilor maghiare se găseşte în broşura pregătită de Ministerul Propagandei.

şi acum epilogul expediţiei de la Braşov.

După sfârşitul manifestaţiei, am plecat cu toate autorităţile la restaurantul „Coroana”, unde ni s-a servit o gustare. în aceeaşi noapte am plecat mai departe pe şoseaua Braşov – Făgăraş – Sibiu, cu intenţia de a fi a doua zi la Brad, unde eram aşteptat pentru a rezolva chestiunea salariilor muncitorilor de la Societatea ” Mica”. Când am ieşit din Codlea, am avut o altă întâmplare neplăcută cu maşina. în plină viteză, uşa maşinii s-a deschis şi soţia mea, care ţinea mâna pe mâner, a fost trasă cu putere în afară. Cu mare greutate am reţinut-o, fiind amândoi ameninţaţi să fim supţi de vârtejul vitezei, până a observat şoferul şi a oprit.

L-am întrebat atunci pe şofer, care aparţinea personalului Preşedinţiei Consiliului, a cui maşină a fost aceasta înainte. Spre surprinderea mea, îmi spune că era maşina cu care circula Armand Călinescu şi dacă nu se înşela era chiar aceea în care fusese împuşcat! Fără să-mi comunice nimic, Generalul îmi rezervase mie această maşină, iar el îşi luase alta. întors la Bucureşti, am schimbat maşina, iar automobilul lui Călinescu a rămas în garaj.

 

5. Manifestaţia tineretului European de la Padua. Un detaşament legionar defilează în faţa Ducelui

La începutul lunii Octombrie 1940, 28.000 de tineri fascişti, în jurul vârstei de 18 ani, din organizaţia Gioventu Italiana del Littorio, după un antrenament militar în regiunea Liguria, au pornit pe jos spre Padua, într-un marş de 450 km, realizat în mai multe etape. Tinerii aceştia erau voluntari, înscrişi pentru front chiar deal declararea războiului şi, după încheierea perioadei de instrucţie în taberele din Liguria se îndreptau acum spre Padova pentru a-l aclama de Duce şi a defila în faţa lui.

Partidul fascist a invitat cu acest prilej să participe la manifestaţia avangardiştilor italieni tineretul naţionalist european, pentru a realiza un act comun de camaraderie şi înfrăţire între toate generaţiile noi care luptă pentru aceleaşi idealuri. La apelul fasciştilor, au trimis formaţii de tineri la Padua germanii, spaniolii, ungurii, bulgarii şi românii.

Primind invitaţia şi Mişcarea Legionară, s-a constituit un detaşament de 120 de cămăşi verzi, recrutat în cea mai mare parte dintre studenţi. Am încredinţat conducerea formaţiei comandantului legionar Victor Silaghi, care îşi făcuse studiile în Italia şi stăpânea perfect limba acestei ţări.

Grupul legionar a plecat cu trenul prin Iugoslavia şi, în dimineaţa zilei de 8 Octombrie, a intrat în Italia prin punctul de frontieră Postumia. Din acest moment, prin toate gările şi oraşele pe unde au trecut, legionarii s-au bucurat de o primire excepţională, atât din partea autorităţilor cât şi a populaţiei. La sosirea ternului în Postumia, muzica carabinierilor a intonat Giovinezza, iar legionarii au răspuns cu Sfântă Tinereţe Legionară. Coborând din tren, Victor Silaghi cu statul său major au trecut în revistă formaţiile tineretului fascist care se aflau pe peron, iar, în continuare, detaşamentul român a avut onoarea să primească defilarea tineret, începând cu „Balilla” şi sfârşind cu miliţia fascistă. Trenul s-a pus în mişcare în mijlocul ovaţiilor entuziaste ale lumii concentrate pe peron.

Următoarea oprirea fost la Trieste, unde primirea ce li s-a făcut a fost şi mai impresionantă. Victor Silaghi, cu statul său major au trecut aici în revistă o unitate de avangardişti din organizaţia G.I.L. La Mestre. Autorităţile locale şi populaţia i-au întâmpinat pe legionari cu coşuri de fructe. Mulţimea a izbucnit în interminabile aplauze. Pentru prima oară vedeau italienii legionari îmbrăcaţi în cămăşi verzi.

Seara, pe la orele 6, trenul soseşte la Padova. Legionarii s-au coborât din vagoane şi s-au încolonat în formaţie de marş. în fruntea coloanei luase loc o gardă de onoare italiană, care purta drapele italian şi român. Coincizând la sosire cu germanii, detaşamentul legionar a fost precedat de un grup mai mare de tineri naţional-socialişti, format precumpănitor din ofiţeri răniţi pe front şi care se aflau în convalescenţă. Coloana italo – germano – română a străbătut străzile vechiului oraş în cântece şi în aplauzele a mii de oameni, care îi salutau cu braţul în sus de pe trotuare şi balcoane.

în „Piazza del Erbe” marşul se încheie, coloana se rupe şi oaspeţii străini sunt conduşi la autobuze pentru a fi transportaţi la locurile de încartiruire. Dar grupul românesc mai întârzie, căci este înconjurat de mulţime, care îi îmbrăţişează pe tineri, strigând „Viva la Guardia di Ferro”, „Viva Codreanu”. Victor Silaghi se bucură de atenţii speciale. Pentru prima oară, mărturiseşte Silaghi unui corespondent, în viaţa lui este primit cu flori şi nu cu gloanţe. Cu mare greutate legionarii s-au desprins de mulţime şi s-au urcat în autobuze. Sunt conduşi la şcoala Zanela, unde sunt încartiruiţi. în faţa edificiului, pe balconul căruia flutură steagurile italian şi român, o altă manifestaţie. Oamenii adunaţi îi aclamă şi intră în vorbă cu ei, cerând insigne legionare.

A doua zi, 9 Octombrie, toate unităţile de tineri europeni participă la o repetiţie generală a defilării, care va avea loca doua zi, în faţa Ducelui. Detaşamentului legionar i s-a fixat locul între grupul naţional-socialist şi falangişti. Românii au trezit multă simpatie în populaţie prin ţinuta şi disciplina lor.

în vederea defilării şi a vizitei Ducelui, Padua luase aspect de sărbătoare. Oraşul a fost pavoazat cu drapele tuturor naţiunilor participante. Sosirea Ducelui era aşteptată ca un mare eveniment. Coloana celor 28.000 de avangardişti ajunsese în Padua şi făcea exerciţii de defilare.

în dimineaţa de 10 Octombrie a început marea manifestaţie de înfrăţire a tineretului european cu camarazii italieni, gata să primească botezul sângelui. Prin faţa tribunei Ducelui, înconjurat de mari demnitari ai statului şi ai partidului, au defilat în primul rând detaşamentele oaspeţilor, urmate de formaţiile compacte ale tineretului fascist. Ducele a urmărit defilarea tineretului legionar cu ochii pironiţi, ca şi cum resurecţia Gărzii de Fier în România i-ar fi produs o imensă satisfacţie.

Dar cei mai mulţumiţi că au trăit această zi extraordinară, când au putut aduce omagiul lor Ducelui, au fost, desigur, legionarii. A trecut timpul întunecat când relaţiile dintre tineretul român şi tineretul italian erau monopolizate de hibrida Straja ţării, organizaţie creată pe suferinţele şi mormintele generaţiei de sacrificiu a României. Din neant, într-un act de eroism pur, reînviase Mişcarea Legionară, în al cărei destin nu mia credeau nici Puterile Axei.

După manifestaţia de la Padua, grupul legionar şi-a continuat călătoria la Predappio, pentru a vizita leagănul revoluţiei fasciste. Cu prilejul acestui act de omagiu, Victor Silaghi, conducătorul grupului legionar, a trimis o telegramă Ducelui. Ducele i-a răspuns prin intermediul ministrului Italiei la Bucureşti, Ghigi:

Bucureşti, 4 Noiembrie 1940

Domnule Comandant,

Am primit plăcuta însărcinare de a vă aduce la cunoştinţă că Ducele, căruia i-a parvenit telegrama trimisă de Dumneavoastră şi camarazii legionari cu ocazia vizitei la leagănul revoluţiei fasciste, a apreciat în mod deosebit actul dumneavoastră original.

Mi-ar fi deosebit de agreabil să vă întâlnesc pentru a reînnoi, Domnule Comandant, sentimentele celei mai distinse consideraţii.

Ghigi, Ministrul Italiei la Bucureşti.

 

6. Sosirea misiunii militare germane la Bucureşti

Misiunea militară germană, sosită la Bucureşti în 12 Octombrie 1940, are o istorie mai veche. Pentru prima oară s-a vorbit de acest proiect în audienţa mea la Regele Carol al II-lea din 2 Iulie 1940, cum am povestit în volumul precedent Sfârşitul unei Domnii Sângeroase.

Le sugestia Legaţiei germane, m-am prezentat regelui din partea acesteia şi l-am rugat să ia în considerare propunerea venită de la Berlin, cerând fără întârziere guvernului german trimiterea unei misiuni militare în România, unica garanţie posibilă contra unei noi invazii sovietice, care s-ar putea produce chiar după cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Ca urmare a acestei convorbiri, Rege la Carol l-a chemat pe Fabricius şi a solicitat în mod oficial, de la stat la stat, trimiterea acestei misiuni.

Fabricius a transmis cererea Regelui Carol la Berlin, dar răspunsul a fost negativ, deoarece regele propunea concomitent două lucruri: garantarea frontierelor existente, după răpirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, cât şi prezenţa unei misiuni militare în România. Reichul nu vroia să-şi lege mâinile cu o garanţie teritorială, înainte de a se fi satisfăcut revendicările Ungariei şi Bulgariei. în scrisoarea lui Hitler către Regele Carol din Iulie 1940, îi comunică acestuia că nu se găseşte în situaţia de a răspunde celor două cereri, atâta vreme cât chestiunile teritoriale pendinte cu Ungaria şi Bulgaria nu erau rezolvate.

îndată după 6 Septembrie, generalul Antonescu a reînnoit cererea Regelui Carol către guvernul Reichului de a se trimite cu cea mai mare urgenţă o misiune militară în România, căci numai prin această prezenţă germană ruşii se vor abţine să încerce o nouă pătrundere în România. Raţionamentul lui Antonescu era corect. Garanţia teritorială dată României ciuntite de Puterile Axei la Viena n-aveau decât o valoare formală, atâta vreme cât nu era dublată de o acoperire militară, simbolizată chiar numai prin mici unităţi germane.

Tratativele s-au încheiat repede, căci şi Germania avea maximum de interes să pună piciorul în România, atât pentru a-şi asigura grânele şi petrolul din ţara noastră cât şi pentru a putea controla spaţiul aerian carpato-danubian, această poziţie cheie are domina întregul sud-est european.

Generalul a dus tratativele cu Germania din cabinetul său, fără amestecul Ministerului de Externe şi fără a mă ţine nici pe mine la curent cu desfăşurarea lor. Este adevărat că odată mi-a comunicat în mod confidenţial de existenţa acestor tratative şi de apropiata lor încheiere. Mi-am dat seama de necesitatea ca aceste tratative să se ducă cu cea mai mare discreţie, pentru a nu provoca reacţii nedorite din partea Rusiei Sovietice. N-am ridicat nici o obiecţie, ci, dimpotrivă, m-am bucurat de acest fapt, căci triumfa punctul de vedere al Legiunii în politica externă. Fără o alianţă cu Puterile Axei eram la discreţia Rusiei Sovietice, care ne-ar fi putut invada şi înghiţi oricând.

Am înţeles aşadar necesitatea secretului în ducerea acestor tratative, dar n-am înţeles păstrarea lui după ce devenise de domeniu public. Generalul Antonescu ne-a ţinut în ignoranţă asupra iminentei sosiri a misiunii militare germane. Ce rost avea ca să ţină ascunse ziua şi ora debarcării Statului Major al misiunii germane la Bucureşti? Nu era decât o singură explicaţie valabilă: Antonescu nu vroia ca mişcarea să-şi facă apariţia la primirea ofiţerilor germani, pentru a culege numai el roadele din colaborarea militară ce se stabilise între cele două ţări.

în dimineaţa de 12 Octombrie, exact cu două ore înainte de sosirea trenului special în Gara Mogoşoaia, vine la mine Biriş şi-mi comunică fantastica ştire ce aflat-o pe anumite canale că, în câteva ore, va sosi misiunea militară germană. De ce ne-a ascuns Antonescu acest fapt când noi am fost primii care am cerut integrarea României în Axă, iar el era un intrus în alianţa cu aceste puteri? Chestiunea m-a şocat atât de mult încât am luat hotărârea precipitată, neprotocolară, trecând peste dispoziţiile şefului statului, de a mă prezenta eu însumi, vice-preşedintele guvernului, la primirea misiunii militare germane, în fruntea unor detaşamente legionare. în grabă, am mobilizat câteva formaţiuni legionare şi le-am îndreptat spre Gara Mogoşoaia. Cu câteva minute înainte de sosirea trenului, am apărut şi eu răsturnând protocolul aranjat de Preşedinţia Consiliului.

Cel mai înalt reprezentant al guvernului până al venirea mea era generalul Pantazi, subsecretarul de stat la Armată, care, văzându-mă, zâmbea încurcat. I-a aşezat pe legionari într-o parte a peronului, iar cealaltă parte a fost ocupată de trupă. La intrarea trenului în gară, muzica militară a intonat imnurile celor două ţări, după ce s-au făcut prezentările. Vrând – nevrând, generalul Pantazi a trebuit să mă prezinte şi pe mine; grupul de ofiţeri germani a fost condus să treacă în revistă şi formaţiunile legionare.

Primul eşalon al misiunii militare germane era format dintr-un grup de ofiţeri superiori, avându-l în frunte pe generalul Erik Hansen, şeful misiunii armatei de uscat şipe generalul Wilhelm Speidel, şeful misiunii aeriene. După încheierea ceremoniei, ofiţerii germani însoţiţi de Pantazi s-au îndreptat spre Hotelul Ambasador unde au fost încartiruiţi, iar noi ne-am retras la sediu, comentând evenimentele.

Generalul Antonescu aflase de la Pantazi de irupţia mea nedorită în Gara Mogoşoaia, dar n-a suflat o vorbă şi nu şi-a manifestat în nici o formă nemulţumirea. Reaua lui voinţă era prea evidentă ca să facă tot el pe supăratul, după ce se adeverise clar intenţia lui de a ne elimina din relaţiile cu militarii germani, tocmai pe noi care am cerut încă din 1935 alăturarea României de statele revoluţiilor naţionale.

La scurt interval, conducătorul statului a dat un banchet la „Cercul Militar” în cinstea misiunii militare germane. în afară de membrii misiunii, în frunte cu generali Hansen şi Speidel, au participat şi un mare număr de ofiţeri români din garnizoana Bucureşti, începând de la generali până la sublocotenenţi, împreună cu miniştrii legionari, fruntaşi ai Legiunii de la Secretariatul mişcării şi de la comandamentele legionare din capitală.

Atmosfera a fost foarte cordială. Generalul Antonescu şi generalul Hansen au ridicat toasturi pentru cele două ţări şi pentru căpeteniile lor. Generalul Antonescu se găsea şi el într-un moment de euforie, bine dispus şi chiar afectuos cu toţi invitaţii. Către miezul nopţii, generalul se retrage.

Lumea se amestecase, ofiţerii germani, cu ofiţerii români şi cu legionarii, făcând cercuri-cercuri şi discutând fel de fel de probleme.

La un moment dat se ridică generalul Iacobici şi cere tuturor să ridice un pahar de vin în cinstea mea. Toată lumea s-a ridicat în picioare şi a dus cupa la gură. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Tot la comanda lui Iacobici, întreaga asistenţă, ofiţeri români, ofiţeri germani şi legionari au început să-mi scandeze numele: „Horia Sima, Horia Sima”. Se auzea până în stradă. A fost un moment de neuitat din viaţa mea. Nu atât pentru mine, căci nu mă credeam vrednic să primesc aceste aplauze, care ar fi trebuit să se adreseze Căpitanului, ci pentru că erau un test, exprimând pulsul armatei, care nu ne era ostilă, ci dimpotrivă, fraterniza cu noi în acelaşi patriotism vibrant. Mai ales ofiţerii tineri erau de un entuziasm debordant, simţindu-se solidari cu noi prin apartenenţa la aceeaşi generaţie.

Fără îndoială, i s-a raportat lui Antonescu explozia de simpatie a corpului ofiţeresc faţă de mine, căci de atunci a evitat cu grijă ca să-i mai adune împreună la manifestaţii pe ofiţeri cu legionarii. Pe ofiţeri îi ţinea cu gelozie la o parte, pentru a nu se contamina de spiritul legionar.

 

7. Reacţia lui Mussolini

Mussolini n-a fost informat de tratativele în curs dintre Berlin şi Bucureşti pentru trimiterea unei misiuni militare în România. Când a aflat, la 12 Octombrie, de sosirea ei la Bucureşti, a avut un acces de revoltă. Era convins că Hitler în mod intenţionat l-a lăsat în necunoştinţă de cauză de existenţa acestor tratative pentru a-l pune în faţa unor fapte întâlnite, considerând România o ţară încadrată ariei imperialiste germane, din care Italia era exclusă. Mussolini, umilit şi amărât de comportamentul neloial al aliatului său principal, s-a decis să reacţioneze cu vigoare, fără să se mai consulte cu Hitler, plătindu-i cu aceeaşi monedă.

A dat ordin ministrului său la Bucureşti casă intervină cu toată energia pe lângă guvernul român pentru a obţine din partea acestuia un acord identic cu cel perfectat cu Germania: trimiterea unei misiuni militare italiene, formată precumpănitor din trupe alpine, care ar servi la instruirea vânătorilor noştri de munte. Ghigi l-a văzut pe Antonescu şi i-a expus cererea Ducelui, dar fără să fi obţinut rezultate apreciabile. Conducătorul statului s-a menţinut într-o rezervă enigmatică.

Ghigi a venit şi la mine şi m-a rugat stăruitor să-l înduplec pe generalul Antonescu ca să aprobe trimiterea unei misiuni militare italiene în România. Este o dorinţă fierbinte a Ducelui. Pentru mine, chestiunea era clară. Prezenţa unor trupe italiene în România nu putea decât să întărească dispozitivul nostru de apărare faţă de Rusia. Dar mai puteam beneficia şi de un alt avantaj important, din punct de vedere al politicii externe. Se crea o stare de echilibru în relaţiile noastre cu Italia şi cu Germania. Nu mai rămâneam exclusiv la discreţia Berlinului, ci colaboram cu puterile Axei ac un al treilea partener. în sfârşit, în problema Ardealului, oferind această satisfacţie Ducelui, l-am putea avea de partea noastră în eventualitatea că s-ar redeschide dosarul de la Viena.

M-am dus imediat la Antonescu şi i-am cerut să răspundă favorabil cererii lui Mussolini, invitându-i şi pe italieni să-şi trimită o forţă militară în România. Antonescu a reacţionar rece şi evaziv. El are anumite angajamente cu guvernul german pe care nu le poate călca. Mi-a dat să înţeleg că securitatea noastră externă depinde exclusiv de Berlin şi că Italia joacă un rol secundar în cadrul Puterilor Axei.

Generalul Antonescu săvârşea în acel moment o eroare gravă de strategie politică şi militară, călcând pe urmele lui Hitler, care îl bruscase pe Mussolini prin hotărârea lui unilaterală de a trimite trupe în România. Hitler considera războiul virtual câştigat şi, stăpân pe destinele Europei, îl trata pe Mussolini ca pe un aliat secundar. România cădea în lotul german de expansiune şi, în consecinţă, Mussolini nu avea ce să caute în această parte a Europei. Antonescu, la rândul lui, preocupat exclusiv să-şi consolideze puterea în România cu ajutorul Berlinului, şi-a îngăduit să ignore şi el veleităţile lui Mussolini, fără a ţine seama de coordonatele generale ale războiului. Urmând sfaturile lui Fabricius, a admis doar venirea unui număr de ofiţeri italieni de aviaţie, care nici nu meritau măcar numele de misiune militară.

Mussolini, exasperat de puţinul succes ce l-a avut intervenţia lui de la Bucureşti, s-a decis să-şi ia revanşa în altă parte şi, în 28 Octombrie, a luat fatala hotărâre de a ataca Grecia. Raţionamentul lui era următorul: „Dacă Hitler nu m-a consultat când şi-a trimis trupele lui România, voi proceda la fel, ocupând Grecia, pentru a ţine pas cu cuceririle germane în Balcani. O compensaţie indispensabilă pentru a menţine Italiei rangul de mare putere.

Consecinţele au fost dezastruoase pentru cursul întregului război. Armata italiană n-a putu străpunge linia de apărare greacă şi ofensiva s-a împotmolit. Englezii au debarcat în Grecia şi, încurajată de prezenţa lor în Balcani, Iugoslavia a rupt pactul de neutralitate cu Germania. Mussolini a fost salvat de Hitler, dar cu un preţ care a răsturnat premisele favorabile ale războiului. Armata germană a zdrobit toate aceste rezistenţe cu uşurinţă şi cu pierderi relativ mici. Dar cea mai mare pierdere a fost timpul pierdut. Campania din răsărita început cu o lună mai târziu de cum fusese prevăzută, acea lună care ar fi foste necesară pentru ocuparea Moscovei, înainte de căderea teribilei ierni ruseşti.

Iată cum lipsa de psihologie politică a lui Hitler în tratarea problemei româneşti, dublată de megalomania bolnăvicioasă a lui Antonescu, preocupat exclusiv să-şi consolideze puterea cu ajutorul german, a provocat nefericita reacţie a lui Mussolini. Conflagraţia din Balcani ar fi putut fi evitată fără de cumulul de greşeli al tuturor acestor protagonişti ai războiului.

 

8. O intrigă în trei acte

Regele Carol, după trecerea frontierei în Iugoslavia, s-a refugiat mai întâi în Elveţia unde a rămas puţin timp. Nesimţindu-se în siguranţă aici, a plecat mai departe spre Spania şi s-a stabilit undeva prin sudul ei.

Cam pe la sfârşitul lunii Octombrie 1940, aflându-mă într-o zi în cabinetul generalului Antonescu, acesta scoate o hârtie şi mi-o întinde. Ce era? Un report al legaţiei noastre de la Madrid asupra contactelor politice ce le luase regele Carol cu diverse personalităţi ale regimului fascist.

– Domnule Sima, după cum vezi, regele Carol nu se astâmpără. Desfăşoară o activitate dăunătoare relaţiilor noastre cu Spania. în afară de îndrumările ce le va da Ministrul de Externe agenţilor noştri diplomatici de la Madrid, cred că ar fi bine să trimiteţi doi legionari în Spania care să-i urmărească pas cu pas mişcările.

După această introducere, pune pe raportul legaţiei de la Madrid următoarea rezoluţie:

„Să se trimită doi legionari în Spania pentru a supraveghea activitatea fostului rege”.

– Bine, domnule general. Voi studia documentul, voi cere informaţii suplimentare şi vă voi comunica părerea mea.

Din această convorbire, n-am putut trage altă concluzie că generalul era sincer îngrijorat de dificultăţile ce ne putea crea fostul rege în relaţiile cu Spania.

La două-trei zile intervine un fapt nou care m-a pus pe gânduri, făcându-mă să mă îndoiesc de sinceritatea intenţiilor lui Antonescu. Secretariatul Mişcării mă informează că doi legionari se pregătesc pe ascuns să-şi scoată paşapoartele şi să plece în Spania! Se aflase şi numele lor: însuşi şeful Corpului Muncitorilor Legionari, Dumitru Groza şi un alt legionar, mai puţin cunoscut, Constantin Constantinescu, originar din Oltenia, student la Politehnica din Timişoara. înainte de a fi întreprins ceva, în sensul propunerii generalului, lipsindu-mi pentru asta chiar tipul necesar, se pregăteşte o expediţie în Spania, despre care eu nu ştiam nimic. Era ceva necurat la mijloc. E vreo legătură între discuţia avută cu Antonescu şi expediţia clandestină organizată de Groza spre Spania? Pentru a preîntâmpina să nu fim târâţi într-o acţiune dăunătoare mişcării, i-am chemat pe cei doi legionari şi i-am certat aspru pentru că vroiau să plece în Spania fără ştirea mea. I-am avertizat că dacă persistă în planul lor, voi trece la sancţiuni, ameninţându-i chiar că voi interveni la legaţia spaniolă să nu le dea vize.

în curând am descoperit tot firul afacerii, care era mult mai complicat. Groza şi Constantinescu n-au luat hotărârea de a pleca în Spania de capul lor, ci în urma instigaţiei unei doamne din înalta societate bucureşteană, prinţesa Caragea. Casa ei era frecventată de Groza şi prieteni de-ai lui. Prinţesa Caragea se arăta a fi o aprigă legionară, până la exaltare. Se ţineau la ea acasă şedinţe de cuib, în care, într-o atmosferă de mister, se jura pe cruce cu pedepsirea celor vinovaţi de asasinarea Căpitanului şi a elitei legionare. De regele Carol, prinţesa spunea că marele vinovat nu trebuie să scape cu viaţă. Groza, impresionat de patosul eu răzbunător, s-a decis să plece în Spania fără să mai întrebe conducerea mişcării. Groza l-a recrutat pe Constantinescu şi aşa s-a format echipa celor doi.

De fapt Groza fusese atras într-o cursă. Prinţese Caragea nu era acea ferventă legionară care se manifesta, ci o fiinţă mult mai prozaică, lucrând de multă vreme cu Serviciul Secret al Armatei. După arestarea lui Moruzov, Serviciul Secret al Armatei trecuse sub controlul colonelului Rioşeanu, subsecretar de stat la Interne şi om de încredere al generalului.

Abia după ce am aflat toate aceste amănunte, mi-am dat seama că apostila generalului pe raportul legaţiei de la Madrid nu era străină de intriga lui Rioşeanu prin Serviciul Secret. Mă aflam în faţa a două acţiuni paralele cu acelaşi scop: să determine plecarea unei echipe legionare în Spania, pe urmele lui Carol. Chiar dacă nu mi-aş fi dat consimţământul la propunerea generalului, pe linia Serviciului Secret, la instigaţia principesei Caragea, Groza şi Constantinescu ar fi părăsit clandestin ţara, ajungând în Spania.

în această ipoteză, Groza şi Constantinescu n-ar fi mers în Spania pentru motivul invocat de Antonescu în convorbirea noastră, adică să urmărească activitatea politică a fostului suveran – ci pentru a pune în acţiune ceea ce le sugerase prinţesa Caragea. La Timişoara nu reuşise planul lui Antonescu de a-l elimina pe fostul rege. Acum vroia să repete încercarea în Spania şi tot prin mijlocirea legionarilor. Generalul se temea că, într-o altă conjunctură politică şi militară în Europa, regele Carol să nu revină pe tron, căci atunci soarta lui va fi pecetluită. Numai dispariţia fizică a lui Carol i-ar fi asigurat viitorul. Dacă regele ar fi murit pe pământul Spaniei, răpus de mână legionară, generalul ar fi tras singur profitul al acestei acţiuni, fără ca să cadă răspunderea atentatului asupra lui. Evident, pentru noi problema avea un alt aspect. Regele Carol ar fi meritat să fie sancţionat, dar ne-am fi înstrăinat simpatia regelui Mihai, cu care trebuia să conducem ţara, căci legăturile de sânge sunt mai tari decât orice alte consideraţii.

şi acum actul al treilea al acestei intrigi. Peste câteva zile sunt invitatul generalului la vila de la Predeal. Acolo am întâlnit-o pe nelipsita doamnă Goga. La un moment dat, aflându-mă singur cu ea, mă ia de-o parte şi mă întreabă fixându-mă în ochi:

– Ce aveţi de gând cu Carol? Nu este cazul… şi îmi face semn cu mâna ca şi cum ar ţine un revolver şi ar trage.

– Nu, doamnă, i-am răspuns, nu are nici un sens. Pentru un rege este mai cumplită pedeapsa să-şi piardă tronul şi apoi să moară în exil decât să fie convertit în martir. Ar fi un martiraj nemeritat.

Doamna Goga nu mi-a pus această întrebare pentru că împărtăşea gândul generalului. O, nu. Fiind zi şi noapte în casa lui Antonescu era iniţiată în toate secretele Preşedinţiei. Nimic nu scăpa ochiului ei vigilent. Ea aflase de la Antonescu convorbirea avută cu mine şi că se plănuia ceva în Spania şi voia să ştie dacă s-a dat curs operaţiei, pentru a putea aviza serviciul secret englez. Englezii, la rândul lor, l-ar fi pus în gardă pe regele Carol.

 

9. Doamna Himmler la Bucureşti

într-o dimineaţă, pe la sfârşitul lui Octombrie, aflându-mă la Preşedinţie, îmi telefonează Papanace, comunicându-mi ştirea că doamna Himmler se află la Bucureşti, venită într-o vizită privată.

Asta n-ar fi fost nimic, dar adaugă că doamna Himmler se găseşte chiar în biroul lui şi ar dori să mă cunoască. Mă roagă să trec pe la el, pentru a o saluta pe soţia Recihsführerului.

Fără a întârzia o clipă, m-am urcat în maşină şi, în câteva minute, am fost la Ministerul de Finanţe, puţin contrariat de această convocare bruscă. Intrând în biroul lui Papanace, fac cunoştinţă cu o doamnă de statură mijlocie, zveltă, tip de germană. Era numai cu Papanace, fără nici o altă suită. După prezentările cuvenite, îl văd pe Papanace că scoate o insignă legionară şi, în prezenţa mea, o agaţă de pieptul doamnei Himmler. Era un fel de decoraţie din partea mişcării.

încheiată cu această ceremonie, nu ştiam dacă Papanace a făcut un program în continuare. O vizită la conducătorul statului sau o masă dată de mişcare în onoarea ilustrei doamne. Nimic. Ne-am uitat unii la alţii câtva timp, am schimbat câteva întrebări de politeţe şi m-am despărţit, lăsând-o pe doamna Himmler cu Papanace.

N-am înţeles cum de-a ajuns doamna Himmler la Papanace, când normal era să fie condusă la Preşedinţie, să mă vadă întâi pe mine ca maxim reprezentant al mişcării şi, apoi, eventual, pe Conducător. Trebuia apoi să le cunoască pe doamnele legionare, să se facă un cerc în jurul ei, să i se arate o sumă de lucruri de-ale noastre. Unei doamne de talia ei, trebuia să i se acorde toată atenţia cuvenită cât timp şedea la Bucureşti, ca şi unui personaj oficial, deşi venise în vizită particulară.

N-am mai auzit nimic de doamna Himmler după această întrevedere-fulger, în care Papanace făcea pe amfitrionul. S-a pierdut un prilej ca doamna Himmler să cunoască mai bine mişcarea, transmiţând soţului ei impresiile culese la Bucureşti.

Apariţia doamnei Himmler în biroul lui Papanace, răsturnând toate regulile protocolului, nu era chiar aşa de nevinovată. îşi avea tâlcul ei. Cine a aranjat această întrevedere a avut inspiraţia sau chiar ordinul de undeva să scoată în evidenţă persoana lui Papanace. Prin prezenţa Doamnei Himmler, i se acorda acestuia o anumită greutate, o anumită preferinţă, indicându-l ca o „personna grata” în faţa guvernului german. Numai aşa mi-am explicat strania întâlnire.

Este ştiut că guvernul german în toate ţările ocupate sau aliate avea obiceiul să aplice o tactică de confruntări şi alternative între conducătorii lor, pentru a le putea controla mai bine. Nu e unul, avem o rezervă, este altul care ne poate servi interesele.

Cine ştie ce serviciu german a descoperit în Papanace punctul slab al mişcării victorioase, un rival potenţial al meu (poate din timpul exilului la Berlin) şi îi cultivau imaginea…

 

10. Tineretul fascist şi tineretul naţional-socialist la serbările de la Iaşi

Arhanghelul Mihail a fost ales de Căpitan patronul Legiunii. La origine chiar, în momentul întemeierii ei, mişcarea s-a numit Legiunea Arhanghelul Mihail. în fiecare an, la chemarea Căpitanului, în ziua de 8 Noiembrie când cade sărbătoarea Arhanghelului, toată suflarea legionară ţinea post, mergea la Biserică şi se închina cu evlavie Ocrotitorului ceresc al mişcării.

Urmând această tradiţie, am convocat şi eu masele legionare să se adune la Iaşi, pentru a sărbători chiar în cuibul de unde a pornit mişcarea pe patronul ei spiritual. Ca un omagiu adus străvechii cetăţi româneşti, de unde şi-a luat zborul Legiunea, am proclamat Iaşul „oraş al mişcării legionare”.

Am invitat să participe la serbările de la Iaşi tineretul fascist şi tineretul naţional-socialist. Invitaţiei noastre i s-a răspuns imediat de organizaţia tineretului fascist, care cunoscuse cămăşile verzi la Padua şi care acum primise cu bucurie să întoarcă vizita tineretului legionar. Cu invitaţia tineretului naţional-socialist s-a ivit o dificultate diplomatică. Până la acea dată, legionarii n-au călcat în mod oficial pământul Germaniei, încât nu puteam pretinde ca să vină tineretul hitlerist mai întâi în România, o mică putere în raport cu Marele Reich German. Consultându-ne cu delegaţii lui „Hitlerjugend” aflători în Capitală, am ajuns la o soluţie de compromis: noi să trimitem mai întâi o delegaţie care să se întoarcă acasă, însoţită de delegaţia tineretului german, destinată să participe la serbările de la Iaşi. Odată această formalitate îndeplinită, nimic nu mai stătea în calea prezenţei cămăşilor brune la Iaşi.

Timpul scurt ce-l aveam la dispoziţie nu permitea decât plecarea şi întoarcerea legionarilor cu avionul. în grabă am constituit o delegaţie legionară a tineretului , sub conducerea Secretarului General, Nicolae Petraşcu, din care făceau parte Constantin Stoicănescu, şeful naţional al tineretului, Ilie Smultea, şeful Frăţiilor de Cruce, Vasile Andrei, şeful studenţimii legionare, George Macrin, Victor Mezdrea şi Dr. Victor Biriş. Delegaţia de legionari români a plecat în 2 Noiembrie şi a fost primită la Berlin de Arthur Axmann, şeful tineretului hitlerist, în 3 Noiembrie 1940. Legionarii români au adus omagiul lor cămăşilor brune care au căzut pentru cauza naţională, depunând o coroană la mormântul lui Horst Wessel. A doua zi au plecat la Weimar, unde au fost primiţi de Reichsstathalterul provinciei. Oaspeţii români au vizitat instituţiile culturale, uzinele Wilhelm Gustloff şi diferite aşezăminte naţional-socialiste.

După această scurtă şedere în Germania, delegaţia românească a luat drumul înapoi spre ţară tot cu avionul, de astă dată însoţită de o delegaţie germană, formată din şefii superiori ai organizaţiei „Hitlerjugend”. Masa participanţilor, un detaşament de 150 tineri naţional-socialişti, trebuia să sosească cu trenul în aceeaşi zi.

La coborârea din avion pe aeroportul Băneasa, în după masa zilei de 6 Noiembrie 1940, cele două delegaţii au fost salutate de Comandantul Legionar, Preot Vasile Boldeanu, şeful biroului organizării de la Secretariatul General al Mişcării, care, într-o scurtă cuvântare, le-a urat bun sosit:

„Scumpi prieteni şi dragi camarazi,

Am venit să aducem salutul de „bine v-aţi întors acasă”, salutul şefului regimului legionar, al D-lui Comandant al Mişcării Legionare şi îmbrăţişarea frăţească a tuturor legionarilor. Prietenilor, pentru dragostea cu care v-au primit, iar vouă, dragi camarazi, pentru cinstea şi demnitatea cu care a-ţi purtat cămaşa verde pe pământul Marelui Reich. Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”

Garda legionară de onoare, prezentă la aeroport, a intonat „Sfântă Tinereţe Legionară”, după care a luat cuvântul Dr. Finck, în numele organizaţiei centrale a tineretului german, aducând salutul Führerului:

„Vă aduc salutul şi marea dragoste a Führerului şi a Marelui Reich German. Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”

Cum avionul aterizase la orele 2,30 după masă, iar trenul special cu detaşamentul german era prevăzut să ajungă la orele 3,50, cele două delegaţii s-au îndreptat în grabă spre Gara de Nord, pentru a nu scăpa momentul sosirii lui. Primirea oaspeţilor germani a luat aspectul unei manifestaţii impresionante de fraternizare între cele două mişcări, de o amploare neobişnuită. Gara era frumos pavoazată cu drapele româneşti, germane, italiene, spaniole şi japoneze. La ieşirea din gară, pe peretele de deasupra, fusese fixată fotografia Căpitanului, în format mare, împodobită cu cetină de brad. Peronul gării era înţesat de legionari, care, într-o ordine desăvârşită, sub comanda Inginerului Nicolau, aşteptau să dea onorul oaspeţilor. Guvernul era reprezentat prin Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii şi al Sănătăţii, şi de Horia Cosmovici, Subsecretar de Stat la Preşedinţie. Din partea Legaţiei germane era prezent Consilierul de Legaţie, Steltzer.

La oprirea trenului, coboară mai întâi Dr. Blomquist, şeful detaşamentului german, cu statul sau major. Este salutat de Vasile Iasinschi şi ceilalţi reprezentanţi ai guvernului român, după care conducătorii tineretului german trec în revista formaţiile legionare în acordurile imnului Sfântă Tinereţe Legionară, cântat de o muzică militară. Când grupul de comandanţi germani se apropie de formaţiunile tineretului hitlerist din România, aparţinând lui „Auslandsorganisation”, o alta muzică militară intonează Deutschland über Alles, urmata de Horst Wessel Lied. Detaşamentul german coboară din vagoane, se încolonează şi porneşte spre ieşire. în faţa portretului Căpitanului, se opresc, salută cu braţul în sus şi păstrează un minut de reculegere.

în Piaţa Gării, miniştrii şi celelalte oficialităţi primesc defilarea detaşamentului german. Se formează apoi o coloană mixtă româno-germană din tinerii veniţi din Reich, tinerii grupului etnic german din România şi cămăşile verzi. Coloana, având în frunte muzica tineretului german, străbate arterele principale ale Capitalei, în ovaţiile mulţimii, până la Statuia lui Mihai Viteazul. în faţa Statuii, are loc o noua defilare, a tuturor grupurilor, în acordurile muzicii tineretului din Reich.

în seara aceleiaşi zile, conducătorii tineretului german, în frunte cu Dr. Finck, au venit la Preşedinţie, unde au trecut mai întâi pe la biroul meu, pentru a mă saluta. La urarea mea de bun venit, a răspuns Blomquist, şeful detaşamentului din „Hitlerjugend”, care a spus următoarele:

„Domnule Comandant,

Noi toţi ştim de lupta mişcării D-voastră. Am urmărit din presă şi am fost cu sufletul mereu alături de D-voastră. Cunoaştem jertfele voastre de sânge. Prin ele aţi arătat voinţa D-voastră legionară de a birui.

Aţi ştiut prin prudenţă, luptă şi înţelegerea datoriei, prin sacrificii mai ales, să stabiliţi legătura cu marea idee a naţionalismului noii Europe. Am venit să punem temelie acestei camaraderii şi suntem convinşi că în mijlocul vostru ne vom găsi gata pentru viitoarele bătălii”.

Delegaţia tineretului german a trecut apoi în sala festivă a Preşedinţiei, unde a fost primita de Generalul Antonescu. Conducătorul Statului, într-un moment de sinceritate şi bună dispoziţie, cum rar îi erau proprii, le-a făcut o declaraţie de solidaritate deplină cu Legiunea :

„Sunt fericit să vă salut în numele guvernului naţional-legionar. De la mine, până la ultimul legionar, sunteţi primiţi cu toată camaraderia şi frăţia.

Sper că veţi rămâne cu amintiri frumoase şi bune impresii din România.

Mulţumindu-vă, doresc să ne vedem la Iaşi.

Trăiască partidul naţional-socialist german”.

Tot în ziua de 6 Noiembrie, noaptea, la orele 12,30 a sosit cu Simplonul delegaţia tineretului italian, formata din 7 ofiţeri, care conduceau grupul, şi o centurie din G.I.L. (Gioventu Italiana del Littorio). Pe peronul gării era prezent Pelegrino Ghigi, Ministrul Presei, Alexandru Constant, Emil Bulbuc, Secretar General la acelaşi minister, Victor Silaghi, conducătorul grupului legionar de la Padua, şi Ion Victor Vojen, Ministrul României la Roma, care se afla în acel moment la Bucureşti.

La sosirea trenului, şeful expediţiei italiene, Eduardo Natoli, a fost salutat de Ministrul Constant şi de reprezentanţii Legaţiei italiene. După trecerea în revistă a formaţiunilor legionare, tinerii fascişti se încolonează şi pornesc spre ieşire, în acordurile lui Giovinezza, cântată de o muzică militară. în Piaţa Gării, cu toată ora înaintată, o mare mulţime de oameni aştepta tineretul italian şi izbucnea în urale la apariţia lor. Se cântă de întreaga asistenţă imnurile celor două ţări şi apoi, fiind ora înaintată, tinerii fascişti sunt conduşi la maşini, de unde pleacă spre căminele unde sunt încartiruiţi.

în ziua de 7 Noiembrie, cele două detaşamente, german şi italian, au pornit spre Iaşi cu un tren special, pentru a fi a doua zi dimineaţa în Capitala Moldovei. La Iaşi, în prezenta Regelui, a Reginei-Mamă, a membrilor guvernului, în frunte cu Generalul Antonescu, a reprezentanţilor diplomatici ai Axei, a avut loc o mare manifestaţie, în cadrul căreia au defilat şi formaţiile germane şi italiene, salutate cu tunete de aplauze de populaţie şi de masele legionare.

După întoarcerea la Bucureşti, grupul italian a mai zăbovit în România, dorind să cunoască frumuseţile ţării şi locurile ei istorice. Conduşi permanent de Emil Bulbuc, Secretarul General al Ministerului Presei, au vizitat mai întâi Parcul Carol, unde au depus o coroană de flori la Mormântul Eroului necunoscut. în continuare au făcut un pelerinaj la cimitirul militar Ghencea, unde sunt înhumaţi eroii italieni din primul război mondial. La „Casa Verde”, au depus o jerbă de flori la Mausoleul eroilor căzuţi în Spania şi au păstrat un minut de reculegere. Tot însoţiţi de Emil Bulbuc s-au deplasat la Predeal, pentru a cunoaşte locurile dragi Căpitanului, unde a trăit atâtea clipe frumoase, dar şi atâtea dureri. S-au oprit mai întâi la cimitirul legionar din vale, unde au contemplat îndelung şirul de cruci. „Emoţia, scria ziarul Buna Vestire, de care au fost cuprinşi camarazii de luptă ai Italiei fasciste, în faţa nesfârşitelor cruci ale martirilor legionari, i-a zdruncinat adânc pe cei prezenţi. După ce au depus o coroana de flori, tinerii au îngenuncheat la marginea mormintelor cu ochii în lacrimi, gest de supremă înfrăţire a acestui tineret cu tineretul biruitor al Legiunii”.

Tineretul italian a lăsat o amintire neştearsă în inima poporului român, prin gestul sau de solidaritate spontană cu grijile populaţiei, încercată tocmai în aceste zile de catastrofalul cutremur. Din primul moment, tinerii fascişti s-au prezentat în echipe perfect organizate, cu şefii lor, pentru a participa, alături de legionari şi de autorităţi, la dezgroparea victimelor aflate sub dărâmăturile edificiului „Carlton”. „Cu un spirit de disciplina şi jertfa, scrie tot ziarul Buna Vestire, care a produs o adâncă impresie în rândurile populaţiei bucureştene, tinerii membri ai G.I.L., în frunte cu conducătorii lor, au muncit neîntrerupt, în cursul zilei şi al nopţii, cimentând cu gestul lor pentru totdeauna legătura de frăţietate între tineretul fascist şi cel legionar”.

înainte de a se întoarce în patrie, am oferit o masă delegaţiei italiene la „Athenee Palace”, la care au participat Ministrul Ghigi, cu colaboratorii săi cei mai apropiaţi, Emil Bulbuc, Victor Silaghi, P.P. Panaitescu, Rectorul Universităţii de la Bucureşti, şi Octavian Roşu, pe care îl desemnasem să fie reprezentantul mişcării legionare pe lângă partidul fascist, echivalent cu delegatul acestui partid la Bucureşti. La sfârşitul mesei, am rostit o cuvântare în care am exaltat camaraderia ideologica dintre cele două popoare.

„Camarazi,

România Legionară vă mulţumeşte pentru sentimentele de profundă camaraderie şi dragoste pe care le-aţi dovedit tineretului legionar, atât la serbările tineretului fascist la Padua cât şi aici, pe pământul ţării noastre.

Ne-aţi arătat întreaga simpatie atât pentru serbările de la Iaşi cât şi în ceasurile grele ale catastrofei prin care am trecut.

Ceea ce ne leagă, dincolo de originea comună, de istoria care sta mărturie, este şi lupta şi suferinţele pentru aceleaşi idealuri.

Fascismul a deschis un drum biruitor în istorie, al cărui final glorios nu poate fi decât victoria armelor care luptă pentru instaurarea unei Europe Noi, care înseamnă descătuşarea din robia unei lumi nedrepte a tuturor naţiunilor europene.

Intuiţia genială a Marelui Vostru Duce a învrednicit poporul italian ca el să fie deschizătorul acestor zări noi pentru Europa.

Căpitanul nostru, Corneliu Codreanu, în cea dintâi clipa a luptei pe care a început-o la Iaşi, a declarat că „soarele nostru răsare la Roma” şi dacă regimul înstrăinat de aspiraţiile poporului nostru – care s-a prăbuşit a avut atitudini de neînţelegere a marii opere fasciste, noi, legionarii, întotdeauna am crezut în biruinţa Ducelui Mussolini şi în eternitatea Romei.

în clipa în care Generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului şi şeful Regimului Legionar, va păşi pe pământul sacru al Italiei, în salutul lui să simţiţi îmbrăţişarea caldă a miilor de cămăşi verzi din România.

Vă rugam, camarazi, la plecarea voastră din România, să duceţi Ducelui şi poporului italian mărturisirea de credinţă a Mişcării Legionare, înfrăţită pentru totdeauna cu Mişcarea Fascistă”.

La cuvântarea mea, a răspuns Eduardo Natoli, Comandant Federal al G.I.L. şi şeful detaşamentului de tineri fascişti, cu următoarele cuvinte:

„Domnule Comandant,

Profit de împrejurarea fericită de acum pentru a da expresie celor mai adânci mulţumiri pentru camaradereasca primire pe care aţi rezervat-o tinerilor lui Mussolini.

Am vizitat cimitirul de la Predeal, în semn de omagiu pentru glorioşii voştri camarazi, căzuţi pentru un nou regim, de ordine europeană.

îngăduiţi-mi, D-le Comandant, să vă ofer acest pumnal, ce reprezintă un simbol pentru Garda Armata a Revoluţiei Fasciste.

în numele tineretului italian al Lictorului, care încadrează în rândurile lui nouă milioane de tineri, însufleţiţi de o singură credinţă şi învăţaţi să Creadă, să Asculte şi să Lupte, exprim salutul şi urarea lui cu strigătul nostru de bătălie”.

în cursul cuvântării, Eduardo Natoli mi-a oferit baioneta de Comandant al G.I.L. şi insigna organizaţiei.

Masa de înfrăţire cu tinerii italieni s-a încheiat în mijlocul unui mare entuziasm, în cântece şi strigate pentru Duce.

După terminarea festivităţilor de la Iaşi, tineretul hitlerist a mai rămas şi el câteva zile în ţara noastră vizitând diferite locuri. Ca şi tineretul italian, tineretul german, după tragica noapte a cutremurului, a sărit în ajutorul populaţiei, participând la lucrările de dezgropare ale victimelor de la „Carlton”. Tineretul hitlerist german s-a bucurat de aceleaşi atenţii ca şi tineretul fascist din partea mea. I-am invitat şi pe ei, întreg grupul, la o masă la Athenee Palace, în seara de 12 Noiembrie. A asistat şeful detaşamentului german, Blomquist, Dr. Finck, reprezentantul tineretului german în România, precum şi ziariştii Karl Hermann Theil şi Dr. Kromer, de la Völkischer Beobachter. Din partea romanească au participat Dr. Victor Biriş, Constantin Stoicănescu, Victor Medrea şi Victor Silaghi.

într-o atmosfera de mare entuziasm, la sfârşitul mesei, am rostit câteva cuvinte, în care am exaltat camaraderia dintre cămăşile verzi şi cămăşile brune:

„Camarazi,

Sunt fericit că înainte de reîntoarcerea voastră în Marea Germanie, am prilejul să stau în mijlocul camarazilor din Hitlerjugend.

Nu v-am considerat o singură clipă străini, iar voi prin ţinuta frumoasă care aţi avut-o cu prilejul marilor serbări de la Iaşi şi prin intervenţia voastră bărbătească şi adevărat naţional-socialistă, cu prilejul marii încercări ce-a suferit-o Capitala în aceste zile, ne-aţi dovedit că înfrăţirea dintre ideea legionara şi cea naţional-socialistă şi contopirea spirituală dintre Hitlerjugend şi tineretul legionar este o realitate.

Mişcarea legionară v-a urmărit cu atenţie şi dragoste şi vă mulţumeşte prin mine.

Mâine părăsiţi Bucureştiul, care cunoaşte încă durerile marilor prefaceri. Duceţi cu voi impresii şi amintiri despre un tineret legionar ieşit din marea şcoală a suferinţei, despre un popor care aici în sud-est îşi cere dreptul la viaţă, anunţând totodată zorii unei Noi Europe, propovăduită de geniul lui Adolf Hitler şi realizată de glorioasa armată germană, în rândurile căreia mulţi dintre voi aţi sângerat.

Camarazi,

Fiţi acasă, în marea voastră patrie, solii sentimentelor noastre de camaraderie pentru conducătorii Hitlerjugend, interpreţii sentimentelor noastre pentru Marea Armată Germană şi interpreţii sentimentelor noastre de dragoste pentru marele D-voastră Führer, căruia îi urăm din tot sufletul marea biruinţă finală”.

A răspuns Comandantul detaşamentul german, Blomquist:

„Nu ne-am simţit nici o clipă străini în minunata D-voastră patrie; acest lucru sporeşte fericirea pe care am avut-o venind în ţara în care au biruit credinţe asemănătoare cu ale noastre, după o luptă nespus de grea, luptă pe care noi o cunoaştem atât de bine şi despre care s-a scris atât de mult la noi, unde a fost urmărită cu cea mai mare atenţie şi dragoste”.

încheind cuvântarea sa, Blomquist a adăugat:

„Legiunea sub Horia Sima va impune poruncile Căpitanului, căci el este chezăşia marelui testament lăsat legionarilor spre împlinire.

în numele întregului tineret german fac cele mai calde urări nobililor luptători legionari şi închin un gând pios marii jertfe legionare”.

După şederea în Capitală, delegaţia tineretului german, în drumul spre patrie, s-a oprit la Braşov, pentru a cunoaşte acest străvechi oraş, întemeiat de cavalerii teutoni. în 12 Noiembrie, detaşamentul german a fost primit în gara Braşov de autorităţile locale, în frunte cu prefectul Traian Trifan şi primarul Ionică. A doua zi, 13 Noiembrie, grupul german a făcut o excursie la Bran, unde a vizitat castelul, iar după amiază fanfara tineretului naţional-socialist a dat un concert în Piaţa Sfatului, colectând cu acest prilej bani pentru ajutorarea sinistraţilor cutremurului.

Seara, la plecarea din gara Braşov, delegaţia germană a fost salutată de Traian Brăileanu, Ministrul Educaţiei, care le-a ţinut cuvântul de despărţire în limba germană. în rezumat, Traian Brăileanu le-a spus următoarele:

„în numele guvernului şi al D-lui Comandant Horia Sima, am venit la Braşov să vă spun un cuvânt de despărţire. Aţi venit să ne cunoaşteţi ţara. Ne-am străduit să vă arătăm şi sufletul nostru care vă dorea de mult. Am sărbătorit împreună ziua Patronului Legiunii la Iaşi, în oraşul Mişcării Legionare. Ne-am înfrăţit în însufleţirea serbării. Dar în a doua noapte ne-a lovit nenorocirea cutremurului. în această nenorocire, v-am cunoscut mai mult cât de aproape ne sunteţi. Aţi luat parte la durerea noastră şi ne-aţi dat tot sprijinul de camarazi. Aşa vom rămâne, uniţi pe vecie, în bucurie şi în durere. Când vă veţi întoarce în patria voastră, în marea şi neînvinsa ţară, creată de geniul Führerului, păstraţi amintirea prieteniei noastre şi vă rugam să lăsaţi fiecare câte o părticică din inimă, aici la noi, ca dorinţa de a reveni să fie întotdeauna treaza”.

Profesorul Constatin Stoicănescu a adresat un salut în numele tineretului legionar, profund legat sufleteşte de tineretul german.

Conducătorul detaşamentului german, Blomquist, a răspuns printr-un înflăcărat discurs, arătând strânsa legătură ce există între tineretul german şi Garda de Fier a Căpitanului.

„Sunt convins, a spus Blomquist, că România va trece biruitoare prin toate greutăţile şi va deveni ţara frumoasă pe care o visa Căpitanul”.

A încheiat cu un salut al tineretului german către Horia Sima şi către toţi camarazii din Garda de Fier, de care îi leagă o strânsă prietenie. în uralele legionarilor aflaţi în mare număr pe peron, trenul s-a pus în mişcare.

 

11. Personalul diplomatic legionar

în cadrul extern al diplomaţiei româneşti i-am cerut Generalului Antonescu să numească miniştri legionari în Statele revoluţiilor naţionale, Germania, Italia, Spania şi Portugalia, la care s-a adăugat şi Grecia, pentru ca reprezentantul nostru de acolo să poată interveni pentru protecţia minorităţii romaneşti din această ţară, victima a unor noi persecuţii.

Pentru Legaţia de la Berlin, aveam o persoană cum nu se putea mai potrivita să ocupe acest post. Inginerul Constantin Greceanu, indicat atât prin serioasa lui pregătire profesională – era inginer la Reşiţa – cât şi prin excelentele lui relaţii cu lumea diplomatică germană de la Bucureşti. în vara anului 1940, casa lui a servit ca loc de întâlnire cu diverşi notabili ai Legaţiei germane: von Ritgen, Neubacher, Colonelul Gestenberg şi alţi funcţionari mai mici. Soţia lui de origine germana era o amfitrioană desăvârşită, ştiind să creeze la întrevederile cu reprezentanţii Legaţiei acea atmosfera de bună dispoziţie care înlesneşte tratarea problemelor de fond.

Greceanu era înzestrat şi cu o inteligenţă politică remarcabilă, care îi permitea să mă ajute cu tact şi cu bun simţ în conversaţiile ce le aveam cu nemţii. Era o plăcere să-l ai alături de tine pe acest camarad loial şi dezinteresat, care nu avea altă ambiţie decât să fie de folos ţării şi Legiunii. Marile servicii aduse mişcării şi cunoaşterea mentalităţii germane îl indicau de la sine pentru postul de înaltă răspundere de la Berlin. Adaug că era bine apreciat şi de Generalul Antonescu, care fusese informat de repetatele lui intervenţii la Legaţia germană, pentru a-i cere lui Carol eliberarea lui de la Bistriţa.

Când l-am propus pe Greceanu pentru postul de Ministru al României la Berlin, Generalul a aprobat cu vădită satisfacţie şi a dat imediat ordin lui Sturdza să-i pregătească decretul de numire. Când toate acestea erau în curs, îşi face apariţia la Preşedinţie Ioan Victor Vojen, cu pretenţia de a fi el numit ministru la Berlin. El venea cu argumentul că, în timpul exilului, îşi făurise legaturi importante în lumea militară şi politica a Marelui Reich, care ar putea fi folosite acum la consolidarea poziţiei externe a României Legionare. Ceea ce spunea era într-anumită măsură adevărat, dar, din experienţa mea de la Berlin, unde am trăit cu el în pribegie, constatasem cu decepţie că relaţiile ce şi le făcuse în numele mişcării, le păstra pentru sine, ca o zestre personală, neîngăduind amestecul altora. De alta parte, el nu crezuse niciodată în posibilitatea unei victorii legionare, aşa cum se realizase la 6 Septembrie, ci îşi pusese nădejdea într-un conflict armat germano-roman, care va duce iremediabil la prăbuşirea regimului carlist. Acesta ar fi fost momentul lui, când cu relaţiile ce le avea, putea aspira să joace un rol de prima linie la refacerea ţării. Era o ipoteza, care nu putea fi exclusă, dar care, din fericire pentru ţară, nu s-a realizat.

Evident am refuzat categoric propunerea lui, comunicându-i că i-am rezervat Legaţia de la Roma. Dar cum Vojen anunţase deja pe la prietenii lui de la Berlin că se va întoarce ambasador, acum se considera diminuat în ochii acestora. şi atunci, văzând că eu nu cedez, i s-a adresat lui Antonescu, sperând să-i smulgă acestuia consimţământul pentru numirea la Berlin. Era un act de inadvertenţă faţa de mine, care nici n-a dus la rezultatul dorit, căci Generalul nu se putea arata ingrat cu un om pe care-l aprecia şi care a contribuit la victoria comună.

După mai multe asalturi zadarnice, Vojen s-a resemnat şi a acceptat să meargă la Roma. Pentru mişcare, aceasta capitală era tot atât de importantă ca şi Berlinul. Ne alipisem de Puterile Axei şi Italia avea un cuvânt de spus atât în mersul general al războiului cât şi în chestiunea specială care privea conflictul nostru cu Ungaria. Se cunoştea slăbiciunea lui Ciano pentru Budapesta şi prezenta unui ministru legionar la Roma ar fi putut crea o contra-pondere eficace în lupta de influenţe pe lângă Duce.

Ion Victor Vojen n-a înţeles importanta misiunii lui la Roma pentru ţară şi mişcare. A plecat cu sentimentul frustrării, pentru că nu a obţinut satisfacţia la care aspira. Stăpânit de aceasta stare de spirit, Vojen nu putea să se angajeze cu toate puterile în lupta de a schimba atitudinea guvernului italian faţă de România, a cărei diplomaţie continua să sufere sub povara reminiscenţelor din perioada carlistă. Nu s-a simţit la Roma greutatea prezenţei lui, mulţumindu-se să facă acte de rutină. Se împrietenise cu Ciano, este drept, dar n-a exercitat nici o influenţă asupra acestuia, simţindu-se satisfăcut să aibă cu el relaţii mondene. Din punct de vedere legionar, şederea lui Vojen la Roma a fost fără de folos şi chiar dăunătoare. în loc de a potenţa imaginea victoriei legionare din ţară, risipind prejudecăţile ce se acumulaseră la Roma contra mişcării în perioada dictaturii carliste, Vojen se îngrijea mai mult să-şi cultive propria lui imagine, încât atunci când a izbucnit conflictul cu Antonescu, în Ianuarie 1941, noi am rămas total descoperiţi. Mussolini s-a alăturat fără împotrivire tezei germane, ca noi am fi „nişte capete necoapte” şi ca numai Generalul Antonescu reprezintă garanţia stabilităţii interne în România şi garanţia alăturării ei sincere de Axa.

O fericită alegere am făcut cu numirea lui Radu Ghenea la Madrid. Stăpân pe mai multe limbi, posedând în acelaşi timp şi fineţea de spirit a artei diplomatice, graţie educaţiei primite, Radu Ghenea a fost „the right man în the right place„. Temperamentul lui vibrant se potrivea cu firea expansivă a spaniolului, încât în puţinul timp în care a fost ministru şi-a creat relaţii numeroase în lumea guvernamentală. Devenise prieten intim cu Serrano Suner şi cu alţi diplomaţi, intrase în cercurile falangiste şi era apreciat chiar de personalităţile franchiste propriu-zise, relaţii care nu s-au rupt nici după căderea noastră de la putere. Activitatea lui diplomatică în Spania a lăsat urme durabile care nu s-au stins nici până astăzi. Radu Ghenea a fost un model de legionar diplomat, dovedind ce poate să facă un om care deşi nu aparţine acestui cadru, se ridica mult deasupra diplomaţilor de cariera prin adânca lui iubire de ţară. Radu Ghenea a fost un pasionat al marilor împliniri naţionale, încât opera lui la Madrid şi-a cucerit un loc de frunte în patrimoniul istoric al legiunii.

Nu cunosc amănunte din activitatea diplomatica a scriitorului Constantin Gane, numit la începutul lui Noiembrie, la Atena, autorul celebrei cărţi Trecute vieţi de doamne şi domniţe, dar presupun că formaţia legionară şi apartenenţa lui la o veche familie românească, care şi-a împletit destinul cu istoria neamului, l-au predestinat să fie vrednic apărător al intereselor naţionale şi al minorităţii româneşti din Grecia.

Revenind la Greceanu, în scurtul timp cât a fost în funcţie a dovedit prin propriile lui fapte că am făcut o bună alegere. Reuşind să treacă peste rigiditatea protocolului, Greceanu şi soţia lui s-au împrietenit cu familiile înalţilor demnitari ai Reichului. Frecventa casa lui Dr. Göbbels, era apreciat de Göring şi avea circulaţie în numeroase sfere ale regimului. Era, cum s-ar zice, un om introdus. Acest roman de o rară distincţie, purtător al unui nume ilustru, acest cavaler al unor vremuri apuse, n-a avut timpul necesar ca să risipească toate îndoielile şi calomniile care se propagau din abundenţă contra mişcării de la Bucureşti la Berlin, pe canalul Legaţiei şi al altor oficine informative răuvoitoare nouă.

Legaţia de la Lisabona am oferit-o inginerului Virgil Ionescu, în împrejurări pe care le voi evoca mai târziu, proiect care nu s-a putut realiza din cauza opoziţiei lui Antonescu.

 

12. Calvarul Ministrului de Externe

E greu de precizat momentul când Generalul Antonescu, împins de anturajul său nefast, care-i cultiva orgoliul bolnăvicios, s-a decis, în forul lui interior, să ne elimine de la putere. După toate probabilităţile, întâia oara i-a venit acest gând după manifestaţia de la 6 Octombrie, când nădăjduia să fie proclamat şef al Legiunii şi n-a primit această satisfacţie.

Dar de la gând la realizare, e o distanţă. Generalul nu putea pierde din vedere anumiţi factori: marea popularitate a mişcării după biruinţa de la 6 Septembrie şi necunoscuta ce-o reprezenta Reichul German în calculele lui. Dacă ne bucuram la Berlin de acel sprijin necondiţionat, cum crezuse Regele Carol şi cum îşi închipuise şi el la început, niciodată n-ar fi îndrăznit să ne lovească, deoarece pe plan intern eram prea tari şi orice încercare a lui de a ne disloca din Stat ar fi fost sortită eşecului. Toate speranţele şi le-a pus aşadar în captarea bunăvoinţei lui Hitler, în convertirea acestuia într-un aliat al său, fapt care să-i permită, la caz de nevoie, să aibă spatele acoperit de armata germană din România.

Trebuie să distingem aşadar între acest gând, nedesluşit la început şi preliminariile loviturii antonesciene, care s-au dezvoltat pe măsură ce germanii s-au arătat dispuşi să între în jocul lui. în planul lui Antonescu de eliminare a noastră de la putere, un prim obstacol, s-a părut a fi titularul Ministerului de Externe, Mihail Sturdza, un om dintr-o bucată, incapabil să săvârşească un act de neloialitate. Loial faţă de Conducătorul Statului, dar loial şi faţă de mişcare.

Controlul Ministerului de Externe de către mişcare îl supăra pe General, deoarece nu-l putea folosi pentru a transmite pe calea lui pârile lui nedrepte contra legionarilor. Pentru a evita să corespondeze cu guvernul german prin Ministerul de Externe, şi-a creat o agenţie de comunicaţie paralelă cu cea oficială, folosindu-se de strânsa lui prietenie cu Fabricius. şeful Legaţiei germane la Bucureşti devenise confidentul Conducătorului şi prin rapoartele ce le trimitea la Berlin, luate direct din gura lui Antonescu, se convertise în al doilea Ministru de Externe al României, cel puţin în ce priveşte relaţiile cu Germania. Toate chestiunile importante cu guvernul german Antonescu le trata direct cu Fabricius, ţinându-l în ignoranţă pe Ministrul său de Externe, Mihail Sturdza, procedeu anormal şi absurd în orice Stat de ordine.

Generalul a dat prioritate liniei Fabricius nu pentru a asigura maxima păstrare a secretului, ci pentru că putea transmite la Berlin nemulţumirile lui privitor la colaborarea cu mişcare, fără ca să se afle ceva în cercurile legionare. Generalul se ferea de noi, nu de agenţii care roiau în jurul lui. Rapoartele trimise de Fabricius aveau avantajul că nu veneau direct de la Conducător, pentru a fi bănuit de părtinire, ci de la instanţa supremă a diplomaţiei germane la Bucureşti, purtând pecetea autorităţii şi a credibilităţii acesteia. între ei doi se stabilise o perfectă sincronizare în acţiunea lor comună de a diminua şi chiar contesta capacitatea mişcării de a guverna. Fabricius era oaspetele preferat al Generalului în vila lui de la Predeal, nelipsind mai niciodată Duminica şi sărbătorile.

Totuşi Generalul nu era mulţumit nici cu dublura Fabricius. Prezenţa lui Sturdza îl incomoda, nu numai pentru că era un legionar de credinţă, ci şi pentru că îşi cunoştea la perfecţie meseria. Nu era un ministru de externe improvizat, ci un diplomat de carieră, care a servit chiar înainte de primul război mondial în diferite capitale europene. în afară de perfecta dominaţie a tehnicii relaţiilor internaţionale, a fost unul dintre marii noştri diplomaţi care s-a opus politicii titulesciene de apropiere de Rusia, care ar fi avut ca rezultat transformarea României într-o bază de atac a Sovietelor contra Germaniei. Pe baza informaţiilor lui Sturdza, au reacţionat în anii 1935-l936 George Brătianu, Octavian Goga, Corneliu Codreanu, Pamfil şeicaru, combătând proiectul Titulescu. Antisovietismul intransigent al lui Sturdza îl designa de la sine ca un tot atât de aprig adept al Puterilor Axei, încât Berlinul şi Roma aveau în fruntea Ministerului de Externe al României un aliat de talie, pe care n-au ştiut să-l aprecieze. Dar tocmai aceasta adeziune sincera a lui Sturdza la Axă deranja anturajul lui Antonescu şi pe nenumăraţii agenţi infiltraţi la Externe, căci le stânjenea libertatea de manevră pentru o alta eventualitatea, când va reveni la politica titulesciană.

Sturdza nu putea fi manipulat nici contra Legiunii şi nici în ataşamentul lui faţă de Puterile Axei, două motive puternice care l-au determinat pe Antonescu, prizonier al unui anturaj suspect, să caute să se debaraseze de el. Acceptat la început din cauza convenţiei cu mişcarea, Sturdza devenise mai târziu un personaj odios în ochii lui Antonescu şi ţinta principală a atacurilor lui.

Pentru a-i face viaţa insuportabilă şi a-l determina să plece singur, Antonescu a recurs la metoda torturării nervilor ministrului, cu fel de fel de chestiuni străine de funcţia lui sau intenţionat deformate. Nu era audienţă de serviciu în care să nu-i descopere vreo lipsă în lucrările acestuia şi să nu-i facă observaţii. Nimic din ceea ce făcea Sturdza, nu era bun. Totdeauna găsea vreo obiecţie de ridicat, chiar atunci când activitatea ministrului sau îl putea mulţumi pe cel mai exigent şef al guvernului. Nu mă pot extinde asupra nenumăratelor ofense ce-a trebuit să le îndure Ministrul Sturdza. El însuşi le-a povestit în cartea lui de amintiri România şi Sfârşitul Europei, cu toate amănuntele posibile. Cititorul va găsi acolo o completare indispensabila a acestui capitol.

Generalul nu cunoştea sau se prefăcea că nu cunoaşte protocolul ce guvernează Ministerul de Externe. De aceea îi cerea să îndeplinească misiuni care nu cadrau cu funcţiile şi prestigiul unui ministru de externe. Această imixtiune continua într-un domeniu pe care-l cunoştea mai bine un diplomat de carieră, constituia o materie de permanent conflict între General şi Sturdza. Dar Antonescu nu se mulţumea cu observaţii cuviincioase în diferendele cu ministrul sau, ci profera insulte, brusca şi umilea. Câte grosolanii şi mojicii a trebuit să suporte acest descendent al uneia din cele mai vechi familii româneşti, ale cărei origini sunt semnalate încă din secolul al XIII-lea!

Anturajul Generalului îl aţâţa pe acesta până la delir ca să-l scoată pe Sturdza de la Externe. într-o zi îmi spune speriat Generalul: „Uite, Domnule Sima, ce-am aflat, că Doamna Sturdza pregăteşte un complot ca să mă omoare”.

– Vai, Domnule General, cum puteţi crede aşa ceva? Doamna Sturdza este o fiinţă de o rară gingăşie. Nu poate omorî o gază, necum să se gândească la o asemenea grozăvie. ştirea este falsă şi ar merita să fie cercetată, pentru a descoperi de unde a venit.

Afacerea „complotului” a fost înmormântată, căci Doamna Goga era autoarea acestei invenţii criminale şi persoana ei era „tabu” în anturajul Generalului.

între Conducătorul Statului şi Ministrul său de Externe se crease o atmosfera de guerrilă permanentă. Sturdza era fără încetare tras la răspundere pentru invenţiile absurde ale Generalului sau ale camarilei lui. Scopul acestor agresiuni continue era să-l determine pe Sturdza să reacţioneze aşa cum îi dicta demnitatea lui de om şi să-şi prezinte demisia. A suportat acest calvar, cum spune în cartea lui de amintiri, ca să apuce ziua când, în calitate de Ministru al României, va înmâna Uniunii Sovietice, ultimatumul de evacuare al Basarabiei şi Bucovinei.

Recunosc că Mihail Sturdza a săvârşit anumite imprudenţe în relaţiile cu Generalul, care au fost copios exploatate de acesta. Zic „imprudenţe”, nu erori de politică externă, imprudenţe în raport cu acest personaj primejdios, după ce ştia prea bine că Antonescu îl pândea la cotitura ca să-l scoată din funcţie.

1. La sfârşitul lunii Octombrie, Sovietele ataca un ostrov lipit de partea românească a braţului Chilia şi, după ce măcelăreşte şi capturează garnizoana locală, se instalează în ostrov, ca şi cum ar fi pământul lor. Antonescu se afla în momentul atacului la Predeal şi atunci un grup de generali, în frunte cu şeful Statului Major, în lipsa Conducătorului, l-au căutat în graba pe Ministrul de Externe, pentru a-l întreba cum să reacţioneze. Chestiunea era gravă şi urgentă. Sturdza, aşa a şi făcut, nu putea da decât un singur răspuns: să contra-atace, să-i alunge pe ruşi şi să reocupe ostrovul. Nu se putea tolera această noua penetraţie sovietică în teritoriul românesc, căci se creau precedente periculoase, chiar dacă mai târziu, într-un eventual război, ostrovul ar fi fost reîncorporat României.

Este cazul teritoriului Herţa, pe care ticălosul de Rege Carol l-a lăsat în mâna ruşilor, deşi nu figura în ultimatumul dat şi n-a aparţinut niciodată imperiului rusesc. Când Sovietele au invadat din nou Basarabia şi Bucovina în 1944, au considerat teritoriul Herţa parte integrantă a Statului lor, pe baza precedentului creat în 1940 şi au rămas cu el. Sturdza recomandând reacţia imediata, nu se gândea numai la frontierele de atunci ale ţării noastre, ci şi la viitoarele consecinţe ale unor asemenea noi încălcări. Chestiunea era prea gravă pentru a fi tratată de altă manieră decât pe calea armelor.

Sturdza avea dreptate în fond, dar a făcut imprudenţa să nu-i trimită imediat la Conducător, pentru a cere ordinul acestuia. Acum, în realitate, tot acolo se ajungea, chiar dacă nu le-ar fi indicat Sturdza datoria lor de a se adresa lui Antonescu. O acţiune militară, de tipul celei preconizate de el, nu se putea executa fără aprobarea şefului Statului. Generalii n-ar fi dat ordinul de contra-atac fără autorizaţia lui Antonescu. Deci, nu s-ar fi produs nici o interferenţă de atribuţii, cum mi-a spus Generalul după aceea: „Sturdza era să mă bage în război cu Rusia”, la proxima întâlnire. Această eventualitate era exclusă, căci Antonscu deţinea controlul ultim al comenzii.

Sturdza n-a greşit în consultul dat Generalilor. Agresiunea sovietică i se părea atât de gravă încât orice întârziere în respingerea ei ar fi încurajat Rusia Sovietica să comită noi agresiuni.

Cum a reacţionat Generalul? Evident s-a consultat cu ministrul său de externe secund, Fabricius, şi acesta luând avizul Berlinului, i-a recomandat linişte. Germania mu era pregătită de război şi nu putea să se angajeze în acel moment într-un conflict cu Rusia Sovietică pentru apărarea României. Generalul Antonescu se supune acestui verdict, deşi leza interesele naţiunii. Politica noastră externă era orientata spre Axă, dar nu era identică cu Axa. Noi aveam interese proprii de apărat, independent de atitudinea Germaniei şi a Italiei. Nu puteam tolera la infinit noi agresiuni sovietice, care ar fi creat precedente periculoase, cum a fost şi cazul cu teritoriul Herţa.

şi apoi un contra-atac românesc pentru reocuparea ostrovului nu ar fi dus neapărat la război. Nici Rusia nu era dispusa în acel moment să se înfrunte cu Germania din cauza României, care se afla sub protecţia Puterilor Axei.

Generalul s-a ocupat prea puţin de acest „incident” de frontieră şi mai mult de modul cum să-l exploateze contra lui Sturdza. Indignarea lui Antonescu n-a rămas circumscrisă între noi sau în sânul guvernului, ci a fost larg difuzată în cercurile germane, ajungând până la Ribbentrop şi Hitler. Fabricius a avut grijă să transmită la Berlin versiunea Generalului, din care rezulta maturitatea de gândire politică a Conducătorului. Fabricius trăgea concluzia că Sturdza este „total nepotrivit” să conducă politica externă a României, pregătind terenul pentru eventuala lui înlocuire.

2. O altă imprudenţă a lui Sturdza faţă de General s-a petrecut după vizita la Berlin. Alarmat de conversaţia avuta la Statul Major german, unde făcându-se o estimaţie a forţei sovietice, Keitel şi Antonescu coincideau în părerea lor că Rusia nu dispune de un sistem de apărare în adâncime, că dincolo de linia Odesa-Riga se întinde un vacuum militar, Sturdza şi-a pus în gând să mai rămână două zile la Berlin, pentru a avea o noua întrevedere cu Ribbentrop, în care să-şi expună temerile lui. Aceste erori grosolane în aprecierea capacităţii militare a Rusiei nu puteau parveni decât din surse inamice.

Sturdza a mai rămas două zile la Berlin, fără să-l poată vedea pe Ribbentrop, care s-a eschivat să-l primească, pentru a nu-l supăra pe Antonescu. Cine ştie dacă această întâlnire nu ar fi schimbat cursul războiului!

S-a întâmplat însă că, la vreo două săptămâni după vizita la Berlin, Fabricius să fie rechemat. Antonescu a fost profund afectat de această schimbare, văzând în ea o lovitură contra lui. El atribuia intervenţiei lui Sturdza rechemarea lui Fabricius şi rămânerea Ministrului de Externe la Berlin, după terminarea vizitei oficiale, îl întărea în aceasta convingere, deşi acesta întârziase pentru alte cauze şi n-avea nici o răspundere în decizia de la Wilhelmstrasse. „Imprudenţele” lui Sturdza erau reflexul adâncilor lui îngrijorări pentru soarta ţării şi niciodată nu s-a gândit să-i facă vreun rău Conducătorului.

 

13. Călătoria Generalului Antonescu la Roma

îndată după marea manifestaţie de la Iaşi, Generalul Antonescu s-a pregătit să plece la Roma, răspunzând unei invitaţii a guvernului italian. Ducele luase primul contact cu noul regim românesc la Padua, unde primise defilarea cămăşilor verzi şi fusese impresionat de ţinuta marţială a detaşamentului legionar. Dar Ducele avusese prilejul să cunoască mişcarea legionară şi mai înainte, când cu prilejul vizitei unui grup de parlamentari ai Gărzii de Fier la Roma, în Ianuarie 1938. Amintirea acestei întâlniri neuitate şi pline de speranţe pentru viitorul ambelor naţiuni a fost apoi întunecată de prigoana carlistă, asasinarea Căpitanului şi de apariţia unei alte organizaţii a tineretului din România, Straja ţării, care pretindea că este inspirată din fascismul italian şi care în realitate nu urmarea decât să subplanteze tineretul legionar în Noua Europă.

Biruinţa de la 6 Septembrie şi crearea Statului naţional-legionar au răsturnat premisele de politică externă cu care opera până atunci guvernul italian în România. Adevăratul tineret din România ieşise din catacombe şi incendiase cu elanul lui întreaga naţiune. în faţa acestor schimbări neaşteptate, Ducele s-a simţit dator să acorde cea mai mare atenţie noii conduceri româneşti. Primirea Generalului Antonescu şi a suitei lui la Roma a întrecut toate aşteptările, a fost grandioasă, fiind realizată în stilul celor mai fastuoase tradiţii romane.

în vederea plecării la Roma, m-a chemat Generalul la el pentru a stabili împreună lista însoţitorilor lui. în afară de Sturdza, care mergea din oficiu, m-a întrebat pe cine mai recomand eu să-l însoţească:

– Domnule Sima, eu nu am partid, nu am oameni. Sunt singur. Spune D-ta pe cine să iau cu mine.

– Domnule General, nu sunteţi singur. Toată ţara este cu D-voastră şi vă însoţeşte în gând la Roma.

Niciodată nu l-am văzut atât de blând pe General şi mieros ca atunci. Făcea impresia unui om mic, abătut şi dezarmat. în realitate, se prefăcea, fiindu-i teamă ca, în absenţa lui din ţară, să nu-l răstorn, folosindu-mă de puterile ce le aveam, căci la părăsirea ţării trebuia să mă numească preşedinte de consiliu ad-interim. Cu aceasta atitudine pocăită vroia să-mi arate că-şi predă soarta loialităţii mele şi ca să-mi capteze bunăvoinţa, îmi lăsa toată libertatea de a alege personalul din suita lui.

După ce m-am consultat cu camarazii mei, dintre miniştri m-am oprit la două persoane care mi s-au părut cele mai indicate, să meargă la Roma pentru a sprijini acţiunea politică şi diplomatică a Generalului. Unul era Alexandru Constant, Ministrul Presei şi al propagandei, care prin însăşi funcţia ce-o îndeplinea nu putea lipsi din anturajul Generalului, iar al doilea, Constantin Papanace, care, prin originile lui armâneşti, era cel mai indicat să informeze guvernul italian asupra minorităţii româneşti din Balcani. în campania de cucerire a acestei ţări, armata italiană va intra şi în ţinuturile populate de Români şi atunci Ducele va trebui să fie informai cine sunt aceştia, care e atitudinea lor faţă de italieni, pentru a şti ce tratament să le aplice. Deşi n-avea rang de ministru, l-a pus pe lista şi pe Vladimir Dumitrescu, Secretar General al Cultelor şi Artelor, care conducea de fapt acest minister la ordinele Profesorului Traian Brăileanu, aglomerat cu problemele Ministerului Educaţiei. Vladimir Dumitrescu era conferenţiar universitar şi un om de o vastă cultură, bucurându-se de o înaltă apreciere în cercurile intelectuale ale Capitalei.

în echipa însoţitoare a Generalului, l-am adăugat pe Nelu Manzatti, directorul general al Radio-difuziunii, şi pe Alexandru Randa şeful presei legionare. Apoi, un grup de ziarişti-colaboratori la gazetele legionare: ştefan Ionescu, secretar general la Cuvântul, Mircea Pop şi Dragoş Vrânceanu, redactori la Buna Vestire.

Pentru buna primire a Generalului au colaborat cu guvernul italian Ion Victor Vojen, noul Ministru al României în Italia şi Profesorul Dumitru Găzdaru, tot recent numit Directorul şcolii Române de la Roma. Distins om de ştiinţă, Profesorul Găzdaru era apreciat de Căpitan, care-l destinase să candideze pe listele legionare în alegerile din 1937. în toamna anului 1940, Găzdaru a fost numit de către Profesorul Traian Brăileanu, Directorul şcolii Române din Roma, dar cum era vorba de un post important în străinătate, avea nevoie şi de aprobarea Generalului. înainte de a pleca la Roma, Profesorul Găzdaru m-a vizitat la Preşedinţie, pentru a-mi mulţumi pentru încrederea avută în el şi pentru toate înlesnirile ce i le-am făcut pentru a fi numit şi a-şi lua postul în primire. Profesorul Găzdaru s-a introdus repede în cercurile fasciste, iar cu prilejul vizitei Generalului la Roma a dat dovezi că este şi un bun organizator.

Conducătorul Statului a plecat spre Roma din Gara Mogoşoaia, în seara de 12 Noiembrie 1940. în afară de grupul însoţitorilor romani, numiţi mai sus, în acelaşi tren au mers şi Ministrul Italiei la Bucureşti, Pelegrino Ghigi. Peronul gării era înţesat de membrii guvernului şi de înaltele personalităţi civile şi militare ale Statului. O companie cu muzică şi drapel a dat onorul şi un detaşament legionar a fost trecut în revistă de General. Cum tineretul italian din organizaţia G.I.L. nu părăsise încă Bucureştiul, s-a prezentat şi el la gară pentru a-l saluta pe General. Fanfara tineretului fascist a intonat Giovinezza, iar legionarii au răspuns cu Sfântă Tinereţe Legionară.

în calitatea mea de Preşedinte de Consiliu ad-interim, l-am salutat pe General la despărţire printr-o declaraţie de loialitate şi de încredere în misiunea lui peste hotare:

„Domnule General,

La plecarea D-voastră în Italia fascistă a Marelui Duce Mussolini, guvernul şi mişcarea legionară sunt prezente, dovedind încă odată că Generalul Antonescu, primul soldat al României Legionare şi Conducătorul firesc al acestui popor, ieşit victorios din cea mai mare revoluţie a lui, este în acelaşi timp purtătorul destinelor legionare şi dincolo de hotare.

Dorim din suflet ca întrevederea dintre marii bărbaţi de Stat şi revoluţionari, Generalul Antonescu şi Ducele Mussolini, să însemne începutul unei noi epoci de lumină şi nedespărţită prietenie între popoarele noastre înfrăţite.

D-voastră, Domnule General, prin trecutul D-voastră neîntinat, prin atitudinea D-voastră bărbătească, prin uriaşele D-voastră înfăptuiri şi prin loialitatea şi dragostea faţă de marşul biruitor al Italiei imperiale, sunteţi predestinat să daţi raporturilor dintre România Legionara şi Italia fascistă sinceritate şi trăinicie.

Domnule General,

Guvernul şi ţara întreagă, ţara biruinţei legionare şi a biruinţei D-voastră, vă întovărăşeşte cu dragoste şi cu încredere nemărginită în drumul D-voastră spre Italia, care va fi un drum de biruinţă.

Să trăiţi, D-le General!

Trăiască Ducele Mussolini şi Italia Fascista!”

La urarea mea, Generalul a răspuns cu următoarele cuvinte:

„Mulţumesc guvernului şi Legiunii pentru bunele urări ce mi-au făcut şi spun din nou că Generalul Antonescu şi de data aceasta, ca şi întotdeauna, până la moarte, va lupta pentru drepturile neamului românesc”.

îndată Generalul şi însoţitorii lui s-au urcat în vagoane şi trenul s-a pus în mişcare în uralele legionarilor.

Trenul special a străbătut Iugoslavia şi a ajuns la Roma în dimineaţa de 14 Octombrie. în continuare, reproducem impresiile unui martor ocular la istoricul întâlnirii între Conducătorul Statului Român şi Ducele Mussolini la Roma, ziaristul Mircea Pop, de la gazeta Buna Vestire.

„La orele 10, în sunetele Imnului Regal Român, trenul special soseşte în Gara Termini. şeful Regimului Legionar, purtând uniforma de General, coboară urmat de camaradul Sturdza, Ministrul Afacerilor Străine. Ducele Mussolini îi iese în întâmpinare. Cei doi conducători ai popoarelor italian şi român, stăpâni pe destinele lor, îşi strâng îndelung mana. Apoi urmaţi de Contele Galeazzo Ciano şi Ministrul Sturdza părăsesc peronul îndreptându-se spre ieşire.

Afară, în piaţa gării, aştepta o mulţime imensă. Soarele care nu s-a arătat demult pe străzile Romei, îşi aruncă mulţumit ploaia de lumină, care participă şi ea la sărbătoarea celor două neamuri. Sute de drapele însufleţesc acest cadru solemn. Culorile României pentru prima dată reprezintă dincolo de graniţele ţării expansiunea voinţei lor, aceea de a păşi în matca fireasca a istoriei, pe care a hotărât-o Căpitanul.

O companie din cel de-al doilea regiment de grenadieri prezintă armele. în mijlocul urărilor furtunoase se disting accentele Imnului Regal şi ale Giovinezzei, în timp ce Generalul Antonescu, însoţit la o jumătate de pas de Duce, trece în revistă trupele.

Ambasada României Legionare este prezentată apoi Ducelui, după care acesta îşi ia rămas bun de la Conducătorul Statului Român.

Generalul Antonescu ia apoi loc în prima maşină, alături de Contele Ciano, Ministrul Afacerilor Străine, fiind urmat apoi de maşinile oficiale. Conducătorul Statului este îndrumat de-a lungul entuziasmul şi ovaţiilor neîntrerupte până la reşedinţa ce i s-a fixat la Villa Madama.

La orele 10,45, Generalul părăseşte Villa Madama şi se îndreaptă cu suita lui spre Quirinal. Aici, coboară din maşină şi semnează în cele două registre de onoare, unul pentru Regele-împărat şi celălalt pentru Regină. Se reface apoi cortegiul şi în aceeaşi alură rapidă se îndreaptă spre Pantheon, uriaşa clădire străveche, cu zidurile înnegrite de vreme, care adăposteşte mormintele primilor regi ai Italiei, Victor Emanuel al II-lea şi Umberto I.

în faţa lumii care aşteaptă sub bolta de la intrare, se aliniază o companie de onoare şi reprezentanţii Institutului Naţional ai gărzii de onoare a Pantheonului, în frunte cu preşedintele Baldini, precum şi un grup numeros de ofiţeri superiori din Consiliul Militar. D-l General Antonescu asistă la depunerea a două coroane de flori şi păstrează cu suita un minut de tăcere, după care urmează semnătura în registrul de onoare.

Imediat după aceea, însoţit de Excelenţa Sa, Celesia Vegniasco, Conducătorul Statului Român se urcă în automobil şi câteva minute mai apoi coboară din nou în faţa imensului monument Vittoriale, unde odihnesc rămăşitele pământeşti ale Soldatului Necunoscut. Un detaşament din regimentul de grenadieri Nr. 1, în uniforme albastre, dă onorul, în timp ce muzica execută Imnul Regal Român. Conducătorul Statului urcă treptele largi de marmură albă spre Mormânt. în faţa sa patru grenadieri poartă coroane de flori cu panglici verzi. Când Generalul se opreşte, întreaga suită se grupează în frunte şi salută legionăreşte. După câteva clipe de reculegere, Generalul Antonescu trece prin faţa delegaţiilor de ofiţeri superiori, cărora le răspunde la salut, în timp de muzica cântă Canzone de Piave.

Cortegiul se reface. Ambasada României Legionare este salutată cu strigăte entuziaste, de un grup de români, cu „Trăiască Legiunea şi Căpitanul”. Salutul legionarilor răsună pentru prima dată pe străzile cetăţii romanităţii. Este parcă un îndemn de deşteptare şi chemare la glorie a tuturor celor ce trăiesc sentimentul latinităţii.

La „ARA DEI CADUTTI FASCISTI” în Campidoglio se depune o coroană de lauri, pe ale cârei panglici se poate citi „Legionarii Gărzii de Fier în semn de omagiu eroilor căzuţi pentru fascism”. La ieşire o companie de tineri fascişti a Academiei G.I.L., în uniformă albastră cu centură şi diagonală, în mănuşi albe, dă onorul cu armele. Pe steagul lor stă scrisă inscripţia străbună „Senatul şi Poporul Roman”.

După cum se poate vedea din reportajul ziaristului, programul Generalului şi al suitei lui a fost extraordinar de încărcat în dimineaţa sosirii lor la Roma. Abia se încheiase pelerinajul pe la locurile de glorie ale Italiei şi cortegiul a trebuit să se îndrepte spre Quirinal, unde, pentru ora 12, era prevăzută audienţa la Regele-împarat, Victor Emmanuel III. După o convorbire de 25 de minute, Regele-împărat l-a invitat la masă pe Conducătorul Statului cu întreaga lui suită.

în după amiaza aceleiaşi zile, a avut loc prima audienţă a Conducătorului la Ducele Mussolini, în Palatul Venezia. La întrevedere au asistat şi cei doi Miniştri de Externe, Ciano şi Sturdza. Audienta a durat peste două ore, în cursul căreia au fost abordate problemele de fond dintre cele două ţări, între care şi chestiunea Ardealului.

Prima zi de şedere a delegaţiei române la Roma s-a încheiat cu un mare dineu de gală, oferit de Contesa şi Contele Ciano.

Dimineaţa celei de-a doua zi, 15 Noiembrie, a fost consacrată vizitării monumentelor istorice ale Romei. La ora 1, Ducele a oferit un dejun în onoarea Generalului Antonescu şi a însoţitorilor lui în saloanele forţelor militare. în aceeaşi zi, după amiază, s-au întâlnit pentru a doua oară Ducele cu Generalul, cu asistenţa celor doi miniştri de externe, audienţă în care s-a continuat cu examinarea problemelor tratate în reuniunea anterioară.

Ziua a doua la Roma s-a încheiat cu un dineu oferit de Generalul Antonescu în onoarea Contelui Ciano, în saloanele Legaţiei Române de la Roma.

Sâmbătă 16 Noiembrie, ambasada română în frunte cu Generalul Antonescu a fost primita în audienţă de Sanctitatea Sa, Papa Pius al XII, şi, în aceeaşi seară, oaspeţii români au luat drumul înapoi spre ţară, în trenul special cu care sosiseră.

în afară de programul principal, care s-a desfăşurat la cel mai înalt nivel între cele două guverne, au avut loc o serie de manifestaţii paralele de ordin politic, cultural şi gazetăresc. Generalul Antonescu a vizitat şcoala Română din Roma, unde a fost primit de Profesorul Găzdaru, directorul şcolii, de membrii Institutului şi de membrii coloniei române. Generalul s-a interesat de mersul instituţiei, a vizitat biblioteca, sălile de studiu şi dormitoarele. A cerut lămuriri asupra promoţiilor de până atunci şi asupra nevoilor ce le mai are şcoala. A urmat o recepţie într-un cadru strict românesc, în cursul căreia s-a rulat un film legionar cu recentele evenimente din ţară şi s-au executat câteva imnuri de-ale mişcării.

în presa italiană, în afară de ample reportaje asupra vizitei noilor conducători ai României, au apărut o serie de declaraţii ale demnitarilor români. Mai întâi Generalul Antonescu i-a convocat la sediul Legaţiei Române pe ziariştii italieni, pentru a le comunica impresiile lui despre vizita la Roma. întrevederea s-a desfăşurat în prezenţa directorului general al presei italiene, Gherardo Cossini. „Vă mulţumesc, a spus Generalul, pentru atitudinea ce-aţi avut-o faţă de mine şi poporul românesc. Constat o schimbare totală între trecut şi prezent. România s-a schimbat şi ea cu totul şi starea actuală va dura, pentru că schimbarea este definitivă.

„România de astăzi nu mai este cea de ieri. Ea este alături de Axă şi suntem hotărâţi să mergem cu Axa până la capăt. Acest lucru vi-l spune un soldat”.

Alexandru Constant, Ministrul Presei şi al Propagandei, a adresat un mesaj ziarului Tribuna, care a fost publicat în numărul din 16 Noiembrie 1940:

„Cu 1800 de ani în urma legiunile romane puneau în Dacia temelii de granit unui nou popor. Furtunile istorice au separat apoi Dacia Traiană de trunchiul romanic.

Am trăit acolo în Carpaţi şi la Dunăre din voia lui Dumnezeu şi din spada noastră. Nu am uitat insa niciodată să privesc spre Roma. Ori de cate ori, în decursul istoriei, s-a crezut că suntem părăsiţi de destin, ne-am ridicat mai dârzi prin conştiinţa latinităţii. înfrângerile noastre au fost numai începuturi de noi capitole istorice.

La Milano, Ducele spunea în 1914 „învinşii au o istorie. Absenţii nici una”. Acest adevăr l-a citit în istoria Italiei. El este şi al nostru.

România legionară începe astăzi un nou capitol de istorie. şi nu este o întâmplare că aceasta se face printr-o împrospătare a izvoarelor latinităţii noastre. La Roma noi începem un nou capitol de istorie latină la Dunăre”.

Constantin Papanace, Subsecretar de Stat la Finanţe, şi-a îndeplinit datoria faţă de fraţii români din Balcani, dând un interviu ziaristului Guido Puccio, apărut tot în ziarul Tribuna, numărul din 17 Noiembrie 1940. Răspunzând la chestiunile puse, Papanace arăta că „elementul latin împrăştiat în Balcani îi reprezintă pe descendenţii vechilor colonii romane, care au adus în acea parte a Europei ordinea, civilizaţia şi dreptatea de la Roma. Acesta este un fapt recunoscut de toţi oamenii de ştiinţă care s-au ocupat de acele regiuni din punct de vedere istoric şi etnic. Aceste populaţii au rezistat valurilor slave care le-au asaltat din toate părţile. Munţii le-au oferit refugiu, care, cu apărarea lor naturală, le-au îngăduit să-şi păstreze individualitatea. în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, aceşti latini au reuşit chiar să creeze unităţi politice, cum este Valahia Mare, Mica Valahie şi Valahia Albă. Chiar în timpul ocupaţiei turceşti, această populaţie a fost singura care nu a recunoscut suveranitatea turcească”.

Constantin Papanace a subliniat apoi aportul de sacrificiu al tineretului român din Balcani mişcării legionare:

„Mai mult decât oricând este relevant faptul că tineretul aromân a dat mişcării cămăşilor verzi un puternic şi preţios aport de oameni şi sacrificii. în ultimii doi ani au căzut pentru cauza noastră nu mai puţin decât 26 de căpetenii legionare originare din Macedonia”.

Grupul de ziarişti români, în frunte cu Alexandru Constant, Ministrul Propagandei, au fost primiţi în audienţă de Alessandro Pavolini, Ministrul Culturii Populare. Cu acest prilej, Pavolini a adresat un mesaj ziarului Buna Vestire, cu următorul conţinut:

„în timp ce steagurile Lictorului îl salută în Roma-mamă pe gloriosul Conducător al noului Stat legionar român, sunt fericit să trimit bătăioasei Buna Vestire, condusă de eminentul meu prieten şi camarad Alexandru Constant, cordialul meu salut de fascist şi gazetar”.

Roma, 16 Noiembrie 1940

La întoarcerea în ţară, Generalului şi însoţitorilor lui li s-a făcut o primire entuziasta în toate gările unde s-a oprit trenul special, culminând cu manifestaţia triumfală de la Bucureşti. Trenul special a intrat în gara Mogoşoaia, luni dimineaţă 18 Noiembrie, unde Generalul a fost aşteptat de guvernul in corpore şi de mii de legionari. Sosirea Conducătorului s-a realizat într-un cadru de adevărată sărbătoare. Pe tot parcursul, de la gara la preşedinţie, Generalul a fost salutat cu însufleţire de mase mari de oameni, pe străzile frumos pavoazate cu steaguri naţionale.

Dacă trecem acum la evaluarea politică a vizitei Generalului la Roma, ea n-a dus la rezultatele aşteptate de poporul nostru. Dacă dăm la o parte fastul cu care a fost primit Conducătorul, n-a rămas nimic sau aproape nimic din speranţele ce ni le-am pus cu toţii în aceasta întâlnire. Nici Ducele şi cu atât mai puţin Ciano nu erau accesibili cererilor româneşti în acel moment, care s-au concentrat exclusiv pe chestiunea nedreptăţii ce ni s-a făcut cu dictatul de la Viena şi a atrocităţilor ce le suferă populaţia româneasca din partea ungurilor.

Sunt două categorii de cauze care explica puţinul interes ce l-a trezit interesul Generalului la Roma în cercurile guvernului italian. Mai întâi războiul dezlănţuit de Italia în Grecia mergea rău. După un prim succes de frontieră, operaţiile militare s-au împotmolit în Tesalia şi Epir şi ameninţau să se transforme într-un dezastru. Cu câteva zile înainte de sosirea lui Antonescu, se mai întâmplase şi atacul aviaţiei britanice în rada portului Napoli, distrugând cel mai mare cuirasat al Italiei. Strâmtorat în Libia, în Grecia şi pe mare, Mussolini era avizat acum la ajutorul lui Hitler pentru a restabili situaţia militară. De unde până atunci Mussolini trata la egalitate cu Hitler, acum ajunsese în situaţia incomodă de partener debil al Axei. Englezii, încurajaţi de eşecul ofensivei italiene, debarcaseră în Creta şi se pregăteau să ocupe poziţii şi în Grecia continentală.

Trecând la relaţiile italo-române, Antonescu venise de la Roma cu mâinile goale. Refuzase să-i acorde lui Mussolini satisfacţia de a trimite şi el o misiune militară italiană în România pentru a echilibra existenţa unui acord asemănător cu Germania. Prin trimiterea acestei misiuni, Mussolini ar fi primit o compensaţie de mare putere, în orgoliul lui rănit de întâmplările din Balcani. Antonescu nu şi-a dat seama de importanţa ce avea în acele momente de singurătate şi amărăciune pentru Mussolini împlinirea acestei cereri. Obsedat de teama de a nu pierde favoarea Berlinului, de care depindea victoria lui în eventualitatea unei dispute finale cu Garda de Fier, Antonescu a tratat marginal chestiunea italiană şi, în modul acesta, toată pledoaria lui pro-Transilvania a căzut pe un teren arid. Iată cum o problema de politică internă, pe care singur şi-o crease, a alterat întreg câmpul politicii externe româneşti şi Antonescu n-a reuşit să obţină la Roma nici cel puţin încetarea persecuţiilor maghiare contra populaţiei române din Ardealul cedat.

Sturdza făcuse un excelent travaliu preliminar în chestiunea atrocităţilor suferite de populaţia românească din partea ungurilor. L-a trimis pe Valer Pop la Berlin şi pe Mihail Manoilescu la Roma, ca să ceară puterilor garante să trimită o comisie de anchetă în Ardealul cedat, pentru a cerceta la faţa locului afirmaţiile României. Guvernele Puterilor Axei au aprobat constituirea acestei comisii. Comisia de Anchetă a fost formată de Ambasadorii Altenburg şi Roggieri. Comisia germano-italiană însoţită de Alexandru Randa, ca delegat al Ministrului de Externe al României, a străbătut toate locurile indicate în memoriul lui Sturdza, unde s-au săvârşit asasinate. Comisia a confirmat afirmaţiile Ministrului nostru de Externe „până la ultimul mort”. Faptele erau prea cunoscute ca să poată fi negate.

Dar mai târziu acest succes diplomatic al guvernului roman a fost anulat de intervenţia lui Ciano, care, primind raportul comisiei, pentru a nu-i supăra pe unguri, l-a modificat şi a făcut presiuni şi asupra lui Ribbentrop să şi-l însuşească aşa cum l-a redactat el.

Raportul comisiei de anchetă germano-italiană a fost remis guvernului român cu puţin timp înainte de plecarea Generalului la Roma. El diferea fundamental de asigurările date de cei doi anchetatori şi de informaţiile ce le primise guvernul roman de la Legaţiile noastre de la Berlin şi Roma. Raportul oficial, aşa cum ieşise din mâna lui Ciano, era de o parţialitate revoltătoare în favoarea ungurilor şi nu mai avea nici o asemănare cu textul original al celor doi anchetatori.

în atitudinea pro-maghiară a lui Ciano au intervenit două elemente: binecunoscuta lui simpatie pentru Budapesta, dar şi amărăciunea lui şi a lui Mussolini că guvernul nostru nu a răspuns la cererea guvernului italian de a trimite o misiune militară în România. Ciano plătea poliţa refuzului guvernului roman de a-i invita şi pe italieni să fie prezenţi milităreşte în România.

Pledoaria Generalului în chestiunea dictatului de la Viena şi a atrocităţilor maghiare, secundat energic de Sturdza, a fost exemplară, bine documentată, fierbinte, fanatică chiar, dar s-a izbit de impasibilitatea celor doi interlocutori, preocupaţi în acel moment mai puţin de chestiunea Ardealului şi mai mult de ceea ce se întâmplă cu operaţiile engleze din Mediterana. Generalul s-a cantonat în chestiunea maghiară şi n-avea viziunea globală a războiului.

Fireşte că nu era momentul potrivit să se ceară o revizuire a dictatului de la Viena. Abia după un război victorios, s-ar fi putut redeschide această problemă pentru Puterile Axei. Dar bruscându-l pe Mussolini în chestiunea misiunii militare, Generalul n-a putut obţine nici acel minimum ce se putea spera de la Roma: încetarea persecuţiilor contra populaţiei româneşti din Ardealul cedat.

Poporul roman şi-a pus mari speranţe în vizita Generalului la Roma, crezând că în curând ne… vom întoarce în vechile frontiere. în realitate n-a obţinut nici ceea ce în mod rezonabil ar fi putut să ceară de la Mussolini – o intervenţie energică la Budapesta ca să înceteze valul de persecuţii din Ardealul de Nord – dacă politica externă a Generalului ar fi fost mai lucidă şi mai coerentă.

Lui Antonescu i-a plăcut să cultive himera că el este omul predestinat să refacă imaginea României Mari, recuperând şi Ardealul cedat, ceea ce a creat grave daune României în cursul războiului.

 

14. Statutul grupului etnic german din România

La începutul lunii Noiembrie 1940, vine la mine la Preşedinţie Andreas Schmidt, noul conducător al minorităţii germane din România, şi-mi prezintă din partea grupării lor un proiect de Statut destinat să reglementeze relaţiile acestei comunităţi cu Statul Român, după schimbarea constituţională ce a suferit-o prin instaurarea regimului legionar. Din perspectiva noii situaţii politice din România, el cerea ca Statutul minorităţilor germane să se clarifice şi să se precizeze, pentru a deveni un instrument juridic capabil să garanteze libera ei dezvoltare etnică.

Proiectul de Statut adus de Andreas Schmidt nu brusca evoluţia constituţională de până atunci a Statului Român, ci se baza pe anumite antecedente admise sub guvernările anterioare. Era cunoscut faptul că încă sub regimul dictaturii carliste, grupul german din România obţinuse recunoaşterea lui, ca entitate etnică, sub numele de „Comunitatea naţionala a Germanilor din România” (Die Volksgemeinschaft der Deutschen în Rumänien). Această organizaţie, înfiinţată sub regimul carlist, era oficial îndreptăţită să reprezinte interesele Germanilor din România faţă de guvernul român. Comunitatea Germană din România, înzestrată cu privilegiul de a controla activitatea culturală şi politica a tuturor membrilor ei din România, a intrat în bloc în „Frontul Renaşterii Naţionale”, la înfiinţarea acestuia, formând o secţie aparte, şi obţinând 12 deputaţi în Noul Parlament. Evident, ce-l interesa pe Regele Carol în acel moment, era să capteze bunăvoinţa acestei minorităţi, pentru ca aceasta, la rândul ei, prin legăturile ei cu Reichul, să contribuie la împăcarea lui cu guvernul german, după încordarea ce-a intervenit prin asasinarea lui Corneliu Codreanu.

Andreas Schmidt a invocat şi „Dictatul de la Viena” în sprijinul Statutului său. într-adevăr, în cadrul acestui acord, Ministrul de Externe al României, Manoilescu, a semnat cu Ribbentrop un protocol adiţional, prin care guvernul român se obligă „să trateze la egalitate în orice privinţă pe membrii Grupului Etnic German cu membrii comunităţii etnice româneşti şi poziţia grupului german să o întărească, în sensul „Hotărârilor de la Alba Iulia”, pentru a-şi putea păstra caracterul ei german”. Trebuie remarcat faptul că protocolul de la Viena, fiind redactat în grabă, conţinea o clauză superfluă şi anume egalitatea de tratament între români şi germani. Ca indivizi singuratici, saşii şi şvabii din Ardeal şi Banat s-au bucurat de egalitate în faţa legii, chiar de la întemeierea României Mari. Ceea ce aducea nou „Dictatul de la Viena” nu se referea la membrii acestei comunităţi, ci la indicarea Grupului Etnic German ca entitate politică reprezentativă a tuturor germanilor din România, cu care guvernul român trebuia să trateze în viitor, acordându-i toate înlesnirile pentru a-şi menţine specificul său german.

Ce conţinea în plus proiectul lui Andreas Schmidt?

1. Nimic în esenţă care să nu fi fost aprobat înainte de guvernele anterioare ale dictaturii carliste. Proclamarea Grupului Etnic German ca organizaţie unică a germanilor din România se săvârşise încă sub Carol şi cu acest titlu participa la viaţa politică a ţării, intrând în „Frontul Renaşterii” şi apoi în Parlamentul-emanaţie a partidului unic. Prin „Dictatul de la Viena”, poziţia câştigată de acest grup fusese confirmată printr-un acord adiţional.

2. Elementul nou pe care-l introdusese Andreas Schmidt în proiectul său nu se referea aşadar la recunoaşterea acestui grup ca organ reprezentativ al totalităţii germanilor din România, ci la natura activităţii lui politice. Se autoriza crearea şi funcţionarea unui partid naţional-socialist al Grupului Etnic German din România, în cadrul căruia se vor manifesta politic membrii acestui grup.

Grupul etnic obţinea şi dreptul ca alături de drapelul românesc, să poată arbora şi drapelul german.

Nici aprobarea pe care o cerea Grupului Etnic German de a crea un partid naţional-socialist în România, nu era ceva necunoscut în România şi în Europa. Chiar în ţara noastră se înfiripase un partid naţional-socialist, după venirea lui Hitler la putere. Nu avea audienţă mare, dar exista. Apoi, în Europa, în ţări de regim democratic tradiţional, se întemeiaseră partide naţional-socialiste: în Elveţia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Suedia, Belgia, Austria. Nimic mai natural ca şi germanii din România să ceară libertate de a se manifesta politic în conformitate cu doctrina naţional-socialistă, într-o perioada când Germania hitleristă era stăpâna Europei.

E curios că acei ce-au dezaprobat autorizaţia dată de guvernul român legionar unui partid naţional-socialist în România, nu s-au simţit niciodată incomodaţi de faptul că în ţările democratice funcţionau partide comuniste, care nu numai că aveau o ideologie totalitară, dar erau şi total aservite Moscovei, capitala URSS-ului, care nu şi-a ascuns niciodată ţelurile ei imperialiste de dominaţie a lumii întregi. Nu se măsura cu două măsuri? Unde e consecvenţa şi logica?

Chiar dacă s-ar fi constatat că proiectul de Statut al lui Andreas Schmidt ar conţine anumite elemente susceptibile să lezeze suveranitatea naţională, România nu avea nici un mijloc să se opună, fiind total avizată în acele momente decisive pentru existenţa noastră ca Stat, la sprijinul şi la protecţia Marelui Reich German, în faţa teribilei ameninţări bolşevice. şi mai dispuneam de un argument puternic, pe care cercetătorii superficiali ai acelor timpuri grele îl trec cu vederea. Ne aflam în perioada când o crâncenă prigoană se dezlănţuise în Ardealul de Nord contra populaţiei româneşti. Trebuia să-i câştigăm pe saşi şi pe şvabi ca aliaţii noştri contra terorii maghiare şi, mâine, pentru o eventuala revizuire a Dictatului de la Viena. Tratându-i cu generozitate, îi vom avea de partea noastră în procesul nostru cu Budapesta.

La sfârşitul audienţei, i-am comunicat lui Andreas Schmidt că sunt total de acord cu Statutul propus de el şi mă voi duce imediat la General pentru a-i expune cauza şi a-i solicita aprobarea lui. Am trecut în cabinetul lui Antonescu şi după ce i-am făcut un rezumat al discuţiei avute cu Andreas Schmidt, i-am prezentat proiectul de Statut adăugând că-l consider acceptabil şi folositor pentru interesele ţării. Legiferarea lui va fi şi o bună introducere la proxima lui vizită la Berlin.

Antonescu m-a ascultat, a citit proiectul, dar n-a avut nici un semn de viaţă. Se vede că gândurile lui erau în alta parte.

– Bine, am să i-l trec lui Ică (Mihai Antonescu), ca să-l examineze şi el, fiind specialist în Drept Constituţional. Mâine vom vorbi.

A doua zi a venit Ică la mine, spunându-mi că Generalul nu poate aproba textul propus de Andreas Schmidt, considerându-l că ştirbeşte suveranitatea Statului Roman. Trebuie găsită o altă formulare care să modifice anumite paragrafe, susceptibile să fie interpretate ca o imixtiune în afacerile interne ale României. „Mă voi ocupa eu de o altă redactare a Statutului.”

Am avut o discuţie mai lungă cu el, expunându-i punctul meu de vedere. Nu numai că nu ne putem opune legiferării lui, fiind o derivaţie a Dictatului de la Viena, pe care Generalul s-a obligat să-l execute, dar am câştiga un aliat puternic în relaţiile cu Reichul acum când tensiunea cu Ungaria a ajuns la maximum.

De atunci n-am mai ştiut nimic de soarta proiectului lui Andreas Schmidt, până ce în 21 Noiembrie apare în Monitorul Oficial decretul-lege cu Statutul Etnic German din România. L-am citit să descopăr schimbările introduse de Ică, „pentru a nu leza suveranitatea „Statului Român”. Nimic esenţial. Câteva înlocuiri de cuvinte şi de aşezare a frazei, care în fond repetau vechiul text. Nişte exerciţii mai mult de stil şi gramatică decât modificări de conţinut. Grupul Etnic German era recunoscut ca persoana juridică de drept public şi se putea organiza pe plan politic ca partid naţional-socialist, putând arbora alături de culorile româneşti şi culorile Reichului german.

Toată nemulţumirea Generalului, cu Statutul prezentat de Andreas Schmidt, se datora faptului că acesta mi se adresase întâi mie pentru a obţine aprobarea lui. în lupta pentru acapararea puterii totale în Stat, Generalul vedea în Andreas Schmidt un aliat de-al nostru şi un obstacol potenţial în calea ambiţiei lui nemărginite.

Mai târziu, după eliminarea noastră de la putere, Generalul Antonescu şi cu Ică n-au mai avut aceleaşi scrupule constituţionale în relaţiile cu Grupul Etnic German. Au admis ca guvernul german să facă recrutări directe de soldaţi din sânul minorităţii germane din România, ceea ce însemna o gravă încălcare a ideii de suveranitate naţională. Dar cum de aceasta concesiune nu profita decât Conducătorul, conştiinţa lui patriotică intrase în adormire…

 

15. Vizita la Berlin. Semnarea pactului tripartit

La câteva zile după întoarcerea de la Roma, Generalul Antonescu a plecat în vizită la Berlin, în urma unei invitaţii a Führerului. Motivul pentru care fusese invitat la Berlin făurise alte planuri şi plecase cu alte intenţii, care lăsau în umbră problemele de politică externă ale României. El vroia să-l vadă pe Hitler pentru a afla care este opinia acestuia despre mişcare şi dacă n-ar putea obţine din partea lui un fel de „Rückversicherung” în cazul unui conflict cu legionarii asupra metodelor de guvernare.

Ca şi în cazul precedent, al vizitei la Roma, Generalul a repetat în faţă mea scena cu singurătatea lui politică. El „nu are oameni”, „nu are partid” şi cu un aer neputincios m-a rugat din nou pe mine să-i întocmesc listapersoanelor care să-l însoţească, adăugând că trebuie să fie o suită numeroasă.

M-am bucurat de starea lui de spirit, de atenţia ce-o acorda mişcării, de dorinţa lui de a apărea la Berlin înconjurat de demnitari legionari şi am introdus pe listă numai elemente riguros selecţionate pentru a face impresie bună în mediul politic al celui de-al Treilea Reich, unde credeam că se va desfăşura o mare bătălie pentru destinele României. în afară de Sturdza, Ministrul de Externe, care mergea din oficiu, am ales să facă parte din suita generalului pe Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, atât pentru cunoaşterea limbii germane cât şi pentru ţinuta lui de legionar; pe Alexandru Constant, Subsecretar de Stat la Propagandă, şi pe Constantin Papanace, Subsecretar de Stat la Finanţe, pentru că amândoi avuseseră legaturi în anumite sfere ale guvernului german în timpul refugiului lor la Berlin; P.P. Panaitescu, unul din marii noştri istorici, Rectorul Universităţii din Bucureşti şi Directorul ziarului Cuvântul, pentru a da un nou imbold relaţiilor culturale cu Germania; Victor Medrea, Directorul General al Presei, şi Victor Biriş, Secretar General la Ministerul de Interne, atât pentru funcţiile ce le îndeplineau cât şi pentru stăpânirea limbii germane. Biriş jucase şi un rol important în cursul exilului din Berlin, 1939-l940. L-am mai adăugat pe Alexandru Randa, şeful Presei Legionare, autorul unei documentate lucrări asupra naţional-socialismului german. Gazetele noastre au fost reprezentate de Barbu Sluşanschi de la Cuvântul şi Nicolae Pop de la Buna Vestire. Au mai făcut parte din delegaţie, Mircea Cancicov, Ministrul Economiei Naţionale şi aghiotanţii Generalului.

înainte de plecare, Generalul a semnat un decret-lege prin care eram numit Preşedinte ad-interim al Consiliului de Miniştri pe timpul absenţei lui din ţară.

Plecarea delegaţiei romane spre Berlin a avut loc în seara de 19 Noiembrie, de pe peronul gării Mogoşoaia. Guvernul in corpore l-a salutat pe General la plecare. Cu acest prilej i-am adresat o scurtă cuvântare, pentru a-i ura călătorie bună şi succes în misiunea lui.

„Domnule General,

După întoarcerea din Italia fascistă, unde aţi aşezat raporturile româno-italiene pe o temelie nouă şi durabilă, vă îndreptaţi astăzi spre Berlin, răspunzând invitaţiei Führerului Adolf Hitler. Este astăzi prima dată când Conducătorul României face o vizită oficială în Marea Germanie naţional-socialistă. Niciodată călătoria unui bărbat de Stat n-a fost urmărită de un întreg popor cu atâta dragoste şi cu atâtea nădejdi de mai bine.

Domnule General,

în Germania naţional-socialistă a Marelui Führer Adolf Hitler veţi găsi mulţi prieteni: prieteni din totdeauna ai Mişcării Legionare, prietenii D-voastră şi ai neamului nostru. Dragostea noastră pentru Führer şi încrederea în viitorul Statului Legionar, care-şi va găsi un loc de onoare în Noua Europă a dreptăţii, vor fi chezăşia reuşitei acţiunii D-voastră.

Domnule General,

în numele Guvernului Român şi în numele Mişcării Legionare vă urez din tot sufletul un drum bun şi o întoarcere de biruitor.

Sa trăiţi, Domnule General!

Trăiască Führerul Adolf Hitler şi Germania Naţional-Socialistă!”.

General Antonescu mi-a mulţumit pentru urările de bine şi si-a exprimat în acelaşi timp satisfacţia de a pleca în Germania sprijinit de încrederea întregului popor românesc.

„Plec cu încrederea poporului românesc şi sper să mă întorc cu încrederea poporului, german”, au fost ultimele cuvinte ale Conducătorului înainte de a se urca în tren.

Abia în ajunul călătoriei la Berlin, textul Pactului Tripartit, care urma să fie semnat şi de România, a fost înmânat de Fabricius Generalului şi Ministrului de Externe. Examinându-l, Sturdza a descoperit în redactarea lui grave erori, care compromiteau atât poziţia României în relaţiile internaţionale cât şi întreaga strategie a războiului. Pactul, cum informează Sturdza în cartea lui România şi Sfârşitul Europei, nu prevedea obligaţia Japoniei de a participa la un război al celorlalte două puteri Semnatare, Germania şi Italia, contra Rusiei Sovietice, dar implica obligaţia Puterilor Axei de a declara război Statelor Unite, în eventualitatea că Japonia ar fi angajată într-un conflict cu această putere. România semnând Pactul Tripartit, îşi asuma aceeaşi obligaţie, ceea ce nu ne-ar fi produs decât inconveniente. România nu era interesată să participe la conflictul Axei cu Puterile Occidentale, în timp ce toate nădejdile noastre se îndreptau spre posibilitatea izbucnirii unui război germano-sovietic, de la care aşteptam recuperarea provinciilor răpite, dar şi asigurarea existenţei noastre ca Stat independent. în drumul de la Viena spre Berlin, Sturdza i-a cerut cu insistenţă ca, înainte de semnătură, să-i ceară la Ribbentrop şi Hitler remedierea lui, printr-un protocol adiţional, chiar şi secret, în care să se precizeze şi obligaţia paralelă a Japoniei de a declara război Rusiei în cazul unui conflict germano-sovietic. Când a început campania din răsărit, Japonia nefiind legată prin Pactul Tripartit aşa cum a prevăzut Sturdza, s-a abţinut de a-şi trimite trupele contra Rusiei Sovietice în Extremul Orient. în schimb, când Japonia a atacat Statele Unite, în Decembrie 1941, semnatarii Pactului Tripartit, între care şi România, automat şi-au îndeplinit obligaţia lor înscrisă în Pact de a se considera în război cu această putere. şi atunci s-a ajuns la paradoxala situaţie ca România să fie aliata Germaniei, Italiei şi Japoniei în războiul acestora cu America, dar să nu fie legată prin nici un tratat de alianţă cu aceste puteri în războiul contra Rusiei! România a făcut un război de fapt în răsărit, pe socoteala ei proprie, şi nu un război bazat pe o obligaţie internaţională înscrisă într-un tratat.

Generalul Antonescu n-a dat atenţia cuvenită observaţiei făcute de Sturdza, fie că nu pricepea problema fie că nu vroia să întreprindă nimic fără aprobarea lui Fabricius, care, cum am menţionat, devenise confidentul său în politica lui externă. Ori, Fabricius executa politica lui Ribbentrop, care săvârşise imensa greşeală, cu consecinţe atât de grave pentru cursul războiului, de a nu prevedea în Pactul Tripartit un paralelism de obligaţii între Germania şi Japonia. Sturdza a tras consecinţe şi la solemnitatea semnării Pactului a refuzat să-şi pună semnătura alături de General.

Refuzul Generalului de a lua în considerare sfatul lui Sturdza avea şi un alt substrat. Intrarea României în Pactul Tripartit era pentru el o afacere secundară şi nu pentru asta venise el la Berlin. Era un prilej binevenit pentru a trata o altă problemă, de natură internă, care-l preocupa în cel mai înalt grad. Vroia să afle în ce măsură guvernul german sprijinea mişcarea şi ce atitudine ar lua dacă ar ajunge la o răfuială cu ea. Eforturile principale ale lui Antonescu nu s-au concentrat în domeniul politicii externe a României, care avea nevoie să fie clarificată, după dezastrul lăsat în urmă de Regele Carol, ci spre politica internă, unde colaborarea cu mişcarea îl stânjenea. în toate întrevederile avute la Berlin n-a avut decât o singura grijă; să câştige încrederea lui Hitler, să apară în ochii acestuia ca soldatul „sans peur et sans reproche„, pe care Germania să se poată baza în orice împrejurare. Cum relatează Sturdza, au avut loc întrevederi „clandestine” între General şi Ribbentrop, la care el n-a fost invitat. Ce s-a putut discuta în acest „tete a tete” cu Ribbentrop, n-au avut probleme de politică externă, căci, în acest caz, nu avea nici un rost să-l excludă pe Sturdza. Subiectul acestor întâlniri paralele i s-a dezvăluit lui Sturdza când Ribbentrop l-a apostrofat cu următoarele cuvinte: „Nu vă puneţi niciodată în conflict cu armata. Ar fi o nebunie. într-o astfel de ciocnire mişcarea ar fi distrusă”. Sturdza, consternat, şi-a dat seama de intrigile ce s-au ţesut contra Legiunii şi a protestat cu energie, spunându-i că dragostea şi respectul pentru armată este o tradiţie în mişcare şi că aşezându-l pe General în fruntea noastră, am dat o noua dovadă a acestei dragoste şi a acestui respect”.

Declaraţia lui Sturdza n-a avut efectul dorit. Ribbentrop a devenit complicele lui Antonescu în întrevederea acestuia cu Hitler. Cu prilejul audienţei avute cu Führerul, s-a petrecut o scenă rar întâlnită în analele diplomaţiei. Ministrul de Externe al României a fost lăsat la uşă şi a intrat la Hitler numai Antonescu. După aproape o ora de aşteptare, a fost invitat şi Sturdza să intre în biroul Führerului, unde, spre marea lui mirare, l-a găsit şi pe Ribbentrop. Nu i s-a comunicat lui Sturdza ce s-a tratat în prima parte a audienţei, ca să poată face legătura. în prezenţa Ministrului de Externe, a atacat exclusiv chestiunea dictatului de la Viena. Cu un atlas în mâna, a arătat nedreptatea ce ni s-a făcut. A fost o pledoarie documentată şi elocventă, cum recunoaşte Sturdza.

A doua zi, în cursul banchetului dat de Hitler, acesta adresându-se lui Sturdza, i-a repetat pe un ton aspru avertismentul auzit mai înainte din gura lui Ribbentrop: „D-voastră nu ştiţi poate cine este Generalul Antonescu. Nu aţi putea găsi mai mare patriot pentru a apăra interesele ţării D-voastră”.

– O ştim foarte bine, a răspuns Sturdza, căci altminteri nu l-am fi ales să fie capul nostru.

Acest schimb de cuvinte a fost suficient ca să-l lămurească pe Sturdza asupra celor discutate în prima parte a audienţei şi pentru ce a fost lăsat afară: punerea sub acuzaţie a Mişcării Legionare. Antonescu i s-a plâns lui Hitler de greutăţile ce le întâmpina în guvernare din cauza generozităţii lui. El i-a adus la putere pe legionari şi acum îi răstoarnă Statul. Hitler, aducându-şi aminte de propria lui experienţă cu partidul, în anul 1934, când a fost nevoit să recurgă la represalii sângeroase contra propriilor lui camarazi pentru a restabili ordinea, i-a dat dreptate lui Antonescu şi l-a încurajat să facă acelaşi lucru în sânul mişcării. Aprobându-l pe Antonescu, Hitler săvârşea o greşeală enormă. Antonescu nu era şeful partidului legionar, cum era Hitler şeful partidului naţional-socialist. Antonescu era mai degrabă un fel de General Schleicher pentru Mişcare, care urmărise, când a fost cancelar, lichidarea mişcării naţional-socialiste.

Trebuie să stigmatizăm mizerabila atitudine a Generalului, care-şi căuta sprijin la „Sublima Poartă Germană”, pentru a expulza mişcarea de la putere şi a rămâne singurul stăpân în România.

Dacă Ministrul de Externe a fost tratat cu atâta desconsiderare de câtre forurile germane, la cererea lui Antonescu, ne putem imagina ce s-a putut întâmpla cu restul delegaţiei legionare. Spre deosebire de vizita în Italia, unde demnitarii legionari s-au bucurat de atenţia cuvenită, la Berlin, în afară de actele înscrise în protocol, care nu puteau fi eliminate, miniştrii noştri n-au putut vedea pe nimeni din fruntaşii regimului. Normal ar fi fost ca Ministrul Propagandei, Alexandru Constant, să fie primit în audienţă de colegul său, Göbbels, iar Papanace de alt Ministru de resort al Reichului. Cel puţin într-o vizită protocolară. Constant nu l-a putut întâlni decât pe şeful presei, Dietrich. S-a întâmplat şi un incident neplăcut cu camarazii noştri. Vasile Iasinschi, în numele echipei legionare, a cerut şefului protocolului să le rezerve o oră, în cadrul programului de recepţie, ca să depună o coroana pe mormântul lui Horst Wessel. Nimic mai firesc decât ca o mişcare să-i onoreze pe morţii unei alte mişcări, căzuţi pentru idealuri comune. Dörnberg le-a satisfăcut dorinţa, dar vădit contrariat, ca şi cum Ministrului de Externe german nu i-ar fi convenit acest act.

Bilanţul politic al vizitei Generalului Antonescu la Berlin s-a încheiat cu rezultate negative.

I. Adeziunea României la Pactul Tripartit s-a realizat în cele mai nefericite condiţii. Nu eram aliaţi cu germanii şi celelalte puteri semnatare într-un eventual război contra Rusiei. în schimb contractasem obligaţia, prin semnarea acestui pact, să fim alături de Japonia, Germania şi Italia, în eventualitatea unui conflict cu Statele Unite. Un pact absurd, cu obligaţii unilaterale. Noi şi toate celelalte puteri semnatare trebuia să fim alături de Japonia în războiul ce-l pregătea această ţară în Pacific, dar Japonia nu era obligată să ne asiste pe noi şi pe celelalte puteri, în primul rând Germania, într-o ciocnire cu Rusia.

II. Cu toata pledoaria lui înfocata, Antonescu nu l-a putut determina pe Hitler să accepte revizuirea dictatului de la Viena. Era de aşteptat, căci faptul se consumase şi nu se mai putea reveni asupra lui în acele împrejurări. Hitler era în ajunul unor noi operaţii militare, în Balcani şi în Rusia, şi atunci nu mai avea libertatea de mişcare, chiar dacă ar fi vrut să tulbure „noua ordine europeană” stabilită în bazinul dunărean. Antonescu obţinuse o victorie morală. Se pare că Hitler a fost convins de nedreptatea ce ni se făcuse la Viena şi chiar îi făcuse promisiunea ca lucrurile nu vor rămâne aşa la sfârşitul războiului, dar, din punct de vedere politic, relaţiile româno-maghiare au rămas exact în situaţia lor anterioară, cu Ardealul de Nord ocupat.

III. Ceea ce nu i se poate ierta lui Antonescu, este că n-a obţinut de la Hitler nici cel puţin promisiunea că va face presiunile necesare la Budapesta de a înceta sângeroasa prigoană contra populaţiei româneşti din Ardealul cedat. şi după vizita la Berlin şi mai târziu, în tot cursul războiului, ungurii s-au purtat cu aceeaşi sălbăticie, urmărind deznaţionalizarea românilor, prin teroare şi prin măsuri economice restrictive.

Dar dacă rezultatele de politică externă au fost inexistente, în schimb Generalul s-a întors cu beneficii copioase pentru propria lui cauză. Pe Antonescu nu-l interesau atât „interesele României” în acel moment, ci cum să câştige încrederea lui Hitler în dauna Mişcării Legionare. Titlul ce-l dobândise de „Conducător al Statului Român” nu era ameninţat de nimeni, dar el nu putea suferi nici cel puţin limitarea puterii lui prin colaborarea cu mişcarea. Lui Hitler i-a plăcut caracterul lui ferm, inflexibil, de soldat fanatic, chiar atunci când apăra cauza Transilvaniei. între cei doi exista o înrudire de temperament. şi unul şi altul, erau oameni ai deciziilor repezi, dar, din nefericire, nu totdeauna bine gândite, ceea ce în final nu puteau duce decât la catastrofă. Dar să nu credem că Antonescu l-a captat pe Hitler numai prin prestanţa lui fizică. Oferise în schimbul certitudinii că va fi sprijinit, în cazul unei crize interne, concesiuni substanţiale, pe plan militar, economic şi diplomatic. Practic oferise totul, tot potenţialul României în războiul ce-l purta Germania, fără să obţină în schimb nici cel puţin un tratat secret de alianţă, contra Rusiei, aşa cum procedase Brătianu în primul război mondial. România a intrat în războiul din răsărit fără să fi primit nici cel puţin „un petec de hârtie”.

La întoarcere, i-am organizat Generalului din nou o primire triumfală. Pe peronul gării Mogoşoaia l-au întâmpinat întreg guvernul cu toate înaltele autorităţi ale Statului. Piaţa din faţa gării, era plină de legionari. 20.000 de cămăşi verzi din toate corpurile legionare din Capitală au izbucnit în urale nesfârşite, când Generalul a trecut în revistă formaţiile lor. Strigătele de „Conducător, Conducător” se rostogoleau ca un uragan în văzduhul Capitalei. De-a lungul traseului parcurs de General, până la Preşedinţie, alte zeci de mii de oameni aşteptau trecerea coloanei de maşini ca să-l salute. Se răspândise vestea că Generalul a obţinut revizuirea dictatului de la Viena, încât mulţimea scanda entuziastă: „Vrem Ardealul, vrem Ardealul”.

Nu ştiu ce s-a petrecut în sufletul Generalului când a văzut şi a ascultat uriaşa manifestare de simpatie a tineretului legionar. Nu a simţit oare că are remuşcări când a confruntat starea de spirit a ţării cu întunecatele lui gânduri ?

 

16. Funeraliile Căpitanului. Baldur von Schirach şi von Bohle la Bucureşti

Guvernul german şi partidul naţional-socialist au fost reprezentate la înmormântarea Căpitanului de două personalităţi însemnate ale Reichului: Baldur von Schirach, şeful tineretului german şi Ernst Wilhelm von Bohle, şeful organizaţiei externe a partidului (Auslandsorganisation), şi Secretarul de Stat în Ministerul de Externe. Baldur von Schirach era trimisul lui Hitler, iar von Bohle îl reprezenta pe Rudolf Hess, locţiitorul Führerului la conducerea partidului.

Ei au sosit cu avionul în după amiaza zilei de 29 Noiembrie 1940 şi cum nu fusesem anunţat decât în ultimul moment, mi-a rămas puţin timp ca să pregătesc primirea lor. Antonescu considerând că oaspeţii reprezintă mai mult partidul decât Statul, n-a venit la aeroport, cedându-mi mie întâietatea de a-i saluta pe pământul României. în câteva ore am mobilizat corpurile legionare din Capitală şi în momentul aterizării avionului, formaţiile noastre, în cămăşi verzi şi cu drapele, se aflau pe aeroportul Băneasa.

însoţit de Victor Medrea, pe care-l numisem între timp şef al protocolului legionar, i-am întâmpinat pe delegaţii Reichului la coborârea lor din avion şi după prezentările de rigoare, am ascultat imnurile celor două ţări în poziţie de drepţi. După sfârşitul acestei ceremonii, am trecut în revistă compania de onoare, cu muzică şi drapel, şi apoi detaşamentele legionare, care ne-au salutat, pe măsură ce înaintam, cu braţul în sus. în faţa steagurilor, Baldur von Schirach şi von Bohle se înclinau şi salutau. Ne-am urcat apoi în maşini, eu cu Baldur von Schirach şi Victor Medrea, care îmi servea de interpret, şi i-am condus până la Athenee Palace, unde li se rezervaseră camere.

în dimineaţa de 30 Noiembrie, Baldur von Schirach şi von Bohle au asistat la slujba înmormântării la Biserica Sf. Ilie Gorgani. La picioarele sicriului Căpitanului, care era aşezat pe un pod mai înalt, cei doi reprezentanţi ai Reichului au depus o splendidă coroană de trandafiri roşii, pe a cărei panglică erau scrise cuvintele „Adolf Hitler”.

După sfârşitul funeraliilor, seara, Legaţia germană a dat o recepţie în onoarea reprezentaţilor Reichului, la care au fost invitaţi, în afară de Generalul Antonescu şi de mine, alţi miniştri şi demnitari legionari. De partea germană, au asistat toţi şefii de misiuni, militari şi civili, de la Bucureşti, împreună cu personalul Legaţiei germane. Mai era prezentă şi o delegaţie a armatei germane din România, formată din ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi.

Cu prilejul acestei recepţii, Baldur von Schirach, care stătea lângă mine la masă, mi-a transmis din partea lui Rudolf Hess invitaţia de a-l vizita la Berlin, comunicându-mi şi ziua fixată pentru primirea mea, 15 Ianuarie 1941. L-am rugat să-i exprime lui Rudolf Hess mulţumirile mele pentru invitaţie şi pentru marea bucurie ce mi-o face de a-l putea cunoaşte şi saluta personal la data stabilită. în cursul conversaţiei care a urmat cu Baldur von Schirach, acesta m-a sfătuit să întreţin cele mai bune raporturi cu şeful Statului, pentru a se putea consolida regimul legionar. I-am răspuns, oarecum nedumerit, că loialitatea noastră faţă de General este o dogmă şi că relaţiile noastre au fost bune până la tensiunile ce s-au ivit în ultimele zile din cauza executării la Jilava a asasinilor Căpitanului de către un grup de legionari. I-am explicat starea sufletească a acestor oameni care au lucrat la deshumarea osemintelor Căpitanului şi revolta care i-a cuprins când au descoperit trupul Căpitanului ars de vitriol şi cu ştreangul la gât. Baldur von Schirach părea că m-a înţeles, deşi comportamentul lui era rece, rezervat, protocolar, spre deosebire de von Bohle, în care simţeai că bate o inima de camarad. Era cald, afectuos şi deschis în toate manifestările lui.

După venirea lui Baldur von Schirach şi von Bohle la Bucureşti pentru a participa la înmormântarea Căpitanului, după ce au depus coroana de flori din partea Führerului, ca un omagiu adus întemeietorului mişcării, după ce s-a aflat de invitaţia mea la Rudolf Hess, toate aceste fapte au produs o puternică impresie asupra Generalului Antonescu, determinându-l să revină la o atitudine mai moderată. Mâniile lui din ajun s-au risipit ca prin farmec. Nu-l mai recunoşteam. Vorbea pe un ton blând şi împăciuitor, ca şi cum nu ar fi fost nimic între noi cu două zile înainte, când îmi cerea să-i cedez şefia mişcării. Revenisem la atmosfera bună din primele zile ale guvernării noastre. îşi dăduse seama că guvernul Reichului nu era dispus să-l susţină într-o acţiune de desprindere violentă de mişcare. Mai erau rezistenţe de înfrânt la Berlin şi trebuia să aştepte o altă oportunitate, până ce şi acestea erau înlăturate.

 

17. O scrisoare a lui Himmler

La câteva zile după înapoierea celor doi delegaţi germani la Berlin, Baldur von Schirach şi von Bohle, primesc o scrisoarea din partea Reichsführerului SS Himmler, care mi se adresa pe un ton foarte prietenos, cu cuvintele„Lieber Kamerad Horia Sima„. Nu ştiu dacă e vreo legătură între convorbirile avute cu înaltele personalităţi germane la Bucureşti şi acest mesaj. Eu nu l-am provocat şi n-am cerut intervenţia nimănui dintre demnitarii Reichului în afacerile noastre interne. în orice caz scrisoarea lui Himmler a fost binevenită, contribuind la restabilirea echilibrului guvernării noastre, grav zdruncinat după întâmplările de la Jilava. Aceasta scrisoare mi-a dat siguranţa că Reichul nu este dispus să-l sprijine pe Antonescu, dacă ar încerca o acţiune de forţă contra mişcării.

Ce spunea Himmler în scrisoarea lui? O serie de consideraţii judicioase şi care coincideau perfect şi cu punctul nostru de vedere:

I. Aprobă executarea sumară a asasinilor Căpitanului de la Jilava, afirmând că „o asemenea măsură este justă”. Un astfel de act nu se poate realiza în cadrul justiţiei legale, care întotdeauna va fi împiedicată să se pronunţe cu severitate, fiind îngrădită de paragrafele pe care trebuie să le consulte.

Dar, îmi atrăgea atenţia că acţiuni de acest gen nu trebuie să se producă decât o singura dată, căci altminteri „ordinea de Stat ar suferi şi s-ar zdruncina în final însăşi structura lui”.

II. Dându-mi ca exemplu colaborarea dintre Hindenburg, Preşedintele Reichului, şi Cancelarul Hitler, Himmler mă sfătuia să apuc acelaşi drum în relaţiile cu Generalul Antonescu: „binele şi viitorul României depind de unirea strânsă şi plină de încredere între Mişcarea Legionară şi Conducătorul Statului Român”. Nu se poate imagina, continua Himmler, ca Mişcarea Legionara să poată reconstitui România fără de Generalul Antonescu, după cum era sigur că, urmând exemplul Italiei şi Germaniei, şi Generalul „va fi pătruns din ce în ce mai mult de convingerea că patria nu poate fi refăcută, fără ajutorul D-voastră, camarade Horia Sima, care aţi preluat moştenirea Căpitanului Codreanu, şi fără ajutorul legionarilor”.

III. Himmler aproba măsura ce-am luat-o de a desfiinţa poliţia legionară, căci în modul acesta se evita primejdia „de a se naşte un dualism în puterea poliţienească”. Recomanda ca un număr cât mai mare de membri să fie încadraţi în Poliţia de Stat, unde să-şi însuşească cât mai repede cunoştinţe profesionale.

IV. Scrisoarea se încheia cu invitaţia că dacă vin în Germania (cu prilejul vizitei la Hess) să-l caut şi pe el pentru a trata atât problema reorganizării poliţiei cât şi alte probleme de interes comun dintre cele două ţări.

După cum se poate convinge oricine, scrisoarea lui Himmler nu conţinea nici un element susceptibil să fie interpretat ca o aţâţare la revolta contra şefului Statului. Dimpotrivă, Himmler îmi recomanda „să câştig şi inima lui Antonescu”, pentru că, „în modul acesta, între Conducerea de Stat şi Mişcarea Legionară va lua naştere o unitate indisolubilă…”.

N-am dat scrisoarea s-o citească şi Generalul, considerând-o de natură particulară, o transmisiune de gânduri şi preocupări de la un camarad la altul. Totuşi s-a aflat de existenta scrisorii şi după expulzarea noastră de la putere, 23 Ianuarie 1941, Generalul Antonescu l-a acuzat pe Himmler şi serviciul lui din România ca n-ar fi străini de „rebeliunea” contra lui. Pentru a risipi aceasta acuzaţie, Himmler i-a trimis Generalului o copie a scrisorii adresate mie în 5 Decembrie 1940 şi aşa se face că documentul a rămas şi în Arhiva Ministerului de Externe de la Bucureşti.

 

18. Acordul economie germano-român

în urma schimbului meu de scrisori cu Generalul din Octombrie, prin care îi propuneam adoptarea unui program de economie dirijată, Conducătorul Statului deşi mi-a răspuns aspru şi pe nedrept, combătând concepţia mea, totuşi, în cursul întrevederii lui cu Hitler, a anunţat hotărârea guvernului român de a întocmi un plan decenal pentru refacerea economică a României. Este evident că planificările economice aparţin mai degrabă sistemului de economie dirijată decât economiei liberale, încât Generalul Antonescu îşi însuşise în final ideea mea, deşi mă atacase cu vehemenţă când am cerut o schimbare de perspectivă în organizarea economiei naţionale. Generalul s-a dus direct la Führer cu planul decenal, fără să-mi spună mie nimic şi fără să trateze chestiunea în prealabil în Consiliul de Miniştri, cum ar fi fost normal.

Când şeful Statului i-a vorbit lui Hitler de planul decenal, n-avea nimic pregătit, nici un studiu din partea unui grup de specialişti, ci l-a scos din tolbă nou-nouţ, exclusiv ca să-l impresioneze pe Hitler, arătându-i că merge în organizarea economiei româneşti pe urmele experienţei germane, care a dat rezultate atât de strălucite.

Pentru realizarea acestui plan, Generalul a solicitat sprijinul Germaniei, în forma unor credite de lungă durată. Hitler a aprobat cererea lui Antonescu şi a trecut-o forurilor economice competente pentru a fi examinată şi pusă în aplicare. Ca urmare a acestei înţelegeri, Cancicov, Ministrul Economiei Naţionale, a dus tratative intense cu persoanele acreditate de guvernul german şi, ca rezultat al lor, s-a ajuns la încheierea unui nou acord economic româno-german. Protocolul noului acord a fost semnat în 4 Decembrie 1940, din partea României de către Constantin Greceanu, Ministrul nostru la Berlin şi de Dr. Dimitriuc, Subsecretar de Stat pentru Problemele Petrolului, iar din partea Germaniei de către Dr. Clodius. Pentru a cunoaşte esenţa acestui acord şi a-l putea valoriza din punct de vedere al intereselor româneşti nu avem altă sursă mai bună decât însăşi declaraţiile făcute de Cancicov, Ministrul care a dus tratativele, presei româneşti, după întoarcerea lui de la Berlin, în 13 Decembrie 1940. Reproducem din aceste declaraţii textul acordului, însoţit de explicaţiile şi comentariile ministrului.

„Cred necesar să se lămurească pe înţelesul tuturor păturilor sociale, atât natura cât şi însemnătatea acestor aranjamente.

Unele din aceste acorduri reprezintă normala şi periodica revizuire şi punere la punct a convenţiei de schimburi şi plăţi în curs, în lumina experienţei anului ce se termină şi a necesităţilor anului ce începe. în acest scop sunt prevăzute sesiunile anuale ale Comisiilor Guvernamentale, română şi germană, compuse din cei mai distinşi tehnicieni, care s-au întrunit şi anul acesta şi au reglementat, prin protocoalele respective, într-un spirit de largă înţelegere mutuală, atât traficul de mărfuri şi plăţi cu Germania şi Protectoratul Boemiei şi Moraviei cât şi cu ţările ocupate de Germania, Olanda, Belgia, Norvegia şi Guvernământul General.

De data aceasta însă, în afară de aceste aranjamente periodice de natură specială şi de o tehnică necesară în cadrul noului spaţiu european, s-a mai semnat un protocol privitor la colaborarea germano-română pentru realizarea unui vast plan românesc de 10 ani, în vederea reconstrucţiei ţării, prin refacerea şi completarea utilajului naţional în toate domeniile economiei publice şi private a Regatului Român.

Asupra acestui acord vreau să insist în mod deosebit pentru a explica împrejurările în care s-a elaborat şi a fixa cadrul său juridic şi economic, de o valoare epocală şi fără precedent în ţara noastră.

După evenimentele zguduitoare pentru conştiinţa naţională, care au început la finele lunii Iunie şi au culminat la începutul lunii Septembrie 1940, s-ar fi putut crede că adaptarea vieţii noastre sociale şi economice la noua stare de fapt va fi grea şi de lungă durată. Cu graniţele sfâşiate, cu echilibrul sufletesc rupt, cu aparatul producţiei, circulaţiei şi repartiţiei bunurilor deranjat, problemele ce se puneau pentru noul regim al revoluţiei legionare erau din cele mai grele ce s-au pus vreodată pentru un Conducător de Stat şi un regim politic.

şi totuşi, pentru a mă limita numai la discuţia laturii economice a problemei, iată, România Noua, deşi mutilată şi redusă în posibilităţile sale materiale momentane, încheie, pe plan internaţional, un act juridic de colaborare economica şi financiară, în condiţii pe care niciodată nu le-a obţinut România veche”.

Textul acordului economic

„Să amintim textul acordului, pentru a face comentarii cât mai substanţiale.

Cu scopul ca să realizeze printr-un plan decenal reconstrucţia economică a României, Guvernul Regal Român a luat contact cu Guvernul Reichului pentru a obţine sprijinul şi colaborarea acestuia la realizarea acestui plan. Guvernul German se declară gata să acorde sprijinul său financiar şi tehnic, în toate domeniile economiei pentru reconstrucţia României. Pentru executarea practică a acestui Acord, cele două guverne au convenit, în primul rând, următoarele:

1. Germania acordă, pe timpul cât va dura planul decenal, credite importante, pe termen lung, în condiţii speciale, necesare pentru realizarea planului.

2. Colaborarea ce există actualmente în domeniul agricol şi forestier pentru intensificarea şi sporirea producţiei, va fi continuată în acest scop şi în cadrul creditelor acordate. Germania va dispune livrări considerabile de unelte şi maşini pentru dezvoltarea agriculturii româneşti şi va pune la dispoziţie instalaţiile necesare pentru asanarea mlaştinilor şi irigarea regiunilor agricole.

3. Pentru a promova metodic producţia industrială a României în cadrul noii ordini economice a Europei, Germania, în colaborare cu industria româna şi în conformitate cu planul de 10 ani, va pune la dispoziţie sprijinul ei financiar şi tehnic.

4. în cadrul planului ei decenal, România va dezvolta căile ei de comunicaţie şi anume atât reţeaua de căi ferate şi de şosele cât şi conductele de petrol, potrivit debuşeelor fireşti ale economiei româneşti, în cadrul noii ordini europene. Germania va efectua livrările considerate necesare pentru executarea acestui plan în cadrul creditelor plănuite.

5. Germania se declară gata ca, în afară de creditele pe termene lungi, după o înţelegere prealabilă cu Guvernul Român şi în condiţiile stabilite în această înţelegere, privitoare la colaborarea capitalului român cu cel german, să pună la dispoziţie capitalul şi pentru dezvoltarea industriei româneşti şi a sistemului ei bancar şi de credit pe baza colaborării în domeniul economiei private.

6. Guvernul German pune la dispoziţie Guvernului Român – la cererea acestuia – specialişti agricoli, industriali şi alţii.

7. Cele două guverne vor avea grijă la stabilirea raporturilor de politică comercială dintre cele două ţări ca piaţa germană să rămână asigurată ca debuşeu sigur pentru produsele româneşti, cu preţuri potrivite şi independente de crizele economice şi că importanţa pieţei româneşti în schimburile comerciale cu Germania să continue a fi sporită.

8. Cele două guverne constată cu satisfacţie că colaborarea româno-germană a şi început în toate domeniile. Ele sunt hotărâte să asigure continuitatea rodnică a acestei colaborări, în interesul celor două popoare.

După ce a făcut textul acordului, Cancicov l-a completat cu o serie de comentarii, destinate să scoată în evidenţă importanta şi avantajele lui pentru România.

1. România îşi întocmeşte singură, aşa cum interesele ei o cer, planul decenal al refacerii economice…

2. Pentru dezvoltarea metodică a industriei româneşti în cadrul planului de 10 ani, Germania va pune la dispoziţie sprijinul ei tehnic şi financiar.

3. Colaborarea capitalului german cu cel român, în cadrul economiei private, în industrie şi în sistemul bancar, se va face în baza şi în cadrul unei înţelegeri de la Stat la Stat.

4. Cele două guverne se angajează ca, în stabilirea raporturilor de politică comercială, piaţa germană să fie un debuşeu sigur pentru produsele româneşti, cu preţuri potrivite şi independente de crizele economice.

5. Germania, pentru executarea planului de 10 ani, pune la dispoziţie – pe termen lung şi cu procente mici în condiţii speciale – credite necesare, considerabile, adică atât cât vor fi necesare după amploarea planului romanesc.

După ce subliniază principiile acordului economic, adaugă Cancicov şi aceste comentarii, pentru a demonstra atmosfera „de perfectă reciprocitate în încrederea sincerităţii cuvântului dat de Statul Legionar”:

a) Nu se înstrăinează nici fondul, nici exploatarea bunurilor ţării, nici veniturile speciale (ca de pildă altă dată, chibriturile, telefoanele, C.A.M.).

b) Nu se face control străin (ca de pildă altă dată, cu ocazia împrumutului stabilizării).

c) Plafonul creditelor pentru împrumut nu sunt impuse, ci fixate de noi după necesităţile ce le vom stabili prin planul de 10 ani.

d) Regimul colaborării capitalului străin, în domeniul economiei private, va fi stabilit în cadrul legal al unei înţelegeri de la Stat la stat.

în continuare Cancicov arată că împrumuturile ce le vom primi de la Germania se vor realiza în natură, adică nu vom primi devize, ci obiecte şi diverse materiale pe care le vom achiziţiona în contul sumelor puse la dispoziţie în cadrul acestor împrumuturi. Răspunzând criticilor acelora care ar putea obiecta că împrumuturile ar putea fi anihilate prin preţuri mari necontrolate cu care ar putea fi facturate cumpărările din Germania”, spune că acest lucru ar fi posibil în principiu „numai în cadrul economiei liberale, a preţurilor variabile sub legea cererii şi a ofertei sau a unor factori conjuncturali.

în cazul împrumutului de faţă, însă, nu trebuie să se uite că realizarea lui se face pe piaţa germană, adică a acelei ţări în care a reuşit, spre uimirea întregii lumi, concepţia integrală a economiei dirijate, bazată pe stabilitatea celor trei factori substanţiali: monedă – salarii – preţuri. Noţiunea preţ, în economia germană, este concreta şi stabilă”.

Partea cea mai delicată a expunerii lui şi unde ministrul nu s-a simţit tocmai în largul tui, a fost justificarea ridicării mărcii de la 50 la 60 lei, căci în timp ce acordul economic legat de planul decenal, reprezenta o promisiune, un proiect legat de viitor, noua reglementare a cursului mărcii constituia o realitate actuală, apăsând greu asupra economiei româneşti, care abia îşi reluase respiraţia. De fapt nu este Cancicov responsabil de noul curs al mărcii, ci Antonescu. Ca să câştige încrederea cercurilor economice germane, ştiind cât de greu atârnă opinia lor în deciziile lui Hitler, a consimţit la ridicarea cursului mărcii, în timpul vizitei lui la Berlin, după ce nouă ne dăduse ordin mai înainte să ne opunem cu toată energia lui Neubacher, când acesta adresase aceasta cerere Ministerului de Finanţe, Cancicov, în declaraţia lui, nu putea decât să-l acopere pe Conducătorul Statului în faţa ţării, cu autoritatea lui de specialist. Iată cum a explicat el urcarea cursului mărcii:

„în afară de acest acord de importanţă epocală, s-a încheiat încă o convenţie specială pentru reglementarea cursului RMK fata de leu. Ca o consecinţă firească a RMK în spaţiul european, atât occidental cât şi sud-estic.

Trăsătura de unire între aceste părţi ale continentului pentru înlesnirea schimburilor şi plăţilor o face, în cadrul unui plan precis şi de o concepţie tehnică superioară, Casa Centrală de Compensaţii (Clearingul Central) de la Berlin.

Ca România să nu rămână izolată şi să-şi poată fixa poziţia sa în acest vast sistem, s-a convenit o stabilire a cursului RMK cu începere de la 1 Aprilie 1941 de la 50 lei la 60 lei = 1 RMK”.

Pentru a se evita pagubele ce-ar putea rezulta pentru economia românească, prin urcarea cursului mărcii, s-au luat o serie de măsuri destinate ca noul curs să nu afecteze transportul de petrol, Banca Naţională şi industria de Stat privată. Ministrul expune în amănunt înţelegerea făcută cu guvernul german ca aceste sectoare ale economiei naţionale să nu sufere de pe urma schimbării raportului între marcă şi leu.

Ministrul încheie importantele lui declaraţii cu convingerea că România a apucat pe drumul cel bun şi ca va putea duce la bun sfârşit opera de reconstrucţie a ţării, făcând un vibrant apel către români „să păşim cu voinţa dârză la executarea planului de refacere economica a ţării”. Iată ultimele lui cuvinte:

„Se poate pune însă o întrebare: Cum se face că România Nouă, mutilată şi redusă la posibilităţile sale materiale momentane, obţine un tratament şi avantaje pe care nu le-am putut obţine timp de 20 de ani, România Veche, pentru înzestrarea şi dezvoltarea economiei naţionale?

Examinarea obiectivă a împrejurărilor lasă să se desprindă un singur răspuns.

Viziunea clară a viitorului ca şi experienţa trecutului trebuie să indice conducătorilor de State calea de urmat pentru popoarele a căror îmbinare de interese în politica economică a continentului a avut şi are aspectul unei colaborări organic predestinate.

Domnul General Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român, are meritul de a fi exprimat pe linii mari şi clare, atât la Roma cât şi la Berlin, înainte ca şi în timpul vizitelor sale oficiale din cursul lunii Noiembrie, nu numai bazele sistemului conceput de Corneliu Codreanu, pentru a angaja politica externă a României, dar în acelaşi timp a expus cu convingere şi sinceritate punctele cardinale ale vastului său plan de reconstrucţie a Statului, pe baza colaborării de capital şi tehnică în condiţiile principale enumerate mai sus.

Când Domnul General Antonescu mi-a făcut onoarea să-mi solicite colaborarea la Guvern pentru executarea planului său economic şi când Domnul Sima mi-a arătat încredere şi m-a asigurat de tot sprijinul său, nu am avut nici un moment de ezitare pentru a primi această sarcină”.

Ca un fapt de mare importanţă din declaraţiile lui Cancicov şi necesar de a fi relevat din punct de vedere al mişcării legionare, căci nu vine de la un prieten al ei, ci de la un fost adversar, este recunoaşterea contribuţiei revoluţiei legionare la procesul de însănătoşire al economiei româneşti într-un timp-record. După ce enumera zguduitoarele evenimente ce-au avut loc din Iunie până în Septembrie 1940, care au redus la limita posibilităţile materiale de existenţă a Statului Român, arată că „problemele ce se puneau pentru noul regim al revoluţiei legionare erau din cele mai grele ce s-au pus vreodată pentru un Conducător de Stat şi un regim politic”. Dar iată că România Nouă biruie aceste greutăţi şi încheie un act de colaborare economică, pe care niciodată România veche nu l-a putut obţine.

Declaraţiile lui Cancicov, optimiste, convingătoare şi pline de încredere pentru viitorul României, nu aprofundează îndeajuns esenţa acestui acord economic, care conţine o serie de lacune şi puncte şubrede. Citind declaraţiile lui Cancicov, mi-am dat seama de atunci de fundamentele greşite ale înţelegerii economice de la Berlin, dar timpul şi gravele preocupări ce-au urmat nu mi-au mai dat răgazul necesar ca să le semnalez în vreun Consiliu de Miniştri. îndoielile mele au fost confirmate total de evoluţia economică a relaţiilor româno-germane, după expulzarea noastră de la putere şi în cursul războiului.

1. Nu se fac planuri economice pe termen atât de lung, zece ani, ci pe patru sau cinci ani. Observaţia era cu atât mai justă cu cât ne aflam în timp de război, când nu se ştie ce poate aduce ziua de mâine.

2. Planul decenal nu avea nici o bază concretă. Nu se săvârşise nici un studiu prealabil pentru a dispune de el măcar într-o formă rudimentară. Cu o uşurinţă condamnabilă pentru un om de Stat, Antonescu i-a vorbit lui Hitler de un plan economic care nu exista decât în imaginaţia lui. Dar nu posibilitatea realizării acestui plan fantezist îl interesa pe General, ci să se servească de el ca de o piesă politică pentru a capta bunăvoinţa lui Hitler, supralicitând mişcarea.

3. Generalul Antonescu nu avea de gând să aplice planul propus de el, căci realizarea lui ar fi însemnat, ceea ce eu propusesem, adoptarea sistemului de economie dirijată. Rămânând în cadrul economiei liberale în tot cursul războiului, implicit cădea şi pretenţia lui de a organiza economia romanească pe baza acestui plan.

4. Prin lovitura de Stat din Ianuarie 1941 şi expulzarea noastră de la putere, Generalul nu mai putea aspira la realizarea planului decenal, deoarece execuţia lui presupunea existenta unui puternic cadru politic, capabil să-l pună în aplicare în toate domeniile economiei naţionale.

5. Acordul economic prevedea la punctul 6 trimiterea de tehnicieni şi experţi germani în România, care să ajute la dezvoltarea agriculturii şi a industriei. Această clauză a fost sistematic sabotată de guvernul român, ceea ce arată cât de puţin interesat era Generalul la reuşita planului de 10 ani.

6. Nici guvernul german n-a făcut presiuni asupra guvernului român, pentru a trece la întocmirea planului decenal şi punerea lui în practică. E de presupus că experţii germani şi-au dat seama din primul moment de aspectul fantezist al planului decenal şi l-au acceptat să figureze ca un balast, înteresându-se mai mult de latura politică a acordului, adică ce beneficii ar putea trage Germania pentru aprovizionarea ei cu materii prime din România.

7. Planul decenal a căzut în desuetudine, aş putea zice chiar de a doua zi de când a fost intercalat în acordul germano-roman, rămânând în istoria relaţiilor economice cu Germania ca o curiozitate istorică.

8. Singurul avantaj real al acordului economic ar fi fost dacă Germania s-ar fi angajat să livreze armament modern României. Ori, capitolul înarmării armatei n-a figurat în agenda lui Antonescu. Presupunem că a ignorat aceasta chestiune, ştiind din discuţiile prealabile cu Fabricius şi Hansen că Hitler nu este dispus pentru moment să furnizeze armament de calitate României.

România dispunea în acel moment de argumentele puternice în faţa guvernului german, petrolul, grânele şi admirabila ei poziţie strategica, ca să poată cere în schimbul lor arme. Antonescu a sacrificat problema înarmării pentru a nu-l supăra pe Hitler, fiind preocupat în primul rând să-şi consolideze poziţia lui politică la Berlin în detrimentul mişcării.

9. Ridicarea cursului mărcii de la 50 la 60 de lei nu era justificată. România, la data încheierii acordului, ieşise din faza dezechilibrului economic şi dădea semne vădite de însănătoşire, chiar fără ajutorul Reichului. Explicaţia lui Cancicov că marca a trebuit să fie urcată ca o rezultată a încadrării noastre în marele spaţiu economic german era forţată şi neconvingătoare. Ridicarea mărcii a fost un act politic al Generalului, o concesiune financiară făcută exclusiv cu scopul de a intra în graţiile lui Hitler.

Cine a plătit urcarea cursului mărcii a fost ţărănimea, ale cărei produse s-au devalorizat pe piaţa germană, în timp ce petrolul, băncile şi industria au fost scutite de pagube prin acorduri suplimentare între cele două guverne.

10. Articolele 3 şi 5 ale acordului erau dăunătoare economiei naţionale. Acestea se refereau la colaborarea capitalului german în domeniul economiei private, pentru dezvoltarea industriei româneşti şi a sistemului ei bancar. Cu aceste două articole, germanii îşi asigurau penetraţia în petrol, în metalurgie şi bănci, fără a aduce o contribuţie proprie la progresul economic al ţării. Ei urmăreau doar să pătrundă în întreprinderile existente, fără să se angajeze şi creeze ei înşişi noi întreprinderi.

După expulzarea noastră de la putere şi ca o recompensa pentru ajutorul dat de armata germană în evenimentele din Ianuarie, Conducătorul Statului a sacrificat părţi importante din patrimoniul industrial şi petrolifer al ţării, oferindu-le consorţiilor germane.

 

19. O lovitură de la Berlin. Rechemarea lui Fabricius

După criza provocată de întâmplările de la Jilava, din noaptea de 26/27 Noiembrie, izbutisem să restabilesc echilibrul guvernării. Totul părea că merge spre o normalizare a raporturilor cu Generalul Antonescu. Desigur că, în sufletul lui, Generalul nu era deloc mulţumit cu matchul nul la care s-a ajuns, după încercarea de a uzurpa şi conducerea Legiunii, dar atitudinea guvernului german nu-i lăsa altă alegere decât să respecte acordul cu mişcarea.

La aplanarea conflictului a contribuit puternic intervenţia lui Neubacher din ziua de 27 Noiembrie şi, trebuie să recunosc, că nici Fabricius n-a avut o altă atitudine în acel moment, probabil în urma unor indicaţii de la Berlin. şi Ministrul Reichului la Bucureşti i-a comunicat lui Antonescu ca execuţiile de la Jilava nu sunt un motiv ca să se pună în primejdie existenta Statului Naţional-Legionar. Participarea lui Baldur von Schirach şi a lui von Bohle la funeraliile Căpitanului, precum şi mesajele ce mi le-au adus, au avut darul să-l potolească pe General, indicându-i acestuia că guvernul Reichul nu doreşte o schimbare a sistemului de guvernare.

în aceste împrejurări satisfăcătoare, când colaborarea cu Antonescu îşi reluase cursul normal, cade ca un trăsnet vestea rechemării lui Fabricius în 13 Decembrie şi înlocuirea lui cu Manfred von Killinger. Interpretarea noastră a fost favorabilă. Guvernul Reichului trimite un om de partid în locul unui diplomat de carieră, pentru a-şi manifesta solidaritatea cu mişcarea, în virtutea afinităţilor ideologice. în cercurile legionare din Capitală domnea o stare euforică. Viitorul mişcării părea asigurat, având în vedere ca împreună cu noul ministru, emanaţie a partidului, ne vom putea înţelege mai bine decât cu Fabricius, care, în tot timpul dictaturii carliste, a susţinut politica Regelui, iar după instaurarea regimului legionar, devenise un fel de om de casă al lui Antonescu, informând Berlinul mai mult în sensul vederilor acestuia.

De fapt Fabricius căzuse victimă tocmai propriilor lui rapoarte la Berlin, inspirate în mare parte de Antonescu, în care semnala cu vădită părtinire, evoluţia dificilă a relaţiilor dintre mişcare şi General. Ribbentrop, analizând rapoartele lui Fabricius, nu putea decât să fie îngrijorat de stările interne din România. Se mergea spre o confruntare între armată şi mişcare (ceea ce nu era adevărat), care trebuia evitată cu orice preţ, în aceste momente, când se pregătea campania din Balcani şi apoi din Rusia. Fabricius, în socotelile lui Ribbentrop, era un bun diplomat, dar prea fin, prea moale, pentru a putea servi într-o perioada de război. în România trebuia trimis un om energic, un tip autoritar, un luptător verificat, care să pună ordine în acest teatru de operaţii, atât de important pentru interesele Reichului. Cum necesităţile de ordin militar aveau precădere, alegerea lui Ribbentrop a căzut pe Baronul Manfred von Killinger, camarad de luptă al Führerului, având şi un grad înalt în SA. Până în momentul numirii la Bucureşti, von Killinger funcţionase ca Ministru al Reichului la Bratislava şi Ribbentrop fusese mulţumit cu activitatea desfăşurată de el în acest post.

în timp ce noi comentam cu bucurie numirea lui von Killinger la Bucureşti, considerând că vom avea ca Ministru al Germaniei un camarad de luptă, mi se aduc nişte foi volante informative care circulau prin sferele guvernamentale şi politice din Bucureşti. Ce erau acestea? Erau nişte note informative şapirografiate care nu emanau de la vreun serviciu oficial al Statului, ci aparţineau unui grup particular, care le difuza în cerc restrâns, la anumite persoane, primind în schimbul lor anumite ajutoare. Cunoşteam aceste foi încă din 1938, din timpul dictaturii carliste. O legionară necunoscută de autorităţi, care lucra ca secretară în cabinetul ministrului Ghelmegeanu, le scotea din coşul de hârtii al acestuia, unde le arunca, după ce le citea şi le rupea, şi apoi pe filiera noastră ajungeau până la Comandamentul Legionar. în general materialul informativ din aceste foi se referea precumpănitor la mişcare în acea vreme, culegea comentariile legionarilor liberi asupra arestării şi procesul Căpitanului şi zvonurile ce circulau în mediul lor în legătura cu strămutarea Căpitanului dintr-o închisoare într-alta. Din când în când apărea şi câte o notiţă senzaţională, care dezvăluia ceva din activitatea clandestină a mişcării şi care ne neliniştea, căci faptul relatat nu putea fi cunoscut şi transmis decât de cineva care avea atingere cu Comandamentul Legionar din Capitală. Prin Septembrie 1938, trebuia să plece Alecu Cantacuzino de la Braşov, unde stătea ascuns după evadare, şi să vină la Bucureşti. Se fixase şi data plecării, cu o maşină şi cu însoţitorii lui. Dar chiar în preziua când trebuia să se pună expediţia în marş, îmi cad din nou în mână aceste foi, aduse în grabă de la fata care le lua din coşul de hârtii al lui Ghelmegeanu. în ele se scris negru pe alb că în ziua cutare, Alecu Cantacuzino va veni cu o maşină de la Braşov la Bucureşti. Cum s-a putut afla arest lucru, când doar câţiva ştiau de deplasarea lui în acea zi? în grabă am trimis un curier la Braşov şi am contramandat plecarea. în ziua anunţată de foile informative, şoseaua Braşov – Bucureşti era într-adevăr înţesată de controale…

Ce spuneau aceste foi despre substituirea lui Fabricius cu Manfred von Killinger? Reproduceau o declaraţie culeasă din gura lui Maniu:

„Baronul Manfred von Killinger vine la Bucureşti ca să facă în România ce-a făcut în Slovacia, unde a eliminat din guvern partidul „Gărzile Hlinka”, dând puterea Monseniorului Tiso, Preşedintele Statului. Killinger vine la Bucureşti ca să lichideze Garda de Fier”.

Am râs cu poftă când am citit declaraţia lui Maniu. Cum o să-i elimine de la putere tocmai pe prietenii lui cei mai loiali? Ar fi o demenţă. Poate avea Antonescu motive de îngrijorare, dar nu noi.

într-adevăr, când a auzit de rechemarea lui Fabricius, Generalul a avut un acces de furie. I s-a părut că politica Reichului s-a înclinat definit spre mişcare şi că însăşi poziţia lui de Conducător al Statului este ameninţată. Loviturile veniseră una după alta, confirmând întărirea poziţiei legionare la Berlin: drastica intervenţie a lui Neubacher după evenimentele de la Jilava, participarea lui Baldur von Schirach şi von Bohle la funeraliile Căpitanului, invitaţia mea la Hess, scrisoarea lui Himmler… şi acum îl pierdea şi pe sprijinitorul său cel mai sigur în relaţiile cu guvernul german. Se înţelesese perfect cu Fabricius, care i se ataşase atât de strâns încât adeseori uita că este Ministrul Reichului, convertindu-se în purtătorul de cuvânt al Conducătorului pe lângă Ribbentrop.

Fără să mai examineze şi alte ipoteze, Generalul n-a stat nici o clipă la îndoială să atribuie rechemarea lui Fabricius unei intrigi a mişcării legionare la Berlin. în realitate, noi n-am avut nici cel mai mic amestec în această afacere. Nici nu mi-ar fi trecut prin cap să întreprind un asemenea pas. Chiar dacă aveam motive de nemulţumire cu Fabricius, cum era să ne amestecam noi în afacerile interne ale publicului Reich German? Era o necuviinţă şi o operaţie primejdioasă. De la mine nu a pornit nici cea mai uşoară incitaţie de a determina schimbarea lui Fabricius şi după câte ştiu şi ceilalţi demnitari s-au abţinut să întreprindă vreo acţiune în acest sens.

Antonescu avea însă un motiv puternic să creadă că legionarii „i-au făcut figura” cu Fabricius: rămânerea lui Sturdza încă două zile la Berlin, după încheierea vizitei oficiale. De ce a rămas Sturdza dacă nu pentru a cere rechemarea lui Fabricius? Rezultatele se văd. Sturdza este responsabil de plecarea lui Fabricius. „E o lovitură ce mi-a dat-o mie, lipsindu-mă de cel mai bun sfătuitor ce-l aveam în relaţiile mele cu guvernul german”.

De fapt Sturdza era nevinovat. Cum explica în amintirile lui, rămăsese la Berlin pentru cu totul alte motive, care n-aveau nimic de-a face cu o intrigă diplomatică. Era îngrijorat de superficialitatea informaţilor germane asupra capacităţilor militare ale URSS-ului şi vroia să-i expună lui Ribbentrop neliniştile lui. S-a înapoiat fără să vadă pe nimeni de la Wilhelmstrasse, încât nu şi-a putut realiza planul pentru care a rămas. în schimb, din dorinţa de a face bine Germaniei, şi-a atras suspiciunea şi ura lui Antonescu, care din acel moment pândea un prilej prielnic ca să-l scoată de la Externe.

Schimbarea Ministrului Germaniei la Bucureşti avea şi un alt aspect, un dedesubt mult mai adânc, pe care la vremea aceea nu-l pricepusem, şi care ni s-a dezvăluit mult mai târziu şi treptat, în exil din Germania, pe măsură ce-am observat politica generală a Reichului, orientată spre o dominaţie totală în Europa. Naţional-socialismul se impusese în Europa, dar nu vroia ca alte mişcări naţionaliste, chiar prietene ale Reichului, să ajungă la putere în alte ţări, pentru că i-ar fi îngreunat realizarea politicii lui imperialiste. Orice mişcare naţionalistă, prin natura ei, caută să apere patria contra oricăror tendinţe de subjugare sau înfeudare ale altor puteri. Naţionalismul Gărzii de Fier nu putea conveni politicii generale a Reichului, care urmărea în final să transforme Europa într-un nou imperiu germano-roman. Manfred von Killinger primise mandatul de a „pune România la pas” cu politica globală a Reichului, care începuse să se aplice înainte ca războiul să fi fost câştigat. Mişcarea Legionară trebuia eliminată sau redusă la o expresie politică subordonată, după cum se procedase în Slovacia cu „Garda Hlinka”. Atât pentru războiul din răsărit ce se apropia cât şi pentru a integra România în „noua ordine europeană”, Killinger era „the right man în the right place„.

Declaraţia lui Maniu nu era atât de absurdă cum ni se păruse nouă atunci. Avea dreptate.

 

20. Căderea lui Sturdza. O nouă criză în relaţiile cu Antonescu

Din momentul rechemării lui Fabricius, soarta lui Sturdza era pecetluită. Generalul Antonescu era decis să-l scoată de la Externe. Era numai o chestiune de timp până ce-l va elimina din guvern. Nu putea să-i ceara demisia imediat, deoarece nu vroia să se descopere că-l concediază din cauza lui Fabricius. Nu putea justifica plecarea lui Sturdza cu plecarea lui Fabricius. Rechemarea unui ministru plenipotenţiar al unei puteri străine nu putea servi ca motiv pentru schimbarea propriului sau Ministru de Externe.

Generalul s-a hotărât să amâne răfuiala finală cu Sturdza câteva zile, căutând alte pretexte pentru a-l debarca. N-avea nici un motiv serios să se lipsească de serviciile lui Sturdza, dar imaginaţia lui, iritată de pierderea lui Fabricius, devenise fertilă în a descoperi fel de fel de greşeli în sarcina Ministrului de Externe, făcându-i zile amare. Tactica întrebuinţată de General contra lui Sturdza era de a-l copleşi de învinuiri nedrepte, ori de câte ori acesta trebuia să răspundă în vreo problemă de politică externă. în cartea lui de memorii, Sturdza a expus pe larg nedreptele observaţii ce i le făcea Generalul pe marginea notelor lui. Ceea ce l-a exasperat mai mult pe Ministrul de Externe, era tonul necuviincios, brutal, ordinar, în care îşi vărsa veninul Generalul, când i se adresa lui Sturdza, fie în scris fie în discuţii. Acest, duel, în care şi Sturdza s-a aparat cu demnitate de ofensele ce le primea din partea Generalului, a mers crescendo, până ce Ministrul de Externe nemaiputând răbda, i-a scris Generalului să aleagă între demisia lui sau promisiunea ca nu va mai fi hărţuit în conducerea Ministerului.

Conducătorul Statului a fost prea bucuros de acest deznodământ. Fără sa-mi comunice nimic nici măcar mie, care aveam dreptul să fiu informat primul, deoarece Externele aparţineau lotului de ministere atribuit mişcării, anunţă încetarea din funcţie a lui Sturdza pe data de 19 Decembrie 1940.

O noua criză izbucnise în relaţiile cu Generalul Antonescu. Dar, spre deosebire de criza precedentă, de origine internă, provocată de execuţiile de la Jilava, criza aceasta îşi avea centrul de greutate peste hotare. Demiterea lui Sturdza era efectul rechemării lui Fabricius, un act de politică externă a Reichului, care se repercuta în politica internă a României, ameninţând din nou echilibrul guvernării, cu mare greutate restabilit după Jilava. Antonescu se răzbunase pentru rechemarea lui Fabricius, înlăturându-l la rândul lui pe Sturdza fără ca acesta sau mişcarea să aibă vreo răspundere sau cel puţin vreun amestec cât de neînsemnat în decizia luată de Ribbentrop.

Era stranie şi neînţeleasă atitudinea guvernului german, care, după ce a contribuit puternic la aplanarea conflictului cu Antonescu, după evenimentele de la Jilava, acum crea el însuşi un motiv de ciocnire între mişcare şi Conducător, prin schimbarea neaşteptată şi inoportună a reprezentantului sau la Bucureşti. Probabil biruise între timp alte influenţe pe lângă Hitler, care nu vedeau cu ochi buni ascensiunea Gărzii de Fier la putere în România şi care instigau ca neînţelegerile cu Generalul să se perpetueze, până ce se va ajunge la conflict deschis. Cert este că de aici încolo, de la expulzarea lui Sturdza, vom trăi într-un climat permanent de tensiune. Generalul va deveni tot mai pretenţios, tot mai îndrăzneţ şi autoritar, ştiindu-se tare la Berlin, de unde îi veneau nu numai sprijinul, dar şi încurajările să se desprindă de mişcare.

 

21. Greceanu, Ministru de Externe

Alarmat şi mâhnit de plecarea lui Sturdza din guvern, m-am dus imediat la General pentru a-i cere explicaţii.

– Domnule General, aflu că Sturdza nu mai este ministru. Aveam dreptul să fiu întrebat şi eu înainte de a se fi luat o astfel de măsură, pentru că ştiţi prea bine că Ministerul de Externe aparţine grupului de ministere atribuit mişcării prin acordul ce l-am stabilit la constituirea guvernului.

Cu nişte priviri piezişe care nu prevedeau nimic bun, Generalul nu-mi dă alta explicaţie decât aceasta:

– Domnule Sima, nu mă pot înţelege cu el şi asta e totul. Fără îndoială că Externele aparţin mişcării, dar am mai convenit că dacă vreunul din echipa D-voastră nu corespunde, poate fi înlocuit.

– Este adevărat ceea ce-mi spuneţi, dar înainte de a face această schimbare, era de datoria D-voastră să mă întrebaţi şi pe mine. Unde ajungem dacă procedaţi astfel, ignorând înţelegerea noastră de bază? Vă rog să-mi comunicaţi motivele pentru care vă lipsiţi de serviciile lui Sturdza.

– Domnule Sima, n-am nimic de adăugat mai mult decât că nu mă pot înţelege cu el.

Din această vorbă nu l-am mai putut scoate, cu toate insistenţele mele. Aşa a trecut o jumătate de ori de discuţii sterile.

– Bine, îi spun, dacă vreţi cu orice preţ să va despărţiţi de Sturdza, atunci vă propun să-l numiţi în locul lui pe Constantin Greceanu, Ministrul nostru de la Berlin. E un om cu care ştiu că vă înţelegeţi perfect. Nu am auzit decât vorbe de laudă despre el din partea D-voastră.

A jucat un rol mare în biruinţa de la 6 Septembrie, un motiv în plus să-i fim recunoscători. Vorbeşte limba germană, soţia lui este de origine germană, iar în cursul şederii lui la Berlin, a făcut o excelentă impresie atât lui Hitler cât şi în cercurile Ministerului de Externe.

Generalul s-a tulburat când i-am cerut numirea lui Greceanu. Nu pentru că Greceanu nu ar fi corespuns acestui post şi nu s-ar fi bucurat de aprecierea lui, ci pentru că avea alte intenţii cu Externele: să-l sustragă de la mişcare şi să-l reţină pentru sine.

– Da, e o idee, să mă mai gândesc.

– Domnule General, trebuie să vă decideţi acum. Lumea se întreabă, e neliniştită în urma acestei demisii. Criza trebuie rezolvată repede în interesul guvernării noastre. Văzând că nu dă nici un răspuns, ochii umblându-i încoace şi încolo pentru a scăpa privirilor mele, am trecut la atac cu o alta soluţie, ştiind că îi va conveni şi mai puţin.

– Domnule General, dacă nu vă convine Greceanu, vă rog să-mi treceţi mie Ministerul de Externe. D-voastră aveţi Armata. Nimic mai firesc să am şi eu un minister care să corespunda rangului meu în guvern: Externele.

Antonescu s-a uitat la mine speriat şi a bătut în retragere:

– Nu, Domnule Sima, nu cred că este bine, pentru Rusia Sovietică. Rămânem la Greceanu.

– De acord. Când îi faceţi decretul de numire?

– De îndată ce vine de la Berlin.

– Dar, până când vine, îmi îngăduiţi să anunţ numirea lui prin ziare şi la radio?

– Poţi să anunţi, Domnule Sima. Aşa se face că, după aceasta discuţie penibilă, în care am reuşit să-i smulg aprobarea pentru numirea lui Greceanu, presa şi postul nostru de radio au transmis ştirea că noul nostru Ministru de Externe este Constantin Greceanu.

 

 

VI. îN CENTRUL GUVERNăRII

 

în scurtul timp de guvernare ce ne-a stat la dispoziţie, mişcarea legionară a dat un strălucit examen de energie creatoare în toate domeniile. Poporul a fost smuls din starea de disperare în care îl lăsase regimul anterior şi a prins noi puteri pentru a înfrunta cu încredere ziua de mâine.

 

1. Realizările regimului legionar şi întâmplări memorabile

Regimul legionar se caracterizează printr-o vulcanică activitate în toate domeniile, printr-un ritm trepidant de realizări. E ca şi cum energiile încătuşate ale neamului de zeci şi poate de sute de ani „ar fi izbucnit năvalnic spre lumină”.

Duşmanii n-au notat în perioada guvernării noastre decât defectele şi petele ei: infracţiuni, delicte, nereguli, abuzuri, inerente oricărei revoluţii. Comparată cu oricare altă revoluţie, guvernarea legionara a fost extrem de blândă chiar şi cu aceia care i-au cauzat mişcării suferinţe atroce. După strangularea Căpitanului, după masacrarea elitei legionare, n-ar fi fost de mirare să se producă răzbunări care să egaleze cel puţin aceste crime monstruoase. în loc de a ne repezi pentru a nimici şi „sămânţa acestor netrebnici”, cum spunea Argetoianu, când a luat puterea după Argeşeanu, ne-am limitat la principalii vinovaţi şi chiar şi pe aceştia era să-i scăpam din mână, ocrotiţi de Antonescu, fără fulgerătoarea reacţie a legionarilor din noaptea de 26-27 Noiembrie, în faţa gropii de la Jilava.

Ceea ce nu-şi dau osteneala să examineze inamicii noştri, este partea pozitivă a guvernării noastre, una din cele mai fecunde etape din istoria contemporana a României. într-un timp-record, Statul s-a consolidat, arca lui s-a umplut de bani şi o frenetică activitate constructivă s-a notat în toate domeniile. O, dacă am fi avut numai doi ani de guvernare, am fi schimbat faţa României!

De unde venea această vitalitate creatoare a regimului legionar? Din zvâcnirile întregii naţiuni. Noi nu eram decât expresia din adâncuri a maselor populare, care de veacuri aşteptau să se reverse în istorie, pentru a o plămădi după geniul neamului nostru. Regimul legionar era totalitatea naţională integrată în Stat. Era voinţa naţională ajunsă la maturitate politică. Dacă s-ar fi făcut alegeri, am fi luat majorităţi zdrobitoare, chiar fără a recurge la ajutorul faimoasei „prime majoritare”, prin care guverna ţara, în era partidelor, o minoritate.

în partea aceasta voi trata despre înfăptuirile Mişcării Legionare în scurta ei trecere prin Stat, ce a realizat în diversele sectoare ale vieţii naţionale şi cum a reacţionat in faţa grelelor probleme ce se puneau poporului nostru, abia ieşit dintr-o teribilă încercare. Tot aici vor fi consemnate momentele de durere şi de doliu ale Legiunii, petrecute în această perioadă, pentru că fac parte integrantă din aceeaşi tonică generală a regimului, fiind împărtăşite şi susţinute de participarea masivă a naţiunii. Fie în acte creatoare fie în zile de întristare, simţeam cum inima neamului bate alături de noi.

Evident, nu tot ce-a creat mişcarea în scurta ei guvernare se găseşte adunat în paginile care urmează. în alte părţi, cum e Bătălia Economică, cititorul a făcut cunoştinţă cu efortul nostru pentru a salva patrimoniul material al naţiunii. După cum n-am introdus în această parte nici Deshumarea Căpitanului, care, prin proporţiile şi consecinţele ei, reprezintă o temă de sine stătătoare.

Am concentrat în Realizările Regimului şi întâmplări Memorabile piese istorice răzleţe, de o ordine sau alta, care nu-şi găseau locul nici în despărţămintele precedente şi nici în cele ce vor urma. în această parte se găseşte miezul guvernării noastre, înfăţişat în actele lui culminante, cunoscute de toată ţara. Calomniile şi minciunile care s-au azvârlit asupra guvernării legionare, ca un torent neîntrerupt de peste 40 de ani, nu vor putea niciodată să-i anuleze sensul ei creator, bazat pe iubire adâncă de neam şi călăuzit de dorinţa unei împliniri drepte a misiunii lui în lume.

 

2. 13 Octombrie. Reapariţia „Libertăţii”

Sugrumată în timpul dictaturii carliste, în rând cu toate publicaţiile legionare, Libertatea îşi reia apariţia în 13 Octombrie 1940.

Libertatea era singura moştenire ce-a lăsat-o Moţa familiei sale. Nu avea nici o avere. Din munca lui de avocat n-a agonisit nimic pentru ai săi. Tot ce-a câştigat, în afară de strictul necesar pentru existenţă, era pentru Legiune. în Testamentul lui a adresat o singură rugăminte personală Căpitanului: „Nu lăsaţi Libertatea să moară”, socotind că venitul foii va ajunge soţiei şi copiilor lui pentru trăi.

Moţa, cu aprobarea părintelui sau, strămută Libertatea de la Orăştie la Bucureşti, unde îşi reia apariţia de la 1 Septembrie 1936, sub directa lui conducere. N-a avut decât câteva luni răgaz ca să o reorganizeze, pentru a o adapta luptei legionare, căci în 24 Noiembrie ia drumul spre Spania.

în scrisoarea testamentară adresată Căpitanului, cere ca „totul să rămână pe loc şi să continue ca şi înainte de plecarea mea”.

„Cu concursul său şi lăsând Libertăţii sectorul operei ziaristice pe care o împlinea până acum în Legiune, foaia e asigurată şi familia mea are din ce trăi. Te rog deci, ajută Libertatea să trăiască”.

E de dorit ca, cu timpul, să fie crescut şi un element redactor. Va fi salariat, va face cariera aici…”

Acestea sunt dispoziţiile testamentare ale lui Ion Moţa referitor la Libertate.

Având în vedere că, aşa cum a lăsat Moţa, foaia a rămas proprietatea familiei sale, numai soţia lui, Doamna Iridenta Moţa, putea hotărî când să apară, sub ce conducere şi în ce condiţii. în această chestiune, nu m-am amestecat sub nici o formă, nici adresându-mă Doamnei Moţa şi nici Părintelui Moţa, deşi se simţea lipsa gazetei în lumea legionară. în afară de faptul că Libertatea reprezenta pentru noi un legat sacru, care ne amintea permanent sacrificiul de la Majadahonda, reapariţia ei ar fi fost salutată cu bucurie în masele populare romaneşti. Libertatea trebuia să-şi reia funcţia gazetărească ce-a îndeplinit-o întotdeauna de la naşterea ei; de a fi un luminător al maselor romaneşti, de a aduce slova Legiunii în popor, tâlcuind-o pe înţelesul lui şi oferindu-i un material care să corespundă şi preocupărilor lui zilnice.

în consecinţă, am fost extrem de bucuros când am aflat că Libertatea va reapare şi ca noul ei redactor, ales de Doamna Moţa, era Viorel Trifa, Preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români. însărcinarea lui Trifa era binevenită atât prin faptul că era un bun administrator şi organizator cât şi prin pregătirea lui intelectuală. Colaborase mulţi ani la foaia Preotului Trifa, unchiul său, „Oastea Domnului”, unde îşi însuşise îndemânarea de a scrie articole pe înţelesul poporului.

Primul număr al Libertăţii apare sub guvernarea legionară în 13 Octombrie 1940 şi va continua săptămânal până când, după 23 Ianuarie, gazeta, odată cu întreaga Legiune, va intra din nou în prigoană, fiind suprimată de Antonescu.

 

3. „Cuvântul” ziar al Mişcării Legionare

în prima jumătate a lunii Octombrie, primesc vizita Doamnei Nae Ionescu, o femeie mai mică de statură, dar energică şi vioaie. Nu venise să se plângă sau să ceară ceva, ci ca să facă un dar nepreţuit Legiunii: să treacă proprietatea ziarului Cuvântul.

în cuvinte simple, dar clare şi hotărâte, mi-a spus că soţul ei, Profesorul Nae Ionescu, s-a alipit în ultimii ani de Legiune din toată convingerea şi a murit în credinţă legionară, încât ea, ca proprietară legitimă a Cuvântului, nu poate face altceva decât să-i urmeze gândurile ce le-a avut până în ultima clipă. Ea crede că ziarul nu poate avea o altă menire mai frumoasa şi mai înaltă decât să servească Mişcării, pentru care Profesorul a trăit şi s-a jertfit. A venit să-mi ofere mie, ca şef al Legiunii, proprietatea ziarului Cuvântul, fără nici o obligaţie pecuniară sau de altă natură.

Nu mă aşteptam la această propunere. Nu mă credeam vrednic să iau succesiunea ziarului, gândindu-mă la uriaşa distanţă care mă separă de acela care nu mai este. O, dacă ar fi trăit, cât ne-ar fi ajutat Profesorul, prin relaţiile lui la Berlin şi la Roma şi prin prestigiul de care se bucura în toată ţara! Era venerat de toată intelectualitatea tânără a României şi prin martiriul său din lagăr se ridicase pe culmile trăirii legionare.

După această întâlnire, am făcut actele la Tribunal, devenind proprietarul ziarului Cuvântul.

Darul Doamnei Nae Ionescu a coincis cu darul inginerului Nicolae Malaxa, care tot pe atunci mi-a predat pachetul de acţiuni al Imprimeriilor Adevărul şi Dimineaţa din Strada Sărindar, achiziţionate de el de la grupul care le deţinea până atunci. Cele două fapte s-au petrecut concomitent, fără a avea nici o legătură între ele. Fiecare a acţionat din imboldul său propriu, fără a se fi produs vreo intervenţie sau sugestie din partea noastră.

Cu aceste două ofrande pe Altarul Legiunii, s-au creat condiţiile pentru apariţia Cuvântului. Nu numai că eram stăpânii ziarului, dar dispuneam şi de o imprimerie de mare capacitate, unde putea fi tipărit în condiţii optime.

în plină eră legionară, aveam nevoie şi de un organ de publicitate, care să exprime şi să comenteze momentul istoric pe care-l făuream. Cuvântul poseda toate titlurile necesare ca să devină „Ziar al Mişcării Legionare”.

Fondat în 1924 de Titus Enacovici, umpluse un gol în ziaristica românească de după război, înviorând conştiinţa naţională, care începuse să se clatine sub acţiunea forţelor subversive. Cei mai temuţi polemişti ai timpului şi cei mai aleşi oameni de cultură au colaborat în paginile acestui ziar, ridicându-l la un prestigiu intelectual neegalat. De la 1933, linia ziarului s-a împletit cu destinul Legiunii, culminând cu moartea de martir a directorului şi animatorului său, Nae Ionescu.

Cântărind toate aceste merite şi străluciri care se reflectau din trecutul acestui ziar, am acceptat propunerea colaboratorilor mei din domeniul presei şi propagandei ca să poarte subtitlul de „Ziar al Mişcării Legionare”.

Având în vedere cine a fost Nae Ionescu şi ce-a reprezentat în cultura românească, am încredinţat direcţia ziarului Profesorului P.P. Panaitescu, mare istoric, specialist în slavistică, cunoscut în ţară şi apreciat în cercurile savanţilor peste hotare. Ca secretar general a intrat ştefan C. Ionescu, fratele Comandantului Legionar, Andrei C. Ionescu, un gazetar talentat şi priceput în organizarea tehnică a unei publicaţii.

De la apariţia lui în 14 Octombrie, Cuvântul a luat în scurtă vreme o dezvoltare extraordinară. şapte ediţii zilnice, cu un tiraj de 120.000 exemplare, întrecând atât Curentul cât şi Universul, care deţinea până atunci recordul popularităţii. Avea corespondenţi în toate capitalele lumii şi în oraşele tarii, putând rivaliza cu cele mai bune gazete europene.

 

4. Bătălia fierului vechi. Comandamentul materiilor prime

Urmând de-aproape concepţia şi planul de lucru al Căpitanului, din circulara lui din 15 Septembrie 1937, am reluat „Bătălia fierului vechi” trei ani mai târziu. Se ştia ce succes imens a avut campania deschisă de Corneliu Codreanu pentru strângerea fierului vechi. După un prim raport ce i s-a adresat în 15 Decembrie 1937, deci, abia la trei luni de la lansarea apelului său, toate organizaţiile judeţene dispuneau de cantităţi enorme de fier şi alte metale, care nu aşteptau decât să fie încărcate în vagoane şi trimise la destinaţie. Dar a venit viforul prigoanei carliste şi aceste uriaşe grămezi de fier, adunate de mâini harnice de legionari, au fost confiscate de autorităţi.

La o lună de la proclamarea Statului Naţional-Legionar, am redeschis bătălia fierului vechi printr-o circulara data în 14 Octombrie 1940. De astă dată am extins aria de colectare la toate deşeurile şi resturile de materii prime care puteau lua din nou drumul fabricii, revenind sub forma de bunuri în consumul general. Am creat un „Comandament al Materiilor Prime”, care trebuia să strângă, prin mijlocirea organizaţiilor judeţene, în afară de fier şi metale neferoase, o serie de produse naturale sau rămăşiţe de articole casnice, azvârlite după întrebuinţare:

– ghindă şi jir

– turte oleaginoase

– cârpe de lână sau de bumbac

– păr de porc

– foiţe de staniol

– resturi de hârtie.

Am încredinţat conducerea Comandamentului Materiilor Prime Comandantului Legionar Constantin Jorjoaia.

M-am orientat în această nouă perspectivă de angajare a bătăliei fierului vechi după situaţia dificilă a României în ansamblul economiei europene. Din cauza războiului, eram tăiaţi de o mulţime de surse de aprovizionare din străinătate şi eram avizaţi din ce în ce mai mult la resursele proprii ale ţării. Orice materie primă care putea fi în timpuri normale ignorată şi abandonată, reprezenta acum o valoare nepreţuită şi trebuia recuperată şi reintrodusă în circuitul naţional al economiei.

Ca şi în timpul Căpitanului, bătălia fierului vechi şi a altor materii prime a dat în scurtă vreme rezultate spectaculare. La începutul lunii Ianuarie 1941, din toate regiunile ţării se anunţau zeci de vagoane de fier şi alte metale, de hârtie şi resturi de lâna şi bumbac. în afară de ajutorul ce-l dădeam industriei naţionale, aprovizionând-o cu materii prime, convertibile în articole de consum, mişcarea putea dispune în curând de capitaluri însemnate şi de o sursă de câştig care se reînnoia permanent. Aceste capitaluri puteau fi apoi investite în întreprinderi ale mişcării, contribuind la emanciparea economica a poporului nostru.

 

5. Un dispensar al iubirii de oameni

între înfăptuirile regimului legionar a trecut aproape neobservat şi s-a scris prea puţin despre existenţa lui chiar şi în presă, a dispensarului din Strada Cobălcescu, care merită să fie aşezat la loc de onoare. A fost o instituţie-model, care a alinat multe suferinţe şi a cărei activitate binefăcătoare s-a desfăşurat în tăcere, cu discreţie şi modestie, deşi participau la această operă dezinteresată somităţi medicale.

De fapt dispensarul din Strada Cobălcescu nu era ceva nou în istoria Legiunii. Ca multe alte instituţii create din timpul Căpitanului, a avut un precursor, în dispensarul care a luat fiinţă pe Calea Griviţei, în faţa Atelierelor Căilor Ferate cu acelaşi nume, în toamna anului 1937. Se închiriase un apartament cu cinci camere, dintre care patru serveau pentru consultaţii, iar a cincea era sala de aşteptare. Chiria se plătea din cotizaţiile medicilor legionari. Dispensarul din Calea Griviţei era condus de Doamna Ana Maria Marin, soţia Comandantului Legionar, Vasile Marin, căzut în Spania, şi umplea un gol în viaţa medicală a Capitalei, fiind aşezat inima acestui cartier muncitoresc. Majoritatea bolnavilor, consultaţi şi trataţi gratuit, veneau din lumea muncitorească.

După dezlănţuirea prigoanei din 1938, dispensarul a mai funcţionat câteva luni până ce a fost închis de autorităţi, fiind considerat o oficină subversivă, iar directoarea lui, Doamna Marin, internată în Mânăstirea Suzana. „Din ce greşeală a fost arestată”, se întreba Doamna Marin în cartea ei recent apărută, căci nu contravenise cu nimic legilor dictaturii carliste? „Poate nu din greşeală. Policlinica unde lucra acum avea succes: îngrijea gratuit bolnavii din contribuţia medicilor. Policlinica fusese socotită de autorităţi loc de propagandă şi nu loc de ajutor frăţesc, iar iniţiatoarea ei a fost pusă pe lista neagră”.

în timpul guvernării noastre, vechiul proiect a fost reluat de echipa medicilor legionari şi realizat cu ajutorul Statului. Ministerul Sănătăţii, prin Dr. Alexandru Popovici, le-a pus la dispoziţie o casă încăpătoare pe Strada Cobălcescu, unde noul dispensar a început să funcţioneze din luna Octombrie 1940. Toţi doctorii legionari din Capitala şi alţi prieteni de-ai lor, medici, dădeau consultaţii gratuite în diferite specialităţi. Se făceau şi mici operaţii, iar medicamentele, în măsura posibilităţilor, erau oferite tot gratuit. Au lucrat la acest dispensar surori diplomate de spital, precum şi surori improvizate, recrutate dintre legionare. Marieta Iordache, Maica Mihaela de mai târziu, şi multe alte legionare făceau treburile cele mai grele, curăţenia şi dezinfecţia. Conducerea dispensarului i-a revenit tot Doamnei Marin, în virtutea experienţei ei anterioare.

Dispensarul a fost asaltat de bolnavi, dintre care mulţi cu boli cronice, crezând că legionarii pot face minuni şi în salvarea vieţilor omeneşti. Iată cum descrie Doamna Marin, în cartea ei, Poveste de dincolo…, munca grea de la dispensar:

„Niciodată n-am fost mai obosiţi şi mai săraci ca atunci.

în Strada Cobălcescu se aduna o echipă de doctori veniţi fiecare cu instrumentele de care aveau nevoie, doctori care îşi sacrificau timpul rezervat carierei lor pentru a se dărui altora… Erau mai multe oferte decât locuri. O afluenţă nebună de oameni fără speranţe, care îşi luau zilnic porţia de încredere în viaţă, pe care o pierduseră. Surori de spital şi surori improvizate ajutau cu căldura şi dragoste. Asta cereau oamenii înfricoşaţi, grabnic ajutor, şi asta învăţau şi vindecătorii clasici de boli ca să facă”.

După lovitura de Stat a Generalului Antonescu, s-a închis şi acest dispensar, înălţat pe temelia iubirii de oameni. Ministerul Sănătăţii, din ordinul Conducătorului, a trimis o delegaţie la dispensar pentru a ridica de acolo toate instrumentele şi aparatele, deşi ele nu aparţineau Statului, ci au fost aduse de medicii care dădeau consultaţii. S-a făcut un inventar în faţa Doamnei Marin şi ea a semnat de predare. Localul a fost evacuat şi închis, fiind considerat, ca şi pe timpul lui Carol, „un centru de subversiune contra Statului”.

 

6. Asociaţia „Prietenii Legionarilor” se încadrează în Mişcare

în 6 Noiembrie 1936, a luat fiinţa Asociaţia Prietenii Legionarilor. Iniţiativa nu a fost a Căpitanului, ci a venit din partea unor oameni din afara mişcării, care, impresionaţi de lupta tineretului, vroiau să-i dea o mâna de ajutor, fără a-şi descoperi identitatea. Acest grup s-a prezentat Căpitanului cu următoarea propunere:

„Am luat iniţiativa de a stabili o legătură între cei care n-au devenit şi nu pot deveni legionari.

Sunt mulţi care au fost cu sufletul alături de această mişcare, dar nu s-au putut încadra, fie ca au fost funcţionari de Stat, întreprinderi particulare, fie pentru că au fost comercianţi sau industriaşi îngrămădiţi de multe greutăţi în meseriile lor, pentru că sunt în aşa fel construiţi sufleteşte încât nu s-au putut integra complet în spiritualitatea severă a acestei mişcări.

Totuşi sunt o bună parte de Români din aceasta ţară, care recunosc că tinerilor acestora merită să li se trimită o mână de ajutor pe frontul pe care ei îngheaţă luptând pentru ţară”.

***

„Aceste gânduri ne-au făcut să ne orientam către un fel de asociaţie discretă de ajutorare a tineretului, denumită Prietenii Legionarilor.

Grupului de iniţiativă, Căpitanul ie-a dat următorul răspuns:

„Primim cu multă bucurie propunerea D-voastră. Ea ne va fi de un real ajutor pentru biruinţă.

Această propunere însă rezolvă şi o altă problemă.

în jurul nostru avem prieteni, indiferenţi şi duşmani. Am considera un dezastru, dacă mâine, când goarna biruinţei va suna peste pământul românesc, cei ce au fost prietenii adevăraţi ai neamului, ar fi să fie aruncaţi cu dispreţ în lături, iar cei ce ne-au învrăjmăşit sau au stat indiferenţi până în preajma biruinţei, ar fi să fie încărcaţi cu răsplăţi nemeritate ca eroi de ultimă oră. Acest tablou ne urmăreşte de multă vreme. Căci dacă a doua zi după victorie s-ar întâmpla acest lucru, întreaga operă legionara s-ar sfărâma.

De aceea propunerea dv. este salvatoare: pe baza ei îi vom putea cunoaşte pe cei care ne-au fost prieteni în ceasuri aspre, pe cei ce-au stat indiferenţi la toate încercările acestui neam şi pe cei ce ne-au duşmănit, duşmănindu-i viitorul.

Nu urmărim răzbunare, ci simţim necesitatea de a crea un sentiment al răspunderii în mijlocul acestei naţii româneşti.

Fiecare va trebui să ştie că pentru atitudinea să va răspunde. Nu poate trăi pe lume o naţie dispusă la toate părerile, la toate atitudinile, la toate schimbările şi la toate compromisurile”.

în urma acestui răspuns, s-a fixat, de acord cu Căpitanul, Statutul Asociaţiei Prietenii Legionarilor în următoarele puncte:

I. Prietenii Legionarilor îi ajută pe legionari material şi moral, după puteri, lunar şi anual.

II. Ei sunt cu totul în afara organizaţiei legionare, ale cărei legi de primire sunt cu mult mai severe.

III. Ei nu se cunosc între ei şi nu se întrunesc niciodată.

IV. Ei nu pot fi cunoscuţi nici de legionari.

V. Cea dintâi adunare a acestor oameni se va face în ziua Biruinţei. Atunci ei vor fi convocaţi nominal de şeful Legiunii, vor fi cunoscuţi de legionari şi sărbătoriţi de întreaga suflare.

VI. Posedă un număr de ordine şi o parolă.

VII. Vor fi informaţi corect şi la timp asupra tuturor problemelor importante. în timpul guvernării noastre, solicitat de Comitetul de Conducere al Asociaţiei, am împlinit punctul V din Statut, care stabilea că prima adunare a Prietenilor Legionarilor se va ţine în ziua biruinţei. Atunci vor fi convocaţi, cunoscuţi de toţi legionarii şi sărbătoriţi de toată suflarea românească.

Actul de încadrare al Prietenilor Legionarilor în Legiune s-a săvârşit în ziua de 21 Octombrie 1940, în Amfiteatrul Facultăţii de Drept din Capitală. Din toate colţurile ţării au descins atunci la Bucureşti aceşti anonimi, care deşi neîncadraţi şi necunoscuţi de lumea legionară, au adus servicii nepreţuite mişcării, atât în prigoana cât şi în perioada de pregătire a victoriei de la 6 Septembrie. Convingerile lor intime, care ardeau „ca un sâmbure nestins de lumină şi dragoste în sufletul lor”, cum scria pe atunci ziarul Buna Vestire, acum şi le puteau da pe faţă, fără teama de a fi traşi la răspundere de o stăpânire haină. în această clipă, s-au desprins din anonimat şi au păşit în rând cu nesfârşitele coloane de cămăşi verzi, pentru a lucra umăr la umăr cu ei la refacerea României.

Din comitetul de şapte al persoanelor care conducea organizaţia, numai patru mai erau în viaţă. Profesorul şumuleanu murise înainte de prigoană, iar Preotul Duminică-Ionescu şi Inginerul Eugen Ionică căzuseră victimă valului de teroare carlistă din noaptea de 21/22 Septembrie 1939. în dimineaţa zilei fixate pentru această solemnitate, au luat loc pe estradă în jurul meu cei patru supravieţuitori: Doamna Zoe Sturdza, Doamna Beiu Palade, Grigore Coandă şi Profesorul Eugen Chirnoagă. în afară de aceştia au fost invitaţi să prezideze actul Colonelul ştefan Zăvoianu, Avocat Dr. Ratescu şi Profesorul Pantazi.

Mai întâi s-a oficiat o slujbă de un sobor de preoţi, răspunsurile fiind date de corul studenţilor legionari. Cuvântarea festivă a fost ţinută de Profesorul Eugen Chirnoagă, care a explicat asistenţei cum a luat naştere asociaţia, rostul ei în cursul prigoanei ultime. Reproducem în întregime discursul Profesorului Chirnoagă, pentru că evocă mai bine ca oricare alt comentar ce-a însemnat Prietenii Legionarilor în viaţa Legiunii şi ce sacrificii a adus în groaznica încleştare cu regimul carlist:

„Peste câteva zile se împlinesc patru ani de când drept răspuns la propunerea unui comitet de iniţiativă, Căpitanul a hotărât înfiinţarea Asociaţiei Prietenii Legionarilor.

Care era rostul acestei Asociaţii?

Să dea putinţă acelora care prin vârsta lor, prin situaţia lor în organismul de Stat, potrivnic Mişcării Legionare, sau prin condiţia lor de viaţă nu putea să-şi manifeste făţiş sentimentele lor faţă de Legiune şi să activeze ca legionari încadraţi în cuiburi.

Cu acelaşi prilej, Căpitanul a stabilit criteriile după care cererile de înscriere în Asociaţie puteau fi primite sau respinse şi a pus bazele de funcţionare ale Asociaţiei.

Scrisoarea Căpitanului, adresata Comitetului la 6 Noiembrie 1936, a fost actul de naştere al Asociaţiei şi legea ei fundamentală.

Mai mult decât oricare altul dintre organele create de geniul Căpitanului pentru încadrarea mulţimilor româneşti în slujba ideii legionare, Prietenii Legionarilor, care nu figurau decât ca nişte simple numere, au reprezentat aportul maselor anonime la clădirea edificiului legionar.

Se cuvine să punem într-o lumină deosebită rolul pe care femeile l-au avut în Asociaţia noastră. Bine reprezentate în Comitet prin două doamne, prietenele legionarilor au fost cele mai bune propagandiste ale Asociaţiei, ducând cuvântul izbăvitor de la casă la casă, sfărâmând cu râvna stăruitoare de albine prejudecăţile bărbaţilor, sosind braţ la braţ cu dânşii sau luându-le adeseori locul când aceştia şovăiau să-şi ia răspunderea de a apărea chiar sub această formă într-o organizaţie legionară.

Mulţi dintre prieteni au adus admirabile servicii mişcării în timpul prigoanei. Graţie faptului ca relaţiile lor cu Legiunea erau necunoscute Poliţiei şi Siguranţei, dar cunoscute căpeteniilor legionare, ei au putut fi folosiţi ca agenţi de legătură şi casele lor au servit ca locuri de întâlnire sau de adăpost pentru camarazii urmăriţi ca fiarele sălbatice.

Astăzi după biruinţa şi după înscăunarea regimului legionar, anonimii de ieri pot ieşi cu mândrie în lumina zilei, aducând prinosul lor de recunoştinţă şi de muncă rodnică la picioarele României legionare.

Dar mai presus de toate să ne aducem aminte de jertfa supremă a celor doi eroi ai credinţei legionare, foşti membri ai comitetului nostru, Părintele Duminică-Ionescu şi Inginerul Eugen Ionică, ostaşi neînfricaţi ai oastei mântuitoare. Numele lor să fie slăvit de-a lungul veacurilor.

Adunaţi aici de pe tot cuprinsul ţării ne întoarcem către comandantul nostru, acela care a luat locul Căpitanului în greaua luptă de izbăvire a românismului şi-i spunem:

Camarade Comandant!

Prietenii de ieri scuturând într-o pornire vijelioasa valul anonimatului, păşesc mândri în soarele dimineţii şi înconjurându-te cu nemărginită încredere şi devotament ostăşesc sunt gata la datorie şi aşteaptă ordinele D-voastră.

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”

După intonarea imnului Sfântă Tinereţe Legionară, am spus eu câteva cuvinte, aducând omagiul Asociaţiei Prietenii Legionarilor pentru aportul ei la lupta comună şi pentru suferinţele îndurate pentru cauza neamului. Prigoana sangvinară a Regelui Carol n-a cruţat nici Comitetul Asociaţiei, care a trebuit să plătească un crâncen tribut în grozava încleştare cu regimul.

„Prieteni ai Legiunii,

Aţi venit din tot cuprinsul ţării româneşti ca să împliniţi o poruncă a Căpitanului. Prietenii legionarilor în ziua biruinţei vor fi recunoscuţi şi sărbătoriţi de întreaga suflare românească. Prin întemeierea acestei asociaţii, Căpitanul a arătat că jertfa legionară, oricât de neînsemnată ar fi ea, e sfinţită prin puterea de dăruire a sufletului.

Prietenii Legionarilor nu au stat în rândurile dintâi în faţa inamicului. Structura lor sufleteasca şi desigur greutăţile vieţii nu le-au îngăduit să intre în rândurile luptătorilor, dar tot atât de adevărat este că nu au lipsit de la marea chemare a Căpitanului, de la bătălia dintre cele două lumi.

N-a fost uşor ca într-o vreme când eram huliţi şi batjocoriţi, alungaţi şi loviţi de acei care ne ucideau în numele patriotismului, să dai o mână de ajutor acestei mişcări, chiar în felul mai îndepărtat al prieteniei, atunci când regimul asasinilor pândea din toate părţile să te umilească, să te îndoctrineze cu trădarea Gărzii de Fier, ca să-ţi ia şi pâinea de la gură şi să te doboare.

Căpitanul a spus să fiţi sărbătoriţi de întreaga suflare românească. Sărbătorile legionare, oricât de strălucite ar fi ele, vor fi pentru totdeauna însă umbrite de tristeţea mormintelor legionare, pentru că din rândurile noastre lipsesc cei ce ne-au fost mai scumpi şi mai dragi. Lipseşte Căpitanul, lipseşte cuibul Nicadorilor şi al Decemvirilor, lipsesc cohortele eroilor şi martirilor noştri.

Cu ce a greşit Mişcarea Legionară?

„Ce greşeli a făcut Mişcarea Legionară în faţa neamului ca să fie atât de cumplit lovită, să fie atât de aspru pedepsită? Adevărata vinovăţie a Gărzii de Fier a fost prea marea ei iubire de neam. Era un climat politic care se crea treptat prin puterea de jertfă a legionarilor şi pe care nu-l puteau tolera trădătorii de ţară, şi toţi care au trăit din exploatarea şi îngenuncherea poporului nostru.

Capetele cuminţi care ne-au asigurat de douăzeci de ani că politica lor e cea mai înţeleaptă, iar noi nu suntem decât agitatori vânduţi străinilor, contra cărora orice mijloc de distrugere şi pedepsire este justificat, pentru că aşa cer interesele superioare ale ţării, astăzi pot să-şi privească opera: sute de vieţi tinere sacrificate pentru că legiunea ucisă să nu le mai tulbure banchetul permanent al vieţii lor, sute de vieţi tinere sacrificate, pentru ca să apere nu o ţară, cum spuneau ei, fiindcă din trupul ţării curg şiroaie de sânge, ci o clica solidară prin jaf, corupţie şi vânzare de patrie”.

(…)

încadrarea în Legiune

„în numele Căpitanului, vă mulţumesc vouă, prieteni ai Legiunii, pentru ajutorul ce ni l-aţi dat mişcării în vremuri grele pentru ea; ca recunoştinţă pentru jertfa voastră, Mişcarea Legionară vă scuteşte pe toţi aceia care vreţi să vă încadraţi, de stagiul de pregătire de trei luni.

Calitatea voastră de prieteni ai Legiunii a încetat, de azi, dar puterea voastră de jertfă trebuie să continue sub o altă formă în mijlocul Legiunii. închegaţi într-un regim puternic, întemeiat pe dreptate şi omenie, stăpân pe voinţa şi destinul vostru, aveţi toată libertatea să participaţi la munca de refacere a ţării şi să deveniţi legionari”.

După încheierea festivităţii, noii încadraţi în mişcare, proveniţi din foştii prieteni ai legionarilor, au făcut un pelerinaj la locul unde au fost expuse trupurile martirizate ale celor nouă legionari care l-au pedepsit pe Armand Călinescu.

 

7. Legionarii ucişi la Vaslui sunt reînhumaţi la Predeal

în seara de 23 Octombrie, un grup de călători urca în acceleratul de Moldova cu destinaţia Vaslui. Sunt familiile legionarilor asasinaţi în noaptea de 21/22 Septembrie 1939 în lagărul din aceasta localitate, însoţite de camarazii lor rămaşi în viaţă, care merg să ajute la lucrările de dezgropare şi identificare.

în Gara Vaslui oaspeţii durerii sunt întâmpinaţi de un detaşament de cămăşi verzi, sub comanda şefului garnizoanei locale. După ce li se dă onorul, se îndreaptă spre cimitirul oraşului, în marginea căruia se află mormântul comun al celor 32 legionari ucişi din ordinul Regelui Carol.

La ora 7 dimineaţa, când abia se desprindeau zorii zilei, o echipa de 20 de legionari localnici încep săpăturile pentru a ridica stratul de pământ ce zăcea peste trupurile lor. De aici înainte, vom urmări reportajul ziaristului I. Diaconescu, trimis special al ziarului Buna Vestire, care a fost de faţă la zguduitoarea scenă a dezgropării:

„Pământul este umed şi cleios; se prinde de unelte!

Lucrul merge anevoie.

Alături de mormântul comun, stau familiile morţilor!

Se aud suspine, gemete, îmbărbătări.

Un camarad povesteşte la un colt al mormântului: „I-a împuşcat pe la 5 dimineaţa. Apoi autorităţile au adunat jidanii din Vaslui, ducându-i in corpore la locul asasinatului ca să se bucure de privelişte. Au fost aduşi şi câţiva români care au privit încremeniţi, făcându-şi cruce.

Pe la ora 6 seara, 30 de legionari vasluieni din arestul jandarmeriei au fost aduşi între baionete să sape groapa comună a camarazilor lor. La ora 9,30 groapa era gata.

A doua zi dimineaţa, camionul jidanului Galler, depozitar de alcooluri din Vaslui, a adus trupurile celor ucişi în cimitir. Primele şase au fost aşezate în groapă, unul lângă celalalt. Dar comisarul era probabil grăbit şi a dat ordinul ca să se arunce claie peste grămadă, pentru ca lucrurile să se termine mai repede.

Altfel vă îngrop şi pe voi, a spus el camarazilor care au săpat groapa. După aceasta s-a turnat var. O parte din veşminte le-au fost ridicate şi împărţite de poliţie”.

(…)

„în timp ce se lucrează sârguincios la scoaterea pământului, corul legionar intonează Imnul Legionarilor Căzuţi.

Pe marginea mormântului ard lumânări sfioase, picură lacrimi din toţi ochii. Asistenta devine foarte numeroasă. în afară de cămăşile verzi, care se aduna neîncetat din toata Moldova, vin ţărani din satele din jur şi orăşenii din Vaslui.

La ora 11,30 la un capăt al gropii, se descoperă primele rămăşiţe mortuare. Sunt câteva bucăţi de stofă şi păr. Se sapă în continuare cu precauţie. Se aduc faşe, bandaje, acid fenic; camaradul doctor Valer Neagoe începe să despresoare cu mistria oseminte din stratul ultim de pământ. El este depus pe pajişte şi acoperit.

Este Zosim Danielescu din Ploieşti; îl recunoaşte mama sa.

Urmează dezgroparea celorlalţi”.

şi aşa, rând pe rând, pe măsură ce sunt scoase din fundul gropii şi întinse pe iarbă, se trece la identificarea lor, după anumite caracteristice fizice, recunoscute de rudeniile lor, sau, când sunt prea desfiguraţi, după anumite obiecte personale ce le păstrează în haine.

Cei 32 legionari ucişi la Vaslui, în ordinea deshumării, sunt următorii:

1. Zosim Danielescu

2. Mircea Moţoc

3. Vasile Popescu

4. Gheorghe Nicolicescu

5. Dorin Constantinescu

6. Virgil Borzea

7. Tucan Boris

8. Locot. Maricari Nicolae

9. Constantin Boboc

10. Gheorghe Volocanu

11. Ion Belgea

12. Petre Rioşeanu

13. Spiru Popescu

14. Moraru Alexandru

15. Mircea Goga

16. Mircea Teohari

17. Spiru Bujgoli

18. Radu Dobre

19. Traian Clime

20. Victor Puiu Gârcineanu

21. Iordache Spânu

22. Teodor Tudose

23. Cărătaşu Chiriac

24. Valeriu Cardu

25. şola Stavri

26. Nicu Comănescu

27. Calapăr Mihai

28. Ion Antoniu

29. Teodor Stahu

30. şupila Polisperhon

31. Ion Busuioc

32. Gogu Răcman

în general, notează corespondentul, trupurile sunt îngrozitor de mutilate. Se vede că jandarmii, pentru a le grăbi sfârşitul, i-au mai înjunghiat cu baioneta sau i-au lovit cu patul puştii. Ion Antoniu are ţeasta spartă de un pat de puşcă.

După ce părinţii, fraţii sau surorile adunate în jurul gropii, cu lacrimi în ochi şi cu inimile strânse de durere, au stabilit identitatea celor ucişi, osemintele lor au fost înfăşurate în cearceafuri şi apoi învăluite în pânză tricoloră. Chiar în cimitir s-a săvârşit apoi o slujbă de veşnică pomenire de către un sobor de preoţi, în mijlocul unei mulţimi încremenite de durere. Pe marginea sicrielor şi în mâinile tuturor ardeau sute de lumânări, care aruncau văpaia lor tremurătoare în amurgul serii.

S-a format apoi cortegiul funebru. Sicriele au fost aşezate pe care trase de boi şi acoperite cu cetină. După fiecare car, păşesc familiile celor ucişi, iar în urma convoiului, în pas domol, coloana legionară.

Cortegiul străbate strada principală a oraşului, de-a lungul căreia se văd arborate steaguri tricolore îndoliate. Ferestrele caselor creştineşti sunt deschise şi pe pervazul lor ard lumânări. Din balcoane atârnă scoarţe româneşti. Elevii şi elevele din localitate, împreună cu o mare mulţime de oameni, ocupa ambele trotuare, ţinând lumânări în mână. Clopotele tuturor bisericilor răsună într-un dangăt trist.

„Pluteşte în tot oraşul un duh de smerenie, reculegere şi religiozitate. Ochii tuturor sunt umezi.

Vasluiul lui ştefan cel Mare, atât de înstrăinat, astăzi se întoarce cu gândul la vremurile străvechi când românul era stăpân la el acasă”.

Coloana de care şi oameni se apropie de Gara Vaslui. Aici sicriele sunt coborâte şi apoi purtate pe umerii legionarilor până la vagoanele pregătite pentru transportul lor. Mâine dimineaţă, Vineri, 25 Octombrie, un tren special îi va duce pe martirii Legiunii şi ai Neamului pe ultimul drum, până la Predeal, unde sunt aşteptaţi pentru a primi creştineasca înmormântare în cimitirul din localitate. Familiile lor îndoliate şi mulţi camarazi de suferinţă din lagăre pleacă cu acelaşi tren al destinului tragic al mişcării pentru a le da ultimul salut când îşi vor găsi locul de veci alături de alţi fraţi de-ai lor.

în timp ce se desfăşura la Vaslui actul de deshumare al celor 32 de legionari, o altă ceremonie tot atât de cernită, se petrecea la Bucureşti, având ca decor crematoriul „Cenuşa”. în urma unor informaţii primite că la crematoriul din Dealul Spirei s-ar găsi osemintele calcinate ale mai multor legionari, arşi în cuptorul de aici, o echipă legionară, sub conducerea lui Bartolomeu Livezeanu, face o descindere aici şi începe cercetările. într-adevăr, îndrumaşi de mecanicul crematoriului şi de preotul care slujea, au aflat cenuşa celor ucişi în prigoana din 1939: Vasile Christescu, Locot. Nicolae Dumitrescu, Nicoleta NicolescuVictor Dragomirescu, grupul Nadoleanu şi grupul Miti Dumitrescu. Sub titlul „Grozăviile de nedescris petrecute în hrubele crematoriului”, ziarul Buna Vestire din 27 Octombrie 1940, publică cutremurătoarea mărturisire a mecanicului Ion Cerchez, care era angajat la crematoriu:

„Iată ce povesteşte mecanicul.

în anul trecut, mi se pare în seara de 22 Septembrie, au fost aduse zece cadavre cu maşina Societăţii, spunându-se că sunt cei ce l-au asasinat pe Armand Călinescu. Incinerarea s-a făcut fără participarea noastră şi în prezenţa unui domn colonel şi a mai multor civili. Cine au fost nu ştiu nici azi.

Cenuşa am scos-o eu dimineaţa, fiindcă incinerarea a durat până la 6 în zori şi am pus-o într-o lădiţă, lădiţa aceea de colo, pe care apoi am ascuns-o într-un colţ din subsolul cuptorului. A stat acolo mai mult de şase luni. Mi s-a spus s-o arunc pe câmp.

Astă primăvară am luat lădiţa şi în loc s-o arunc pe câmp, am îngropat-o în coltul crematoriului, dinspre „Valea Plângerii”.

Cel de-al zecelea cadavru, fiindcă zece spune mecanicul că au fost, se pare că ar fi al camaradului Victor Dragomirescu.

„în ziua de 26 Ianuarie 1939, s-au adus de la Institutul Medico-Legal două cadavre cu auto-dricul Institutului. Incinerarea s-a făcut în prezenta D-lui Comisar al circumscripţiei 23 precum şi a altor persoane pe care nu le cunosc.

Cadavrele, după dată, sunt ale camarazilor Vasile Christescu şi Locot. Nicolae Dumitrescu.

„în ziua de 18 Februarie 1939, noaptea, pe la orele 11,30, s-au adus la crematoriu 7 cadavre, pe care n-am putut să le vad, întrucât nu mi s-a permis să ies din crematoriu. Cadavrele erau însoţite de mai mulţi plutonieri de jandarmi. Tot ei aranjau cadavrele în sicrie bine acoperite pentru a nu putea fi văzute.

Macabra operaţie s-a făcut cu asistenţa unui colonel, a unui procuror, a unui medic şi a altor persoane din Prefectura Poliţiei pe care nu le cunosc. Despre identitatea celor arşi n-am cunoştinţă. Incinerarea a început pe la ora 24 şi s-a terminat pe la ora 5 dimineaţa.

în ziua de 10 Iulie 1939, s-a adus la crematoriu pe la orele 23 sau 24, o femeie, cu maşina de turism a Prefecturii Poliţiei. Depunerea în sicriu s-a făcut în dosul crematoriului, pe întuneric, aşa că nu pot da altă relaţie. Incinerarea s-a făcut în prezenţa delegaţilor Prefecturii de Poliţie.

După toate indicaţiile, femeia aceasta a fost desigur camarada Nicoleta Nicolescu.

în ziua de 27 Septembrie 1939, au fost aduse două cadavre de la închisoarea Jilava cu maşina Societăţii. Cadavrele au fost însoţite de un jandarm, iar incinerarea s-a făcut în prezenţa jandarmului şi a unui comisar civil. Cine sunt, nu ştiu.

în ziua de 10 Octombrie 1939, s-a adus un cadavru cu mâinile legate la spate, îmbrăcat şi pus cu faţa în jos într-un sicriu. Incinerarea s-a făcut în prezenţa a doi comisari în civil.

în ziua de 31 Octombrie 1939, s-a incinerat de-asemenea un cadavru în asistenta delegaţilor Prefecturii de Poliţie.

Alte relaţii nu mai cunosc”.

Declaraţia este semnată Ion Cerchez.

Pentru transportarea urnelor cu cenuşa găsită la crematoriu a legionarilor incineraţi aici, s-a format o coloana de 2.000 de legionari aparţinând tuturor corpurilor din Capitala. în noaptea de 26/27 Octombrie, care cade spre Duminică, la ora 3 spre ziuă, s-a oficiat o slujbă religioasă în curtea crematoriului şi apoi cortegiul cu urnele funerare a străbătut oraşul în marş până la Gara de Nord. Aici legionarii s-au îmbarcat într-un tren special, cu destinaţia Predeal. La Ploieşti s-a adăugat o garnitură de vagoane cu legionari din judeţul Prahova.

Cele două manifestaţii de doliu, cea venind de la Vaslui şi coloana de la Bucureşti, s-au întâlnit la Predeal, unde, Duminică, la ora 3 după masă, a avut loc actul reînhumării în cimitirul din localitate, sub conducerea Comandantului-Ajutor Vasile Iovin. Urnele cu cenuşa celor arşi la crematoriu au fost depuse într-un mormânt separat.

 

8, Iaşiul proclamat oraş al Mişcării Legionare. Marea manifestaţie de la 8 Noiembrie

Sărbătoarea Arhanghelului Mihail şi Gavril are o însemnătate deosebită pentru mişcare, prin faptul că l-a ales Căpitanul pe Arhanghelul Mihail Patron al Legiunii şi chiar i-a dat numele lui la întemeiere. Ziua de 8 Noiembrie reprezintă pentru Mişcare un moment culminant al existenţei ei, în care legionarii de pretutindeni se îndreaptă spre altare pentru a-şi aduce prinosul lor de recunoştinţă şi mulţumire Arhistrategului oştilor cereşti. Ocrotirea de care ne-am bucurat din partea Arhanghelului s-a dovedit atât în tăria şi permanenţa operei Căpitanului cât şi în sprijinul de care ne-am bucurat din partea lui la 6 Septembrie 1940. Dacă Arhanghelul ne-a ajutat ca să alungam ostile întunericului care se cuibărise chiar în incinta Palatului, tot la picioarele lui trebuie să alergăm ca să-i mulţumim şi să-l rugăm să ne acorde şi mai departe protecţia în încercările ce ne mai aşteaptă.

Nu puteam trece peste aceasta sărbătoare, în plină eră legionară, fără să-i fi acordat importanţa cuvenită, ca piatra din capul unghiului a Legiunii noastre. Dar unde puteau să se adune legionarii din toate colturile ţării să se închine Arhanghelului, decât la Iaşi, cetate care a văzut înmugurind viaţa legionară şi unde s-a săvârşit actul de botez al mişcării?

Acolo va trebui să se strângă cohortele de cămăşi verzi, pentru a continua tradiţia acestei zile înălţătoare, când Legiunea îşi sărbătoreşte patronul ei ceresc. Mergând mai departe pe firul acestei gândiri, am ajuns la concluzia că şi oraşul în care s-a plămădit mişcarea merită să primească o distincţie, care să amintească generaţiilor viitoare de legionari însemnătatea lui istorica, fiind vatra legionarismului, locul unde a luat naştere o mişcare de o putere şi de o strălucire necunoscută până atunci în neamul nostru. Călăuzit de acest gând, am adresat o chemare legionarilor, în care am proclamat Iaşiul oraş al Mişcării Legionare. Proclamaţia poarta data de 31 Octombrie şi are următorul conţinut:

Iaşiul, oraş al Mişcării Legionare

„Legionari,

Iaşiul, Capitala Moldovei, oraşul unde Căpitanul în 1919, împreună cu muncitorul Constantin Pancu au început lupta contra comunismului, oraşul care a cunoscut zbuciumul luptelor studenţeşti de la 1922 împotriva jidovimii şi oraşul unde, în 1927, a luat naştere Legiunea „Arhanghelul Mihail”, e strâns legat de sufletul şi istoria Mişcării Legionare.

Iaşiul va deveni din ziua de 8 Noiembrie 1940, Oraşul Mişcării Legionare.

îndeplinim astfel gândul Căpitanului şi tradiţia fixată de el în Capitala Moldovei, care a avut gloria să vadă începuturile Mişcării Legionare; ne vom închina în fiecare an Protectorului Legiunii, Arhanghelului Mihail, şi ne vom întări puterile sufleteşti pentru luptele şi încercările care ne aşteaptă.

După 13 ani de înfrângeri şi victorii, ne întoarcem în oraşul unde au răsunat cele dintâi apeluri ale Căpitanului adresate unui neam încătuşat, cele dintâi răzvrătiri ale tineretului acestei ţări, cele dintâi înfiorări ale cântecului legionar şi de unde au izbucnit cele dintâi gloanţe contra duşmanului.

Cei care au dispărut dintre noi, în frunte cu Căpitanul, se vor pogori pentru o clipă între zidurile Iaşiului şi vor primi defilarea miilor de cămăşi verzi.

Moldova toată şi Bucovina să fie prezente la 8 Noiembrie la Iaşi.

Bucureşti, 31 Octombrie 1940

Horia Sima

La câteva zile de la publicarea acestui comunicat în presă, Generalul Antonescu fără să mă consulte, anunţă ca ziua onomastica a Majestăţii Sale Regele se va sărbători la Bucureşti în ziua de 8 Noiembrie, cu asistenţa Conducătorului Statului, a guvernului şi a armatei. în această zi, ar fi avut loc aşadar, după dispoziţia lui Antonescu, două sărbători cu două semnificaţii diferite: una la Iaşi cu legionarii, de la care eu nu puteam lipsi, şi alta la Bucureşti cu Regele, demnitarii Statului şi corpul diplomatic. Era inevitabil să se producă confuzie în ţară şi străinătate, speculându-se cu începutul unei scindări în structura Statului Naţional-Legionar. Dându-mi seama de urmările primejdioase ce le-ar avea asupra politicii generale a Statului desfăşurarea a două festivităţi paralele de 8 noiembrie, de-o parte Legiunea cu Comandantul ei, de alta parte Regele, Conducătorul şi Armata, i-am scris câteva rânduri Generalului, explicându-i interpretările ce s-ar putea naşte în opinia publică şi rugându-l să revină asupra deciziei luate. I-am propus contopirea celor două manifestaţii şi deoarece noi nu puteam renunţa la Iaşi, fiind leagănul legionarismului, să dispună concentrarea tuturor oficialităţilor la Iaşi, în frunte cu Majestatea Sa Regele. Generalul, ca niciodată, a răspuns prompt şi conştiincios invitaţiei mele. Părea că aştepta să-i fac această propunere, căci a dat imediat dispoziţii să se schimbe programul. Invitându-i pe Majestăţile Lor să vină la Iaşi, unde vor sărbători concomitent ziua Regelui Mihai cât şi ziua Legiunii. Regele şi Regina-Mamă au acceptat cu multa bucurie invitaţia, încât ziua de 8 Noiembrie şi oraşul Iaşi s-au convertit în momentul culminant al unităţii şi frăţietăţii româneşti din timpul guvernării noastre. De la Rege până la opincă, întreaga naţiune a vibrat de emoţia acestei comemorări.

Dat fiind distanţele mari şi dificultăţile de transport, am stabilit că numai patru regiuni vor veni la Iaşi, şi anume: Suceava, Iaşi, Galaţi şi Dobrogea. Celelalte organizaţii vor trimite numai delegaţii. Am încredinţat din nou organizarea şi conducerea serbării de la Iaşi Comandantului Bunei Vestiri, Radu Mironovici, care dăduse un examen strălucit, când a avut comanda marii manifestaţii de la Bucureşti din 6 Octombrie.

Orarul trenurilor cu plecarea şi sosirea în Gara Iaşi a tuturor legionarilor participanţi a fost întocmit de Alexandru Popovici de la Secretariatul General al Mişcării.

Din Gara de Nord de la Bucureşti s-au format trei trenuri speciale: unul destinat miniştrilor, fruntaşilor Legiunii şi corpului diplomatic; al doilea era pentru Antonescu şi soţia lui, pentru mine şi familiile legionarilor căzuţi în prigoana carlistă. Al treilea tren era rezervat Majestăţilor Lor şi a suitei lor.

La ora 7,30 soseşte în Gara Iaşi primul tren cu oficialităţi, din care coboară Miniştrii Iasinschi, Papanace şi Constant, apoi Comandanţii Bunei Vestiri, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici şi Mile Lefter, Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul, Corpul Diplomatic al Puterilor Axei, ataşaţii militari ai Italiei şi Germaniei şi şefii celor două misiuni militare germane, Generalii Hansen şi Speidel, membrii coloniei germane şi italiene din România, precum şi un grup numeros de reprezentanţi ai presei interne şi externe.

La ora 8,30 soseşte al doilea tren oficial, cu Generalul Antonescu, împreună cu mine şi cu familiile legionarilor căzuţi. Peronul este împodobit cu ramuri de brad şi cu un mare număr de steaguri tricolore, care dau clădirii un aspect maiestuos. Generalul, în cămaşă verde, primeşte raportul Generalului Racoviţă şi apoi trece în revista compania de onoare. Se îndreaptă spre garda legionara în fruntea căreia se afla Comandantul Ventonic, care îi dă raportul şi îl conduce să treacă în revistă cămăşile verzi. Urmează formalităţile prezentării personalităţilor locale: Primarul Oraşului, Prefectul Judeţului, Comandantul de Armată, Comandantul Garnizoanei locale, Prim-Preşedintele Curţii de Apel, Procurorul General şi Rectorul Universităţii.

încă din zorii zilei sosesc necontenit trenurile încărcate cu legionari. E o revărsare de mase legionare cum n-a văzut niciodată Iaşiul şi care ascunde pentru o clipă trista realitate etnică a acestui oraş, dominat de evrei.

Iată cum descrie corespondentul ziarului Buna Vestire luarea în stăpânire a Iaşiului de cămăşile verzi.

„Trenurile cu legionari sosesc încontinuu. Te miri de unde mai vin. Toţi mândri, cu ochii căutători, senini. Zeci de mii de glasuri izbucnesc deodată şi cântecele celor din Ardeal, cu cele din Oltenia şi altele se împreunează şi Iaşiul clocoteşte. Căpitanul este prezent în sufletul şi ochii fiecăruia. Doamna Elena Codreanu lăcrimează.

Căpitane, Căpitane, parcă se aude strigând fiecare grup.

Grupurile coboară din trenuri şi într-o ordine desăvârşită coloanele sunt refăcute, rândurile perfect aliniate”.

La orele 9,30 soseşte trenul cu Majestăţile Lor. în momentul opririi trenului, fanfara intonează Imnul Regal. Coboară Regele în uniformă de general de cavalerie, urmat de Regina-Mamă Elena. Generalul Antonescu îl întâmpină pe Suveran, urându-i bun sosit în leagănul naţionalismului românesc. La fel mă îndrept şi eu către Majestăţile Lor, urându-le bun sosit. Primarul oraşului Spiridon Poleacu, oferă Regelui şi Reginei tradiţionala pâine cu sare, în timp ce Suveranul trece în revistă compania de onoare, Regina Elena se îndreaptă spre Doamna Elena Codreanu şi Doamna Antonescu, cu care se întreţine. O legionară îi oferă un buchet de flori. De la compania de onoare, Regele se îndreaptă spre formaţia legionară, unde primeşte raportul Comandantului Alexandru Ventonic şi apoi trece în revista coloana cămăşilor verzi.

După terminarea formalităţilor de prezentare a autorităţilor locale, se formează cortegiul regal pentru a se îndrepta spre Mitropolie. în faţă, automobilul Majestăţilor Lor, urmat de un escadron de cavalerie. Apoi vin maşinile Conducătorului Statului, maşina mea, automobilul Doamnei Antonescu şi al Doamnei Codreanu. Un escadron închide cortegiul. Cortegiul urca spre Mitropolie prin mijlocul a două ziduri de braţe legionare, pe ambele trotuare ale parcursului. Urale nesfârşite îi întovărăşesc pe Majestăţile Lor până când cortegiul ajunge la Mitropolie. Aici o companie de onoare prezintă armele. Pe treptele Palatului Metropolitan, Majestăţile Lor sunt întâmpinate de I.P.S.S. Mihăilescu, Mitropolitul Moldovei. La intrarea în Biserica, îi aşteaptă un sobor de preoţi cu Sf. Evanghelie. îndată începe serviciul religios, pentru preamărirea Arhanghelului Mihail, patronul Legiunii şi a Majestăţii Sale Regelui.

După Serviciul Divin, iluştrii oaspeţi, în frunte cu Regele, se îndreaptă pe jos, spre Palatul Administrativ, în faţa căruia va avea loc actul comemorării. Imensa coloană legionară, de-o parte şi de alta a străzii, saluta cu braţul în sus. Urale nesfârşite se aud până la marginile Iaşiului. Faţada Palatului Administrativ este împodobită cu un uriaş tablou al Arhanghelului. în faţa Palatului, se ridica o tribună maiestuoasă, tapetată toată cu verde şi împodobită cu ghirlande de brad. în tribuna iau loc Majestăţile lor, Conducătorul Statului, Comandantul Legiunii, Doamna General Antonescu, Doamna Codreanu, Profesorul Ion Zelea Codreanu şi Corneliu Georgescu. La dreapta, reprezentanţii Corpului Diplomatic, delegaţii tineretului german şi italian, membrii guvernului, Statul Major al Legiunii şi Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul. în faţa tribunei sunt familiile legionarilor căzuţi. Primul care ia cuvântul este Comandantul Bunei Vestiri Corneliu Georgescu, care, în numele întemeietorilor Mişcării, a rostit următoarea cuvântare:

Majestăţile Voastre, Domnule General, Legionari,

„Suntem în Iaşiul începuturilor, în Iaşiul suferinţelor, în Iaşiul nădejdilor noastre. Aici s-a ridicat munte, Căpitanul, acum douăzeci de ani, împotriva puhoiului, smulgând cu braţu-i hotărât stindardul roşu înfipt pe zidurile atelierelor din Nicolina de miile de muncitori bolşevizaţi.

Aici s-a ridicat acum douăzeci de ani singur Căpitanul împotriva miilor de studenţi comunizaţi, abătându-i pe calea năzuinţelor naţionale. Aici au zidit Căpitanul şi Moţa, cu mâna lor, primul cămin al naţionalismului, cu sutele de mii de cărămizi frământate din lutul Basarabiei, cu sudoarea generaţiei tinere şi impregnate cu semnul neamului nostru.

în acest cămin a amestecat acum 13 ani Căpitanul ţărâna sfântă, ridicata de pe toate locurile de bătălie ale înaintaşilor noştri, unind pământul Sarmisegetuzei cu acela de la Rovine, ţărâna mormântului de la Turda cu aceea de la Roşcani de peste Prut şi huma Mărăşeştilor şi aceea a Maramureşului românesc, legând astfel ostaşii Legiunii sale să fie apărători pe veci ai întregului pământ sfinţit cu sângele strămoşilor.

Iaşiul Cetăţuii, unde s-au adunat prima data trimişii întregii studenţimi naţionaliste din ţară să asculte cuvântul Căpitanului, Iaşiul Galatei, în care au suferit tortura foametei Căpitanul şi Moţa, Iaşiul icoanei marelui nostru protector Sfântul Arhanghel Mihail, simbol al dreptăţii Dumnezeieşti, primeşte astăzi, după două decenii de luptă, de suferinţă şi de jertfă, pe Regele de mult aşteptat, pe Regele biruinţei naţionalismului legionar, pe Majestatea Sa Regele Mihai I.

De ziua numelui Majestăţii Sale, nume care din voinţa lui Dumnezeu este cel al protectorului nostru, marele Arhanghel Mihail, urăm Regelui tinereţii noastre mulţi ani!

Augustei Mame a Regelui nostru, Majestăţii Sale Regina Elena, cu atâta dragoste urmărită de întreaga suflare românească pe drumurile pribegiei Sale de odinioară, Iaşiul năzuinţelor româneşti îi urează: Bine aţi venit!

Iaşiul martiriului legionar, în aceşti 13 ani de lupte a Legiunii Arhanghelului Mihail, face front în faţa ostaşului cu inimă şi credinţă verde şi asigurându-l că va fi urmat cu toată hotărârea în lupta pe care o duce pentru înălţarea neamului, strigă din toată inima: Trăiască Generalul Antonescu!

Decişi să realizăm prin orice jertfe idealul pentru care s-a presărat cu sute de morminte legionare, idealul Căpitanului nostru de totdeauna, cămăşile verzi din Moldova şi Bucovina, împreună cu cei de aceeaşi credinţă de pretutindeni, salutăm cu braţul ridicat prezenţa în fruntea noastră a tatălui Căpitanului, D-l Profesor Ion Zelea Codreanu, părintele care a dat cea mai mare jertfă pentru biruinţa mişcării şi strigăm astăzi în ziua aniversarii întemeierii Legiunii noastre:

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”

Cuvântarea lui Corneliu Georgescu a fost întreruptă de urale prelungite când i s-a adresat Regelui, Reginei-Mamă Elena, Generalului Antonescu şi Profesorului Codreanu.

M-am urcat apoi eu la tribună, spunând următoarele cuvinte:

„Măria Ta, Majestate,

Domnule General, Camarazi

Capitala Moldovei trăieşte astăzi o îndoită sărbătoare: a regelui nostru Mihai I şi a Naţiunii Române, întruchipată în acest ceas al istoriei şi pentru totdeauna, în Mişcarea Legionară.

E un moment de adâncă semnificaţie pentru poporul nostru coborârea Regelui Mihai de ziua Lui în mijlocul legionarilor, în oraşul în care s-a întemeiat mişcarea noastră şi de unde au pornit cele dintâi chemări la luptă ale Căpitanului.

Astăzi Dinastia şi Poporul Românesc formează o unitate desăvârşită, iar Regele Mihai, care se află la vârsta când în Legiune porţi orice povară şi câştigi bătăliile, se bucură de încrederea nemărginită a întregului popor, desăvârşind astfel armonia sufletului legionar, crescut de Căpitan în dragoste şi devotament pentru Coroană.

Iar Regina-Mama Elena întruchipează icoana nepreţuită a suferinţelor cumplite pe care atâtea mame de legionari le-au îndurat pentru fiii lor.

Pentru Iaşi, această participare, necunoscută până azi în istoria lui, şi această revărsare de suflet legionar, este o reparaţie pentru toate suferinţele la care a fost supus şi toate durerile cu care a fost încărcat. Cine vrea să măsoare rezultatele unei politici nefaste, înfeudată intereselor străine, pentru cine vrea să pătrundă acest spirit antinaţional – negaţia trecutului şi distrugerea viitorului unui neam – care a pus stăpânire pe pătura noastră conducătoare şi i-a inspirat întreaga ei linie de conduită, Iaşiul stă mărturie ca o osândă permanentă a celor care au condus ţara până acum şi au îngăduit înstrăinarea lui.

Nu este o întâmplare că mişcarea s-a născut la Iaşi pe pământul Moldovei. Cotropirea străină a luat aici aspecte de nimicire a populaţiei autohtone şi era firesc ca în acest colţ de ţară, instinctul de conservare al poporului nostru să se manifeste cu mai multă putere, să izbucnească şi să se organizeze pentru rezistenţă.

Când în 1920, steagul roşu fâlfâia pe atelierele Nicolinei, studentul Codreanu, cu muncitorul Pancu, au cutezat într-o lume care-şi pierduse legătura cu pământul şi sufletul ţării, să-i înfrunte, să-i trezească din amăgitoarele visuri şi să le deschidă zarea destinului românesc.

Când în 1922, iudaismul provocator şi insolent invadase porţile Universităţii şi ameninţa să se infiltreze în sufletul studenţimii, acelaşi student, cu ochi scăldaţi în durerile neamului său, le-a ieşit în cale, le-a descoperit intenţiile, le-a oprit înaintarea şi i-a îngenuncheat în faţa sufletului românesc.

Când în 1925, democraţia coruptă, aservită forţelor oculte, a încercat să nimicească prin teroare rezistenţa studenţimii în faţa cotropitorilor, când se părea ca abuzul a înfrânt pentru totdeauna legalitatea, ţara a cunoscut răzvrătirea aceluiaşi suflet mare al Căpitanului.

Când în 1927, aceleaşi forţe oculte, ajutate de pseudo-naţionalişti, vroiau să nimicească mişcarea naţionalistă, prin dezbinare şi compromitere, acelaşi Corneliu Codreanu răspundea duşmanilor din umbra cu închegarea frontului generaţiei de luptători în Legiunea Arhanghelului Mihail.

De atunci au trecut 13 ani şi fiecare zi a însemnat pentru Legiune o jertfă încununată de biruinţă. Unul câte unul, duşmanii de moarte ai Neamului Românesc s-au împotrivit voinţei legionare de recucerire a poziţiilor pierdute, pentru ca mai târziu să-şi strângă rândurile într-o mare coaliţie a puterilor întunericului şi să încerce cu eforturi unite şi într-un asalt suprem nimicirea mişcării legionare.

şi atunci Căpitanul a adresat Neamului Românesc cel mai mare discurs al său şi cel din urmă: a primit moartea. Dar din moarte i-a fost dat încă odată Legiunii să smulgă biruinţa şi să-i înfrângă pe duşmanii ei.

Legiunea, în drumul ei de lupte şi suferinţe, a avut întotdeauna alături de ea, în momente grele, prestigiul, înţelegerea şi dragostea Generalului Antonescu. Este singurul care ne-a înţeles şi în ochii căruia mişcarea legionară si-a păstrat toată încrederea, iar legionarii au fost socotiţi întotdeauna oameni de onoare.

în prigoană, Generalul Antonescu a crezut în noi, în biruinţa noastră; noi credem în el şi mergem cu el împotriva tuturor duşmanilor patriei.

în Iaşi, la 8 Octombrie, avem lângă noi delegaţiile tineretului naţional-socialist şi fascist, care şi-au verificat puterea de sacrificiu pe câmpurile de bătaie, unde se decide soarta întregii lumi.

Mişcarea Legionară, legată de marile revoluţii naţionaliste din Apus, prin jertfele pentru un ideal comun, este mândră şi onorată să-i salute în oraşul mişcării legionare pe reprezentanţii tineretului fascist şi naţional-socialist şi prin ei să ureze marilor conducători biruinţă deplină. Prin geniul lor Europa să ajungă clipa în care toate mişcările naţionaliste să sărbătorească împreună ziua marii victorii, apoteoza glorioasă a celei mai îndrăzneţe lupte din istoria omenirii.

Trăiască Majestatea Sa Regele Mihai I!

Trăiască Regina-Mamă Elena!

Trăiască Generalul Ion Antonescu!

Trăiască delegaţiile tineretului fascist şi naţional-socialist!

Trăiască România Legionară!

După fiecare din aceste urări, mulţimea legionară a izbucnit în urale prelungite.

în locul meu trece la tribună Profesorul Ion Zelea Codreanu, care e ascultat într-o tăcere desăvârşită, respectându-i-se marea lui durere:

„Camarazi legionari,

în această măreaţă şedinţă de cuiburi, pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu şi Minunea Sfântului Arhanghel Mihail, se cuvine ca la începutul cuvântului meu să-i salut pe toţi oaspeţii noştri, pe care însăşi voia lui Dumnezeu ni i-a trimis şi ni i-a dăruit.

Camarazi legionari, voi ştiţi că noi legionarii Sfântului Arhanghel Mihail avem cea mai monarhică gândire din lume, deci de bună seamă, după această gândire, ar trebui ca mai întâi în frunte să mă adresez Regelui nostru. Dar îmi spune ceva de sus să înfrâng aceasta etichetă şi să mă adresez mai întâi Reginei Mamă, Reginei inimilor noastre, a neamului nostru întreg, Reginei Elena.

Măria Ta, Regina noastră, nu-ţi închipui cât Te-a dorit poporul romanesc, cu ce dor şi cu ce lacrimi Te-a aşteptat ţara noastră, care este şi Patria Măriei Tale, a plâns de bucurie când a văzut telegrama prin care Generalul Antonescu a trimis-o Măriei Tale, ca să vii să ne bucuri pe noi.

Măria Ta, dacă ar fi dat Dumnezeu din ceruri să fii venit în ţară cu doi ani mai înainte, câtă cruţare de sânge s-ar fi făcut, câte lacrimi amare şi ce noian de suferinţe şi ce pete de ruşine ar fi fost înlăturate de pe ţara noastră. Dar ai venit mai târziu şi bucuria venirii Măriei Tale noi a trebuit s-o plătim înaintea lui Dumnezeu cu jertfe mari, cu sângele copiilor noştri, cu sângele fraţilor noştri şi cu ce are Neamul nostru mai sfânt. Am plătit înaintea lui Dumnezeu, dar suntem foarte bucuroşi că voia lui Dumnezeu din Ceruri Te-a adus în mijlocul Neamului nostru, înaintea ţării noastre, care Te primeşte cu lacrimi de bucurie.

De aceea suntem foarte fericiţi că Te avem în sfârşit în mijlocul nostru, foarte fericiţi ca ai binevoit să vii, la aceasta şedinţă solemnă de cuiburi a noastră, de bucurie şi de înălţare a sufletelor noastre către Sfântul Arhanghel Mihail, care este patronul şi stăpânul nostru.

şi acum mă adresez Regelui nostru. Voi spune tot aşa: Măria Ta, ce bucuroşi suntem. O, Doamne, ce bucuroşi am fi fost şi nu spun mai mult.

Iar acum Măria Ta, noi îţi mulţumim adânc că în ziua de astăzi, când îl serbăm pe patronul nostru sfânt, pe stăpânul nostru din ceruri, care este şi patronul Măriei Tale, atâta dragoste ai avut pentru noi, încât ai venit la serbarea noastră, ca să îl serbăm împreună pe Sfântul nostru patron comun din Ceruri, pe, Sfântul Arhanghel Mihail, marele arhistrateg al Cerului, marele voievod al oştilor cereşti.

Da, suntem bucuroşi, suntem fericiţi de această înaltă onoare şi de mare bucurie pe care Măria Ta ne-ai adus-o nouă astăzi.

Apoi salut, îl salut ostăşeşte pe ostaşul viteaz, care este Generalul Antonescu. Ne cunoaştem de mult, de pe câmpul de luptă. Nu este ceasul s-o spunem, dar noi ostaşii ştim foarte bine că cele mai multe din biruinţele pe care le-am avut pe front au fost mai întâi concepute şi scrise de tânărul maior de pe vremuri, care este Generalul Antonescu de astăzi. Dar am spus, genialul strateg de atunci, Generalul de astăzi. D-ta Domnule General, ai dovedit şi altceva: un suflet viteaz în timp de pace. Să ştii că istoria acestei ţări nu va uita noaptea aceea în care D-ta ai îndrăznit, cu riscul vieţii D-tale şi cu riscul vieţii noastre a tuturor, câţi suntem aici şi încă de o sută de oripe atâta, şi cu îndrăzneala D-tale, ai făcut să nu înecăm într-un fluviu de sânge şi noi şi ţara.

De aceea eu te salut împreună cu camarazii mei, care te iubesc, pentru că crezi în onoare, în destinul lor dat de Dumnezeu.

Mulţumesc şi cavalerilor ordinului Mihai Viteazul, aceia care atraşi de iubirea pentru vitejia arătată de jertfele legionare, au părăsit Bucureştiul şi au venit să asiste la şedinţa noastră de cuiburi, pentru ca împreună cu noi legionarii şi cu oaspeţii noştri, să-l slăvim împreună cu D-voastră pe marele patron comun, care este şi patronul D-voastră, pe Sfântul Mare Arhanghel Mihail al cerurilor, Marele Voievod al oştilor cereşti, a cărui spadă a fost creată de Dumnezeu înaintea tuturor celorlalte creaţii ca să fie etern biruitoare. Apoi după aceea, mulţumesc din toata inima tuturor celorlalţi oaspeţi aleşi şi înalţi.

Mulţumim domnilor generali ai prea glorioasei armate germane care au venit la noi ca să se înfrăţească cu ostaşii noştri.

Apoi mulţumesc din toată inima vitejilor reprezentanţi ai tineretului naţional-socialist german, vă mulţumesc vouă, camarazi din acest tineret, şi mulţumesc Germaniei naţional-socialiste întregi, pentru onoarea şi bucuria ce ne-a făcut-o de a asista la aceasta măreaţă şedinţă de cuiburi a noastră.

întorcându-va în Germania, camarazi, spuneţi Germaniei naţional-socialiste că Neamul nostru întreg este alături de această mare Germanie şi să spuneţi că privim cu admiraţie la marea voastră armată.

Camarazi fascişti italieni, din toată inima vă mulţumesc, Italiei fasciste, mulţumesc tineretului fascist care a ţinut să ne cinstească trimiţându-vă pe D-voastră la această mare serbare a noastră. Vă mulţumesc din toată inima.

Spuneţi Italiei fasciste, când vă veţi întoarce acolo, spuneţi Romei eterne că noi, daco-romanii aceştia de aici, suntem astăzi România Legionară a Gărzii de Fier, privim cu mare mândrie Legiunile Romei eterne, păşind pe pământul de multe ori milenar traco-roman din Macedonia.

Spuneţi Romei eterne că poporul român priveşte cu mândrie spre Roma.

şi împreună, camarazi naţional-socialişti şi fascişti, să ştiţi bine că poporul român legionar este acum şi de-a pururi cu voi. De aceea strig:

Heil Gott Gesandtem Führer Adolf Hitler

(Strigăte prelungite de „Heil, Heil”).

Victoria e gloria al nostro Duce Benito Mussolini (urale prelungite).

şi acum, camarazi, să scurtăm şedinţa noastră de cuiburi. Astăzi îl sărbătorim pe stăpânul nostru cel veşnic, pe Sfântul Arhanghel Mihail. Noi, ca o Biserică, căci Legiunea este ca şi o Biserică, avem doi patroni, două hramuri: întâi pe Sfântul Arhanghel Mihail şi în al doilea rând pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, care a umbrit tot pământul romanesc de pe steagurile lui ştefan cel Mare.

Este o deosebire între aceşti doi Sfinţi: Sfântul Arhanghel Mihail ne-a chemat el pe noi la el – vă voi spune altădată prin ce minune, pe când eram închişi la Văcăreşti în 1923; iar pe sfântul Mare Mucenic Gheorghe l-am luat noi.

Ridicarea Mânăstirii de la Predeal

Camarazi, slăvirea Sfântului Arhanghel Mihail se poate face numai într-un singur fel: îndeplinind înainte de toate jurămintele pe care noi le-am luat. şi aşa zic jurămintele Căpitanului: la Predeal, trebuie să se înalţe o mare Mânăstire, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail şi cu al doilea hram, acela al Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. şi în acea Mânăstire să fie adăpostite moaştele sfinte ale tuturor legionarilor căzuţi. Aceasta este o dorinţă veche a Căpitanului. îndeplinirea ei va fi mulţumirea noastră în faţa stăpânului nostru ceresc. în iarna aceasta se va face totul pentru ca în primăvară, dacă ne dă Dumnezeu linişte, să se poată începe clădirea acestei sfinte Mânăstiri. Iar cu aceasta ne-am gândit şi la slăvirea martirilor noştri şi la sfintele lor moaşte, aşa cum se spune în şedinţele noastre de cuiburi şi trebuie să facem.

şi acum trebuie să ne mai gândim la ceva, la familiile morţilor noştri. Ei bine, declar aici, în scurtă vreme vom lua iniţiativa ca să se alcătuiască din toata familiile legionarilor căzuţi, o singură familie, a tuturor celor care s-au jertfit.

Nu trebuie să uităm de altceva. Nu trebuie să uitam de vitejia care a fost şi care până la capăt Va fi temelia esenţială a legionarului.

Camarazi legionari, încheind, noi îl rugam pe Dumnezeu ca pentru rugăciunile Sfântului Arhanghel Mihail şi pentru toate suferinţele noastre, să ne învrednicească să trecem peste toate vicleniile, peste toate împotrivirile şi peste toate vrăjmăşiile şi să creăm acea ţară pentru care a murit Căpitanul şi au murit toţi martirii noştri. ţara pe care a visat-o sufletul mare a lui Ionel Moţa, Patria noastră, România Legionară, care să strălucească ca Soarele Sfânt de pe Cer.

Iar noi cu toţii să strigăm acum şi în orice clipă:

„Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”

Ultimul orator a fost Generalul Antonescu, Conducătorul Statului, care a ţinut un vibrant discurs, în care a preamărit sacrificiul Căpitanului:

„Sire, Majestate, Legionari, Români,

Prin vrerea Domnului, cea dintâi prăznuire a zilei Regelui nostru o facem aici la Iaşi – în Iaşiul care a cuprins altă data ceasurile de grea cumpăna ale Tronului. Aici Regele Ferdinand şi-a trăit anii de încercare domnească. Aici, El a devenit Regele cel Mare, fiindcă a ştiut să-şi rezeme tronul pe suferinţă şi încercările neamului.

Vă doresc, Sire, să vă hărăzească Dumnezeu o domnie tot atât de vrednică.

Fiindcă Regii mari sunt aceia care spală treptele tronului cu lacrimile suferinţei înţelese şi care se înalţă pe ele, ducând în spate poverile împlinite ale neamului.

A vrut Domnul, Sire, ca ziua Majestăţii Sale să fie însăşi ziua de proslăvire a biruinţei Legiunii Arhanghelul Mihail. Este în acest semn, care ne vine de dincolo de noi, o împletire de destine. Să ne legăm credinţa în Majestatea Ta de însăşi credinţa în biruinţa legionară, pentru ca biruinţa Legiunii trebuie să fie biruinţa Majestăţii Tale, trebuie să fie de-a pururi ziua Legiunii.

Aici în Iaşi, Corneliu Zelea Codreanu şi-a afirmat prima oara credinţa lui nebiruită în puterile neamului şi fapta lui de înnoire răscolitoare. Aici s-a zămislit cu harul Domnului şi voinţa Căpitanului, Legiunea Arhanghelul Mihail, Legiune care a pornit în numele vechii credinţe, la noua faptă românească, Legiune care, în numele Arhanghelului, şi-a dezlănţuit asprimea judecăţii, alegerea adevăraţilor Români şi înlăturarea nevrednicilor.

De aceea ne-am adunat aici, să reîmprospătăm credinţa, aşa cum creştinii merg la altar să-şi întărească viaţa.

Ziua de azi este ziua noastră de mărturisire şi închinare în amintirea Căpitanului, este ziua faptei lui de martir al Neamului Românesc. Pilda lui de jertfire este o judecată şi un strigăt: e o judecată pentru toate laşităţile, trădările şi prăbuşirile trecutului; este un strigat pentru datoriile şi chemările viitorului.

Să nu se uite de nepăsători şi părtaşii trecutului; să nu se uite de ziditorii viitorului: eroii şi jertfiţii Legiunii au pus sângele lor la temelia Regatului lui Mihai I şi a generaţiei lui Codreanu şi Horia Sima.

Cu sângele lor, au spălat toate înfrângerile ceasurilor din urmă. Sub semnul lor, vom duce biruinţa ceasurilor ce vor să vină.

Legionari! Un gând de slava şi de rugăciune către Arhanghelul Mihail, patronul Legiunii, proteguitorul luptei legionare şi al noii Românii.

Un gând de pietate şi de închinăciune în memoria Căpitanului.

Legionari!

Un gând în Iaşiul începutului de credinţă legionară, în Iaşiul încercărilor neamului şi ale lui Codreanu: să facem legământ ca îl vom sluji cu vrednicie pe Arhanghelul nostru, pe Regele ţării şi amintirea Căpitanului.

Sire,

în numele ţării şi al armatei, în numele Mişcării Legionare, vă dăruiesc de ziua Arhanghelului Mihail, această spadă istorică, purtată pe plaiurile româneşti la începutul veacului al XVII-lea. Voinţa ţării este ca această spadă să n-o încingeţi decât în ziua Sfântului Mihail, iar restul anului să stea la Muzeul Armatei. Să nu fie a voastră pe de-a-ntregul şi să n-o încingeţi în orice zi, decât atunci când Arhanghelul Mihail vă va învrednici să redaţi neamului toată bucuria dreptăţii şi toată întruparea nouă pe care o merită; când neamul va ispăşi, se va izbăvi şi va izbândi, când Regele şi ţara prin suferinţă, prin jertfă şi prin muncă, vor înălţa din nou gloria Neamului şi a Tronului.

Să trăiţi Sire!

Trăiască România!

Trăiască Legiunea!”

(Urale prelungite)

Terminându-se seria cuvântărilor, toţi s-au îndreptat spre Căminul de la Râpa Galbenă, edificat de Căpitan, unde a luat naştere mişcarea. Acum a fost transformat în muzeu al mişcării, cu obiectele ce s-au putut aduna în pripă. Oaspeţii au zăbovit mai mult în odaia în care Căpitanul a citit actul de întemeiere al mişcării şi care a servit ca sediu al ei în primii ani. Acolo au văzut Icoana Arhanghelului Mihail, cărţi, manifeste ce-au putut fi salvate din prigoane. Nu era mult de văzut. Nici timpul n-a permis. O colecţie mai bogată şi multe mărturii despre Căpitan şi Legiune au căzut pradă prigoanelor, arse sau distruse.

în drum spre Cămin şi la întoarcere o mulţime imensă ocupa străzile pe care trecea cortegiul. Abia mai poate fi oprită de cordoanele legionare. Iată cum relatează corespondentul această scenă de neuitat: „O mulţime imensă s-a adunat pe străzi, la ferestre, pe acoperişuri. Străzile pe o mare distanţă, pe parcursul cortegiului, sunt tixite de lume. Cordoanele legionare abia mai pot să ţină valurile de oameni, copii, care vreau să-şi vadă conducătorii. Mici bentiţe de culoare verde erau prinse în piepturile tuturor. Portretul Căpitanului, în mici rame, este de-asemenea prins în piept. Uralele nu se mai sfârşesc.

Regina priveşte necontenit în jur, căutând să vadă cât mai departe. Zâmbeşte încontinuu, mulţumind dragostei mari ce-i arată poporul.

De peste tot se arunca flori.

Din depărtare se aude „ştefan Vodă al Moldovei”.

Uralele izbucnesc în valuri din ce în ce mai puternice.

După vizitarea Căminului, cortegiul se îndreaptă la Universitate, unde va avea loc defilarea. Lângă Statuia lui Mihail Kogălniceanu s-au ridicat tribunele frumos împodobite în verde. Chipul Căpitanului, într-un desen de proporţii uriaşe, patronează solemnitatea. Alături de Căpitan străjuieşte chipul Arhanghelului Mihail. în tribuna principală iau loc Regele Mihai şi Regina-Mamă Elena, Generalul Antonescu, Conducătorul Statului, Comandantul Mişcării Legionare, Doamna General Ion Antonescu, Doamna Elena Codreanu şi Profesorul Ion Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului. în tribuna din dreapta iau locul corpul diplomatic, membrii guvernului şi familiile legionarilor ucişi. Sunt de faţă Părintele Moţa, Doamna Florica Clime, Doamna Liliana Cotigă, Doamna Inginer Ionică, familia Profesor Cristescu, familia Sterie Ciumetti. în aceeaşi tribună se găsesc şi ComandanţiiBunei Vestiri.

începe defilarea. în frunte apar misiunile tineretului german şi italian. Urmează ofiţerii garnizoanei, elevii liceului militar, unităţi din armată şi clerul. Apoi începe defilarea coloanelor legionare. Peste 50.000 de legionari au trecut prin faţa tribunelor, mărturisindu-şi credinţa lor şi hotărârea lor de a împlini testamentul lui Moţa, al unei ţări ca soarele sfânt de pe cer”. Defilarea a durat două ore şi jumătate, sfârşindu-se abia pe la ora patru după masă.

După sfârşitul solemnităţilor, a avut loc o masă la Palatul Administrativ, la care au participat, în afara oaspeţilor de la Bucureşti, Părintele Moţa, Profesorul Ion Zelea Codreanu, Doamna Elena Codreanu şi familiile celor căzuţi. în cursul mesei au ţinut toasturi Spiridon Poleacu, Primarul Oraşului, Generalul Ciupercă, Comandantul Armatei a IV-a şi la urmă, Generalul Antonescu.

într-o atmosfera de mare cordialitate, fără restricţii protocolare, s-a desfăşurat această masă. Un moment unic în istoria Legiunii şi a Neamului, când Regele şi Regina au stat la această masă şi-au vorbit cu umilele familii ale celor căzuţi, cum era mama lui Fleschin, al cărei copil a fost ucis la Huedin. Distanţele s-au topit la Iaşi între deţinătorii de înalte răspunderi în Stat şi sufletele îndoliate ale celor căzuţi, pentru a nu rămâne decât oameni. şi Generalul Antonescu părea mulţumit şi fericit. Niciodată nu l-am văzut într-o dispoziţie mai bună.

 

9. Deschiderea Universităţii Transilvane la Sibiu

Ca urmare a cedării Transilvaniei de Nord Ungariei, Universitatea româneasca de la Cluj n-a mai putut funcţiona şi întreg corpul profesoral s-a retras în Ardealul liber, în căutarea unui oraş unde să se aşeze şi să-şi poată continua activitatea.

îndată după formarea guvernului, s-a discutat între miniştri unde ar fi mai bine să fie mutată Universitatea de la Cluj. Erau patru oraşe în perspectivă: Braşov, Timişoara, Sibiu şi Alba Iulia. Braşovul atrăgea prin intensitatea vieţii româneşti din timpul dominaţiei maghiare; Timişoara era un oraş modern, cu clădiri impunătoare, unde era uşor de găsit localuri corespunzătoare pentru funcţionarea Universităţii; Alba Iulia aspira la această onoare prin semnificaţia ei istorică, iar Sibiul ca sediu al Mitropoliei Ortodoxe, unde plutea încă duhul Marelui şaguna. în cele din urmă, alegerea s-a redus la Alba Iulia şi Sibiu. Organizaţiile noastre din Ardeal pledau pentru Alba Iulia, susţinând ca acest loc istoric, unde Mihai Viteazul a pus temeliile unităţii naţionale, trebuie să devină şi un centru cultural. în favoarea Alba Iuliei mai intervenea şi faptul ca se găsea într-o regiune românească, în timp ce Sibiul era centrul minorităţii germane. Alba Iulia a căzut până la urmă din cauza unui argument de ordin material. Era un oraş mic, incomod, care cu greu ar fi putut găzdui Universitatea, cu profesorii şi studenţii ei. Ar fi avut nevoie de mari performanţe urbanistice, ceea ce nici timpul şi nici bugetul Statului nu permiteau. în cele din urma a ieşit biruitor Sibiul. Aici s-au concentrat majoritatea Facultăţilor, cu excepţia celei de ştiinţe, care a trecut la Timişoara, şi a Academiei Comerciale, care si-a găsit adăpost la Braşov.

Rector al Noii Universităţi a fost numit Profesorul Sextil Puşcariu, alegere cum nu se poate mai nimerită atât prin renumele lui de om de ştiinţă, cunoscut şi peste hotare, cât şi prin darurile lui de excelent organizator. Sextil Puşcariu a depus o muncă titanică şi, în scurtă vreme, în condiţiile vitrege de atunci, a izbutit să pună pe picioare instituţia;

– a obţinut localurile necesare pentru ţinerea cursurilor şi pentru laboratoare;

– a repartizat echitabil forţele didactice pentru a nu suferi calitatea învăţământului;

– a fixat ţinerea regulată a examenelor, pentru ca studenţii să nu piardă anul şcolar.

Redeschiderea Universităţii de la Cluj la Sibiu a fost şi o replică dată de intelectualitatea română şi de forţa creatoare a Statului Naţional-Legionar barbariei maghiare, care a urmărit din primul moment ca, în teritoriul ocupat, să distrugă orice urmă de cultură românească. Românii refugiaţi nu s-au descurajat, ci, într-un efort suprem, profesori şi studenţi, au aprins la Sibiu făclia stinsă la Cluj.

Inaugurarea Universităţii de la Cluj la Sibiu a avut lor Duminică, 10 Noiembrie, în prezenta înaltelor autorităţi ale Statului. Evenimentul era prea important ca guvernul să nu-i acorde cea mai mare atenţie. La Sibiu s-a deplasat Conducătorul Statului, însoţit de un grup de miniştri, din care făceam parte eu, Ministrul Educaţiei Naţionale, Traian Brăileanu şi Ministrul Justiţiei, Mihai Antonescu. Am plecat din Bucureşti cu un tren special, în seara de 9 Noiembrie şi am ajuns la Sibiu în dimineaţa de 10 Noiembrie.

în Gara Sibiu, oaspeţii au fost întâmpinaţi de Alexandru Constant, Ministrul Propagandei, şi Alexandru Rioşeanu, Subsecretar de Stat la Interne, veniţi mai înainte. Se mai aflau pe peronul gării Sextil Puşcariu, noul Rector al Universităţii C1ujene, P.P. Panaitescu, Rectorul Universităţii din Bucureşti, Generalul Leventi, Comandantul Corpului VII Armată. Generalul Antonescu a trecut mai întâi în revistă compania de onoare şi apoi s-a îndreptat spre formaţiile legionare. şeful judeţului, profesorul-preot Spiridon Cândea, i-a dat raportul. Dr. Albert Dorr, primarul oraşului, i-a prezentat tradiţionala pâine cu sare.

în continuare, la Catedrala Ortodoxă, s-a săvârşit slujba religioasă de către IPSS Mitropolitul Nicolae Bălan, înconjurat de un sobor de Episcopi şi Arhimandriţi. Corul şcolilor Normale de băieţi şi fete din Sibiu a dat răspunsurile. La slujba de la Catedrală au mai luat parte, în afara de autorităţile amintite, Maiorul Hake, reprezentantul Misiunii Militare Germane, Protopop Unit Dr. Badilu, reprezentantul Cultului Evanghelic, Vicarul Dr. Müller şi preşedinţii centrelor studenţeşti cu drapele.

Solemnitatea inaugurării s-a desfăşurat în Aula Noii Universităţi. Nu au vorbit decât Rectorul Universităţii Sextil Puşcariu şi Conducătorul Statului, Generalul Antonescu. Sextil Puşcariu în cuvântarea sa nu s-a limitat la tradiţionala dare de seamă a activităţii desfăşurate de Universitate în anul precedent, ci având în vedere consecinţele ocupaţiei maghiare, a făcut un scurt istoric al Universităţii Daciei Superioare, expunând realizările ei în cursul a două decenii de stăpânire româneasca, de la 1920 la 1939.

„Domnule General,

Am onoarea a vă raporta că azi, 10 Noiembrie, am deschis la Sibiu Universitatea din Cluj Regele Ferdinand I. Ca în toţi anii – ca şi când nimic neobişnuit nu s-ar fi întâmplat – s-au ţinut examene în Octombrie şi începerea cursurilor în prima jumătate a lui Noiembrie.

Tradiţia Universităţii noastre cere ca la inaugurarea unui nou an universitar, Rectorul să dea seama în public despre activitatea din anul expirat. Daţi-mi voie să trec repede peste această parte a discursului meu.

Aş vrea să arăt înainte de toate cât de adânc simţită a fost durerea ce-am îndurat-o pierzând pe iubitul nostru coleg Nicolae Drăganu, unul dintre stâlpii Universităţii noastre de la întemeierea ei, pe care a slujit-o ca rector, ca pro-rector, decan şi profesor cu toată iubirea şi cu adânca sa erudiţie.

Din cauza limitei de vârstă, au ieşit din rândurile noastre profesorii Valer Moldovan şi Bogdan Ionescu de la Facultatea de Drept şi profesorul Emil Racoviţă de la cea de ştiinţe. Ne bucurăm totuşi că în calitate de Director al Institutului de Speologie, acest mare savant şi acest nepreţuit sfătuitor, a rămas în mijlocul nostru. Din momentul când – acum douăzeci de ani – primise să-şi părăsească o strălucită situaţie în străinătate, spre a ne ajuta să ridicăm o cetăţuie a ştiinţei în Dacia Superioară, el ne-a fost un nepreţuit îndrumător şi astăzi încă, la o vârstă când alţii caută odihna binemeritată, stă neobosit în primele rânduri ale celor ce instalează la Timişoara Facultatea noastră de ştiinţe.

Aceasta Facultate se îndreaptă cu recunoştinţă şi către D-l Dimitrie Pompeiu, celebrul academician, pe care, deşi profesor la Universitatea din Bucureşti, îl considerăm ca un scump coleg şi părinte al secţiei matematice, organizate de el.

Străinătatea cu care am menţinut, ca şi în anii trecuţi, raporturi vii de colaborare ştiinţifică, i-a distins pe trei din colegii noştri, alegându-l pe unul membru corespondent al Academiei din Berlin, iar pe D-nii profesori Ion Lupaş şi Coriolan Petran, membri corespondenţi ai Academiei din München.

Am evocat numai câteva momente din cele petrecute în cursul anului trecut pentru ca să vă pot da câteva date asupra Universităţii noastre în cursul celor două decenii care tocmai se încheie.

în aceşti douăzeci de ani Universitatea Dacica Superioară, privita la început cu puţină încredere la noi în ţară şi mult hulită de duşmanii noştri peste hotare, a izbutit să se impună ca un factor cultural de prim rang şi să dezvolte o activitate apreciabilă.

Ea poate fi ilustrată prin următoarele cifre:

Au fost înscrişi în anii 1920-l939, 65.652 studenţi, dintre care 4.068 licenţiaţi şi 505 de doctori au împânzit ţara şi cu deosebire Transilvania cu tinereţea lor creatoare, întemeiată pe o solidă pregătire profesională.

Profesorii noştri au tipărit o serie de manuale preţioase pentru studenţi, iar asupra cercetărilor făcute în institutele şi laboratoarele noastre mărturisesc cele 20 de publicaţii periodice, în 201 tomuri cu 65.021 pagini, tipărite în româneşte şi în limbi străine.

Unele din aceste studii au o importanţă deosebită prin faptul că dau un substrat din cele mai solide revendicărilor noastre naţionale.

înfrăţirea daco-latină

„Analizele sanguine întreprinse în laboratoarele noastre au dovedit că, din punct de vedere rasial, sângele ce curge prin vinele noastre e ca vinul nobil, ale cărui calităţi cresc cu vechimea lui şi care înnobilează vinul nou cu care se amestecă. Neamurile străine, care de bună voie s-au lăsat absorbite de noi, nu au alterat calitatea superioara a sângelui nostru traco-geto-dac, lămurit cu sânge latin, iar indicele sanguin, în Carpaţii estici, dovedeşte originea romană a celor ce şi-au însuşit în mare parte graiul secuiesc.

Sutele de hărţi ale Atlasului Lingvistic Român dovedesc o admirabilă solidaritate naţională ce nu ţine seama de obstacole geografice şi de vremelnice hotare politice şi pe care nimic nu o poate zdruncina.

Dezgropările făcute de arheologii noştri dau la iveală aşezări ale strămoşilor din cele mai vechi timpuri. în cimitire acoperite cu straturi groase de pământ, oasele năvălitorilor barbari sunt aşezate după orânduirile conlocuitorilor lor români. Ajunge să râcâi pământul pe ambele versante ale munţilor pentru ca să te convingi de autohtonia şi continuitatea noastră. Cununa de lauri a împăratului Traian, pe care nu de mult aţi evocat-o, Domnule General, nu e la noi o piesă, ci un simbol.

Noi nu suntem venetici, ci suntem înfipţi cu rădăcini de multe ori milenare în solul ţării noastre, pe care n-am cucerit-o prin norocul schimbător al armelor, ci prin calităţile noastre de rasă. Noi nu ne-am lărgit hotarele etnice printr-o conjunctură politică favorabilă, ci prin calităţile cu care ne-a înzestrat firea, cu frumuseţea noastră fizică şi sufletească, cu omenia şi inima noastră de frumuseţe şi dreptate. Cu asemenea calităţi am trecut biruitori prin furtuni şi asupriri, asimilându-i pe cei ce au râvnit la bogăţiile pământului care nu era al lor, ci nouă ne-a fost prieten, căci noi l-am muncit cu credinţă şi i-am încredinţat din bătrâni pe morţii noştri iubiţi”.

Cetatea Sibiului

„Sibiul, din care Gheorghe Lazăr, protejatul baronului Bruckenthal, a descins în Tara Românească, în care, la începutul secolului trecut, editorii saşi răspândeau temeiuri de veci bisericii noastre strămoşeşti, în care se ţineau adunările naţionale şi apărea Tribuna, din care Consiliul Dirigent a condus destinele Daciei Superioare, a primit trei Facultăţi ale Universităţii noastre între zidurile lui, iar Timişoara, capitala ospitalieră a Banatului, binecuvântat de bogăţii materiale şi spirituale, adăposteşte Facultatea noastră de ştiinţe.

Tuturor celor ce în zilele grele ne-au întins o mână de ajutor, le exprim cele mai vii mulţumiri. Sentimentele noastre de gratitudine se îndreaptă înainte de toate către D-voastră, Domnule General, atât în calitate de Conducător al Statului cât şi de Ministru al Armatei. Ne-aţi pus la dispoziţie cu generozitate sumele mari de care aveam nevoie, iar acum în urmă aţi donat, din economiile realizate la preşedinţia Consiliului de Miniştri, cinci milioane pentru procurarea unui cămin pentru studenţii noştri. Armata a adus sacrificii grele, cedându-ne două din clădirile de care avea nevoie pentru pregătirea ofiţerilor de infanterie.

Mulţumirile noastre se adresează de asemenea D-lui Ministru al Educaţiei Naţionale, care cu suflet larg a dat ascultare cererilor noastre, a căror dreptate nimeni nu o putea mai bine judeca decât acest distins profesor universitar. Toată înţelegerea şi toata bunăvoinţa de a ne ajuta am găsit-o şi la D-l Ministru al Sănătăţii, care ne-a pus la dispoziţie spitale pentru instalarea unor clinici şi ne-a făgăduit material sanitar.

şi autorităţile sibiene s-au grăbit să ne ajute după posibilităţile, pe care le-au conceput într-un mod mai larg decât altele. ţin în deosebi să mulţumesc cu acest prilej Comitetului şcolar al liceului de fete „Domniţa Ileana”, care, prin doamna directoare Iliescu, ne-a cedat pentru vremelnica noastră aşezare la Sibiu, clădirea măreaţă, terminata în roşu, a noului lor liceu.

Mulţumim tuturor celor ce ne-au înlesnit mutarea de la Cluj la Sibiu şi Timişoara. ţin să accentuez ca aceasta mutare n-o înţelegem in sens geografic, ci istoric. Noi nu schimbam numai un oraş ardelean cu altele din Transilvania şi Banat, ci părăsim o mentalitate spre a ne încadra în noul curs politic pe care l-a impus marea revoluţie la care asistăm”.

Apostolatul Profesorilor

„Dacă în 1919, când mi s-a făcut cinstea să organizez Universitatea din Cluj, ceream profesorilor să facă apostolat de dascăli şi de cercetători ştiinţifici, ferindu-se de chemările ademenitoare ale partidelor politice, azi le spun: voi, conducătorii spiritualităţii din Ardeal sunteţi datori să deveniţi cei mai aprigi propagandişti ai marii primeniri politice prin care trece ţara, să căutaţi să creaţi aceasta nouă forma mentis de care România are nevoie.

ştiinţa şi politica de partid nu se puteau face în acelaşi timp. Partidele politice au sterilizat nenumărate talente. Dar ştiinţa şi politica naţională nu se exclud, ci se întregesc. Noi care n-am înţeles la timp că ceea ce ni se părea, la elevii noştri, răzvrătire, era de fapt entuziasm, trebuie să îngrijim ca prăpastia, pe care un birocratism academic o săpase între profesori şi studenţi, să înceteze. Cei ce vor izbuti să clădească poduri cât mai multe şi cât mai solide de la sufletele generaţiei tinere la sufletele generaţiei bătrâne, vor avea mai mare merit decât cei ce vor scrie, în izolarea camerei sau a laboratorului lor, o carte mai mult sau vor face un curs bazat pe o biografie mai bogată.

O spune colegilor, la sfârşitul carierei lui, unul care, în tot cursul activităţii sale de profesor şi cercetător, şi-a impus şi a cerut elevilor săi o cât mai riguroasă documentare ştiinţifică şi a considerat orice contribuţie nouă a ştiinţei româneşti ca o victorie naţională. Sunt convins însă că mai mult decât o carte scrisă valorează în faţa studenţilor, care se îndreaptă cu toată încrederea vârstei lor spre dascăl, pilda unei vieţi curate şi a unei ţinute demne şi intransigente”.

Ascultaţii Pe Bătrânii Cu Suflet Tânăr

„Iar vouă, iubiţi studenţi, care aţi înţeles chemarea vremii înaintea noastră, ţin să vă spun următoarele. „Bătrânii” despre care mulţi dintre voi aveţi o părere rea, au fost cei ce au sângerat pentru izbândirea României întregite. Ei şi-au dat tributul lor cu dragoste curată pentru neam. Dacă după ajungerea idealului, n-au fost în stare să conceapă un nou ideal, e în firea lucrurilor. Cei douăzeci de ani de la Unire încoace au fost atât de sterpi nu pentru că generaţia mea a fost lipsită de dragostea de ţară, ci fiindcă s-a încăpăţânat să o conducă ţinându-i la distanţă pe tineri, care aveau credinţa erei noi ce începea.

Cu dragostea, care e principiul de bază al Mişcării Legionare, apropiaţi-vă de dascălii voştri, care nu au altă dorinţă decât să se primenească împreună cu voi şi să dea curăţeniei voastre sufleteşti temelia solidă a pregătirii profesionale şi dorul sacru de a descoperi adevărul ştiinţific.

V-o spune vouă unul care, atunci când a trecut prin Cluj sicriul lui Moţa şi Marin, n-a considerat ca atâţia alţii din generaţia sa că sacrificiul lor a fost un gest inutil de fanatism, ci a crezut în „învierea prin moarte”. De aceea a spus câteva cuvinte de bun rămas, în numele Universităţii, celui ce ca preşedinte al societăţii „Petru Maior”, a fost un apostol al studenţimii clujene.

Când spiritul de sacrificiu legionar şi altruismul totalitar al lui Ionel Moţa îi vor însufleţi deopotrivă pe profesorii şi studenţii acestei Universităţi, atunci nu este important dacă vom sta câteva luni sau câţiva ani în adăpostul provizoriu de la Sibiu; căci atunci putem avea încredinţarea deplină că suntem folositori acestei ţări, Regelui, care veghează cu iubire asupra ei, înţeleptului Conducător al Statului şi vrednicului conducător al Mişcării Legionare.

Trăiască Majestatea Sa Regele!

Trăiască Generalul Antonescu!”

în cuvântarea sa, Generalul Antonescu a evocat tragedia Ardealului sfâşiat din cauza unui regim care s-a făcut vinovat de prăbuşire şi de crimele contra tineretului. Pornind de la această tristă realitate, a făcut apel la profesori şi studenţi ca să transforme Universitatea clujeană pribeagă la Sibiu într-o citadelă a românismului.

Domnilor miniştri,

Domnule Rector şi Domnilor Profesori,

Români,

Legionari,

Din ceasul când Dumnezeu şi sfâşierea Neamului mi-au adus pe umeri răspunderea viitorului, azi este prima oară când pun piciorul pe pământul Ardealului însângerat.

De aceea, ca ostaş, ca român şi Conducător al Statului, socotesc că nu-mi pot cinsti răspunderile, venind aici, decât îndreptând cel dintâi gând al meu şi al tuturor, spre toţi fiii Transilvaniei zbuciumate.

Ardeleni, Fraţi dragi şi încercaţi,

Cugete risipite,

Vetre stinse şi trădate,

Români smulşi din glia sfinţită de sudoarea muncii strămoşeşti.

Vouă, vă închin azi toată durerea şi toată nădejdea mea.

înţelegeţi-mă, înţelegeţi-mă.

în tăcerea noastră măsurată, ca şi în acţiunea noastră sinceră, demnă şi dârză…

Să nu vedeţi nici uitare, să nu aflaţi nici o îndoială.

şi voi, Ostaşi Ardeleni, care v-aţi părăsit tindele, trădând legea strămoşească a Sarmisegetuzei, să nu vă zdrobiţi inimile, pentru a lăsa să curgă veninul deznădejdii.

Toţi trebuie să aveţi încredere. Generalul Antonescu, în numele tuturor conştiinţelor, vă cere încredere. Trebuie să i-o daţi.

Nici eu, nici Legionarii n-am dat până acum o luptă de dreptate şi redeşteptare, pentru ca să ne trădăm azi ţara şi Neamul.

Noi plătim azi greu şi aspru greşelile trecutului.

Un ostaş, care am luptat pentru graniţe şi pentru înălţarea Armatei – care am primit prigoana şi umilirea închisorii, fiindcă mă îndârjisem să apar onoarea şi oştirea ţării – stau azi cu fruntea sus în faţa voastră, Ardeleni, şi azi stau cu fruntea în faţa acelora care pândesc din umbră şi cu perfidie, vinovaţii de ieri, vinovaţii de totdeauna.

Odată cu mine şi Legionarii vă pot privi cu mândrie, ardeleni, fiindcă, ani de-a rândul, au strigat că Neamul se prăvăleşte şi şi-au dat viaţa în lupta neegală, primind botezul morţii în frunte cu Comandantul Mişcării, Ardeleanul Horia Sima.

Vina nu e a noastră.

Vina e toata numai a acelora, de la voi şi de la noi, care au primit ca ţara să se prăbuşească sau au dus-o la prăbuşire.

Istoria pe ei îi va judeca şi nu pe noi.

Noi peste ei şi fără ei, ne facem astăzi datoria de a păzi Neamul, de a-i reda liniştea, siguranţa şi puterea.

în continuare, Generalul Antonescu exaltă rostul Universităţii în viata unui neam, cerând „să câştigăm înăuntru ceea ce am pierdut în afară”. „Adevărata Universitate, spune el, nu este numai şcoala cărţii, ci şi şcoala Neamului”.

Adresându-se studenţilor, le aminteşte datoriile lor în clipa de faţă:

„Domnilor, Universitatea este şi şcoala vieţii şi şcoala lumii. Adevăratul profesor dăltuieşte sufletele şi caracterele, ca sculptorul în piatră.

Prindeţi dalta, domnilor profesori, şi tăiaţi în piatra caractere şi conştiinţe. „ţara le aşteaptă. ţara are nevoie de ele. Numai prin ele, putem clădi Neamul.

înlăturaţi pe aceia care risipiţi în scopuri s-au îndepărtat de la datoria exemplului, au umilit caracterele şi au făcut şcoala linguşirii, a laşităţii şi a trădării.

Fiţi apostoli. Numai aşa va veţi cinsti locul de îndrumători spirituali ai Neamului.

Iar voi, studenţi dragi şi legionari, plini de râvnă, simţiţi-vă datoria.

Sunteţi viitorului Ardealului Românesc. Pe umerii şi pe piepturile voastre se va rezema şi va trăi puterea Neamului.

De mintea şi sufletul vostru atârnă viitorul ţării.

Aţi suferit, v-aţi întunecat, v-aţi răzvrătit, v-aţi jertfit pentru ca sufletul Ardealului să fie zidit în Duhul Căpitanului şi Ardealul să devină legionar. Fiţi mândri că Comandantul Mişcării Legionare este fiul Ardealului.

Aveţi însă azi de făcut mai mult. Aveţi să zidiţi.

De entuziasmul şi dezlănţuirea forţei voastre atârna soarta României. Ea nu poate fi sigură şi mândră decât dacă uniţi forţa cu înţelepciunea.

Munciţi, munciţi, munciţi.

Din zorii zilei până în zorii viitorului.

Aplecaţi-vă puterea pe cărţi, oţeliţi-va braţele, întăriţi-vă sufletele.

Un neam poate fi redeşteptat prin viforul entuziasmului, dar nu poate fi înălţat decât prin dogoarea muncii şi patima răspunderii.

Neamul Romanesc a pierdut şi alta dată graniţele, el a primit şi altă dată ropotul cotropitorilor.

Sufletul şi conştiinţa lui nu au putut fi însă cotropite de nimeni, fiindcă veac de veac, nenumărate veacuri, el a zidit pe mintea româneasca a generaţiilor care pe pământul Ardealului şi pretutindeni au primit toate împilările şi toate umilirile, dar au ştiut să ducă nestinsă lumina culturii şi credinţei româneşti.

Jertfa lor vă este strajă.

Fapta lor de ieri este în mâinile voastre de azi.

Cinstiţi-o.

întemeiaţi româneşte şi legionăreşte o tradiţie studenţească şi românească şi juraţi-vă să închideţi ochii cu acelaşi suflet tânăr de studenţi şi de Români”.

Sensibil la argumentele organizaţiilor legionare din Ardeal că Alba Iulia ar trebui să adăpostească Universitatea pribeagă a Clujului, Generalul Antonescu a făgăduit solemn în faţa profesorilor şi studenţilor că guvernul va începe zidirea Cetăţii Culturii Româneşti a Ardealului în oraşul lui Mihai Viteazul şi al încoronării.

Alba Iulia – Cetatea Culturii Româneşti din Transilvania

„Pentru că Ardealul nu trebuie să aibă Universitatea lui pe drumuri de pribegie.

Pentru că lăsând Sibiului rosturile sale duhovniceşti şi aşezările sale etnice şi comerciale, trebuie totuşi să dăm Universităţii Ardelene zările sale proprii.

Pentru că acolo unde este mintea, este şi puterea, şi unde este unitatea sufletului, este şi a pământului, am hotărât să zidim Cetatea Culturii Româneşti din Transilvania la Alba Iulia.

în Alba Iulia marelui şi nepieritorului Mihai, în Alba Iulia Unirii şi a încoronării întregitoare a lui Ferdinand I şi a Reginei Maria, acolo va fi cetatea spirituală, de peste Carpaţi, a Neamului lui Mihai I.

Ne-o porunceşte trecutul şi umbrele lui sfinte.

Ne cheamă acolo viitorul.

Vom sprijini cu toate jertfele noastre aceasta întemeiere.

Fiindcă aşa răspunde un Neam întreg şi mândru la actele brutale de dărâmare ale altora.

Zidind cu spiritul”.

După încheierea solemnităţii, oaspeţii s-au îndreptat spre Palatul Metropolitan, unde au vizitat Muzeul şi Academia Teologică.

 

10. Cutremurul

Eram în drum spre Sibiu, în dimineaţa de 10 Noiembrie, când Generalul Antonescu mi-a comunicat ştirea ce-o primise prin teletip că la Bucureşti şi în alte localităţi din ţară s-a petrecut un mare cutremur. Alte amănunte nu avea. Vizita de la Sibiu a fost întunecată de această veste. Tot în cursul şederii la Sibiu am aflat de prăbuşirea blocului Carlton şi ne întrebam dacă alte clădiri cu mai multe etaje n-au avut aceeaşi soartă. Ce proporţii a avut cataclismul? Vom găsi Capitala o mare de ruine?

Când ne-am întors, am aflat cu uşurare că pagubele materiale şi victimele omeneşti au fost mult mai mici decât ne imaginam la început. în afară de căderea spectaculară a blocului Carlton, nici o altă clădire de caracteristici asemănătoare nu s-a dărâmat. Numărul victimelor în alte cartiere ale Capitalei era redus. Câţiva morţi şi aceştia din cauza coşurilor sau a acoperişurilor care s-au prăbuşit. Cărămizi sau bucăţi de zid le-au căzut în cap omorându-i, precum şi peste 300 de răniţi. Echipele legionare au identificat vreo 200 de imobile cu zidurile crăpate, în primejdie de a se dărâma şi pentru prevenirea accidentelor, locatarii din ele au fost evacuaşi în alte case.

Toate eforturile de ajutorare s-au concentrat asupra blocului Carlton. Clădirea avea la subsol o sală de cinematograf, încât s-a prăbuşit în sine, afară de partea superioară, care a fost proiectată pe Bulevardul Brătianu, întrerupând circulaţia. O imensă grămadă de moloz şi fiare zăceau pe Bulevard. S-au putut salva puţini şi numai din cei ce locuiau la etajele de sus. Se cunosc câteva cazuri miraculoase de salvare. Un tată s-a închis cu copilul în şifonier, şi soţia lui n-a mai avut vreme să intre. De sub dărâmaturi a fost scos şifonierul, iar tatăl cu copilul au fost găsiţi în viaţă, în timp ce mama zăcea alături zdrobită sub moloz. Un soldat-pompier, care făcea de paza la postul de observaţie al blocului, a fost azvârlit de la etajul al XII-lea în stradă, iar, în urma lui, se întindea marea zidărie gata să-l prindă din urmă.

Din primul moment, legionarii din toate corpurile au alergat la locul nenorocirii, pentru a ajuta la dezgroparea victimelor. Au mai participat la lucrările de salvare unităţi ale armatei, soldaţi germani şi chiar tineri fascişti care se întorceau de la serbarea de la Iaşi, în drum spre Italia. Legionarii au lucrat zi şi noapte, la lumina reflectoarelor, mai bine de o săptămână, în echipe care se schimbau încontinuu, pentru a scoate cadavrele şi a-i afla pe ultimii supravieţuitori. Conducerea operei de salvare a luat-o Comandantul Legionar Sandu Valeriu. S-au scos şi s-au cărat peste 500 de vagoane de material.

Am fost şi eu a două zi, seara, la locul dezastrului. Era un spectacol dantesc. Cadavrele erau desfigurate şi greu de identificat. Se scoteau mâini, picioare şi capete separate de corp. Tocmai atunci Sandu Valeriu mi-a arătat trupul unei femei, din care nu mai rămăsese decât craniul cu părul ei negru şi bazinul atârnat de şira spinării. Restul dispăruse.

în subsolul clădirii se refugiaseră mai multe persoane. Spre surprinderea lor, telefoanele din această parte mai funcţionau, cablul fiind subteran. Cei îngropaţi acolo au putut comunica cu lumea din afară. Strigau disperaţi să fie ajutaţi, căci aerul se împuţinează şi vor muri asfixiaţi. S-au făcut toate sforţările ca să fie salvaţi. S-a săpat şi un tunel dintr-o clădire învecinată, dar emanaţiile de gaz, de la conductele sparte, au întrerupt lucrările.

Spre nenorocirea lor, s-a aprins păcura care era depozitată în subsolul clădirii şi au pierit din cauza fumului şi a arşiţei. Flăcările au izbucnit la suprafaţă, învăluind uriaşa grămadă de moloz. Glasul lor, a doua zi dimineaţă, nu s-a mai auzit prin telefon. în speranţa că ar mai fi totuşi cineva în viaţă, s-a format atunci o echipă de sacrificiu de zece legionari, care, îmbrăcaţi în costume de azbest, erau decişi să pătrundă la subsol. Nici aceasta ultimă încercare n-a reuşit. Echipele legionare n-au mai descoperit decât cadavrele pe care le-au transportat la morgă.

La Carlton locuiau 236 de persoane, în afară de aceia care dormeau acolo întâmplător. Din aceştia au murit 140.

Cutremurul s-a simţit în ţară pe o arie la poalele munţilor, cuprinsă între Iaşi şi Craiova, având epicentrul în Vrancea şi a fost de gradul 9. Localităţile mai rău lovite de cutremur au fost următoarele:

– Orăşelul Panciu fiind în centrul zguduirii, a fost total dărâmat. Nici o casă în picioare. 44 de morţi şi un mare număr de răniţi;

– La Galaţi, un mare număr de case şi de clădiri publice avariate. 34 morţi, 141 în întreg judeţul Covurlui;

– La Focşani, strada principală în ruine. Clădirile publice au suferit mari daune. 12 morţi;

– Bârlad, aproape toate casele atinse. 12 morţi;

– Tecuci, 19 morţi, Biserici şi clădiri publice în stare jalnică;

– Buzău, mari distrugeri în centru. 20 morţi;

– Iaşiul a avut mai puţin de suferit. 8 morţi.

în Muntenia, judeţul cel mai încercat a fost Prahova, cu peste 100 de morţi. Cutremurul s-a simţit în toate localităţile din acest judeţ, dar orăşelul cel mai lovit a fost Câmpina, cu numeroşi morţi şi răniţi. Case prăbuşite, mai ales în centru.

închisoarea Doftana distrusă. Printr-o minune, Celula Căpitanului a rămas intactă, cu chipul Căpitanului, cu florile şi icoanele sfinte din ea.

La Târgovişte, mari stricăciuni la clădirile publice. Liceul Militar de la Mânăstirea Dealului complet distrus, încât n-a mai putut fi utilizat. şcoala s-a mutat la Predeal.

Craiova a avut 5 morţi şi multe case crăpate. Cutremurul s-a simţit aproape în toată ţara, dar fără să producă daune mari sau multe victime. Total în ţara, 593 morţi şi 1271 răniţi.

Generalul Antonescu, impresionat de munca depusă de echipele de salvare, a dat un comunicat în care a elogiat fapta lor.

Comunicat

„Peste tot în ţară, germanii în cap cu şefii lor, legionarii, autorităţile şi mulţi oameni de bine, au făcut minuni de vitejie. Datorită lor multe vieţi au fost salvate, multe suferinţe alinate şi multe alte catastrofe înlăturate.

Cinste lor.

Generalul Antonescu se înclină şi le mulţumeşte”.

Pentru ajutorarea sinistraţilor, guvernul a deschis un credit extraordinar. Führerul Adolf Hitler a trimis un ajutor în medicamente şi articole de primă necesitate în valoare de 10 milioane.

„Ajutorul Legionar” a intrat în funcţiune cu toate mijloacele de care dispunea, pentru a alina durerile şi lipsurile populaţiei lovită de cutremur. în acest scop a adresat şi o chemare de solidarizare a poporului cu cei căzuţi în nenorocire.

Către toţi Românii,

Dumnezeu a încercat amarnic poporul nostru. El ne-a trimis semne cutremurătoare şi vrea să ne mântuiască încercându-ne.

Mulţi fraţi şi-au pierdut viaţa, iar alţii adăpostul şi agoniseala.

Cei care aveţi puţin şi cei care aveţi mult, dăruiţi din prinosul vostru ca şi din prinosul nostru.

Fiecare poate dărui – toţi ne putem dărui.

Nici un roman să nu lipsească de la această bătălie grea.

Dăruiţi bani, material de construcţie, braţe.

Trebuie să câştigăm bătălia.

Vrem ca biruinţa să fie a naţiei întregi”.

Ziarele legionare Buna Vestire şi Cuvântul au deschis liste de subscripţie.

Organizaţia „Munca Legionară”, creată la câteva zile după cutremur, sub conducerea Profesorului Constantin Stoicănescu, şi-a fixat ca prim obiectiv reconstruirea orăşelului Panciu.

în cadrul „Răzleţilor” s-au format echipe de ingineri şi arhitecţi care umblau pe străzile Capitalei şi unde descopereau imobile avariate, ofereau proprietarilor lor planuri de reparaţie în mod gratuit.

Mişcarea Legionară, prin diferitele ei organizaţii, a mobilizat toată ţara în ajutorul sinistraţilor. A fost un exemplu impresionant de solidaritate naţională cu cei loviţi de acest cataclism.

Ministrul Japoniei, impresionat de eficacitatea echipelor legionare în acţiunea de salvare a sinistraţilor, a venit la Preşedinţie şi mi-a prezentat personal felicitările călduroase.

 

11. Organizaţia „Munca Legionară”

A doua zi după cutremur, în 11 Noiembrie, a apărut circulara mea prin care anunţam înfiinţarea Organizaţiei „Munca Legionară” sub conducerea Profesorului Constantin Stoicănescu.

Aceasta organizaţie avea menirea şi continue opera taberelor de muncă, începută de Căpitan în 1924. în împrejurările de atunci, când aveam răspunderi de guvernare, activitatea taberelor de muncă trebuia să fie concepută pe alte baze, mai largi, pentru a putea contribui la refacerea economică a României. Scopul „Muncii Legionare”, în noua perspectivă, era de a realiza lucrări publice şi particulare în conformitate cu planurile stabilite de la Centru şi cu mijloacele masive de care dispunea mişcarea în acea vreme. Nu se mai lăsau taberele de muncă la discreţia iniţiativelor locale, ci se fixau obiectivele de realizat în funcţie de necesităţile generale ale tării.

Taberele de muncă, în cadrul, Statului Naţional-Legionar, mai aveau rostul să combată şomajul. Nu numai legionarii puteau să lucreze în ele, ci oricare român care vroia să-şi câştige onorabil existenţa, fiind plătit conform tarifelor în vigoare. Lucrările proiectate erau aşa de mari încât ar fi fost nevoie de zeci de mii de oameni pentru îndeplinirea lor.

Am încredinţat conducerea noii organizaţii Profesorului Constantin Stoicănescu, fost şef al judeţului Timiş. Numirea lui era o garanţie că „Munca Legionară” va deveni în scurtă vreme o forţă creatoare în Statul Naţional-Legionar. Era o personalitate dinamică, de o inteligenţă rară, înzestrat cu o mare putere de convingere, fiind capabil să trezească entuziasm între legionari pentru acţiunile proiectate. Era, cum spunea Căpitanul, nu un om ci „o forţă omeneasca”.

în 15 Noiembrie, Constantin Stoicănescu, anunţând crearea noii organizaţii, preciza scopurile ce le urmăreşte şi modul ei de funcţionare:

Comandantul nostru, Horia Sima, mi-a încredinţat comanda muncii de salvare şi refacere urgentă a ţării.

După un lanţ de alte suferinţe, prin cutremurul din noaptea de 9 Noiembrie, o nouă încercare a survenit năprasnic în viata noastră. Suferinţa ne încearcă pe toţi şi indiferenţa în faţa ei ar fi cutremurătoare.

Acum e vremea când trebuie să înceapă înfrăţirea şi refacerea prin elanul muncii. încercările sorţii şi lipsurile sunt dintre cele mai mari pe care le cunoaşte istoria. Dar nu trebuie să ne lăsăm pradă descurajării, ci, în faţa suferinţelor mari, voinţa de salvare să fie şi mai mare. şi salvarea nu poate fi împlinită decât prin muncă”. După ce dă îndrumări asupra modului de funcţionare al noii organizaţii, Stoicănescu încheie apelul său cu următoarele cuvinte:

„Reîncepem taberele de muncă legionară, păstrând în inimi şi în ochi imaginea îndemnătoarea a Căpitanului, care ne-a făurit pentru vremurile acestea grele. Sub îndemnurile lui, simţind alături de noi, înfriguraţi, pe toţi cei duşi din rândurile noastre, pentru acelaşi dureros ideal, vom îndeplini hotărârea Domnului General Antonescu şi ordinul Comandantului nostru, Horia Sima”.

Birourile „Muncii Legionare” s-au deschis în Strada Cobălcescu Nr. 1, fiind conduse de un grup de tineri din elita Capitalei. şeful Statului Major-Tehnic a fost inginerul Alexandru Avram. S-au creat mai multe secţii, cu personal calificat şi competent: studii şi proiecte, organizarea economico-financiară, educaţia legionară, inspectoratul de control al execuţiei lucrărilor, economatul, transporturile, secretariatul şi propaganda.

Pornind la drum pe un plan bine conceput, întocmit înainte de apariţia ei publică, „Munca Legionară” a fost nevoită să renunţe pentru moment la ideea ei iniţială de ajutorare a sinistraţilor. Realizările organizaţiei au fost absorbite total, din ceasul înfiinţării ei, de problemele create de cutremur.

Constantin Stoicănescu a făcut apel la toate organizaţiile din judeţele neatinse de cutremur ca să îndrume spre Bucureşti meşteşugari şi muncitori, pentru ca de aici să fie repartizaţi la locurile unde trebuia să se facă reparaţii la casele avariate.

Organizaţia „Munca Legionară” către meseriaşi şi muncitori

„Pentru a se veni în mod organizat şi intens în ajutorul sinistraţilor, Organizaţia „Munca Legionară” a făcut apel la organizaţiile legionare din judeţele nesinistrate să-i trimită meseriaşi şi muncitori.

Apelul a fost înţeles.

Zilnic sosesc muncitori din toate părţile ţării. Cum însă nevoile sunt mari, Organizaţia „Munca Legionară” continuă apelul către toţi meseriaşii şi muncitorii să se prezinte la organizaţiile legionare cele mai apropiate pentru a fi îndrumaţi în regiunile administrative.

Adăpostirea şi plata sunt asigurate de Mişcarea Legionară, Organizaţia „Munca Legionară”, iar transporturile se vor face cu foi de drum eliberate de Organizaţia „Munca Legionară”, prin organizaţiile judeţene sau prefecturile locale”.

Comandantul O.M.L. Prof. C. Stoicănescu

în 25 Noiembrie, C. Stoicănescu anunţă că un lot de 500 de zidari, ţiglari şi sobari au sosit în Capitală pentru a participa la repararea imobilelor. Ei au fost repartizaţi la cele 11 sedii ale organizaţiei „Răzleţilor”, pentru ca de aici să fie puşi la dispoziţia cetăţenilor din cartierele respective care aveau nevoie de braţe de muncă. Totodată Stoicănescu face apel la cadrele tehnice din Bucureşti, ingineri, arhitecţi, conductori tehnici, profesionişti liberi, ca să sacrifice câteva ore din timpul lor pentru a supraveghea şi îndruma şantierele de reparaţie în diverse puncte ale Capitalei.

Munca de ajutorare a sinistraţilor a fost organizată de la Centru în aşa fel încât să dea rezultate imediate. într-un interval de 10 zile de la catastrofă, „Munca Legionară” a transportat pe tren dispensare, şcoli primare şi un spital capabil să adăpostească 100 de bolnavi. Au fost reparate mai întâi casele mai puţin lovite de cutremur, rămânând ca acele ce nu mai puteau fi locuite să fie clădite din nou.

Dar cum vor putea fi ajutaţi oamenii care au rămas fără adăpost în pragul iernii, casele lor fiind dărâmate? Stoicănescu a găsit o soluţie ingenioasă. Se vor construi case de lemn demontabile, din panouri mari, care pot fi transportate la faţa locului, oriunde este nevoie, şi acolo vor fi reconstruite. Stoicănescu a întemeiat la Bucureşti un şantier, pentru construirea acestor case care să servească de prim adăpost sinistraţilor. După planul Arhitectului Joja, şeful biroului de proiectare al organizaţiei, s-a început construirea de case de lemn de mai multe tipuri, după numărul membrilor unei familii. Tabăra s-a deschis la o fabrică de cherestea de la marginea Bucureştilor, Strada Mieilor, al cărei proprietar era un iscusit meşter, Chirto, el însuşi membru al mişcării. La această fabrică s-au concentrat peste 300 de legionari, majoritatea tâmplari, care au lucrat zi şi noapte la facerea locuinţelor. „Munca Legionară” anunţa, la o luna de zile de la înfiinţarea acestei tabere, că s-au construit 300 de case de lemn care nu aşteptau decât să fie transportate şi montate unde era nevoie. Aceste case, care costau între 35 şi 100 de mii de lei fiecare, după mărimea lor, se puneau complet gratuit la dispoziţia sinistraţilor. Era o soluţie provizorie pentru ca lumea să aibă un adăpost pentru iarnă. „Munca Legionară” anunţase ca la primăvara va începe construirea de case solide de cărămidă, iar cele de lemn vor fi ridicate şi folosite la adăpostirea legionarilor în taberele de muncă.

în comuna Pătârlagele-Buzău o echipa de studenţi, sub conducerea legionarului Tomescu, în cadrul „Muncii Legionare”, a construit 17 locuinţe pentru sinistraţi. La inaugurarea şi sfinţirea acestor case am luat şi eu parte la sfârşitul lunii Decembrie.

La Galaţi, Focşani, Tecuci şi alte localităţi lovite de cutremur, „Munca Legionară” a înfiinţat tabere de muncă locale, care au început să lucreze la transportul dărâmăturilor şi la reclădirea gospodăriilor distruse.

în 12 Decembrie 1940, „Munca Legionară” anunţa, printr-un comunicat publicat în ziare, că au început lucrările de reconstruire ale oraşului Panciu, total distrus de cutremur:

„Realizările şantierului Panciu, înfiinţat în 18 Noiembrie 1940:

Construirea şi amenajarea unor barcamente demontabile, construirea de camere de lemn cu pereţi dubli, umpluţi cu rumeguş de lemn. Ridicarea scheletului de lemn pentru un magazin legionar. Ridicarea unor magazii şi depozite pentru materiale şi alimente. Dărâmarea caselor şi a tuturor construcţiilor care ameninţau cu prăbuşirea.

De asemenea s-a dat o deosebită atenţie organizării asistenţei medicale, deparazitarea cu etuve, dezinfectarea locuinţelor, consultaţii, pansamente etc.

Lucrările continuă în acelaşi ritm şi primele necesităţi sunt pe cale de a fi satisfăcute, ceea ce însemna rezolvarea uneia din cele mai dificile probleme, problema locuinţelor.

Planul de reconstrucţie al oraşului Panciu este în studiu şi Statul Major Tehnic al Organizaţiei „Munca Legionară” caută formula unui stil unitar.

Desigur că odată cu venirea primăverii, ceea ce acum este numai un proiect, va fi o realitate, căci Organizaţia „Munca Legionară” a dovedit că ştie să ducă, legionăreşte, la bun sfârşit, hotărârile luate”.

Profesorul Stoicănescu era adânc preocupat şi de problema Moţilor, năpăstuiţi sub toate regimurile. O echipă de ingineri legionari au plecat în regiunea lor pentru a studia modalitatea de a fi scoşi din mizerie prin lucrările executate chiar în satele lor, scutindu-i de a mai umbla în toată ţara pentru un sac de mălai.

într-un timp record, de altminteri ca toate instituţiile „Munca Legionară” a oferit primul ajutor sinistraţilor. Oamenii loviţi de cutremur au văzut că sub regimul legionar nu sunt părăsiţi în voia sorţii, în acest ceas de restrişte, ci întreaga naţiune îi cercetează şi caută să le aline suferinţele şi nevoile lor.

 

12. Emisiunile de timbre legionare

Traian Popescu, şef de cuib din familia „Mihai Viteazul”, era Vice-Preşedintele Asociaţiei Filatelice din România. El însuşi filatelist pasionat, a fost primul care a vorbit superiorilor lui din familia „Mihai Viteazul” de o emisiune de timbre care să comemoreze existenţa Statului Naţional-Legionar. şefii lui ierarhici, inginerul Stăncescu şi Vică Negulescu, au fost entuziasmaţi de idee şi s-au alăturat initiaţivei lui.

Odată având asentimentul familiei lui, Traian Popescu s-a adresat „Ajutorului Legionar”, pentru a-i cere patronajul. Ilie Gârneaţă, şeful acestei organizaţii, a fost bucuros de această iniţiativă şi a delegat pe avocatul Nicolae Chisălicescu ca să-l ajute la facerea demersurilor oficiale necesare pentru obţinerea autorizaţiei.

Pe la începutul lui Octombrie, prin Nicolae Chisălicescu, Traian Popescu a ajuns la mine, la Preşedinţie. Mi-a explicat proiectul şi i-am dat aprobarea. Dar cum rezoluţia finală era de resortul Conducătorul Statului, i-am telefonat Generalului, rugându-l să primească delegaţia legionară.

Generalul Antonescu a fost cucerit de idee. Le-a spus: „Bravo, băieţi, aşa se lucrează”. Generalul a telefonat personal Colonelului Teodorescu, Directorul Poştelor, spunându-i să aştepte la birou pe cei doi delegaţi şi i-a dat ordin să aprobe emisiunile de timbre propuse de mişcare. Cum era într-o Sâmbătă, trecut de amiază, Generalul le-a pus la dispoziţia lui Chisalicescu şi Traian Popescu o maşină a Preşedinţiei, pentru a ajunge cât mai repede la Palatul Poştelor.

în sondajele anterioare, făcute de anumiţi legionari în legătură cu emisiunea acestor timbre, Colonelul nu s-a arătat prea binevoitor, dar, după convorbirea telefonică cu Generalul, n-a avut încotro şi a dat ordin Fabricii de Timbre să pună în lucrare fără întârziere proiectele de emisiune prezentate de mişcarea legionară.

Clişeele au fost executate cu o artă desăvârşită de expertul Fabricii de Timbre, gravorul şerban Zainea.

Primul timbru legionar a apărut la 8 Noiembrie şi a fost închinat serbărilor de la Iaşi. Avea efigia Căpitanului, iar dedesubt fraza testamentară a lui Ion Moţa „Să faci, Căpitane, o ţară ca soarele sfânt de pe cer”. în partea dreaptă, erau datele aniversare, 8 Noiembrie 1927-l940, iar sus gardul de fier. Timbrul avea o valoare poştală de 7 lei, plus o suprataxă de 30 de lei pentru „Ajutorul Legionar”. Emisiunea era cea obişnuită când se comemora un eveniment de către poştă, de 100.000 bucăţi. Timbrul s-a pus în circulaţie la Iaşi, în ziua serbării de 8 Noiembrie. Pe ştampila poştei aplicată timbrelor cumpărate în acea zi figura inscripţia „Iaşiul oraş al Mişcării Legionare”.

Al doilea timbru era destinat poştei aeriene şi a ieşit în 30 Noiembrie, comemorând ziua în care osemintele Căpitanului au fost depuse la „Casa Verde”. Avea tot chipul Căpitanului, dar, în locul cuvintelor lui Moţa, avea de jur-împrejur cunoscuta lui declaraţie de politică externă. „în 48 de ore după biruinţă vom fi alături de Axa Roma-Berlin”.

Traian Popescu şi ceilalţi iniţiatori au vrut să sublinieze cu această inscripţie faptul că Alianţa cu Puterile Axei fusese preconizată de Corneliu Codreanu. Generalul Antonescu tocmai se întorsese de la Berlin, unde semnase Pactul Tripartit. Timbrul avea o valoare poştală de 20 de lei, plus 5 pentru „Ajutorul Legionar”. Emisiunea, cea obişnuită, de 100.000 serii. Aceasta emisiune s-a pus în vânzare la Alba Iulia, cu prilejul serbării de 1 Decembrie. La poştă se aplica o stampilă specială, în care se menţiona oraşul şi ziua serbării.

A treia emisiune a fost închinată memoriei lui Moţa şi Marin, cu prilejul comemorării lor la 13 Ianuarie 1941. S-au imprimat două timbre separate, unul cu efigia lui Moţa, iar celălalt cu a lui Marin. Valorile difereau: primul era de 15+15, iar al doilea de 7+ 7. Pe ambele timbre, în stânga, apărea icoana Arhanghelului Mihail, minunat realizată, iar în dreapta, pe margine ziua şi locul marelui sacrificiu, în 13 Ianuarie 1937.

în afară de aceste timbre individuale, s-a mai imprimat şi un bloc filatelic, în care cei doi eroi figurau împreună. Blocul filatelic avea deasupra două ramuri de lauri, încoronând imaginile lui Moţa şi Marin. Mai jos se distingeau monograma şi gardul de fier. Sub chipul lor, cele două date aniversare, 13 Ianuarie 1937-13 Ianuarie 1941. Valoarea blocului filatelic era de 300 de lei. în timp ce din timbrele individuale s-a tras emisiunea normală de 100.000 de bucăţi, din blocul filatelic nu s-au imprimat decât 20.000.

Din emisiunile de timbre legionare, conform convenţiilor poştale internaţionale, s-au trimis o mie de serii din fiecare Biroului Uniunii Poştale de la Geneva. Aceasta instituţie le repartiza apoi tuturor Statelor-membre şi le imprima şi în buletinul ce-l publica. în modul acesta emisiunile legionare au fost cunoscute în întreaga lume, iar cataloagele internaţionale le-au reprodus pe baza indicaţiilor oficiale de la Geneva.

 

13. Ofensiva „Ajutorului Legionar”. Semnificaţia spirituală şi naţională a acestei opere

Până la sfârşitul anului 1940, „Ajutorul Legionar” luase o dezvoltare extraordinară, comparând cu timpul scurt de când intrase în funcţiune. în trei luni prezenţa şi eficacitatea acestui organism s-a răspândit în toată ţara, pătrunzând în cele mai umile pături ale populaţiei. Ca să înţelegem fulgerătoarea ascensiune a acestui aşezământ legionar, trebuie să pornim de la starea de spirit a populaţiei după biruinţa de la 6 Septembrie, dispusă la toate sacrificiile. Reproducem aici comentariul unui ilustru gazetar, Ion Diaconescu, apărut în Buna Vestire din 1 Ianuarie 1941, în care se explică „misterul” reuşitei acestei instituţii. A fost o avalanşă de generozitate a întregului neam, trezită şi pusă în valoare de forţa spirituală a mişcării:

Revista realizărilor dinamismului legionar „Ajutorul Legionar”

„Una din poruncile testamentului moral al Căpitanului, lăsat neamului pentru reînvierea sa, este: legea ajutorului reciproc.

După biruinţa Mişcării, acest comandament al fondatorului României Noi, a fost materializat de Comandamentul Legiunii într-o organizaţie temeinică şi cu ramificaţii pe întreg cuprinsul ţării, denumită „Ajutorul Legionar”.

Rosturile acestei instituţii nu sunt de milostenie şi pomană, ci de a stârni şi dezvolta solidaritatea Romanilor.

Oricare frate de un sânge cu noi, căzut în nenorocire, are drept, nu la pomană sau milostenie, ci la un sprijin spre a se ridica, pentru a se reface şi a deveni un element bun al colectivităţii româneşti;

Acest drept, al celui sărac în nenorocire, este, în celalalt talger al balanţei, o datorie a tuturor consângenilor.

Fratele căzut este o pierdere morală şi biologică a naţiei. Ridicarea lui este un câştig pentru întreaga comunitate.

Scopul urmărit de Ajutorul Legionar este deci numai în aparenţă de ajutorare materială. în fond el urmăreşte trezirea şi afirmarea solidarităţii naţiei, fiind astfel de esenţa pur morală şi, dacă vreţi, rasială.

Cu aceste atribute, „Ajutorul Legionar” poartă pecetea în sensul spiritual al cuvântului.

şi aceasta cu atât mai mult într-o ţară, în care solidaritatea naţională era foarte precară şi efemeră.

Rezultatele obţinute de „Ajutorul Legionar”, în abia trei luni de activitate, sunt o dovadă incontestabilă asupra capacităţii ogorului sufletesc al naţiei, de a primi şi fecunda sămânţa revoluţiei spirituale legionare.

Au dăruit „Ajutorului Legionar” daruri de bani sau în natură, aproape un milion de români, sau dacă socotim pe capete de familie, cam unul din trei.

Prin urmare, a treia parte din naţie s-a solidarizat cu opera urmărită de „Ajutorul Legionar”, în scurtul timp de trei luni de zile.

Un asemenea rezultat a întrecut cele mai optimiste aşteptări.

în sufletul neamului nostru, zac neştiute şi nefolosite, virtuţi împărăteşti cu care se pot face minuni.

Este rostul Legiunii de a trezi la viaţă aceste virtuţi şi a le valorifica întru edificarea celui mai strălucit viitor.

în presa timpului, întâlnim numeroase informaţii referitor la actele de caritate ale „Ajutorului Legionar”, şi acestea, desigur, nu reprezintă decât o mică parte din acelea ce s-au înfăptuit. Legionarii, angajaţi în activităţile „Ajutorului Legionar”, nu erau preocupaţi de propagandă şi afişaj personal, ci se aflau zi şi noapte pe teren, până la epuizare, bătând la casele celor nevoiaşi, pentru a le asculta păsurile şi a le da o mâna de ajutor.

Aproape nu era săptămână să nu se anunţe deschiderea unei noi cantine sau a unui nou sediu al organizaţiei, în diferitele cartiere ale Capitalei. în 23 Octombrie, într-o singura zi, „Ajutorul Legionar” anunţa că s-au distribuit în Bucureşti 3071 mese. în acel moment funcţionau la Bucureşti 11 cantine şcolare, în care s-au servit 1525 mese. Copiii săraci s-au bucurat de masă în mod gratuit. La cantina „Voievodul Mihai”, se ospătau împreună refugiaţi, intelectuali şi muncitori, cu o capacitate zilnica de 1396 de mese. Nu trebuie uitat ca aceste ospătării populare erau în funcţiune abia la o lună de la întemeierea „Ajutorului Legionar”.

„Ajutorul Legionar” a luat sub ocrotire de la primele săptămâni de activitate familiile legionarilor căzuţi. în scopul grabnicei ajutorări, Ilie Gârneaţă, şeful organizaţiei, a adresat în 12 Octombrie un chestionar acestor familii, cu rugămintea de a răspunde întrebărilor puse:

1. Date biografice asupra legionarului căzut.

2. Date în legătură cu situaţia materială, în general, a întregii familii.

3. Date în legătură cu situaţia personală a fiecărui membru al familiei (vârsta, studii, profesia).

4. Date asupra altor persoane care erau sprijinite de cel ucis.

5. Orice alte date în legătură cu întocmirea unei statistici în această chestiune. Odată în posesia acestor răspunsuri, Ilie Gârneaţă s-a îngrijit ca familiilor celor căzuţi să primească un prim ajutor în numerar, rămânând ca prin măsuri ulterioare să se bucure de o asistenţă permanentă.

La 1 Noiembrie a fost inaugurată Cantina Comisariatului Refugiaţilor de pe Strada Brezoianu, în prezenţa Arhiereului Veniamin Pocitau, a Doamnei General Antonescu, Ilie Gârneaţă, Dr. Ilie Colhon, comisarul refugiaţilor din Ardealul de Nord şi Doamna Claudian Tell.

în provincie se desfăşura aceeaşi activitate febrilă pentru ajutorarea refugiaţilor şi a familiilor sărace. Aproape n-a fost judeţ în care să nu se fi creat un restaurant popular şi să nu existe o organizaţie care să se ocupe de cei lipsiţi de mijloace.

în 20 Octombrie, „Ajutorul Legionar” concepe o operaţie strategică de înalt nivel pentru cunoaşterea nevoilor populaţiei: Recensământul Sărăciei. în loc ca lumea săracă a Capitalei să întindă mâna pentru a cere o bucata de pâine sau a bate pe la uşile stăpânirii, mergeau legionarii în întâmpinarea lor, căutându-i la ei acasă pentru a le cerceta lipsurile şi a lua masurile de ajutorare. Comunicatul din presă spune următoarele:

Echipele „Ajutorului Legionar” pe teren

„Se întreprinde aici în Capitala ţării recensământul întregii populaţii nevoiaşe, făcut după un plan de ansamblu, alcătuit în chip metodic.

Este cea mai vastă ancheta făcută în ţara noastră până astăzi, ale cărei rezultate statistice vor constitui oglinda stărilor sociale din Capitală, după care se va păşi întâi la ajutorarea şi plasarea în servicii a celor nevoiaşi şi lipsiţi de muncă, pentru combaterea crizei economice actuale; apoi la stabilirea normelor ce vor călăuzi mâine politica de Stat, în domeniul social şi economic.

în odăiţele mizere, adesea făcute din scânduri, legionarii alcătuiesc fişa nevoiaşului.

în fişe se prevede naţionalitatea şi religia celor cercetaţi, cauzele sărăciei, nevoile imediate şi posibilităţile de plasare a celor fără lucru.

Ancheta nu se termină cu promisiuni, ci de îndată familiile vizitate primeau un ajutor minim: asistenţă medicală, internări în spitale, alimente, lemne de foc, o mică sumă de bani etc.

Echipele „Ajutorului Legionar” îşi îndeplineau această misiune cu sobrietate şi demnitate, dar şi cu inimă. Prezenta lor în mahalalele Capitalei a fost cea mai bună propagandă ce se putea face în grelele împrejurări de astăzi”.

„Ajutorul Legionar” a întreprins o vastă acţiune de ajutorare a sinistraţilor din zonele atinse de cutremur. Ilie Gârneaţă, şeful instituţiei, a parcurs 1000 de kilometri pentru a vizita oraşele lovite de cutremur şi a luat măsuri de ajutorare pe baza propriilor constatări pe teren. în zilele de 15, 16 şi 17 Noiembrie s-a interesat de daunele suferite de populaţie în Iaşi, Vaslui, Bârlad, Tecuci, Râmnicu-Sărat, Panciu şi Ploieşti, împărţind un prim ajutor de patru milioane de lei.

în 14 Decembrie 1940, „Ajutorul Legionar” anunţă proxima inaugurare, a zece cantine şcolare numai în Capitală. Ziarele publică şi o lungă listă a realizărilor „Ajutorului Legionar” în mai multe judeţe din ţară.

Generalul Antonescu, în darea de seamă asupra guvernării de la 6 Septembrie la 31 Decembrie 1940, pune între înfăptuirile din această perioadă şi realizările „Ajutorului Legionar”:

înfiinţarea de cantine gratuite sau cu preţ redus în toată ţara, 500.000 mese gratuite, distribuite în trei luni de Mişcarea Legionară”.

 

14. O manifestaţie comunistă

în ziua de 3 Noiembrie, partidul comunist a organizat o manifestaţie de protest a ceea ce numeau ei „regimul fascist” şi contra prezenţei armatelor germane în România, pe care le denunţau ca „armate de ocupaţie”.

şefii lor au ales ca loc de manifestaţie Halele Obor şi au fixat-o într-o Duminică dimineaţa, când o mulţime de locuitori din cartier veneau să se aprovizioneze la această piaţă. Socoteala lor era clară. Cum puţini ar fi răspuns chemării partidului, numărul lor anemic s-ar fi amestecat cu masa precupeţilor şi a cumpărătorilor şi, în modul acesta, ar fi dat impresia unei „mari” adunări de protest.

Prefectura de Poliţie fusese informată de planurile comuniştilor prin Florin Becescu, care conducea, sub Moruzov, secţia anticomunistă din Serviciul Secret şi rămăsese în acest post şi sub noi, fiind un specialist în materie.

Am avut prilejul să vorbesc cu Florin Becescu după manifestaţia de la Obor, fiindu-mi prezentat de către Mile Lefter. M-am întreţinut câtva timp cu el asupra problemei comuniste. M-a asigurat că organizaţia lor clandestina din Capitală nu prezintă nici un pericol real pentru Stat, fiind constituită din câteva zeci de persoane. Apoi şi acest aparat minuscul, jumătate este infiltrat de agenţi ai Serviciului Secret, încât toate mişcările lor sunt perfect controlate. Singura lor posibilitate de manifestare este să azvârle din când în când manifeste prin curţile oamenilor, până ce se descoperă filiera lor şi multiplicatorul.

Ca şi alte dăţi, informaţia primită de la Florin Becescu s-a adeverit întocmai. Prefectura de Poliţie a concentrat în dimineaţa de Duminică, la Obor, un contingent puternic de comisari şi agenţi, care au ocupat punctele strategice ale pieţei, pentru a putea tăia fuga manifestanţilor. Când au apărut agitatorii comunişti, s-a văzut că desfăşurarea de forţe era prea mare. Nu erau mai mulţi decât 15- 20. S-au urcat pe nişte scaune sau scânduri şiunii dintre ei au început să vorbească mulţimii, în timp ce alţii împrăştiau manifeste. Dar n-a trecut decât câteva minute, până ce au putut să se strecoare prin mulţime şi să fugă. în goana după ei, s-a întâmplat un tragic accident, care a costat viata unui legionar. Funcţionarul de la Prefectura de Poliţie, Chirică Niţă, alerga după un manifestant comunist pe care-l credea o căpetenie a lor, vroind să-l captureze. Ceilalţi care veneau din urma l-au confundat pe Chirică cu unul dintre comuniştii care fugeau şi, după mai multe somaţii, au tras în direcţia lor. Niţă Chirică s-a prăbuşit într-un lac de sânge, rănit mortal, în timp ce comunistul urmărit de el se pare ca a scăpat.

Manifestaţia comunistă plănuită la Obor s-a dizolvat înainte chiar ca să fi prins corp şi lumea adunată în piaţă să ştie despre ce este vorba. N-a avut nici un răsunet şi nici nu s-a vorbit de ea în Capitală. Punctul ei negru a fost tocmai moartea accidentală a acestui brav legionar, căzut la datorie în combaterea inamicilor patriei.

Legionarul Chirică Niţă a fost înmormântat la Predeal în 6 Noiembrie 1940. S-a săvârşit mai întâi slujba înmormântării la Biserica Sf. Ilie Gorgani, unde i-a fost adus sicriul, în prezenţa Colonelului Zăvoianu, Prefectul Poliţiei Capitalei. Au mai asistat la slujba Maiorul Orăşanu, Secretarul-General al Prefecturii, Inspectorul de Poliţie, Eremia şocariciu, chestor de poliţie Ilie Stângă, chestor Virgil Popa, Dr. Jianu, Comandor Popovici şi Victor Apostolescu, care a comandat ceremonia.

După slujbă s-a format o coloană legionară de autobuze, care au transportat sicriul lui Niţă Chirică până la Predeal, unde a avut loc actul înhumării, în cimitirul eroilor legionari.

Pentru ziua de 13 Decembrie, partidul comunist a anunţat din clandestinitate că se vor produce greve şi tulburări. Cum s-a raportat în Consiliul de Miniştri, ziua de 13 Decembrie a trecut în linişte în toată ţara. S-au făcut arestări de comunişti în anumite centre, la Rădăuţi, Sibiu, Suceava, Botoşani, Iaşi şi Giurgiu, prinşi pe când răspândeau manifeste. Marea majoritate a celor arestaţi erau evrei.

 

15. „Axa”

Un grup de intelectuali din Legiune considerând că trebuie să se accentueze cu mai mare energie coordonatele doctrinare ale Mişcării în presa regimului şi că gazetele ce le avem nu răspund deplin acestui deziderat, mi-au cerut aprobarea ca să scoată un nou ziar, al cărui nume să fie Axa.

Alegând acest titlu, membrii acestui cerc vroiau să arate că sunt continuatorii vechii publicaţii a Mişcării, Axa, apărută în anul 1936, iar de altă parte să sublinieze că România aparţine sistemului de alianţă al Puterilor Axei, iar ei vor susţine, prin scrisul lor, noua orientare de politică externă a ţării noastre. Axa a apărut în 2 Decembrie 1940, purtând subtitlul „ziar de luptă politică şi doctrinară legionară”. Era un cotidian de seară, avându-l ca director pe Pavel Costin Deleanu, iar ca prim-redactor pe Crişan Axente. Acesta era cunoscut în lumea legionară sub forma prescurtată a numelui său de botez, Crişu Axente.

Paul Costin Deleanu era un vechi colaborator al revistei Axa, şi îşi făcuse un nume în publicistica românească. Avea o solidă formaţie filozofică, iar colaborarea lui, alături de Vasile Marin şi Mihai Polihroniade la Axa, , era o garanţie că noua gazetă nu se va îndepărta de la linia de gândire legionară.

Crişu Axente era Doctor în Drept de la Paris şi se trăgea din istorica familie a tribunului Axente, care a jucat un mare rol, sub conducerea lui Avram Iancu, în luptele cu ungurii din anii 1848-1849. Tatăl lui a descălecat din Ardeal şi s-a aşezat la Turnu Severin unde a profesat avocatura. Aici s-a născut Crişu Axente.

Sub guvernarea legionară, Crişu Axente a fost numit, în graba primelor zile, Prefect al Judeţului Mehedinţi, pentru ca mai târziu să renunţe la acest post şi să vină la Bucureşti, unde, credea el, că prin formaţia lui intelectuală, va putea fi mai de folos luptei noastre.

Gazeta Axa, deşi apărută mai târziu decât confraţii ei Buna Vestire şi Cuvântul, s-a impus repede opiniei publice prin stilul ei sobru şi rigoarea analizelor ei politice.

Prin apariţia Axei, presa legionară a atins apogeul posibilităţilor ei de dezvoltare din acel moment. Cele trei ziare au depăşit tirajul vechilor gazete, UniversulCurentul şi Timpul, devenind organele predilecte de informaţie ale păturii urbane a poporului nostru. Fiecare dintre ele avea caracteristici proprii, în modul cum tratau aspectele vieţii publice, dar, în acelaşi timp, se completau armonios prin forul lor doctrinar comun. Printr-un Comunicat al Secretariatului General, din 19 Decembrie, cele trei cotidiane, Buna VestireCuvântul şi Axa, au fost recunoscute ca formând împreună „presa legionară”. Dar nu era suficient să existe o presă legionară; trebuia să fie şi ziarişti pregătiţi care să o şi scrie. La noi în ţara, oricine se putea improviza în ziarist, fără să aibă nici măcar o diplomă universitară şi nici măcar bacalaureatul. Pentru a elimina acest neajuns, Ministrul Propagandei, Constant, împreună cu Horia Cosmovici, au luat iniţiativa de a crea o universitate Liberă de Ziaristică. Universitatea de Ziaristică a fost inaugurată în 17 Decembrie în Sala Studenţilor în Litere şi Filosofie, în prezenţa ministrului şi a înalţilor funcţionari de la Departamentul său. Au luat cuvântul Alexandru Constant, P.P. Panaitescu şi la urmă Horia Cosmovici şi-a desfăşurat conferinţa de deschidere, având ca subiect „Rolul presei şi propagandei în Statul naţional-legionar”.

 

16. Reînvierea cărţii legionare

E o normă constantă prigonitorilor Mişcării ca odată cu uciderea căpeteniilor ei, să urmărească şi să distrugă şi gândul lor transmis prin cărţile ce le-au scris. Fie că aceşti opresori au fost Carol sau Antonescu sau naţia străină a comuniştilor, procesul a rămas acelaşi. Se asasinează legionarul, dar se caută şi asasinarea spiritului lui, temându-se că din aluatul lui să nu răsară alţi legionari. De aceea, prima grijă a supravieţuitorilor din aceste prigoane a fost să salveze de la dispariţie gândurile acestor oameni care s-au sacrificat pentru idealul de mărire naţională. Trupurile lor se transformaseră în ţărână, dar rămâne cartea, ca mărturie supremă a vieţii lor eroice. Cu toata furia distructivă a tiranilor, n-au putut fi găsite şi arse toate exemplarele din cărţile lor, publicate în perioada anterioară. în anumite locuri neştiute, s-a mai păstrat ceva în suflete pioase. Acest patrimoniu cultural ascuns a constituit baza de plecare pentru a reface biblioteca Legiunii şi a o împrăştia iarăşi în lume. Odată cu biruinţa de la 6 Septembrie şi sfărâmarea cătuşelor care ţineau neamul ferecat, a reînviat şi gândul ctitorilor Mişcării de sub lespedea grea a tiraniei carliste. în acelaşi ritm vertiginos în care s-a desfăşurat toate activităţile noastre şi în perioada guvernării, „a izbucnit năvalnic spre lumina” şi cartea legionară. în câteva săptămâni, puţinele exemplare salvate de la distrugere au luat calea tipăriturii şi slova legionară a pătruns cu iuţeala unui fulger în toate colţurile ţării. Vasile Posteucă, conducătorul „Serviciului de Propaganda scrisă” al Mişcării, s-a pus pe treabă cu o energie titanică pentru a reedita tezaurul doctrinar şi istoric al Mişcării. Munca lui a fost considerabil înlesnită de faptul că dispuneam atunci de imprimeria modernă a Cuvântului şi alte tiparniţe în Capitală şi în provincie. Nu trebuia să ne mai ascundem de nimeni şi nici probleme materiale nu aveam, căci cartea legionară se vindea atunci în zeci de mii de exemplare. Pasiunea de a reedita cartea legionară avea şi o altă explicaţie. Marea majoritate a autorilor acestor cărţi nu mai erau în viaţă. Căzuse victima terorii carliste. Ei nu mai erau fiziceşte între noi. Trupeşte nu mai existau, dar făceam efortul ca prin opera lor, să-i menţinem vii în mijlocul nostru. Publicam scrierile lor nu numai dintr-un act de pietate, ca o aducere aminte a jertfei lor, ci pentru că simţeam nevoia să-i încorporam luptei, noastre, să le simţim îndrumarea lor binefăcătoare în crearea Statului Naţional-Legionar, să triumfe concepţia lor în tiparele noi ale vremii. Zbuciumul şi căldura lor spirituală să ne ocrotească şi să ne călăuzească şi pe noi care purtam poverile grele ale refacerii ţării. Cum era şi firesc, Posteucă a acordat prioritate în activitatea publicistica a serviciului său reeditării scrierilor rămase de la Căpitan: Pentru Legionari, Cărticica şefului de Cuib şi Circulări şi Manifeste. însemnările de la Jilava nu fuseseră încă descoperite. în acelaşi lot de urgenţă au apărut cărţile legionarilor căzuţi în Spania, Cranii de Lemn a lui Ion Moţa şi Crez de generaţie a lui Vasile Marin. Testamentul lui Moţa şi-a reluat zborul spre toate cuiburile şi casele legionare.

Din Crez de generaţie s-a extras articolul „Cuvinte către Studenţi” şi s-a publicat într-o broşură aparte, pentru a servi la orientarea noilor generaţii de studenţi.

Au urmat apoi clasicii doctrinei legionare, care au interpretat mai precis concepţia Căpitanului: Ion Banea, cu cărţile lui Căpitanul şi Rânduri către generaţia mea, Alexandru Cantacuzino, cu puternicele lui studii, scrise cu vigoare şi luciditate, Românul de MâineCe suntem noi, Mişcarea Legionară şi lumea comunistă, la care s-a adăugat broşura cu relatarea expediţiei legionare în Spania, Pentru Hristos; Victor Gârcineanu, cu micul lui eseu, dar profund ca inspiraţie legionară, Din Lumea Legionară.

Au fost reproduse apoi povestirile căpeteniilor legionare care au participat la expediţia din Spania: însemnări de pe front a lui Neculai Totu, Crucificaţii lui Bănică Dobre şi Cea mai mare jertfă legionară a Preotului Borşa.

N-au fost uitate nici cunoscutele lucrări de tălmăcire ştiinţifică a doctrinei legionare, Mişcarea Legionară şi ţărănimea, Mişcarea Legionară şi Muncitorimea, de Traian Herseni; Suflet şi Gând Legionar de Ion Veverca şi seria de probleme tratate de Ernest Bernea în Cartea Căpitanilor, Stil Legionar şi Tineretul şi Politica.

A văzut lumina zilei şi studiul de politică externă al lui Mihail Polihroniade Tineretul şi Politica Externă.

Au reapărut şi două studii mai puţin cunoscute: Revoluţia Fascistă a lui Doru Belimace şi Problema Aromânilor scrisă de Iancu Caranica.

Nu puteau lipsi din acest avânt editorial Cartea de Cântece şi colecţia de articole a Profesorului Nae Ionescu, Roza Vânturilor.

în cursul prigoanei precedente documentul de politică externă al lui Vasile Christescu, Situaţia României după acordurile de la München. Tot o carte apărută clandestin în prigoană este şi Adevărul în Procesul Căpitanului, care a fost oferită publicului într-o nouă ediţie.

Din timpul guvernării noastre prea puţine lucrări s-au publicat, întâi pentru că efortul organizaţiei s-a concentrat în direcţia salvării vechiului stoc de cărţi şi apoi toate condeiele legionare au fost acaparate de ziaristică şiproblemele Statului. Evenimentul literar principal al acestei perioade este apariţia a două magistrale lucrări ale Profesorului Traian Brăileanu, Sociologia şi Arta Guvernării şi Teoria Comunităţii Omeneşti. Merită să fie semnalate şi cele două eseuri politice ale lui Horia Cosmovici, România Legionară şi Axa şi Statul şi Elita Legionară.

Marea majoritate a acestor cărţi au fost tipărite sub auspiciile „Serviciile de Propagandă Scrisă” al mişcării, dar, în anumite cazuri, au fost alte edituri, străine de mişcare, care s-au însărcinat cu publicarea lor. Astfel Crez de generaţie şi Sociologia şi Arta Guvernării au apărut la „Cartea Româneasca”, iar Teoria Comunităţii Omeneşti, la „Georgescu-Delafras”.

 

17. Conferinţe la radio

După proclamarea Statului Naţional-Legionar, Preşedinte al Consiliului de Administraţie al Societăţii de Radio-Difuziune a fost numit profesorul Nichifor Crainic, fostul Ministru al Presei şi Propagandei din guvernul precedent, în timp ce Nelu Manzatti îndeplinea funcţia de director.

într-o zi vine la mine Nichifor Crainic şi-mi sugerează ca la postul nostru de radio să înceapă un ciclu de conferinţe săptămânale, având ca temă generală momente din trecutul Mişcării. Propunerea lui Crainic mi s-a părut foarte potrivită şi am pus-o îndată în aplicare. O serie de personalităţi legionare au fost invitate să vorbească la Radio, alegându-şi liber subiectul.

în modul acesta s-au perindat prin faţa microfonului de la postul nostru de radio o serie de fruntaşi legionari care au tratat fie episoade din istoria Mişcării fie probleme doctrinare. şi-au dat contribuţia lor la acest ciclu de conferinţe legionare profesorii universitari Traian Brăileanu şi Ion Găvănescul, Comandanţii Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă, Comandantul Legionar Andrei C. Ionescu, Constantin Papanace, Constantin Noica şi alţii.

Aceste conferinţe sunt de o valoare nepreţuită pentru cunoaşterea trecutului legionar, încât ar trebui culese din presa timpului şi reproduse într-un volum. Acei ce le-au pronunţat nu sunt istorici de profesie, cercetători ai documentelor timpului, ci oameni care au creat ei înşişi istorie, prin participarea lor la realizarea evenimentelor pe care le evocau.

 

18. Gărzile legionare motorizate

Sub impulsul lui Radu Mironovici, ajuns mai târziu Prefect al Poliţiei Capitalei, s-a creat o şcoală de motomecanizare, al cărei scop era să-i înveţe pe tineri să conducă motociclete, maşini şi tractoare.

Instructorii acestei şcoli erau legionari cu experienţă în materie: tehnicieni, ingineri, mecanici. Grupul de comandă era format din comandanţii legionari şi ajutori de comandanţi Bartolomeu Livezeanu, Matei Coriolan, Filon Lauric, Laurian Tâlnaru, Bucur Coriolan şi Stapânoiu, sub conducerea supremă a lui Radu Mironovici. La început şcoala de pregătire a viitorilor conducători de maşini nu dispunea decât de câteva motociclete şi prima demonstraţie a priceperii lor a fost cu prilejul marilor manifestaţii legionare de la Iaşi din 8 Noiembrie. 30 de motociclişti au deschis cortegiul oficial şi au defilat prin faţa înalţilor oaspeţi. La întoarcerea Generalului Antonescu din Germania, automobilul şefului Statului era precedat de un stol de motociclişti legionari, în fruntea cărora se afla Radu Mironovici. Când automobilul a ajuns în curtea preşedinţiei, Generalul s-a dat jos şi a strâns mâna motocicliştilor care l-au însoţit.

Radu Mironovici şi comandanţii legionari din jurul lui, care au pus bazele acestei şcoli, au pornit de la ideea că ţara nu dispune de suficiente cadre de conducători de vehicule motorizate. Această lipsa putea fi remediată repede numai prin cursuri accelerate de pregătire a tineretului. Cursurile durau de la 10-15 zile şi după predarea lor, elevii dădeau un examen în faţa comisiilor de Stat şi li se eliberau carnetele de conducere, după tipul de maşini pentru care se pregătiseră.

şcoala de motomecanizare s-a diversificat mai târziu, pentru a preda cunoştinţe şi pentru conducerea de automobile, camioane şi tractoare. Parcul ei de vehicule s-a îmbogăţit şi el, dispunând de motociclete cu ataş, de maşini de turism, autocamioane şi tractoare agricole. Pentru a fi în nota timpului, unitatea aceasta legionară, care împărţea gratuit cunoştinţe tehnice tineretului, s-a numit „Gărzile legionare motorizate”.

Gărzile legionare motorizate aveau trei centre unde se pregăteau viitorii mecanici şi şoferi: la Facultatea de Agronomie, la garajul C.F.R. din Strada Zoe Râmniceanu şi pe un teren din jurul Arcului de Triumf. Cel mai important centru a fost la Facultatea de Agronomie, unde studenţii acestei scoli nu numai că au urmat în mare număr cursurile, dar au colaborat ei înşişi ca instructori la răspândirea cunoştinţelor între ceilalţi elevi.

Ca urmare a convenţiei cu Germania, care s-a angajat să livreze în primăvara 1000 de tractoare pentru nevoile agriculturii româneşti, Gărzile motorizate au luat iniţiativa de a crea o şcoală aparte, unde să se predea cursuri exclusiv pentru conducerea tractoarelor. şcoala s-a deschis la ferma Academiei de Agricultură de la Băneasa, cu ajutorul parcului de tractoare existent aici.

în urma înţelegerii cu ministerele respective şi cu aprobarea Conducătorului, s-au realizat comenzi importante de motociclete, maşini şi camioane în străinătate, şi mai ales în Germania.

Ziaristul Gheorghe Ganea, de la Buna Vestire, semnează un reportaj în 12 Decembrie 1940, în care explică însemnătatea acestei şcoli legionare, capabile, în scurtă vreme, să înzestreze naţiunea cu mii de tehnicieni şi conducători de maşini:

„Mişcarea legionară este astăzi în măsură să înzestreze ţara cu toate cele necesare spre a da un impuls puternic vieţii noastre economice şi apărării teritoriale.

Tineretul trebuie pregătit în spiritul vremii, maşina trebuie să-i fie principalul auxiliar, să luam exemple de la ţările ce-au realizat adevărate minuni prin tehnica şi înţeleapta întrebuinţare a maşinilor.

în măsura în care va reuşi formarea acestui corp de elita al conducătorilor de maşini, acţiunea de motorizare va fi extinsă în întreaga ţară.

Din acest corp de elita vor fi recrutaţi viitorii tehnicieni şi instructori ce vor fi trimişi la ţară, unde vor forma centre în genul celor care funcţionează actualmente în Capitală.

Organizaţiile legionare regionale vor imita exemplul organizaţiei din Capitală, procurându-şi maşinile de care au nevoie, pentru o bună reuşită a acţiunii”.

şcoala de tractoare de la Băneasa şi Gărzile motorizate legionare au devenit piese de acuzaţie contra mişcării după 23 Ianuarie 1941. în procesul politic ce ni s-a făcut de Antonescu, aceste două instituţii legionare de mare interes naţional figurau ca „dovezi” în pregătirea „rebeliunii”.

 

19. Moartea Părintelui Moţa. Funeralii naţionale

în 20 Noiembrie, Miercuri, orele 7 seara, s-a stins din viaţă la Spitalul „Aşezămintele Sfânta Elena” din Capitală, Părintele Ion Moţa, tatăl neuitatului erou martir, Ionel Moţa. Cu prilejul serbărilor de la Iaşi din 8 Noiembrie, a luat o răceală şi la întoarcerea la Bucureşti, simţindu-se rău, a fost internat în spital. Medicii au constatat o congestie pulmonară, complicată cu o uremie. Cu toate îngrijirile date de un grup de distinşi medici, n-a mai putut fi salvat. îndată după încetarea din viaţă, trupul neînsufleţit al Părintelui Moţa a fost ridicat de la spital şi transportat la Biserica Sf. Ilie Gorgani.

Vestea trecerii la cele eterne a Părintelui Moţa s-a răspândit ca fulgerul în Bucureşti. Biserica s-a umplut într-o clipă de legionari şi de personalităţi din lumea politică şi culturală. La orele 12 noaptea, Preotul Mihăilescu, parohul Bisericii, a săvârşit o slujba. îndată după aşezarea pe catafalc, legionarii au început să facă de gardă la căpătâiul marelui dispărut. A doua zi, ziarele legionare au apărut cu chenar negru şi în articole pe prima pagină au evocat viaţa venerabilului naţionalist român.

A doua zi, Joi 21 Noiembrie, în cursul Consiliului de Miniştri, ţinut în absenţa Generalului Antonescu, plecat în Germania, la cererea mea, s-a aprobat facerea de funeralii naţionale Părintelui Moţa, ca un omagiu adus de întreaga naţie acestui neînfricat apărător al drepturilor Românilor Ardeleni în timpul opresiunii maghiare. S-a întocmit un Jurnal al Consiliului de Miniştri, care a fost semnat de miniştrii prezenţi. în urma consultării cu Doamna Moţa, s-a stabilit ca înmormântarea să se facă la Orăştie, oraşul de unde şi-a desfăşurat Părintele Moţa întreaga lui activitate de preot, gazetar şi fruntaş al românismului de peste munţi.

Totodată am întocmit un ordin de zi către întreaga Mişcare, prin care ceream ca toate cuiburile să ţină şedinţă solemnă în ziua înmormântării Părintelui Moţa, în care vor evoca figura marelui dispărut:

Ordin de Zi

Se va citi în toate cuiburile, în şedinţă solemnă, în ziua înmormântării Părintelui Moţa la Orăştie;

„Părintele Ion Moţa, tatăl eroului de la Majadahonda, după o viaţă de zbucium şi dureri, închinată Neamului Românesc, a închis ochii pentru totdeauna în Capitala României Legionare.

Prigonit sub Unguri pentru credinţa lui naţionalistă, Dumnezeu l-a învrednicit pe marele Preot al neamului nostru să cunoască şi zidurile reci ale închisorilor româneşti şi să fie lovit de cele mai cumplite dureri la o vârstă împovărată de ani.

Părintele Ion Moţa şi-a îndeplinit misiunea pe acest pământ.

în vechea Ungarie, a luptat în primele rânduri pentru eliberarea poporului românesc din robia maghiara, iar după război, fiul său, Ionel Moţa, a continuat linia de jertfire şi luptă a tatălui, întâlnit cu Căpitanul pe marele plan de transformare lăuntrică a poporului nostru.

în marea încleştare dintre cele două lumi, Părintele Moţa a fost unul dintre cei puţini din vechea generaţie care a înţeles sforţările de înnoire ale tineretului, care le-a urmărit cu dragoste de părinte şi pe care le-a ocrotit şi aparat.

Părintele Moţa a trăit, zi de zi, frământările generaţiei noastre, până când Dumnezeu l-a încercat cu cea mai mare durere: jertfa de la Majadahonda.

După pierderea fiului său pe câmpiile însângerate ale Spaniei, o singura mângâiere a putut să-i aline durerea de Părinte: BIRUINţA LEGIONARă.

Majadahonda va străluci în istoria neamului românesc şi va înfrunta veacurile.

Prin ea s-a înălţat neamul romanesc spre înviere şi tot ce a scris şi a gândit Ionel Moţa vor rămâne puncte de reazem pentru toate aşezările de mâine ale poporului nostru.

Părinte al tuturor durerilor şi răstignirilor, să ierţi neamului românesc umilirile şi suferinţele pe care le-ai indurat din pricina celor înstrăinaţi, şi, nouă tuturor, să ne dai iertarea ta, Părinte al lui Ionel Moţa şi Părinte al neamului romanesc.

Bucureşti, 23 Noiembrie 1940.

HORIA SIMA

Comandantul Mişcării Legionare

în cursul acestei zile, zeci de mii de cetăţeni al Capitalei s-au închinat în faţa sicriului în care zăcea Părintele Moţa îmbrăcat în sfintele odăjdii. S-au adus sute de buchete de flori care au învăluit de jur împrejur catafalcul. De-o parte şi de alta stăteau de strajă legionari, făcând cu schimbul, în poziţie neclintită. Afară, cordoane de legionari menţineau ordinea şi conduceau publicul spre intrarea în Biserică, sub comanda studentului Bartolomeu Livezeanu.

Ceremonia oficială a înmormântării s-a desfăşurat Vineri, 22 Noiembrie, tot la Biserica Sf. Ilie Gorgani. La orele 12 un sobor de preoţi, între care şi preoţii legionari Imbrescu şi Palaghiţă, în frunte cu Vicarul Patriarhiei, Arhimandritul Veniamin Irineu Felea, au săvârşit Sfânta Slujba a prohodirii, în prezenţa familiei, a guvernului, a armatei şi a corpului diplomatic. S-au depus numeroase coroane de flori din partea autorităţilor şi a asociaţiilor patriotice. Majestatea Sa Regele a trimis, prin reprezentantul său, o frumoasă coroană de flori din crizanteme roşii.

Din partea familiei au asistat la slujba Doamna Maria Moţa, soţia Părintelui Moţa, Doamna Elena Codreanu, fiicele Părintelui, Doamnele Dr. Bornemisa şi Dr. Popp, nepoţeii Părintelui, Gabriela şi Mihai, însoţiţi de Doamna Profesor Codreanu.

De la Preşedinţie a venit Doamna Maria General Antonescu, însoţită de doamnele Veturia Goga, Veturia Barbu şi Alexandrina Cantacuzino, Preşedinta „Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române”.

Guvernul a fost reprezentat de mine, care fusesem tocmai numit Preşedinte de Consiliu de Miniştri Interimar, în absenţa Generalului Antonescu, plecat în Germania; de Traian Brăileanu, Ministru al Educaţiei Naţionale, de Nicolae Mareş, Ministru al Agriculturii, şi de General Petrovicescu, Ministru de Interne. Au fost prezenţi toţi Subsecretarii de Stat de la Apărarea Naţională : Generalul Pantazi, Ministru Subsecretar de Stat al Armatei, Comandor Jienescu, Ministru Subsecretar de Stat al Aviaţiei şi Amiral Kosciulschi, Ministru Subsecretar de Stat al Marinei.

Casa Regală a fost reprezentata prin Lt. Col. Erwin Kraus.

Din partea Armatei a participat un numeros grup de generali: şteflea, Popescu, Vasiliu, Ramiro Enescu, Sava, Boteanu, Petrescu-Togo, Bădulescu, alături de alţi ofiţeri aparţinând unităţilor din Capitală.

Puterile Axei au fost prezente la ceremonia funebră prin Pelegrino Ghigi, Ministrul Italiei, Ministrul Consilier Steltzer, din partea Legaţiei Germane, Langenecker, delegatul organizaţiei naţional-socialiste din România.

Cavalerii „Ordinului Mihai Viteazul” au delegat să participe la funeralii pe Coloneii Malamuceanu, Bolintineanu şi Cristodor.

Magistratura i-a trimis la înmormântare pe titularii celor mai înalte instanţe din Capitală: Dimitrie Lupu, Prim-Preşedinte al Curţii de Casaţie, Coman Negrescu, Procuror General la Curtea de Casaţie, Iancu Petrescu, Preşedintele Curţii de Apel, Benedict Stoenescu, Procuror General la Curtea de Apel, Emul Vântu, Prim-Preşedinte al Tribunalului Ilfov, Ion Gheorghiade, Prim Procuror al aceluiaşi Tribunal.

Lumea culturală a Bucureştilor a fost reprezentată de profesorii universitari Simion Mehedinţi, Rădulescu-Motru, Traian Herseni, Radu Gyr.

Sindicatul Presei din Ardeal şi Banat l-a trimis pe profesorul Costea, iar Asociaţia „Transilvania” din Bucureşti pe inginerul Ardeleanu şi avocatul Macarie.

A făcut o profundă impresie în asistenţă prezenţa unui grup de ţărani din Orăştie, îmbrăcaţi în tradiţionalele lor costume albe, din dimie şi iţari.

După sfârşitul slujbei, la ora 1, sicriul a fost ridicat pe umeri de preoţi, purtat afară din Biserică şi aşezat pe un afet de tun tras de 7 cai albi. în acest moment muzicile militare reunite, ale unui Batalion, din Regimentul de Gardă al Palatului, şi al Regimentului 30 Infanterie, au intonat Rugăciunea.

S-a format apoi cortegiul, care a fost deschis de o companie de soldaţi din Regimentul 30 Infanterie. în frunte, un legionar ţinea Crucea ce urma  fie depusă pe mormântul de la Orăştie. Alţi legionari purtau o icoana a Arhanghelului Mihail, coroanele şi perina cu decoraţii a defunctului. După ei se încolonau un lung şirag de preoţi.

După cler, înainta afetul de tun cu sicriul, iar în urma lui familia. Profesorul Codreanu păşea ţinându-i de mâna pe cei doi nepoţei.

La o anumită distanţă, apare reprezentantul Majestăţii Sale, Lt. Col. Erwin Kraus, urmat de membrii guvernului şi de înaltele autorităţi ale Statului. Cordoanele au fost ţinute pe dreapta de Comandanţii Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici şi Mile Lefter, iar în stânga de preoţi, între care era şi Arhimandritul Felea, Vicarul Patriarhiei.

Cortegiul s-a urcat pe Bulevardul Elisabeta, fiind încadrat de-o parte şi de alta de formaţiile legionare. Circulaţia era întreruptă. Pe trotuare o mulţime de oameni salutau ultimul drum prin Capitala al Părintelui Moţa şi îşi făceau cruce cu lacrimile în ochi. Din Bulevard, cortegiul s-a îndreptat pe Calea Victoriei. în faţa Palatului Regal, un moment de reculegere. Toata lumea s-a oprit. Gornistul din Garda Palatului, a început să sune prelung onorul. în mijlocul unei tăceri mormântale, nu se auzeau decât suspine şi plânsete. De aici si-a continuat drumul pe Calea Griviţei, pentru a ajunge la Gara de Nord.

în Piaţa Gării de Nord s-a format un careu, cu afetul de tun în mijloc. în sunetele imnului naţional Deşteaptă-te Romane a defilat mai întâi un batalion din Regimentul 30 Infanterie. Apoi, în ritmul imnului Sfântă Tinereţe Legionară, au defilat prin faţa sicriului formaţii din toate corpurile legionare din Capitală.

După încheierea defilării, sicriul a fost ridicat de pe afetul de tun de către preoţi şi purtat pe umeri până la vagonul mortuar, împodobit cu cetină de brad şi cu steaguri tricolore. în interiorul vagonului s-a săvârşit un ultim serviciu religios şi s-a cântat apoi Imnul Legionarilor Căzuţi.

în vagonul mortuar au mai intrat un grup de legionari care aveau misiunea să facă permanent de garda la căpătâiul Părintelui Moţa şi trei preoţi în odăjdii, care vor rosti rugăciuni în tot timpul drumului.

în celelalte trei vagoane speciale, ataşate trenului, au luat loc membrii familiei, Lt. Col. Erwin Kraus, reprezentantul Majestăţii Sale, delegaţii oficiali ai guvernului la ceremonia de la Orăştie: Generalul Petrovicescu, Ministrul de Interne, Nicoale Mareş, Ministrul Agriculturii şi Profesorul Ion Protopopescu, Ministrul Lucrărilor Publice. în afară de aceştia, au mai făcut drumul la Orăştie cu acelaşi tren, Corneliu Georgescu, Comandant al Bunei Vestiri, Nicolae Petra, Subsecretar de Stat la Economie, Traian Herseni, Secretar General la Educaţie, şi Nicolae Petraşcu, Secretar General al Mişcării.

în gările principale pe acest parcurs, Ploieşti, Predeal, Braşov, Teiuş, Alba Iulia, au ieşit în întâmpinarea Părintelui Moţa, Organizaţiile Judeţene şi un număr mare de poporeni.

Ceremonia cea mai impresionantă a fost în Gara Braşov. Părintele Moţa şi-a petrecut copilăria în acest oraş, fiind elev câteva clase al liceului „Andrei şaguna”. A stat permanent în legătură cu pleiada română de intelectuali de aici în lupta contra tiraniei maghiare. ştirea morţii Părintelui Moţa a avut efecte zguduitoare în acest centru de românism militant. Pentru Ardeleni, Părintele Moţa nu era numai un preot venerabil, ci şi un părinte spiritual al întregii naţiuni. Cu moartea lui dispărea o verigă care lega trecutul de viitorul neamului.

Cu mult înainte de sosirea trenului, peronul gării era înţesat de lume. Au fost prezenţi la această ultimă întâlnire cu patriarhul naţionalismului ardelean, Traian Trifan, Prefectul Judeţului, Traian Marian, şeful organizaţiei judeţene legionare, Ion Bordeianu, Comandant legionar din vechea gardă, Dr. Ion Moşoiu, Directorul Licelului „Andrei şaguna”, Dr. Sandu Udrea, Directorul Arhivelor Istorice ale oraşului şi reprezentantul cercului cultural italo-român din localitate.

La intrarea trenului în gară, fanfara Liceului „Andrei şaguna” a intonat marşul funebru, iar un detaşament legionar a dat onorul. Un sobor de preoţi, în frunte cu Protopopul Nistor, au oficiat un scurt prohod, după care legionarii au intonat Imnul Legionarilor Căzuţi. Trenul şi-a luat zborul spre alte locuri de popas.

Trenul special a sosit la Orăştie Sâmbătă, 23 Noiembrie, la orele 7 dimineaţa. Oraşul era plin de lume, care venise cu o zi înainte din ţara Moţilor şi judeţele învecinate, pentru a-l însoţi în ultimul său drum pe marele dispărut. Gara era frumos împodobită cu flori, drapele tricolore şi drapele verzi ale Gărzii de Fier. Pe peronul gării aşteptau autorităţile locale, reprezentate de Iosif Costea, Prefectul Judeţului, Viorel Boborodea, şeful organizaţiei judeţene, Colonelul Leonida Popescu, Comandantul garnizoanei locale, Baranga, Primarul Oraşului, şi Părintele Pruteanu, din partea comunităţii ortodoxe locale. La coborârea sicriului, garda legionară a dat onorurile. După un scurt serviciu religios, răspunsurile fiind date de corul liceului „Aurel Vlaicu”, s-a format cortegiul funebru. în frunte, un grup de legionari în formaţie de cruce, apoi coroanele, între care s-a remarcat coroana Majestăţii Sale. A urmat sicriul aşezat într-un car tras de legionari, iar după el o coloana de preoţi. Pe întreg parcursul, fanfarele Moţilor şi ale minerilor au intonat marşuri funebre, care alternau cu Imnul Legionarilor Căzuţi.

Cortegiul s-a oprit în dreptul Noii Catedrale, ctitoria Părintelui Moţa. Sicriul a fost ridicat pe umeri de legionari şi depus pe catafalcul din interiorul Bisericii.

La orele 2 după masă a început slujba înmormântării, săvârşită de Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului. împreună cu el au slujit Prea Sfinţia Sa Ciopron, Episcopul Armatei, şi Vicarul Arhiepiscopiei de la Sibiu, Trandafir Scorobeţ. Un mare număr de preoţi îi înconjurau pe înalţii demnitari ai Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Răspunsurile au fost date de corul Facultăţii de Teologie de la Sibiu. Biserica era neîncăpătoare pentru lumea ce venise. Pe lângă reprezentanţii guvernului, ai Universităţii de la Sibiu şi ai autorităţilor locale, se aflau numeroase delegaţii de moţi, o delegaţie a Grupului Etnic German, a comunităţii maghiare din localitate şi a celorlalte confesiuni, greco-catolica, catolica şi reformată.

După slujbă a luat cuvântul IPSS Mitropolitul Bălan, care a scos în evidenţă lupta dârză a Părintelui Moţa pentru cauza naţionalismului romanesc din Ardeal. Pentru trecutul său de lupte şi suferinţe, Preotul Moţa şi-a câştigat merite nepieritoare în faţa neamului, iar Biserica l-a ridicat la cinstea de Iconom Stavrofor.

Tot în catedrală a vorbit apoi Profesorul Ion Zelea Codreanu, arătând spiritul în care şi-a crescut Părintele Ion Moţa pe iubitul lui Ionel, care a ştiut să ducă mai departe lupta pentru Neam şi Hristos.

La orele 3 după masă, cortegiul s-a refăcut şi s-a îndreptat spre cimitirul oraşului. Ajungând aici, sicriul a fost coborât şi purtat până în faţa mormântului deschis. O companie de ostaşi din garnizoana locală a dat onorul, Părintele Moţa fiind decorat şi cu ordinul Ferdinand I. De jur împrejur s-au strâns membrii familiei, oficialităţile şi o mare mulţime de oameni.

Elogiul defunctului a fost făcut de Corneliu Georgescu, Comandant al Bunei Vestiri, care a înfăţişat dârzenia de luptător a Părintelui Moţa, pentru împlinirea idealului naţional al Unirii. „El n-a dorit, a spus Corneliu Georgescu, nici mărimi şi nici demnităţi după ce şi-a văzut visul cu ochii. După înfăptuirea României Mari, Părintele Moţa s-a retras în mijlocul credincioşilor lui din Orăştie. Aici si-a crescut fiul în ideea creştină şi naţională, învăţându-l să se jertfească pentru dreptatea lui Dumnezeu”.

„Guvernul şi Legiunea se închină în faţa jertfei Părintelui Moţa şi se roagă pentru veşnica sa odihnă”.

A luat apoi cuvântul Nicolae Petraşcu, secretarul general al Mişcării, care a evocat sacrificiile făcute de familia Moţa pentru izbânda Legiunii.

Au mai adus tributul lor de recunoştinţă amintirii şi operei Părintelui Moţa, Iosif Costea, Prefectul Judeţului, Octavian Buzunea, din partea Sindicatului Presei din Ardeal, studentul Macri, în numele Uniunii Studenţilor Creştini Români, Buta din partea ziarului Libertatea şi Col. Leonida Popescu, Comandantul garnizoanei locale, în numele Armatei.

După stihuirile ultimei prohodiri a Episcopului Ciopron, sicriul a fost coborât în mormânt. în timp ce legionarii cântau Plânge printre ramuri luna, bulgării de pământ se rostogoleau peste sicriul marelui preot al românismului ardelean, acest Deceneu al Daciei contemporane.

Părintele Moţa a murit în plină apotează legionară. A trăit să vadă biruinţa de la 6 Septembrie, proclamarea Statului Naţional-Legionar, marile serbări de la Bucureşti şi Iaşi, fără să ceară nimic pentru sine, ca şi în momentul împlinirii României Mari. După căderea fiului sau la Majadahonda, ce mai putea aştepta de la oameni? Nu l-am văzut decât rareori la Bucureşti şi atunci se strecura tăcut şi sfios. Singura lui bucurie era să contemple ţara trezită la o nouă viaţă de marşul cămăşilor verzi.

Dumnezeu i-a hărăzit ca un privilegiu să moară înainte ca urâciunea din sufletul lui Antonescu să-şi arate toată ticăloşia de care era capabil la 21 Ianuarie, lovind în acei care, cu preţul sângelui lor, l-au ridicat la putere. în timp ce Părintele Moţa, împăcat cu sine însuşi şi cu lumea, coboară în groapa de la Orăştie, Generalul Antonescu la Berlin se îndeletnicea să pârască Legiunea în faţa lui Hitler…

 

20. 10 Decembrie

10 Decembrie a fost ultima mare manifestaţie legionară sub guvernarea noastră. După 10 Decembrie, încordarea între Conducătorul Statului şi Legiune a crescut în aşa măsură încât nu ne-a mai permis să convocăm legionarii pentru comemorările noastre.

în a doua parte a acestei lucrări, la capitolul Reorganizarea Studenţimii, am arătat că, în 27 Septembrie, Consiliul Suprem al Studenţimii l-a ales pe Viorel Trifa ca Preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români. Noul preşedinte era cunoscut până acum ca un bun orator, dar s-a dovedit a fi şi un excelent organizator. Punându-se îndată „pe treabă”, cum m-a anunţat în telegrama ce mi-a trimis-o după alegere, în scurtă vreme a reorganizat Uniunea şi centrele studenţeşti din ţară şi s-a îngrijit paralel şi de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale tineretului universitar. Căminele şi cantinele studenţeşti au trecut sub administraţia autonoma a Uniunii şi sub noua conducere si-au schimbat înfăţişarea, devenind oaze de sănătate şi de voie bună. Ministerul Educaţiei Naţionale, prin decretul lege din 15 Octombrie, dispune reorganizarea Uniunii pe noi baze. în competenţa a organizaţiei cad toate problemele de asistenţă, burse, sport, raporturi externe.

înainte de dictatura carlistă, studenţimea română din Capitala îşi avea sediul ei la „Casa Studenţească, de pe Calea Plevnei Nr. 61. Odată cu începerea prigoanei, studenţii au fost alungaţi de la sediul lor, iar localul închis şi sigilat. După 6 Septembrie, studenţimea a reintrat în posesia „casei” şi în această clădire s-au mutat atât birourile Uniunii cât şi ale Centrului Studenţesc Bucureşti, condus de Dr. Valer Neagoe. Tot la „Casa Studenţeasca” de pe Calea Plevnei s-a redeschis la 1 Noiembrie 1940 cantina studenţească, care funcţionase mai înainte şi care a fost suprimată odată cu toate organizaţiile studenţeşti.

Tot Uniunea Naţionala a Studenţilor a primit şi însărcinarea să distribuie, după criterii de echitate, bursele studenţeşti, începând din luna Octombrie. Cu aceasta decizie, Ministrul Educaţiei Naţionale întărea autonomia administrativă a corpului studenţesc.

Printr-un decret semnat de Conducătorul Statului, în urma propunerii Ministrului Educaţiei Naţionale, Traian Brăileanu, în 4 Noiembrie, Viorel Trifa a fost confirmat pe trei ani în funcţia de Preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români. în modul acesta, Trifa primise o îndoită recunoaştere în fruntea studenţimii: din partea Consiliului Suprem al Studenţimii şi a Statului Naţional-Legionar.

Ca şef al studenţimii legionare pe întreaga ţară îl numisem pe Vasile Andrei şi în circulara data la 10 Octombrie îi recomandam să lucreze în armonie cu noul Preşedinte al Uniunii Naţionale. Din colaborarea celor doi şefi s-a ajuns la cele mai bune rezultate, realizându-se opere însemnate în beneficiul întregii studenţimi.

Generalul Antonescu, impresionat de activitatea rodnica a Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români, a intervenit cu un ajutor substanţial din partea Statului, pentru a ameliora condiţiile de viaţă materială ale studenţimii. în acest scop a alocat din bugetul Statului suma de 100 de milioane de lei pentru repararea şi amenajarea căminelor existente şi pentru a asigura o hrană satisfăcătoare noilor generaţii de cărturari. Iată cum salută un student-gazetar, Anastasie Eftimie, în Buna Vestire din 10 Decembrie, evenimentul:

„Hotărârea D-lui General Ion Antonescu, Conducătorul Statului şi Preşedintele Consiliului de Miniştri, de a aloca un fond de 100.000.000 lei pentru reorganizarea şi punerea în funcţiune a căminelor studenţeşti constituie un eveniment de covârşitoare semnificaţie naţională şi trebuie privit ca atare.

Consecinţele acestor măsuri revoluţionare vor fi strălucite şi imediate.

Peste un trecut de neîntemeiată vrăjmăşie politicianistă, îndreptată împotriva tineretului cărturăresc şi luptător, peste un divorţ artificial creat între generaţii de foşti guvernanţi obtuzi şi lipsiţi de perspective, D-l General Antonescu vine să tămăduiască rănile şi să întindă generos mâinile părinteşti ale înţelegerii”.

în această atmosferă de entuziastă participare la clădirea noului Stat Românesc, a întâmpinat studenţimea glorioasa zi de 10 Decembrie, când tineretul de la toate Universităţile din ţara în anul 1922, într-o mişcare spontană, s-a ridicat contra invaziei evreieşti în centrele de cultura ale României şi a înstrăinării de mâine a clasei conducătoare.

La orele 9 dimineaţa, s-a săvârşit o slujbă la Biserica Studenţească Sf. Anton din Piaţa Carol de către Duhovnicul studenţimii, Preotul Georgescu-Edineţi. Au asistat toţi preşedinţii din Capitală, in frunte cu preşedintele Uniunii, Viorel Trifa, şi Preşedintele Centrului Studenţesc Bucureşti, Dr. Neagoe. S-a făcut mai întâi o rugăciune pentru pomenirea conducătorilor studenţimii morţi în prigoană. în jurul altarului se aflau familiile celor ucişi, mame şi surori, în veşminte negre şi cu feţele palide de suferinţă. Sunt prezente în Biserică drapelele tuturor societăţilor studenţeşti, începând de la Uniune până la cele ale Facultăţilor. în continuare s-a rostit şi un Te-Deum pentru viaţa şi sănătatea Regelui, a Reginei-Mamă, a Conducătorului, a Guvernului, a Armatei şi a corpului profesoral. Ceremonia se încheie cu „Mulţi Ani Trăiască”, după care Părintele Edineţi stropeşte cu apă sfinţită drapelele.

Din Piaţa Carol, studenţimea Capitalei, încolonată şi în ordine perfectă, se îndreaptă spre „Casa”’ de pe Calea Plevnei. Aici va avea loc festivitatea împlinirii a 18 ani de la actul epocal de la 10 Decembrie 1922. Sala mare de la parter, în care se va desfăşura comemorarea, este tapetată în verde, iar în fund, unde e tribuna, un uriaş portret al Căpitanului domina vederea. La masa oratorilor, de-o parte şi de alta, se înşiruie tricolorul românesc, flancat de drapelele german, italian, spaniol şi japonez.

La ceremonie au participat Traian Brăileanu, Ministrul Educaţiei Naţionale, Mihai Antonescu, Ministrul Justiţiei, Generalul Pantazi, Subsecretar de Stat la Armată, Constantin Papanace, Subsecretar la Presă şi Propagandă, Comandanţii Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Ilie Gârneaţă, Mile Lefter şi Rectorul Universităţii de la Bucureşti, P.P. Panaitescu. în afară de aceştia au mai fost prezenţi în sală numeroşi profesori universitari şi mulţi demnitari ai regimului şi ai Mişcării.

La urma am sosit şi eu, fiind salutat la intrare de Vasile Andrei, şeful studenţimii legionare. Am luat loc la tribună, alături de Traian Brăileanu şi Rectorul P.P. Panaitescu.

Solemnitatea a început cu apelul studenţilor căzuţi în prigoana carlistă. După fiecare nume, sutele de studenţi răspundeau în cor „Prezent”. Defilau prin faţa ochilor sufleteşti ai colegilor figurile marţiale ale lui Gheorghe Furdui, Paul Craja, Iosif Bozântan, Traian Cotiga, Ion Antoniu, Ion Caratănase, Mircea Goga, ştefan Curcă şi atâţia alţii care s-au jertfit pentru ca neamul să trăiască. Studenţimea cânta apoi Imnul Legionarilor Căzuţi.

Preşedintele Uniunii, Viorel Trifa, adresându-se asistentei, anunţă că se află în sală delegaţii studenţimii germane şi italiene, care vor lua cuvântul pentru a saluta studenţimea română. în primul rând vorbeşte Franz Ronenberger, reprezentantul studenţimii germane, care a spus următoarele:

„Sunt fericit să aduc studenţimii române salutul studenţimii Germaniei naţional-socialiste.

Cu acest prilej gândul nostru se îndreaptă în primul rând către Căpitan, al cărui martiriu în lupta D-voastră naţionalistă este cunoscut tuturor.

Suntem bucuroşi că această colaborare germano-română este din nou îndrumată pe căile ei tradiţionale, graţie Mişcării Legionare.

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”

La sfârşitul cuvântării delegatului german, corul studenţesc intonează Horst Wessel Lied.

Trece apoi la tribună delegatul studenţimii italiene Valserioti, care se adresează studenţimii cu următoarele cuvinte:

„Camarazi Studenţi ai României Legionare,

Vin să vă aduc salutul universitar italian, întrucât tinerimea italiană simte o deosebită simpatie pentru tineretul român, care merge paralel cu al nostru în opera lui de renaştere.

Ca şi voi am crezut şi noi în Căpitanul vostru şi în idealurile lui naţionaliste. Eu va asigur că Italia şi studenţimea italiană are deplină încredere în voi şi în destinul vostru. Noi suntem siguri că, până la urmă, în cadrul Mişcării Legionare, România va ieşi victorioasă”.

A luat cuvântul apoi, Viorel Trifa, Preşedintele Uniunii Studenţeşti, care a ţinut un important discurs, în care a definit rolul studenţimii în viaţa politică a ţării, ca avangardă revoluţionară a mişcării naţionaliste.

„Camarazi,

Sărbătorim ziua de 10 Decembrie într-un Stat legionar. Este aceasta un punct la care am ajuns şi pentru care au trebuit să treacă foarte mulţi ani; nici mai mult şi nici mai puţin decât 18 ani au trecut până am ajuns aici, ca în Statul legionar să sărbătorim ziua de 10 Decembrie.

Desigur că istoria nu se scrie întotdeauna după fapte, ci de multe ori şi după hârţoage; dacă însă va fi cineva să o scrie după fapte, atunci va avea să scrie un capitol important: lupta studenţimii române creştine timp de 18 ani.

în toata aceasta vreme, studenţimea creştină română a fost un corp organizat şi mai ales un corp care întotdeauna a luptat. Pentru că aşa am înţeles noi misiunea noastră de luptători ai unui neam.

Ceea ce caracterizează acţiunile studenţeşti în cei 18 ani de până acum este în primul rând antisemitismul; în al doilea rând este lupta împotriva fostelor clase conducătoare; şi în al treilea rând adeziunea totală pentru Căpitan.

Studentul român a fost antisemit nu pentru că a citit într-o carte ca trebuie să fie împotriva jidanilor, ci pentru că a simţit că nu mai poate trăi în ţara lui. Dacă de la 1922 încoace au fost studenţii noştri antisemiţi, aceasta a fost cauza acestei tragedii româneşti, că atunci când plecaţi de la sate, jecmăniţi de jidani, s-au găsit la oraşe din nou jecmăniţi de jidani. şi a trebuit atunci să se ridice şi să spună; „Aceasta nu se mai poate”.

Aceasta a însemnat antisemitismul nostru. Dar, mai mult, studenţimea nu s-a mărginit să strige pe străzi „Jos Jidanii” ci studenţimea s-a gândit în acelaşi timp cum se poate crea o soartă mai buna Neamului Românesc.

şi avea şi dreptul să o facă, căci noi eram mereu loviţi. Mulţi dintre ai noştri cădeau răpuşi de gloanţe, şi atunci şi-a zis: ce are să iasă, trebuie să fie o Românie mai bună, aşa cum au visat-o strămoşii noştri.

Dar cu timpul ei au fost nevoiţi să constate că treburile în Stat merg tot mai rău şi atunci a început lupta împotriva clasei conducătoare, care n-avea nimic în comun cu poporul.

Acesta este duhul sănătos de la ţară, care venea să imprime Mişcării Studenţeşti din România o notă nouă, o notă revoluţionară. Dar nici aceasta nu era destul.

Dacă aceasta lupta împotriva păturii conducătoare avea să reuşească sau nu, eu nu ştiu; a apărut în istorie Căpitanul şi ne-a dat o linie nouă: pe aicea trebuie să mergeţi, împreună, ca să puteţi realiza totul.

De aceea al treilea caracter al Mişcării tineretului a fost adeziunea totală pentru Căpitan. Mândria vieţii noastre este că ne-am ataşat total Căpitanului, şi când a fost în închisoare şi când a fost omorât, în permanenţă am rămas pe linia trasată de el. Adeziuni cu rezerve nu au fost în viaţa noastră. Cămăşile jumătate verzi, jumătate de altă culoare, nu au fost în viaţa studenţimii.

Noi am fost veşnic aceiaşi. Desigur că lucrul acesta ne-a atras ura clasei conducătoare. Desigur că lucrul acesta ne-a adus în situaţia ca noi să vedem în propria noastră ţara duşmani ai acestei ţări – aşa cum nimeni dintre D-voastră n-a putut să o creadă.

şi au început fel de fel de sisteme, mai întâi în mod direct, apoi indirect.

Ne-au dat conducătorii tarii o educaţie falsă. Generaţia dinaintea noastră ne-a dat de multe ori cartea, dar România avea nevoie şi de caractere. într-adevăr noi am vrut să clădim şi altceva; ori clasa conducătoare de atunci vroia să facă din noi nişte oameni simpli hârţogari.

De aceea noi am căutat să venim cu un tip de om nou, care să poată apoi să conducă această ţară. Mai mult încă, această clasă conducătoare a vrut să ne cumpere; dar nici aceasta nu s-a putut, pentru că linia Căpitanului, în afară de propria noastră voinţă, ne ţinea acolo unde trebuia să rămânem.

Au trecut atunci la extirparea noastră şi l-au omorât mai întâi pe Căpitan, apoi pe cei mai buni dintre ai noştri. Dintre conducătorii studenţimii nu mai trăieşte azi nimeni. Toţi au fost omorâţi. Aţi auzit citindu-se lista câtorva camarazi; nu sunt chiar toţi, sunt şi mai mulţi, căci s-a vrut ca prin moarte să distrugă ideea.

Trebuie să fim permanenta revoluţionară a neamului

„Rezultatul! Rezultatul este că noi sărbătorim astăzi Zece Decembrie în Statul Legionar. Rezultatul este că ei nu mai sunt aici, iar noi am ajuns unde suntem; şi nu suntem prin vrerea lor, ci prin necesitatea istorică şi prin voinţa noastră de a fi.

Am ajuns într-un Stat Legionar, într-o situaţie atât de tragică, cum nimeni nu şi-a putut închipui. Noi, studenţii, nu mai avem şefi, noi studenţii să ne facem astăzi totul; nimic nu am mai găsit din tot ce aveam după prigoană din anii 1938, 1939 şi 1940; nimic din organizaţiile studenţeşti; totul a fost distrus. Căminele închise, drapele arse, totul a fost închis şi sigilat.

Dar un lucru nu s-a putut sigila: credinţa noastră în biruinţă. Am ajuns într-adevăr în Statul Legionar, dar fără Căpitan. Niciodată nu s-au gândit d-nii aceştia că Neamul Românesc este capabil să dea mereu alţi Căpitani.

Iată-ne deci, peste voinţa lor, cu şefii noştri. Iată-ne într-un Stat Legionar, pe care noi l-am visat, pe care noi l-am vrut, pentru care am luptat şi pentru care ei desigur n-au avut decât zâmbete de ironie. Iată din nou un Comandant. Iată în fruntea noastră conducând un General. şi iată din nou o ţară plină de cămăşi verzi.

O identificare totală s-a făcut între Stat şi Mişcarea Legionară. Trebuie să ştie deci d-nii care astăzi mai cred încă că acest Stat Legionar ar fi venit pentru o perioadă.

Trebuie să ştie aceştia că orice lovitură o vor da Mişcării sau şefului ei, va trebui să treacă peste cadavrele noastre. şi ele vor fi, dacă va fi nevoie, atât de multe, încât niciodată ei nu vor putea trece fără să se împiedice.

Aceasta şi pentru un alt motiv, pentru motivul că noi avem aici o misiune de îndeplinit. în spatele nostru stau şiruri multe de morţi, care au murit în credinţa că vom realiza ceva din ceea ce au visat ei.

Noi avem un testament peste care nu putem trece nici cu vrerea noastră, nici a altora. Noi avem un testament de la morţii noştri scumpi din care nu cedăm nici o iotă.

Misiunea noastră a celor de astăzi, este să mergem hotărâţi pe această linie a înaintaşilor noştri. Să fim noi mai departe permanenţa revoluţionară a României.

Misiunea noastră este să creăm din acest corp studenţesc un corp de elită, să facem ca aici să se pregătească conducătorii de mâine, să facem ca din bibliotecă şi de pe terenul de luptă să iasă conducătorii adevăraţi ai României.

Iată de ce Statul Legionar va trebui să capete o tot mai mare amploare. Nu avem nevoie pentru aceasta de un număr mare de cămăşi verzi îmbrăcate de azi pe mâine, ci avem nevoie de oameni care să ştie să conducă, în spiritul Căpitanului.

în acest spirit sărbătorim noi astăzi ziua de 10 Decembrie. La acest lucru ne-am gândit, acesta trebuie să-l realizăm şi cred că sub comanda Comandantului nostru Horia Sima şi sub conducerea Generalului nostru, Domnul Ion Antonescu, vom izbuti să facem din România o ţară „Ca soarele sfânt de pe cer”.

Ultimul orator a fost Dumitru Groza, şeful corpului muncitoresc legionar, care a exaltat solidaritatea de luptă şi idealuri între studenţime şi muncitorime.

„Domnule Comandant,

Camarazi Studenţi,

Camarazi Muncitori,

Duşmanii Neamului Romanesc şi ai străvechii noastre credinţe, urmărind întotdeauna dezbinarea Neamului şi distrugerea completă a Patriei, au izbutit să ridice între muncitorii şi studenţii români creştini un zid uriaş, care ne-a despărţit zeci de ani, prin învrăjbiri iudeo-masonice şi lupte între fraţi. Este o metodă care duce popoarele la năruire sigură.

Prin dumnezeiasca înţelepciune, tărie şi luptă dârză a Căpitanului nostru, la 10 Decembrie 1936, când s-a săvârşit cea dintâi înţelegere şi unire între muncitorime şi studenţimea românească, zidul de ură şi de mişelie s-a prăbuşit în pulbere la pământ.

Astăzi această unire, stropită cu sângele muceniciei noastre comune, este de granit.

Ne-au unit chinurile pe care le-am suferit împreună în beciurile poliţiilor şi în celulele temniţelor. Ne-au unit lacrimile mamelor noastre care îşi frângeau neputincioase mâinile la gratiile închisorilor şi poliţiilor. Ne-au unit sângele pe care l-am vărsat împreună pentru dreapta credinţă şi sfânta noastră biruinţă. Ne-au unit trupurile ciuruite de gloanţe ale studenţilor şi muncitorilor, azvârlite câineşte în aceleaşi şanţuri sau aruncate hoţeşte în gropile din mijlocul târgurilor. Ne-au unit crucile înfrăţite în acelaşi cuptor diavolesc. Ne-au unit aceleaşi valuri de doliu care fluturau pe chipul gârbovitelor noastre mame.

Pe frunţile nemângâiatelor soţii, pe ochii îngrozitelor noastre surori, pe feţele sărmanilor orfani ai muncitorilor şi ai intelectualilor legionari ucişi mişeleşte în prigoană, la căpătâiele de veci ale studenţilor şi muncitorilor căzuţi pentru Legiune şi Căpitan, este acelaşi plâns, se murmură aceeaşi rugăciune şi clocoteşte aceeaşi revoltă.

în ceasul învierii şi al Biruinţei, mâna care scrie şi mâna care bate nicovala s-au găsit încleştate pe acelaşi steag, pe aceeaşi spadă: Steagul Legiunii şi Spada Arhanghelului Mihail.

Ne-a unit totul şi de aceea nu ne mai poate despărţi nici tunetul nici trăsnetul, nici focul nici apa, iar moartea ne va găsi strâns uniţi în jurul Comandantului nostru Horia Sima.

Camarazi,

în acest prim 10 Decembrie al biruinţei noastre să jurăm că unirea noastră este indestructibilă şi veşnică, asemenea Duhului Căpitanului şi duhurilor tuturor studenţilor şi muncitorilor morţi pentru Legiune şi în credinţă legionară. Să jurăm şi să pornim cântând la muncă, la luptă şi la victorie.

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!

Trăiască Comandantul nostru Horia Sima!

Trăiască România Legionară!

Solemnitatea de la „Casa studenţească” s-a încheiat cu discursul meu:

„Camarazi,

Acest 10 Decembrie îl sărbătoreşte studenţimea într-un cadru şi o atmosferă cu totul deosebite de cele anterioare.

Altădată, guverne străine de sufletul poporului nostru împiedicau prin mijloace binecunoscute libera manifestare a studenţilor, aducând ca justificare nevoia de a apăra o ordine de nimeni ameninţată şi un Stat care de douăzeci de ani a fost într-un război continuu cu naţia.

Această ostilitate împotriva studenţimii s-a înăsprit în ultimii ani şi a culminat cu prigoana din 1938, când numele de student a fost asimilat, în concepţia de guvernare a regimului dispărut, cu acela de infractor permanent al Statului, pentru ca studenţimea a refuzat să se încadreze într-o ordine impusă de sus şi pentru ca a participat cu toate forţele, până la epuizare, în lupta în care se afla angajată, pe viaţă şi pe moarte, Mişcarea Legionară.

Astăzi studenţimea comemorează în libertate împlinirea unui ideal care i-a angajat de douăzeci de ani puterile ei creatoare şi care încheie în acelaşi timp o etapă glorioasă de luptă pe linia destinului legionar.

Naţiunea întreagă recunoaşte acum, după un lung drum de rătăciri, în lupta studenţimii, propriile ei aspiraţii spre o lume de dreptate şi omenie, iar tineretul care ani de-a rândul a fost considerat neserios, lipsit de simţ politic şi uşor influenţabil, astăzi capătă o strălucită confirmare a concepţiei lui politice şi spirituale, pentru care a suferit şi s-a jertfit.

îndată după război, în plin entuziasmul României Mari, numai sufletul studenţimii a întrezărit primejdiile care ameninţau viitorul Patriei şi a vibrat îndurerată în faţa fenomenului de descompunere morală a naţiei româneşti, sub acţiunea iudeo-masoneriei, care prin adâncire nu putea duce decât la un deznodământ fatal pentru ţară.

1918 ne-a adus unitatea teritorială. Odată cu această unitate, idealul care a însufleţit atâtea generaţii, a dispărut şi a intrat în istorie.

O falsă concepţie care s-a ivit, îndată după război, predica, în locul idealului ajuns, o atitudine defensivă a unor oameni cuminţi; care nu mai au nimic de revendicat şi a căror misiune se limitează la păstrarea unei situaţii câştigate. S-a uitat însă de cei care ţineau asemenea lecţii de naţionalism inofensiv, că unitatea teritorială nu atrage după sine şi unitatea spirituală a unui popor, singura hotărâtoare pentru destinul lui istoric.

însă această unitate spirituală nu se poate realiza decât prin proiectarea, în depărtările veacului nostru, al unui nou ideal, destul de luminos şi de mare, ca să poată înmănunchea toate eforturile naţiunii noastre.

Slăbiciunea şi decadenţa clasei conducătoare

Tocmai în acel moment critic al istoriei româneşti, când se consumase un ideal, clasa conducătoare nu a fost capabilă să intervină şi, prin absenţa ei, şi-a dovedit slăbiciunea şi decadenţa.

Dacă şi înainte de război au existat masoni şi masonerie, pătura conducătoare a ţării, conştientă şi naţionalistă, a utilizat aceste forţe, care dominau atunci în lume, în conjunctura internaţională, pentru interesele ţării.

De la război încoace, s-a petrecut însă un fenomen de subplantare a păturii noastre conducătoare, o înlăturare pe nesimţite a elementelor legate de pământ şi de sufletul Patriei, şi înlocuirea lor cu alte elemente de structură cosmopolită, care au servit şi utilizat Statul românesc, cu toate resursele lui, pentru puterea mondială a iudeo-masoneriei.

Numai aşa se explică faptul că, la un moment dat, a putut să se ridice şi să domine această excrescenţă abominabilă a genului uman, aceasta întrupare a tot ce poate fi mai odios şi criminal în omenire, Armand Călinescu.

Oamenii din lumea veche n-au avut un ideal

întrebăm oamenii din lumea veche : unde mergeaţi şi care era idealul vostru politic şi spiritual? şi vă răspund foarte simplu: N-aveaţi nici un ideal, pentru că o anumită tehnică a îmbogăţirilor rapide nu poate constitui un ideal, iar drumul vostru era fără orizont.

De atâtea ori am fost îndoctrinaţi că idealul României s-a împlinit şi că acum n-avem decât să ne apărăm frontierele, fără să ştim că un popor, care nu doreşte nimic nou, care se mulţumeşte să consume din ceea ce a câştigat, e condamnat morţii.

Frontierele unei ţări se menţin prin forţa lăuntrică a unui popor şi când aceasta forţă lipseşte, ele se prăbuşesc.

La noi a existat această putere a sufletului românesc, dar voi v-aţi pus de-a curmezişul ei şi aţi încercat prin toate mijloacele, de la persuasiune până la asasinat să o nimiciţi.

Aţi reuşit să dărâmaţi frontierele ţării, dar n-aţi reuşit să nimiciţi această forţă, Mişcarea Legionară. Tot atacul concentric al iudeo-masoneriei n-a putut atinge flacăra unei credinţe, mare atât prin puterea ei ofensivă cât şi prin puterea ei de rezistenţă.

N-aţi avut nici un ideal atunci şi vă repet întrebarea, dacă aveţi un ideal acum, sau v-aţi făcut un ideal din dispariţia regimului legionar? E adevărat că e pe cale să dispară lumea consiliilor de administraţie, a jafului din averea Statului, a fondurilor secrete, a exploatării ţăranilor, muncitorilor şi intelectualilor, e pe cale să dispară lumea hrubelor masonice, lumea acelora care se simţeau atât de bine în tovărăşia rentabilă a iudeilor.

însă aceia care profetizează prăbuşirea ţării sub conducerea regimului legionar le răspundem că nu se poate prăbuşi, pentru că astăzi însăşi ţara conduce.

Observatorul obiectiv poate să constate apoi în lumea aceasta veche o susceptibilitate aproape maladivă, ori de câte ori se întâmplă chiar şi cea mai însemnată călcare a unui text de regulament. De unde a apărut acest simt excesiv de legalitate şi dreptate? Să fie succesul regimului legionar care i-a schimbat atât de repede? De ce nu s-a manifestat înainte când trupurile legionarilor zăceau azvârlite pe stradă?

„Oamenii miilor de ilegalităţi şi crime cer de la legionari să fie sfinţi şi zei, după ce ne-au ucis Căpitanul, care singur putea să-i ierte, şi după ce douăzeci de ani acest tineret a fost umilit şi răstignit.

ştim că şi acum sunt mulţi dintre aceia care regretă că n-au fost împuşcaţi zeci de mii în loc de o mie şi că în adâncul conştiinţei lor mai nădăjduiesc într-o revenire a vremii, în care să perfecţioneze opera de nimicire a tineretului şi să transforme din nou o ţară liberă într-o ţară de iloţi şi un neam mândru într-un neam umilit”.

Aici mă opresc cu reproducerea discursului meu, deoarece se găseşte mai sus acel pasaj care a fost comentat după expulzarea noastră de la putere, ca o dovadă de aprobare a „asasinatelor de la Jilava” din noaptea de26/27 Noiembrie 1940. în realitate cu aceste cuvinte explicam procesul sufletesc al legionarilor care i-au sancţionat pe criminalii erei carliste, când au descoperit în fundul gropii de la Jilava osemintele Căpitanului.

în continuare, exaltam lupta studenţimii, de la izbucnirea mişcării studenţeşti în 1922, până astăzi, şi îi indicam noul ideal ce trebuie să-i absoarbă energiile, pe linia spiritualităţii legionare.

 

 

VII. CONSIDERAţII ASUPRA REGIMULUI. DIFICULTăţI, INCIDENTE şI TULBURăRI

 

Situaţia mea în cadrul regimului legionar nu era de invidiat. Eram prins între un Conducător rău şi perfid, persecutat de ideea dominaţiei totale, şi o mişcare în plină efervescenţă revoluţionară, care aspira să-şi croiască drumul ei propriu în istorie.

 

1. Paradoxul guvernării

Istoricii Statului Naţional-Legionar, în consideraţiile lor asupra guvernării din această perioadă, fac o greşeală iniţială gravă. Ei îşi închipuie că puterea era împărţită între Mişcare şi General şi fiecare din părţi îşi administrează oarecum autonom sfera lui de răspundere. Ei se orientează după denumirea statului proclamat la 14 Septembrie, care cuprindea vocabula „legionar”, şi nu după exerciţiul efectiv al conducerii Statului.

în realitate toate puterile erau concentrate în mâna Generalului Antonescu, prin îndoita lui calitate de şef al Statului şi şef al Guvernului. Nici o lege şi nici o denumire mai importantă nu se puteau face fără aprobarea Conducătorului. Cu toate aparentele aşadar, cu toate că mişcarea figura în Actul Constituţional ca unică purtătoare a voinţei naţionale în Stat, Generalul era factorul decisiv al guvernării, în sensul că orice schimbări legislative sau executive în Stat trebuiau să treacă prin cabinetul său.

Miniştrii legionari, ca toţi miniştrii, aveau anumite atribuţii administrative de rang inferior, pe care le exercitau în mod liber, dar când era vorba de o mare decizie, o lege sau o numire importantă, aveau nevoie de un decret al Generalului, care trebuia să apară în Monitorul Oficial.

Miniştrii legionari nu tratau cu mine chestiunile departamentului lor, ori de câte ori competenţa lor era depăşită, se prezentau cu dosarul Generalului, pentru a solicita aprobarea lui. Antonescu examina chestiunile prezentate de miniştri şi îşi dădea încuviinţarea sau nu, după cum i se părea lui bine. Nu mă amestecam în treburile interne ale departamentelor conduse de legionari – intervenţiile mele au fost foarte rare – întâi pentru că îi consideram pe oamenii propuşi de mine apţi să exercite aceste înalte funcţii şi chiar mult mai bine pregătiţi decât mine în domeniul lor, şi, în al doilea rând, pentru că aş fi tulburat mecanismul normal al guvernării. Generalul era şi şeful Guvernului şi această calitate îi dădea dreptul să controleze întreg aparatul de conducere al Statului. Nu vroiam să intru în conflict cu el.

Dar deşi firele guvernării nu treceau prin mâinile mele, când treburile nu mergeau bine la vreun minister condus de un legionar, Generalul mă chema pe mine să se plângă de „neregulile” constatate, de cele mai multe ori nefondate, bazate pe denunţurile ce le primea şi apoi le exagera anturajul său. şi atunci s-a născut aceasta situaţie paradoxală în relaţiile mele cu Antonescu, că el nu mă chema când rezolva actele de guvernare cu miniştri, dar mă trăgea la răspundere pentru erorile sau „abuzurile” legionarilor din guvern. Eu nu aveam atribuţii speciale în cadrul Statului, nu mi-a spus niciodată Generalul „D-ta te ocupi de cutare sau cutare problemă sau cutare grup de probleme”, ci trata direct cu miniştrii de resort toate chestiunile care afectau departamentul lor. De nenumărate ori, îmi azvârlea câte o notă în faţa ochilor, spunându-mi mânios:

– Uite, D-le Sima, ce fac oamenii recomandaţi de D-ta. Uite ce fac legionarii D-tale. După expulzarea noastră de la putere, criticii sau mai bine zis defăimătorii noştri oficiali, căci au fost recrutaţi chiar din personalul de la Preşedinţie, au ignorat total rolul Generalului în guvernare, atribuindu-ne noua relele ei, în timp ce Conducătorului i-au rezervat toate înfăptuirile (căci au fost şi de acestea). Procurorii politici ai dictaturii antonesciene refuzau să ia act de faptul că măsurile pe care le înfierau ei acum au fost acestuia. în toate domeniile de guvernare – cum se poate convinge cititorul din lectura părţilor anterioare – în domeniul sancţiunilor, al politicii economice, al politicii interne, al politicii externe, Generalul a fost solidar cu noi şi chiar ne-a depăşit în străşnicie în anumite chestiuni, pentru ca mai târziu să condamne masurile luate de el, repudiindu-le paternitatea. Ori un om de onoare, un om de caracter, cum se pretindea, trebuia să-şi asume răspunderile guvernării din această perioada, cel puţin în egală măsura cu mişcarea.

După 21 Ianuarie 1941, data rupturii totale cu Antonescu, noi am fost lipsiţi de orice mijloc ca să ne apăram, în timp ce Generalul, la adăpostul cenzurii şi cu ajutorul tuturor mijloacelor de comunicaţie ale Statului, ne împroşca zilnic cu tone de cerneală, pentru a convinge opinia publică că am fost nişte „criminali”, nişte „anarhişti”, „derbedei” şi „trădători” ai ţării şi am fi dus de râpă fără de intervenţia lui providenţială. Nu puteam întreprinde nimic pentru a răspunde acestei avalanşe de infamii. Cenzura nu numai că oprea orice protest din partea noastră, dar orice rând favorabil Legiunii era interzis şi chiar pedepsit în. în ţară eram cu mâinile legate şi nici în străinătate situaţia noastră nu era mai bună. în Germania, o convenţie încheiată între guvernul german şi cel român interzicea legionarilor orice activitate politică, cu ameninţarea de extrădare în România. în ţările aflate sub controlul sau influenţa Germaniei, ne izbeam de acelaşi zid de oprelişti. Guvernul german veghea ca în nici o ţară din Europa să nu pătrundă glasul nostru, pentru a nu-l „supăra” pe Mareşal.

Când vrem să cercetăm obiectiv guvernarea legionară, trebuie să luam în considerare nu numai ce s-a întâmplat efectiv în România între 14 Septembrie 1940 şi 21 Ianuarie 1941, ci şi tragedia Mişcării Legionare în perioada „naţionalismului european”. în ţară eram prizonierii sistemului de teroare organizat de Antonescu, iar în străinătate eram prizonierii sistemului organizat de guvernul german, pentru a împiedica să iasă la lumina adevărul asupra Statului Naţional-Legionar. în modul acesta, infamiile s-au acumulat an de an, lipsit de orice posibilitate de replica, încât, la sfârşitul războiului, au existat chiar istorici de bună credinţă care să le ia drept fapte reale.

 

2. Ministere fără probleme

Au existat patru ministere „fără probleme”, în sensul că n-am primit contra titularilor acestor departamente „plângeri” din partea Generalului: Ministerul de Finanţe, Ministerul Presei şi Propagandei, Ministerul Colonizărilor şi al Populaţiei Evacuate şi Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor.

Ministrul de Finanţe era George Creţianu, fratele lui Alexandru Creţianu, Secretar – General la Externe în timpul guvernării noastre. Dar spre deosebire de fratele lui, George Creţianu nu era numai un om priceput în finanţele publice, ci şi un coleg loial. Subsecretar de Stat la Finanţe era Constantin Papanace şi relaţiile dintre ei au fost excelente. Creţianu de la Finanţe nu venea la Antonescu să-şi denunţe colaboratorul, cum se îndeletnicea cel de la Externe, care-şi spiona superiorul pentru a-l pârî Generalului.

Conform liniei de conduită ce mi-o fixasem, nu m-am amestecat în treburile acestui minister. O singură dată am încercat să intervin, şi anume în chestiunea preţului zahărului. Marea masă a ţărănimii nu putea cumpăra zahăr decât în cantităţi mici, căci se vindea la preţuri prohibite pentru punga ei. Mi-aduc aminte că în satul de obârşie, în Mândra, ţărăncile mergeau „la boltă” să cumpere zahăr de „un leu sau doi”, câteva bucăţele.

Am avut o conferinţă la Finanţe cu Creţianu şi Papanace pe această temă, examinând în comun cum s-ar putea scădea preţul zahărului. M-am interesat mai întâi dacă nu s-ar putea obţine o reducere a preţului de vânzare a acestui articol la ieşirea din fabrică. Mi s-a explicat că fabricile de zahăr lucrează cu o limită de câştig minimă, peste care nu se poate trece. Am propus apoi suprimarea taxei pe care o încasa Statul la fiecare kilogram de zahăr, vreo zece lei. Era inuman ca Statul să încarce acest aliment esenţial pentru hrana şi creşterea copiilor cu o taxă atât de mare. Creţianu şi Papanace, solidari, mi-au explicat că golul ce se va naşte în finanţele publice, vreo 300 de milioane pe an, ar fi prea mare şi ar dezechilibra bugetul, greu de suportat în dificultăţile economice în care se zbătea ţara. Am renunţat şi la aceasta propunere, întristat că nu se poate face nimic.

La Ministerul Presei şi Propagandei, de fapt redus de Antonescu unui Subsecretariat ataşat Preşedinţiei Consiliului, Alexandru Constant a făcut faţă cu competenţă şi autoritate. Contrar resentimentului ce l-am avut la început contra lui, pentru modul agresiv în care şi-a cerut „dreptul” să fie ministru, a trebuit să recunosc mai târziu că s-a achitat în mod strălucit de sarcina lui. şi-a ales colaboratori valoroşi, a secundat cu tact şi inteligenţă politica noastră externă, scoţând şi o serie de broşuri în serviciul propagandei româneşti peste hotare, şi a reprezentat cu demnitate Statul Român în relaţiile cu străinii, gazetari şi oameni politici. Nici în contul acestui minister nu mi s-au prezentat „plângeri” din partea lui Antonescu.

La Subsecretariatul de Stat al Colonizărilor şi Populaţiei Evacuate, sub conducerea lui Corneliu Georgescu, treburile s-au desfăşurat normal. Corneliu Georgescu a fost un bun administrator şi a jucat un mare rol în ajutorarea refugiaţilor din Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord şi Dobrogea cedată. Nici o observaţie din partea lui Antonescu. Dintr-un comunicat dat de Corneliu Georgescu, în 23 Octombrie, rezulta ca opera de plasare a refugiaţilor este aproape terminată. Funcţionarii publici au fost plasaţi în funcţii de Ministerele cărora aparţineau, muncitorii au fost plasaţi la întreprinderi, iar agricultorii sunt aşezaţi prin gospodării”.

Primul titular al Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor a fost Profesorul Pompiliu Nicolau, fost Rector al şcolii Politehnice din Timişoara. Cum fusese numit Pompiliu Nicolau ministru? Acesta scrisese o carte asupra problemei româneşti după înfiinţarea României Mari, în care critica guvernările de până atunci şi cerea mai multa seriozitate din partea păturii conducătoare. Cartea a făcut oarecare vâlvă. Generalul Antonescu fie că a citit cartea, fie că i-a atras cineva atenţia asupra ei, cert este că atunci când eu l-am propus pe Profesorul Protopopescu să ia conducerea acestui minister, el mi-a răspuns „am eu un om bun şi-l voi numi pe acesta”. Supărarea lui Protopopescu era cu atât mai mare cu cât Nicolau era rivalul lui de la şcoala Politehnică din Timişoara. între ei era o veche ceartă şi mi se pare că nici nu-şi vorbeau.

Pompiliu Nicolau n-a stat mult la acest minister. Era un om scrupulos şi cerceta toate rotiţele ministerului pentru a pune ordine în administraţia lui, în conformitate cu ideile exprimate în cartea lui. Pentru severitatea cu care guverna a intrat repede în conflict cu funcţionarii superiori ai Ministerului şi, în primul rând, cu Colonelul Orăşeanu, Directorul Regiei Autonome a Căilor Ferate, agreatul Generalului. Incomodând prea multa lume, au început intrigile şi pârile în anturajul lui Antonescu şi Pompiliu Nicolau a fost debarcat la o lună după numirea lui. La plecare mi-a scris câteva rânduri, în care recunoştea că nici eu şi nici Mişcarea n-am avut vreun amestec în concedierea lui şi îmi mulţumea pentru consideraţia acordată.

în locul lui a fost numit Profesorul Ion Protopopescu, aşa cum propusesem la început. Acesta s-a considerat „reabilitat” după umilinţa ce-a suferit-o prin numirea lui, la începutul guvernării, la un post de mâna a doua, şi chiar „răzbunat”, pentru că lua locul rivalului sau. Fiind numit şi direct de General, s-a considerat mai mult ministru al acestuia şi mai puţin al Mişcării, care nu fusese în stare să-i ofere, când s-a constituit guvernul, decât un minister-sinecură al Inventarului Public.

Protopopescu a fost un bun ministru de rutină. Nu avea veleităţi să facă reforme sau să iasă din cuvântul Generalului. în modul acesta, n-am auzit din gura Generalului nici un cuvânt de nemulţumire contra lui.

Acestea au fost ministerele „fără probleme”, adică acelea care n-au dat naştere la tensiuni cu Conducătorul Statului. La restul ministerelor ocupate de legionari, Educaţie, Sănătate, Interne şi Externe, conflictele n-au lipsit şi în cele din urmă s-au acumulat în aşa măsură încât titularii lor au devenit ţinta atacurilor permanente ale Conducătorului. Nu era săptămână şi nici chiar zi în care să nu mi se semnaleze de câtre Antonescu vreo „neregulă” întâmplată la aceste ministere.

De Ministerul Afacerilor Străine şi calvarul lui Sturdza, m-am ocupat la „Politica Externă”. Rămâne să examinam acum ce s-a întâmplat la celelalte ministere, cum au funcţionat ele sub tirul tot mai intens al mustrărilor lui Antonescu.

 

3. Ministerul Educaţiei Naţionale

Cum am văzut la începutul lucrării, cele două ministere, al Educaţiei Naţionale şi al Cultelor, au fost contopite de Antonescu într-un singur minister, care a fost încredinţat Profesorului Traian Brăileanu.

Ministerul Educaţiei Naţionale n-a fost un minister „fără probleme”, ci un teren de permanente ciocniri între titularul lui şi Conducătorul Statului. Profesorul Brăileanu a întreprins o reformă a învăţământului superior şi această încercare de a însănătoşi mediul Universităţii româneşti i-a atras ostilitatea anturajului antonescian.

Ca să înţelegem spiritul şi valoarea acestei reforme, trebuie să explicam în câteva cuvinte care era starea învăţământului universitar la înscăunarea regimului legionar.

în vreme ce în România Mică Universitatea atinsese un înalt nivel ştiinţific, rivalizând cu universităţile apusene, în România întregită şi această instituţie degenerase, sub influenţa nefastă a partidelor. Normele de selecţie ale personalului universitar au fost progresiv ignorate, pentru a face loc la catedra unor pretinşi savanţi, care nu aveau alt merit decât acela de a fi în graţiile unor partide ajunse la putere. Sub Regele Carol, această anomalie s-a accentuat, devenind o regulă de selectare a profesorilor universitari. Pentru a ocupa cineva o catedră, trebuia în prealabil să treacă prin cenzura Elenei Lupescu, care îi cântarea pe pretendenţi după simpatiile lor filosemite.

în perioada terorii Carol-Călinescu, au fost numeroşi profesori universitari care au făcut parte din guvernele care au masacrat floarea tineretului românesc sau au sprijinit actele criminale ale acestora cu autoritatea lor „ex-cathedra”. Era normal ca, în cadrul noului Stat, studenţimea, care a suferit cele mai mari pierderi de vieţi omeneşti, să ceară epurarea Universităţii de acele elemente care din părinţi sufleteşti ai tineretului se degradaseră la rolul odios de agenţi ai unui regim bestial.

Profesorul Traian Brăileanu avea o înaltă concepţie despre rolul Universităţii în societatea românească. El însuşi un savant consacrat, cel mai mare sociolog al ţării, autor de lucrări care făceau onoare culturii naţionale, ajuns în fruntea Ministerului Educaţiei Naţionale, şi-a pus din primul moment problema unei reforme a învăţământului superior, pentru a-i reda strălucirea de odinioară. Dar această reforma nu se putea realiza fără o revizuire a cadrelor universitare existente, pentru a-i putea elimina pe cei neapţi de a împlini rolul de educatori ai noilor generaţii.

Profesorul Brăileanu a întocmit un proiect de lege în conformitate cu aceste consideraţii şi l-a supus aprobării Conducătorului Statului. Generalul Antonescu a înţeles sensul şi necesitatea acestei reforme şi a semnat Decretul-Lege din 2 Noiembrie 1940, cunoscut sub numele de „Adaptarea învăţământului Superior la Structura Statului Naţional-Legionar”. Pe baza acestui decret, s-a constituit apoi „Comisia de revizuire pentru Universităţii şi şcoli speciale”, prezidată de Profesorul Universitar P.P. Panaitescu, care avea misiunea să examineze situaţia ” Corpul didactic din învăţământul superior”.

Comisia s-a orientat după următoarele norme în lucrările ei de epurare a Universităţilor româneşti de elemente necalificate sau dăunătoare pentru formaţia intelectuală a studenţimii:

1. Profesori care au participat la guvernele asasine sau au sprijinit aceste guverne.

2. Profesori masoni.

3. Profesori ilegal numiţi sau numiţi prin influenţa Elenei Lupescu.

4. Profesori fără lucrări ştiinţifice.

Ultimul punct era perfect justificat, fiind acceptat chiar de acei profesori universitari care au fost însărcinaţi mai târziu de General să ancheteze lucrările „Comisiei de revizuire”. Nu puteau figura ca profesori universitari aceia ce n-aveau lucrări de specialitate, care se mulţumeau să repete invariabil, an de an, aceleaşi cursuri învechite, rămase mult în urma progreselor ştiinţifice.

De asemenea nu mai încăpea nici o discuţie asupra criteriului penultim de selecţie. Profesori ilegal numiţi, cei mai mulţi graţie intervenţiei Elenei Lupescu, nu aveau ce să caute în sânul acestei instituţii de înaltă cultură.

Punctul 1 a stârnit oarecare controverse. Dar cum mai putea studenţimea să frecventeze cursurile asasinilor sau dintre prigonitorii lor, colaborând cu organele de represiune? Mai puteau ştefănescu-Goangă sau Ralea să mai tina lecţii în faţa studenţilor?

Rămâne un singur punct discutabil, acela al apartenenţei unui profesor la masonerie, având toate titlurile şi calificările ştiinţifice în regulă. Fixarea acestei norme era ca o reacţie legată de timpul de atunci. Masoneria românească era dirijată din străinătate şi era înfeudată Internaţionalei Comuniste. într-un moment când se apropia războiul din răsărit, cum puteau fi menţinuţi la catedră profesori care propagau doctrine dizolvante, favorizând comunismul şi slăbind spiritul de apărare al poporului nostru?

E probabil ca în cursul cercetărilor comisiei de revizuire să se fi făcut şi nedreptăţi. Dar care judecată omenească e dreaptă? în orice caz, lucrările acestei comisii nu constituiau ceva definitiv. Erau propuneri, recomandări, care trebuiau examinate succesiv de Ministerul Educaţiei Naţionale şi de Conducătorul Statului. Profesorii universitari indicaţi a cădea sub prevederile de culpabilitate ale normelor de mai sus nu erau eliminaţi automat din învăţământ, ci dispuneau de mijloace de apărare şi chiar le indicau, în anumite cazuri mai uşoare, cum să-şi reglementeze situaţia. Li se acordau termene ca să se pună la punct cu lucrările şi diplomele sau să-şi dovedească nevinovăţia. Mi-aduc aminte că Petraşcu a intervenit la Brăileanu pentru Profesorul de Pedagogie G.G. Antonescu de la Bucureşti. Acesta nu avea lucrări de specialitate în genul marilor cercetători. Avea două cursuri excelente, pe care le ţinea alternativ. Dar pe la catedra lui au trecut generaţii de studenţi care s-au pregătit pentru a reveni profesori secundari.

După expulzarea noastră de la putere, Generalul Antonescu nu şi-a recunoscut paternitatea acestui decret, procedeu ignominios, de care s-a folosit în toate sectoarele guvernării cu legionarii, pentru a justifica lovitura de Stat. A azvârlit toată răspunderea reformei asupra Profesorului Brăileanu, iar el s-a spălat pe mâini, ca şi cum n-ar fi avut nimic de-a face cu acest decret, care nu putea lua naştere fără propria lui semnătura. Ca să se răzbune pe Brăileanu şi pe activitatea lui la Minister, a numit o „Comisie de Anchetă” care să cerceteze „abuzurile” Comisiei precedente de revizuire şi să-i facă un referat. Comisia de anchetă a fost formată din profesorii C. Stoicănescu, Horia Hulubei şi Scarlat Lambrino şi rezultatele la care au ajuns au fost publicate în volumul Pe Marginea Prăpastiei, cu rezoluţia pusă de General:

„Sunt de acord cu concluziile la care a ajuns comisia. Este ruşinos şi tragic. Ruşinos că s-au găsit profesori universitari şi un ministru, universitar şi el, să conceapă sau să se preteze la astfel de infamii. şi este tragic că, corpul universitar nu a reacţionat cum trebuia şi pe loc la aceste infamii. Dacă eram universitar nu as fi acceptat să mă prezint în faţa unei astfel de instrucţii odioase sau dacă mă duceam mă transformam în acuzator. Este în special dureros că s-a găsit o comisie de universitari care să se preteze la astfel de anchete.

Este evident că în Universitate trebuie o purificare, trebuie o reparare a trecutului, trebuie înlăturat tot ce a pătruns ilegal şi tot ce dăunează”.

Ce stranie apariţie în istoria României Generalul Antonescu! După ce semnează decretul de revizuire a cadrelor didactice din învăţământul superior şi după ce Comisia începe să lucreze în conformitate cu prevederile acestui decret, tot el vine să-i condamne pe acei profesori angajaţi de Minister să epureze Universitatea de elemente indezirabile, aşa cum credeau că îndeplinesc din înaltul lui ordin.

După avalanşa de indignări şi revolte contra vechii Comisii, totuşi Generalul mai are o lucire de conştiinţă recunoscând că nu e străin de procesul de revizuire a cadrelor universitare, când adaugă la urmă:

„Este evident că în Universitate trebuie o purificare, trebuie o reparare a trecutului, trebuie înlăturat tot ce a pătruns ilegal şi tot ce dăunează”.

Dar acest deziderat nu l-a înfăptuit niciodată. Cu cine era să elimine „tot ce a pătruns ilegal şi dăunează Universităţii?” Cu foştii asasini ai tineretului, cu elementele introduse de Elena Lupescu, cu indivizi care nu posedau nici cel puţin diplomele cerute la concursurile pentru ocuparea unei catedre? în perioada de guvernare a lui Antonescu, toţi cei din categoriile fixate de Comisia de Revizuire să fie eliminaţi şi-au păstrat posturile, devenind cei mai entuziaşti partizani ai Generalului. în schimb Profesorul Brăileanu a fost arestat şi a pătimit şase luni în celulele Serviciului Secret de la Malmaison, pentru vina de a-şi fi îndeplinit datoria de ministru şi profesor sub înalta oblăduire a şefului Statului.

Eu n-am avut nici un amestec în conceperea acestei reforme. Profesorul Brăileanu era în ochii mei prea mare ca să mă amestec în afacerile departamentului său. Toate chestiunile pendinte de acest minister s-au rezolvat între el şi General.

Sigur că privind mai târziu în urmă, mi-am dat seama că reforma Brăileanu era bună şi necesară în esenţă, dar era prematură în acel moment politic. Mişcarea nu era stăpână în Stat ca să poată duce la bun sfârşit opera de însănătoşire a învăţământului universitar. Pe măsură ce Comisia de Revizuire, prezidată de Profesorul P.P. Panaitescu, înainta cu lucrările, în aceeaşi măsură se organiza rezistenţa celor ameninţaţi să fie eliminaţi. Reforma Brăileanu s-a izbit de „interesele create”, care formau o puternică reţea, cu audienţă şi simpatie în anturajul lui Antonescu. Un prilej binevenit pentru „familia lui politică” să-l aţâţe pe Conducător contra Ministrului Educaţiei Naţionale. în ultimele două luni, Profesorul Brăileanu ieşea amărât de la audienţele de lucru de la General, căci nu auzeau decât reproşuri şi ameninţări. Sufletul lui curat nu putea concepe atâta mişelie ca după ce Antonescu însuşi aprobase proiectul de reformă şi îl încurajase în aplicarea unor norme severe în învăţământul superior, tot el să-l învinuiască pentru ceea ce i se îngăduise mai înainte.

Atitudinea bizară a lui Antonescu în relaţiile cu Brăileanu reflecta în fond schimbarea lui de atitudine în relaţiile cu Mişcarea. La începutul lui Noiembrie 1940 guverna cu noi; în Decembrie şi Ianuarie, se pregătea să ne expulzeze din Stat, iar în primăvara lui 1941, când a instituit Comisia de Anchetă, guverna contra noastră, angajându-se într-o nouă prigoană.

 

4. Ministerul Cultelor şi Artelor

La Ministerul Cultelor s-a produs o criză în relaţiile cu Biserica Ortodoxă din cauza acţiunii necugetate a Preotului ştefan Palaghiţă, care fusese numit Inspector la acest minister. Fire impulsivă şi dezordonată, şi-a pus de gând să epureze înalta ierarhie bisericească de vlădici care nu făceau cinste scaunului pe care şedeau.

După o perioadă de cercetări, a întocmit dosare împotriva a trei episcopi, pe care-i acuza de grave nereguli administrative, simonie şi păcate omeneşti. Traian Brăileanu, care guverna şi acest minister, şovăia să dea curs anchetei întreprinse de Preotul Palaghiţă şi atunci a venit la mine cu dosarele, în speranţa că voi fi mai accesibil argumentelor lui şi voi accepta să ridic chestiunea în faţa Generalului Antonescu. Acesta, la rândul lui, trebuia să ceară Sfântului Sinod să ia masuri contra culpabililor. L-am lăsat pe Preotul Palaghiţă să-şi desfăşoare concluziile la care a ajuns în ancheta lui. Mi-a deschis dosarele şi mi-a arătat o mulţime de piese acuzatoare, între care şi declaraţii de martori. Dosarele erau bine întocmite şi conţineau suficiente dovezi de a-i pune sub acuzaţie pe episcopi. După ce şi-a terminat rechizitoriul, am început să-i explic care este poziţia Mişcării faţă de Biserica :

– Nu ne amestecam în afacerile interne ale Bisericii. Nu trebuie să cădem în eroarea partidelor sau a Regelui Carol, care au degradat Biserica la un instrument al intereselor lor particulare. Statul trebuie să ajute Biserica, dar fără să-i ceară nici un serviciu în schimb. Biserica este mult deasupra noastră, cum spunea şi Căpitanul. Forul care poate decide asupra conduitei Episcopilor este exclusiv Sf. Sinod, care nu trebuie supus la presiuni politice. Sf. Sinod trebuie să rămână suveran pe iniţiativele şi deciziile lui”.

I-am spus în continuare că atunci când Generalul Antonescu m-a întrebat la începutul guvernării „ce facem cu Patriarhul Nicodem”, i-am răspuns că „trebuie lăsat unde e”. Mişcarea nu cere nici o satisfacţie pentru faptul că în timpul guvernării carliste Patriarhul a justificat şi a binecuvântat crimele regimului. I-am amintit că în declaraţia mea din 4 Iulie 1940, când am luat în primire Ministerul Cultelor, mi-am exprimat dorinţa de a vedea o Biserică liberă şi independentă, dedicată exclusiv misiunii ei Divine, fiind telegrafic felicitat de Mitropolitul Bălan.

Aceasta este poziţia Mişcării şi l-am invitat să închidă dosarul contra Episcopilor şi să se ocupe de alte treburi.

Preotul Palaghiţă a plecat dezamăgit de la mine. Dar între timp acţiunea lui a avut şi alte urmări care au provocat şi intervenţia Generalului. Ministerul Cultelor, instigat de Preotul Palaghiţă, a suspendat plata salariului Episcopului Gherontie al Constanţei, cel mai învinuit dintre ei. Episcopul s-a plâns Generalului şi acesta a adus cazul în discuţia Consiliului de Miniştri, cerându-i lui Brăileanu să repare ilegalitatea. Episcopul Gherontie nu fusese nici inculpat, nici judecat şi nici suspendat.

Mai târziu Preotul Palaghiţă a venit la mine cu o altă propunere tot atât de stranie, care privea de astă dată mişcarea. şi anume, să dau dispoziţii ca toţi legionarii să iasă din organizaţiile de bază şi să formeze un corp aparte, cum ar avea studenţii. Acest nou corp s-ar constitui pe regionale. Câte regionale are Mişcarea, atâtea regionale de preoţi să fie. Bineînţeles, el râvnea să fie şeful acestui corp nou.

I-am respins şi această idee, explicându-i că dacă am proceda la fel cu toate profesiile şi toţi intelectualii din Mişcare, dacă avocaţii, medicii, inginerii, profesorii, învăţătorii din mişcare ar urma aceeaşi evoluţie, ieşind din organizaţia generală şi constituindu-se în corpuri aparte, atunci decapităm Mişcarea de cele mai bune elemente ale ei. Atunci cine să conducă masele de legionari? La ora actuală avem preoţi şefi de judeţ, preoţi şefi de regiune, preoţi prefecţi. în prigoana, numeroşi preoţi au suferit lagăr şi închisoare şi am avut preoţi martiri, care au murit pentru popor în rând cu ceilalţi legionari ucişi. Rolul lor este mare în Mişcare. Dacă i-am desprinde din mediul în care au crescut şi s-au format, am sărăci Mişcarea de un factor important de aglutinare politică şi orientare spirituală.

Pentru a doua oară Preotul Palaghiţă a plecat dezamăgit de la mine. Era un agitat, un cap nebulos, victima a unei imaginaţii haotice, care-l împiedica să vadă realitatea.

 

5. Ministerul Sănătăţii, Muncii şi al Ocrotirilor Sociale

Ministerul Sănătăţii şi al Muncii, mai înainte despărţite, au avut aceeaşi soartă ca şi Ministerul Educaţiei şi al Cultelor, fiind reunite de Antonescu într-un singur minister, avându-l ca titular pe Vasile Iasinschi.

La Ministerul Muncii administraţia a funcţionat normal, fără frecuşuri cu Generalul Antonescu.

Nu tot aşa la Ministerul Sănătăţii, unde relaţiile lui Iasinschi cu Conducătorul Statului au devenit din ce în ce mai încordate. Câtă vreme Iasinschi a făcut acte de rutină şi schimbări de personal care afectau numai cadrele sanitare inferioare, protestele Generalului nu s-au auzit. Dar când acesta a cutezat să se atingă de situaţia unor „intouchables”, personaje care deţineau funcţii importante în cadrul medical al ţării şi care s-au bucurat de un tratament privilegiat sub toate regimurile, atunci mânia lui Antonescu s-a descărcat fulminant şi cu cea mai mare brutalitate contra Ministrului Sănătăţii. Aceşti pontifi ai medicinii întreţineau relaţii cordiale cu anturajul antonescian şi când situaţia lor părea să fie periclitată, îndată suna soneria de alarmă de la Preşedinţie, pentru a-l pune în garda pe General de schimbările întreprinse de miniştrii legionari.

Au fost mai multe cazuri, dar dintre ele în special două au creat tensiuni în guvern şi au contribuit la deteriorarea relaţiilor dintre Conducător şi Iasinschi. Profesorul Dr. Iacobovici fusese înlocuit din funcţia de medic primar al Aşezămintelor Brâncoveneşti. Fiind sesizat de „nedreptatea” săvârşită, Generalul ordonă o anchetă, punând următoarea rezoluţie, pe care o reproducem, pentru ca cititorul să-şi dea seama de anomaliile ei, de contradicţiile ei şi confuziile acumulate în câteva linii:

„9 Ianuarie 1941

Ministerul de Justiţie va numi pe cineva să studieze dacă dispoziţia este legală şi să refere fără întârziere. Chiar dacă ar fi legală, este o crimă să ne batem joc de puţinii oameni de ştiinţă pe care-i avem. Cu astfel de sisteme se distruge totul. Eu nu sunt o firmă închiriată de oameni care comit acte care depăşesc ca arbitrar şi răzbunare actele fostului regim. îl rog pe D-l Ministru Iasinschi să spună acestea D-lor de la Spitalul Brâncovenesc, care, dacă nu înţeleg aceasta, este că dovedesc că nu merita locurile pe care le-au ocupat şi trebuie schimbaţi fără întârziere”.

Analizând rezoluţia Generalului, se desprind următoarele concluzii şi observaţii:

1. Nimeni, nici medicii legionari şi nici Ministrul Sănătăţii, n-au contestat eminentele calităţi ştiinţifice ale D-rului Iacobovici. Generalul deplasa chestiunea în discuţie pe alt teren, străin de problemă.

2. Dr. Iacobovici a fost înlocuit într-o funcţie administrativa, ca medic primar al Aşezămintelor Brâncoveneşti.

3. A fost înlocuit pentru că medicii de la aceasta instituţie au descoperit nereguli la spitalele aflate în administraţia Aşezămintelor Brâncoveneşti.

4. Generalului Antonescu fiindu-i teamă că destituirea D-rului Iacobovici să nu fi fost tocmai „arbitrară”, cum pretindea acesta, ca să-şi salveze totuşi protejatul, are grija  adauge în rezoluţie că „chiar dacă ar fi legală, este o crimă să ne batem joc de puţinii oameni de ştiinţă pe care-i avem”.

5. Medicii de la Aşezămintele Brâncoveneşti care au cerut înlocuirea D-rului Iacobovici erau informaţi că sub administraţia lui s-au săvârşit nereguli. Nu s-a luat o decizie de ordin administrativ, destinată să asigure o gestiune corectă la aceste aşezăminte.

6. Generalul Antonescu nu se mulţumeşte cu aceste observaţii, ci adaugă şi enormitatea că rechemarea lui Iacobovici întrece în „arbitrar şi răzbunare actele fostului regim”. Recurge la aberaţie ca să pună pe acelaşi plan sau chiar mai mult crimele regimului carlist… cu destituirea unui funcţionar.

7. Generalul îi ameninţă pe medicii de la Aşezămintele Brâncoveneşti cu destituirea lor, dacă nu reintegrează, de acord cu Ministrul, pe Dr. Iacobovici.

Din această analiză rezultă cu claritate că arbitrarul era practicat de Generalul Antonescu, care, sub influenţa anturajului său nefast, împiedică instaurarea unei administraţii sănătoase la Aşezămintele Brâncoveneşti.

Al doilea caz, care caracterizează aceeaşi mentalitate înveninată de mediul în care trăia, a fost a Dr. Costinescu, fost Ministru al Sănătăţii în mai multe guverne liberale iar, în vremea noastră, Preşedinte al Crucii Roşii. în urma reclamaţiilor făcute de medicii legionari din Capitala că la Crucea Roşie s-ar fi săvârşit nereguli, Ministrul Iasinschi decide înlocuirea Dr. Costinescu. Abia s-a dat decizia, a şi intrat în funcţie soneria de alarmă de la Preşedinţie. De astă dată însăşi Doamna Maria Antonescu a luat afacerea în mână, aducând la cunoştinţa soţului ei „oroarea” săvârşită. Dr. Costinescu, introdus în tainele anturajului, i-a trimis o scrisoare Doamnei Antonescu, plângându-se de nedreptatea ce i s-a făcut, fiind dat afară de la o instituţie unde a muncit atâţia ani…

Ca de obicei, şi în acest caz, Generalul deviază de la subiect, ca să-şi justifice revolta contra înlocuirii abuzive a Dr. Costinescu, invocând consideraţii de altă natură. Exalta opera realizată de Dr. Costinescu la Crucea Roşie, între altele crearea Sanatoriului de la Moroeni, care era într-adevăr o instituţie exemplară. îşi ia osteneala chiar să se duca la Moroeni, ca să viziteze sanatoriul, întorcându-se încântat de ce-a văzut acolo. în discuţia avută la un Consiliu de Miniştri, pune accentul pe realizările „Crucii Roşii” sub preşedinţia Dr. Costinescu, în timp ce Ministrul se referă la neregulile descoperite la această asociaţie de binefacere naţională, care, într-un regim legionar, trebuie curmate. Dându-şi seama Generalul că la o anchetă ar putea ieşi şi nereguli, are grijă să adauge în cursul discuţiei:

„Dacă prin neregulile semnalate de D-ta s-a creat aceasta situaţie, eu sunt fericit”. Cu alte cuvinte, după concepţia Generalului, poţi să furi, poţi să jefuieşti, dacă s-a realizat ceva de importanţă pentru Stat, atunci neregulile se pot trece cu vederea. Generalul ascundea vinovăţia protejaţilor lui îndărătul operelor ce le-au realizat aceştia în fruntea unei instituţii! Ne venea în minte afacerea Skoda, când perora Antonescu în favoarea Dr. Costinescu. Contractul încheiat de guvern cu Uzinele Skoda era bun pentru înzestrarea armatei, dar preţul armamentului achiziţionat era oneros pentru Stat, din cauza intermediarilor, care au încasat mari comisioane.

înlocuirile decise de Iasinschi erau perfect justificate din punct de vedere al corectitudinii administrative, dar, cine ştie, opoziţia Generalului nu ar fi fost atât de drastică dacă s-ar fi petrecut la o dată în Octombrie sau Noiembrie. Au căzut cum nu se poate mai prost, într-o perioadă când Generalul Antonescu îşi ascuţea armele ca să ne lovească pe la spate. Intervenţia lui în favoarea Dr. Costinescu era din 13 Decembrie, iar rezoluţia lui pentru reintegrarea Dr. Iacobovici din 9 Ianuarie 1941. Peste două săptămâni dădea lovitura de Stat contra propriului sau regim!

 

6. Ministerul de Interne

în fruntea Ministerului de Interne sau al Afacerilor Interne, cum se mai numea, era Generalul Constantin Petrovicescu. Un om drept, fără nici o urmă de răutate sau viclenie, incapabil să facă vreun act dăunător ţării sau prietenilor lui. Din cauza loialităţii lui faţă de Mişcare, a avut mult de suferit din partea lui Antonescu, care încercase la început să-l atragă de partea lui, pentru a-l folosi mai târziu în politica lui de ruptură cu mişcarea.

Generalul Petrovicescu a fost unul dintre delegaţii guvernului, desemnaţi să participe la funeraliile Preotului Moţa la Orăştie, alături de Nicolae Mareş, Ministrul Agriculturii, şi de Traian Brăileanu, Ministrul Educaţiei Naţionale. întorcându-se la Bucureşti, cu mare mâhnire şi îngrijorare, mi-a comunicat conversaţia avută în tren cu Nicolae Mareş. Acesta i-a vorbit de neînţelegerile dintre Gardă şi General şi i-a propus să treacă de partea Generalului, pentru ca, din poziţia lui de Ministru de Interne, să-l ajute pe Conducător să poată domina situaţia în eventualitatea unui conflict deschis. Generalul Petrovicescu a rămas uimit de destăinuirile lui Mareş şi i-a răspuns că, după câte ştie el, relaţiile dintre şeful Statului şi şeful Legiunii sunt excelente.

Trebuie bine notată data când a avut loc această convorbire stranie: în timp ce Generalul se afla în vizită în Germania, aşadar înainte de întâmplările de la Jilava, care ar fi putut servi ca motor al tenebroaselor lui planuri.

Am rămas pe gânduri după discuţia Petrovicescu-Mareş, dar mi se părea mai mult o intrigă a acestuia din urmă decât dovada unei conspiraţii care s-ar ţese contra Legiunii cu ştiinţa Generalului. E adevărat că nu eram scutiţi de anumite neînţelegeri, dar acestea erau de importanţă secundară şi nu vedeam cum ar ameninţa soliditatea regimului. M-am bucurat mai mult de atitudinea Generalului Petrovicescu, care a rămas ce-a fost întotdeauna: un prieten devotat al Mişcării, pe care acum, ca şi în 1934, puteam conta în cele mai grele împrejurări. Evenimentele de mai târziu au dovedit tăria de caracter a acestui om, care a preferat să înfrunte închisoarea şi cele mai mari nedreptăţi decât să devină o unealtă a noilor prigonitori.

Alături de Ministerul de Externe, Ministerul de Interne a fost ţinta atacurilor permanente ale Conducătorului Statului. Aproape n-a fost Consiliu de Miniştri în care Generalul Petrovicescu să nu fi fost tras la răspundere de Antonescu pentru presupusele acte de dezordine şi anarhie din ţară. Externele şi Internele erau două ministere-cheie în Stat, a căror posesiune de către mişcare deranja planurile Generalului. Materie conflictivă exista din abundenţa la Ministerul de Interne, pentru că avea, între alte atribuţii, păstrarea ordinii interne şi urmărirea foştilor demnitari carlişti. Fără îndoială că se săvârşeau acte ilegale, dar acestea luau proporţii alarmante în gura şefului Guvernului şi al Statului, care le căuta cu lumânarea, le sublinia cu satisfacţie şi le exploata la maximum. Ce s-a petrecut sub regimul legionar e de neînchipuit. Nici un guvern din lume nu-şi speculează propriile slăbiciuni, dacă le are, şi nu aruncă cu piatra în proprii lui colaboratori, la fiecare ocazie. Există o solidaritate guvernamentală pe care trebuie să o respecte toţi miniştrii, începând de la şeful guvernului. E treaba opoziţiei să demaşte sau a opiniei publice să critice actele guvernului. Antonescu avea o plăcere deosebită, aproape perversă, să înfiereze neregulile descoperite la miniştrii legionari, ceea ce nu se petrecea cu miniştrii afiliaţi ideologiei lui. Nu pentru îndreptarea Statului era el atât de sever în condamnarea neregulilor constatate la Ministerul de Interne, ci pentru a-şi umple dosarele cu piese de acuzaţie contra mişcării, justificându-şi lovitura de Stat de mai târziu.

Generalul Petrovicescu a suferit enorm de pe urma acestor săgeţi înveninate pe care le primea la fiecare Consiliu de Miniştri din partea Conducătorului. Nu odată a venit la mine rugându-mă să-i dau voie să-şi prezinte demisia şi tot de atâtea ori l-am rugat să mai rabde şi să mai stea unde e, pentru că duşmanii Legiunii să nu profite de plecarea lui şi Generalul să numească pe cine ştie cine la Interne. A fost un martir al ataşamentului său pentru memoria Căpitanului şi pentru tineretul legionar, al cărui zel la muncă pentru refacerea naţiunii îl vedea şi-l aprecia. Generalul Petrovicescu mai lupta cu o dificultate: nu era stăpân deplin la Ministerul de Interne. Antonescu îi pusese în coastă pe Colonelul Rioşeanu, care avea o poziţie sui-generis în guvern. Numit Subsecretar de Stat pentru Ordinea Publică în guvernul de tranziţie, dintre 6-l4 Septembrie, a rămas cu acelaşi titlu şi în guvernul nou constituit cu legionarii. Odată numit la Interne, Generalul Petrovicescu a luat în primire toate resorturile ordinii publice: Jandarmeria, Direcţiunea Generală a Siguranţei şi a Poliţiilor şi Prefectura Poliţiei Capitalei. Această structură ierarhică s-a stabilit cu atât mai uşor după ce ultimele două organe, Siguranţa Statului şi Prefectura de Poliţie au fost ocupate de legionarii Alexandru Ghica şi Colonelul Zăvoianu. Titularii raportau direct Generalului Petrovicescu fără să mai treacă prin filiera lui Rioşeanu, Subsecretar de Stat pentru Ordinea Publică. Aceasta situaţie anormală s-a creat din pricina faptului că Rioşeanu însuşi nu respecta ordinea ierarhică existentă, nu se considera subordonat Ministrului Petrovicescu, ci trata direct cu Antonescu şi primea ordine direct de la acesta. Lipsit de resorturile principale ale puterii, Rioşeanu s-a cantonat atunci în „Serviciul Secret” al Armatei, fostul fief al lui Moruzov. A înţesat acest serviciu cu agenţi daţi afară de la Siguranţă şi de la Prefectura de Poliţie, aceia care serviseră sub Carol, şi cu ajutorul lor şi-a creat un serviciu de informaţii paralel. Dar „Serviciul Secret”, sub conducerea lui Rioşeanu, încetase de a mai fi ceea ce era destinaţia lui reală, o oficină de contra-spionaj, ci s-a transformat într-un serviciu de informaţii anti-legionar. „Serviciul Secret” se ocupa prea puţin de duşmanii ţării, de infiltraţiile comuniste, de agenţii străini, şi îşi desfăşura precumpănitor activitatea supraveghind celelalte organe de protecţie ale Statului. Rioşeanu se interesa de ce se întâmplă la Prefectura de Poliţie, de ce se întâmplă la Direcţia Generală a Siguranţei, pentru a descoperi „nereguli” şi a le raporta lui Antonescu. Conducătorul nu avea încredere în rapoartele Generalului Petrovicescu, în timp ce sorbea cu nesaţ toate informaţiile prezentase de Rioşeanu. La Comandamentul Jandarmeriei a fost numit de Antonescu, Generalul Vasiliu. Acesta s-a arătat binevoitor faţă de Mişcare sau se prefăcea că ne este prieten. în orice caz, câtă vreme Corpul Jandarmeriei a rămas sub autoritatea Ministrului de Interne, Generalul Petrovicescu, n-am avut să ne plângem de comportamentul jandarmilor. La sate au jucat un rol şters, evitând să intre în conflict cu garnizoanele legionare. Mai târziu Generalul Antonescu a scos jandarmeria de sub ordinele Ministrului de Interne şi a trecut-o la Preşedinţia Consiliului, cu scopul de a putea dispune de acest corp pentru momentul loviturii de Stat. La recomandarea mea, a fost numit ca Secretar General la Interne Dr. Victor Biriş. Doctor în Drept şi fost procuror la Oraviţa, care cunoştea mecanismul ordinii publice. A fost un eminent colaborator al Generalului Petrovicescu şi, în tot timpul guvernării noastre, n-am auzit „plângeri” contra lui din partea lui Antonescu. în ceea ce priveşte nemulţumirile lui Antonescu contra Ministrului de Interne, din lunga listă ce-am auzit la şedinţele ministeriale, cele mai multe erau de importanţă secundară, care nu meritau să fie tratate ca materie de guvernământ, chiar în cel mai legalist Stat. Aceste nereguli puteau fi rezolvate perfect prin colaborarea dintre ministere sau la nivelul administrativ inferior. Ca să dam un exemplu. în judeţul Teleorman, un legionar trage o palmă moşierului Stan Ghiţescu. Acesta, pe lângă că era mare moşier, mai era şi membru al partidului naţional-creştin. îndată ce a fost înştiinţată Doamna Goga, l-a alarmat pe General şi tragerea acestei palme s-a transformat într-un scandal guvernamental. Sigur că legionarul care îl lovise pe Stan Ghiţescu ieşise din legalitate şi trebuia sancţionat, dar n-am înţeles niciodată cum de în jurul acestei palme Antonescu să facă o zarvă până la isterie, ca şi cum s-ar prăbuşi ţara, înveninând atmosfera unui Consiliu de Miniştri, care trebuia să se ocupe de treburi mai importante. Câte mii de palme n-am primit noi şi sub regimul partidelor şi sub regimul carlist? Care ministru, care şef de guvern sau care instanţă judecătorească s-a însărcinat să cerceteze bătăile suferite de legionari pentru a-i pedepsi pe vinovaţi, poliţişti sau jandarmi? De această natură erau marea majoritate a neregulilor cu care-l mitralia Generalul Antonescu la fiecare Consiliu de Miniştri pe Petrovicescu şi colaboratorii lui. Cele mai multe din „fărădelegile” săvârşite de legionari care îmbrăcau funcţii publice se pot grupa în patru categorii:

1. Confiscări de automobile. într-o bună zi, tuna şi fulgera Generalul Antonescu că i s-a confiscat automobilul lui Lobey, fost secretar particular al lui Armand Călinescu şi copărtaş la crimele acestuia. Ori de câte ori i se semnalau astfel de ilegalităţi, Petrovicescu intervenea energic şi automobilele luate erau restituite proprietarilor lor, ca şi în cazul lui Lobey. O simplă operaţie de poliţie era ridicată de General la rangul de problemă de guvernământ!

2. Violări de domiciliu. Funcţionarii de poliţie, legionari, fără îndoială că au săvârşit astfel de delicte. Nefamiliarizaţi cu resorturile vieţii publice, treceau uneori peste bariera legalităţii. Dar pe timpul regimului carlist, violările de domiciliu nu mai erau excepţie, ci monedă curentă. Orice agent al forţei publice putea să-ţi intre în casă când vroia, fără să aibă vreun mandat judecătoresc.

3. Imixtiuni la vămi. Mulţi evrei părăseau ţara prin punctele de frontieră Galaţi şi Constanţa. Evident, ei căutau să scoată cât mai mulţi bani şi obiecte de valoare, profitând de corupţia agenţilor vamali. Aflând de aceste complezenţe ale vameşilor, organele poliţieneşti din aceste oraşe au dublat funcţionarii de la vamă cu proprii lor inspectori, pentru a împiedica evaziunea de capitaluri. La percheziţiile făcute de funcţionarii legionari de la poliţie s-au descoperit mari fraude.

Chestiunea amestecului legionar la vămi a fost ridicată într-un Consiliu de Miniştri chiar de George Creţianu, Ministrul Finanţelor. Atunci a intervenit Generalul Petrovicescu, arătând că dacă nu era acest supracontrol legionar, evreul Hurtig ar fi părăsit ţara cu multe milioane. Jean Hurtig, fost administrator al ziarelor Timpul şi Argus, a fost arestat la Constanţa de poliţia legionară, pe când vroia să se îmbarce şi să fugă din ţara cu bijuterii şi devize în valoare de peste patru milioane de lei. Până la urmă a convenit şi Antonescu că măsurile luate de chesturile poliţiei de la Galaţi şi Constanţa sunt bune şi a aprobat ca funcţionarii vamali să fie dublaţi de funcţionarii legionari de la poliţie.

4. Abuzuri ale Prefecţilor. Incontestabil că, în zelul lor de a repara nedreptăţile săvârşite în trecut populaţiei româneşti, anumiţi prefecţi şi-au depăşit atribuţiile lor legale. Nu trebuie uitat că eram în faza de iniţiere şi de formaţie a noului personal administrativ, ceea ce nu se putea realiza cât ai bate din palme. Incidentele erau inevitabile până când noii prefecţi şi-ar fi însuşit practica administrativă. Aşa de pildă, una din aceste ilegalităţi. La Iaşi, Prefectul Judeţului, Dr. Ventonic, interzice încărcarea unor vagoane de marfă, pentru motivul că proprietarii mărfurilor erau evrei. Evident un abuz. A intervenit în Consiliul de Miniştri chiar Ministrul Comunicaţiilor, Pompiliu Nicolau. Ministrul de Interne, General Petrovicescu